VIAȚA-I DIVINĂ ( ACTUALIZAT )

VIAȚA-I DIVINĂ ( ACTUALIZAT )
 Cineva spunea că viața nu are nici o subtitrare. Ori o înțelegi cu tot neînțelesul ei,  ori n-o înțelegi. Cică viața e frumoasă și merită trăită. Și că trebuie să trăiești fără nici o scuză și să iubești fără regrete. Ce să spun...? Frumos spus... Dar cred că  viața are totuși o subtitrare, nu ne lasă Dumnezeu să ne chinuim ca tâmpiții și să nu înțelegem nimic. Dar din păcate subtitrarea este una defazată față de ce vorbesc actorii. Și ne chinuim să traducem, fiecare în versiunea noastră proastă, astfel încât nu înțelegem nimic nici din propria noastră tălmăcire. Nu poți trăi fără scuze, doar ce știam că tot timpul trebuie să ne scuzăm și rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor. Trebuie să iubim cu cele mai adânci regrete. Căci e pentru prima și ultima oară... Cât vei avea de trăit în Rai, adică un miliard de ani, nu vei avea timp să iubești. Regretă cu lacrimi de sânge ultimul sărut căci e pentru ultima oară. Căci în Rai nu vei mai săruta... Căci în Rai va fi seriozitate, fără relaxări și timp de giugiuleli și iubire, va fi abnegație și nici o zăbăvnicie ca pe pământ, ci muncă asiduă și rupere de oase. În Rai va fi doar iubire... Iubirea eternă si completă dar absolut platonică, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptăți... În Rai vom fi doar furnici lucrătoare harnice si sterile, oarbe,  autiste, care nu se iubesc și nu se împerechează, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii și mii de ouă. Apoi acel cineva spunea că nu e chiar așa... Dar ce, spunea, s-a întors cineva din moarte ca să ne spună dacă-i bine sau rău...? Să așteptăm să murim, spunea, și vom vedea cât de bine sau rău e-n Rai sau în Iad căci n-am primit încă nici o scrisoare de la nimeni de-acolo... Frumos și bine spus, nu mai poți avea argumente sau contraargumente la rețetele și scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor, și rămâi uimit cât de inteligent găsesc oamenii o stratagemă de supraviețuire și cu visul la Rai și la mântuire se agață de poalele Lui Dumnezeu în ultima clipă să nu cadă în golul neantului și neființei... Odată găsită această soluție, cu sentimentul datoriei împlinite, dornici de treabă, oamenii au pornit să construiască școli și biserici. Statistica spune că după revoluție s-au construit mii de școli în Romania. Și la fiecare școală câte cinci biserici, cu cinci preoți și cinci dascăli, retribuiți corespunzător cu salariul minim pe economie după ce prestează în particular nunți, îngropăciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii își așteaptă cu atâta liniște și împăcare sfârșitul... Liniștea pe care le-o dă autosugestia confortului postum vine din indestructibila instrucție a credinței ce aduce astfel îmbărbătarea pe care omul o dezvoltă toată viața în legătura cu dramatismul sfârșitului. Sfârșitul religios nu e un sfârșit și nu e o inexorabilă suferință și tragedie personală. Atunci când ai în sinapsele legăturilor neuronale programul autovindecării și imunizării prin efectul placebo al terapeuticii religioase, orice altă teorie o respingi ca pe o grefă contraproductivă a sufletului și cărnii tale. Obținerea fericirii și liniștii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare și un om cuminte religios la argumente laice despre lume și viață. Nu vei reuși decât să zdruncini acei oameni din buna lor funcționare în care se complac natural și pentru care sunt programați corespunzător de Dumnezeu pentru totdeauna în dulcea terapie a credinței. Nu poți schimba caracterul și convingerile oamenilor fără pericolul dezagregării și îmbolnăvirii lor de o meteahnă venetică pentru care nu sunt programați a o învinge și transforma într-o vindecare. Atacând convingerile oamenilor devii imoral și dăunător, ca unii muncitori care vor să introducă o locomotivă la revizie deși funcționa atât de bine așa veche cum era, iar după reparații vei vedea că locomotiva nu mai funcționează atât de bine spre disperarea mecanicului care înjură meșterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atât de bine chiar cu niște piese antice, uzate, pline de praf și ulei... Calitatea curentă și solid încetățenită a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Și omul și secolul său vor fi religioși sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez. Nu are rost și spor să faci umbră pământului într-o stare duplicitară în care nu te revendici ca având idealul neștirbit al religiozității pragmatice. Să crezi în ceva : Într-o autoritate căreia i s-a zis credință în Dumnezeu și care are darul de a-ți satisface speranțele și vanităţile religioase firești și vitale e cheia liniștii și a echilibrului în univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agăți să nu cazi în neant și în disperare. Din clipa în care ai prins de veste că ești conștient și gândești vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de întuneric și de șovăielnică timiditate a scontării consecințelor pașilor tăi umili pe ulițele întunericului. Oricât de tare ai fi tot te sperii când cineva țipă la tine de la spate. E frica de bestia întunericului care în sensibilitatea ta firavă e cel mai verosimil ca bestia să-ți facă rău, să te destructureze, să te consume și instinctul de conservare îți spune că trebuie să faci ceva. Să ai o repulsie și un scut al firii ridicat anticipat împotriva stihiilor care te înspăimântă fiindca ești mamifer deci în lanțul trofic undeva inferior, vulnerabil și lipsit de imunitate față de sălbăticia mediului ostil. E insuportabil să te gândești cum suportă psihic ierbivorele teroarea prădătorilor vorace și nu au nici un mijloc mai eficace împotriva lor decât fuga disperată și unele măsuri naturale de camuflaj ori alte stratageme în mare parte inutile. Fiind oameni cu sentimente trebuia să scăpăm odată pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existențiale și să înlocuim fuga sau panica cu ceva total eficace. În ziua când primul om îngrozit și hăituit de întuneric s-a uitat spre cer și a văzut ceva, s-a terminat cu teroarea fricii și omul a putut răbda să trăiască, să gândească, să vorbească, să-și construiască locuință cu zorzoane și muscate la fereastră, cu pianină la care să cânte și apoi să doarmă liniștit, și cu icoană la care să se închine. Trezit din somn dimineața, a insuflat tuturor semenilor îngroziți această stare de siguranță și de bine. Fiindcă puține animale văd în culori și panoramic ca noi, nici un animal îngrozit de răgetele rapitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer să-și dobândească siguranța și linistea. Fugind mereu să se apere nici o lighioană n-a mai avut timp sa vorbească, să gândească, să raționeze, să râdă și să doarmă liniștită ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbește și nu râde, nu are facultatea de a fi smerit și a se simți în siguranță și confortabil ca noi oamenii în fața vitregiilor și vicisitudinilor preponderente ale crudei sorți. Să multumim deci primilor oameni preistorici care în fața vitregiilor sorții au avut inspirația de-a modela niște statuete din lut, numite în greacă terafim, (de la terra, lut, și fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vițel și fim, statuie), care venerate cu patos au împrumutat natural din virtuțile Raiului luând denumirea de serafimi ori heruvimi, și împrumutând sfințenie de la Dumnezeu au fost capabile să impună și primească respect de la înfricoșații muritori care cu totală dăruire au avut astfel ce venera creând în juru-le un sistem de valori traduse în religie prin care oamenii au reușit a cere și revendica reală protecție din partea-le pentru eliminarea disconfortului fricii de tot ce e ostil firii omului în mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticări și rafinări succesive în evurile istorice sălbatice și până la noi, statuetele au fost părăsite și uitate ca desuete și ridicole, dar ideea și respectul de ele a rămas biologic încrustat în mintea și inima omului. Prin muncile sufletului și minții oamenilor, prin alambicări succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reală viață și motivație de a se  dezvolta impetuos în cer din sămânța preistorică rămasă în sufletul oamenilor din vremuri imemoriale în care superstitia adorării idolilor sfinți a prins putere și L-a legitimat pe Dumnezeu în inimile oamenilor exponențial odată cu trecerea timpului. Dumnezeu nu era decât un duh care se purta deasupra apelor. Simțind în noi niște prieteni și buni parteneri de dialog a prins curaj și motivație a se metamorfoza și dezvolta potrivit firii noastre umane și a devenit asemeni nouă oamenilor, după chipul și înfățișarea noastră, apoi fiind prin definiție prea Bun, Sfânt și generos, ne-a împrumutat și nouă din calitățile-i, cizelându-ne și pe noi după chipul și înfățişarea-i după cum ne-a și mărturisit în Scriptură. Har Domnului că am dobândit astfel liniștea mult dorită ajutați esențial de Domnul și că trăim viața, care e frumoasă și merită trăită, la cota unui confort sporit oferit doar de credință. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la cămașă de la pieptul nostru umflat de mândrie când simțim că "viața-i divină", potrivit unui cântec stupid al lui George Nicolescu, care a uitat să vadă că de fapt viața noastră e o crimă nepedepsită a Lui Dumnezeu care pentru că e conducător e imun și nu poate fi tras la răspundere niciodată.