A SCRIE ULTIMA PAGINĂ PE BLOGUL TĂU

A SCRIE ULTIMA PAGINĂ PE BLOGUL NOSTRU
Dumnezeu a pierdut șuruburi când ne-a făcut, ori nu s-a mai gândit la noi într-o clipă de ațipire și am luat-o razna : Am devenit lirici. Mai mult de jumătate din sensul vieții noastre i l-am răpit Lui Dumnezeu și ne-am permis luxul de a visa, de a fi poeți, de a fi creatori și inteligenți mai mult decât a vrut și a fost Dumnezeu dispus să suporte din partea noastră. Dumnezeu nu este nici pe departe încântat de lirismul și inteligența minților noastre pe care tot El ni le-a dat doar ca un rudiment inutil. Dar fiindcă Dumnezeu a uitat într-o clipă de neinspirație să oprească sângele a ne mai circula prin acest rudiment inutil și prin creieri, această scăpare a făcut ca mințile și inimile noastre să dezvolte o monstruoasă caracteristică a inteligenței, total indezirabilă pentru Dumnezeu, și astfel, mințile noastre s-au sustras preceptelor și plăcerii Sale. De atunci, mințile și inimile noastre au eludat scopul de a fi un accesoriu și un apendice inutil setat inițial de Dumnezeu să funcționeze așa în noi și au început să fie răpite totalmente de la îndatorirea credinței habotnice necesarmente exclusivă pentru ca Dumnezeu să fie fericit că toate-i merg strună după planurile-i divine în construcția noastră. Noi însă luându-ne libertatea în serios și datorită faptului că Dumnezeu nu se vede cu ochiul liber fiind total absent percepției noastre directe în coordonatele acestui spațiu și timp, ne-am întrecut cu gluma libertății și democratismului nostru liric, am adoptat formula : "Viața-i scurtă, așa că trăiește-o !" , și am eșuat astfel definitiv de la exclusivitatea religioasă ca unic și obligatoriu țel în viață ca să câștigăm o minimă prețuire de la Dumnezeu în încercările vieții noastre. Sunt comunități religioase care cultivă cu patos lirismul religios, de n-ar fi să amintim decât pe credincioșii penticostali. Lirismul lor e simpatic, profund, Dumnezeu nu le cere atâta dăruire și fervoare dar ei duc totul în extrema scrupulozității, rafinamentului religios, servitudinii, lealității și obedienței ireproșabile și îi aduc Domnului prinoase bogate de dragoste deplină la care nici măcar n-a visat Dumnezeu la începuturile Facerii Omului și Lumii. Încurajat de fervoarea lor religioasă, a virtuoșilor credinței, Dumnezeu plusează și mai mult și merge pe mâna acestor meticuloşi ai dragostei pentru El. Nici un Demiurg nu poate rezista fără servilismul complet al supușilor Săi virtuoși întru credincioșie și chiar este dependent de cultul perfect pe care i-l fac credincioșii și robii Săi. Iar penticostalii sunt poate cei mai romantici și compleți din punctul de vedere al manifestării și sensibilității religioase perfecte. Păcat că ei sunt puțini, insuficienți pentru a-i mângâia Lui Dumnezeu nevoia vitală, vanitatea și dependența de dragostea și lirismul exclusiv religios al acestor robi ai Săi. În mare bunăvoința Sa, dând oamenilor o totală libertate în a-şi manifesta și cultiva sensibilitatea, Dumnezeu a pierdut pe mâna Lui, a pierdut robia religioasă a marii majorități a oamenilor care plictisiți au lăsat îndeletnicirea canonicii exclusiv religioasă deoparte și s-au apucat să viseze altfel, în stilul lor privat și personal. Eminescu și toți marii poeți au exagerat când au scris toate acele poezii memorabile. La o adică, toți acești mari poeți puteau mai practic să-L laude exclusiv pe Dumnezeu iar geniul lor în simțire și exprimare a sentimentelor de dragoste L-ar fi făcut pe Dumnezeu să exulte și jubileze de fericire și mândrie când lumea i-ar fi dedicat acestui Dumnezeu capricios, egoist și gelos tot timpul, toate simțămintele de dragoste și adorație și tot lirismul așa cum fac penticostalii sau cei ce-L numesc pe Dumnezeu Iehova. Ce ne facem însă că poeții și-au canalizat accesele poetice și declarațiile romantice la adresa unor muritori, oameni ca și ei care evident că n-au meritat atâta atenție și vervă romantică și de multe ori nici n-au știut că în jurul nimicniciei și efemerului lor orbitează atâta prinos de dragoste ? Iată pe Eminescu care scrie : "Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des, / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Diluviu de dragoste nemărturisită, deșartă, cheltuită în zadar de menestreli lunatici romantici pe străzile pustii în noapte, cu plopi cu soț ori fără soț, sub care ochi febrili de iubire aruncau inutile raze și flăcări lovindu-se de geamurile ce străluceau închise, unde niște muritori, domnișoare sau doamne despletindu-se obosite pentru culcare, răpeau și deturnau inconștient și fără merit din inimile poeților sentimente năvalnice de iubire demne doar de pofta și tabieturile Lui Dumnezeu. Iată pe Franz Liszt care compune "Vis de dragoste" , o capodoperă pentru pian care L-a făcut pe Dumnezeu definitiv și iremediabil gelos că nu a fost El cel căruia i s-a dedicat acel vis de dragoste pe clapele pianului. Sau nocturna "Tristesse" de Frédéric Chopin era demnă de a fi compusă exclusiv doar pentru Dumnezeu. Toate femeile create de Dumnezeu dintr-o coastă a bărbatului pentru a nu fi singuri și inutili, femei cărora li s-au dedicat atâtea poeme de dragoste, au răpit definitiv Lui Dumnezeu dreptul, vanitatea și bucuria de a se bucura egoist și exclusiv de toată dragostea oamenilor. Pentru că oamenii s-au plictisit biologic doar de dragostea religioasă pentru El pe care Dumnezeu a statuat-o pentru oameni ca singura obligație pertinentă și cu rost, au început a dezvolta în deșertăciunea și neputințele lor sentimente de dragoste erotică, absolut inadecvată pentru Dumnezeu și nevoile Lui. De aceea, perfid și în tăcere, răzbunându-se pe ei pentru acest afront și insolență blasfemică, Dumnezeu a început a disprețui și repudia năravurile private ale oamenilor, carnale ori nu. Tot mai uitați și ignorați de Dumnezeu, alungați în scârbă din Rai pe un pământ al durerilor și ororilor, oamenii au reparat acest neajuns și precum junglele tropicale care au acoperit ruinele vechilor cetăți mayaşe, oamenii au acoperit iubirea imposibilă, capricioasă și neverosimilă a Lui Dumnezeu pentru oameni, cu lianele și jungla tropicală a lirismului și narcisismului pentru propria lor umanitate. De atunci încolo s-a născut în oameni sentimentul de pasiune în dragoste, dorința de voluptate, fantezia și visul de dragoste, de amor și erotismul cu toată gama sa de manifestări precum și înclinația creatoare a umanității care a inventat și descoperit prin îngerii ei rebeli cum îi numește Pavel Coruț telefonul, electricitatea, mașinile, avioanele, navetele spațiale, penicilina, insulina, descoperirile lui Newton și Einstein apoi mai nou calculatoarele și internetul și teoriile lui Stephen Hawking paraplegicul. Ofensat în mândria Sa creatoare, Dumnezeu nu ne poate ierta că i-am luat-o înainte cu aceste invenții și inovații. Unii zic că toată inspirația creatorilor a fost inspirată de însuși Dumnezeu. Ceea ce uită ei e că e neverosimil ca Dumnezeu să nu fi știut că această inspirație îi va conduce pe oameni la gândire analitică și apoi la erezia contestatară a însăși Divinității dibuindu-i năravul iraționalității. Orice Creator preventiv și vizionar întrezărea acest pericol cu creaturile Lui. Dumnezeul nostru ori a fost prea bun cu noi, ori n-a fost deloc căci n-a fost deloc plauzibil că își pune în pericol autoritatea și faima printre creaturile Lui printr-o atât de nepreventivă conduită. Or Dumnezeu ne-a lăsat în pace să ne facem de cap, să inventăm și scornim orice și să avem orice opinii și păreri despre tot și toate. Acestea au fost cutremurul prin care autoritatea Lui Dumnezeu a început să se surpe în progresie geometrică. Prin aceste manifestări libertine oamenii au demonstrat că le pasă în primul rând de ei, de oameni, de unii ca ei, muritori, cu aceleași vise, plăceri și dureri și nevoi ale cărnii și sufletului, că nu mai suportă jugul unui Dumnezeu totalitar, capricios, satrap, irațional și imperceptibil. De aici Dumnezeu s-a supărat pe tot și pe toate în ceea ce ne privește și jignit în amorul propriu ne-a părăsit definitiv, ascunzându-se ireparabil de ochii și percepția oamenilor în cel mai ascuns colț al spațiului și timpului, astfel că de la începutul lumii nu L-am mai văzut niciodată, ca un gândac albinos stând ascuns în peștera nepăsării Sale, perseverând în capriciul Lui de a-şi duce discreția și taina până la limita răbdării și suportabilității noastre. Pierzându-L astfel pe Dumnezeu de prieten și partener și din vina noastră dar și din vina și orgoliul Lui nemăsurat de a avea oroare pentru sensibilitățile noastre private și întrebările noastre retorice despre unde este și cine e, drumurile și interesele noastre cu Dumnezeu s-au despărțit ireparabil și nefericit. Astfel, cu toate consecințele ratării noastre ca și fii neascultători și risipitori ai Lui Dumnezeu, ne-am luat trista soartă în mâini făcând după cum ne-a tăiat capul ca viața noastră să nu fie chiar detot imposibilă, ternă și irespirabilă așa cum dicta canonica religioasă. De atunci înainte am crezut plenar în iluzia sensibilității și lirismului nostru uman. Din această iluzie ne-am făcut un modus vivendi sine qua non. Astfel am devenit oameni, evoluați proaspăt din animalele religioase, stare sălbatică brută în care Dumnezeu ne-a născut aidoma biologic tuturor orătăniilor și ne-ar fi vrut eternizați așa cu un rudiment de gândire doar pentru credință potrivit calculelor sale indescifrabile și de aceea inadmisibile la nivelul doleanțelor noastre umane. De-am fi rămas alienați în sfera intereselor stricte ocult religioase ale Lui Dumnezeu, am fi înnebunit ca specie de mult de urât, plictiseală, disperare și întristare. O îndoctrinare integrală și definitivă a omenirii în canonica religioasă ar fi însemnat un pământ cu doar două feluri de edificii și instituții : Pe o parte a străzilor spitale de nebuni, și pe cealaltă mănăstiri și biserici câtă frunză și iarbă, furnizoare de pacienți regulați pentru respectivele spitale. Paliativul și tămăduirea cărnurilor și sufletelor noastre a venit în ziua când plictisiți și iritați de culorile imperturbabil cernite ale meniului religios am început să visăm, să fim romantici, să scriem poezii și să cântăm cântece de dragoste omenească sub impulsul anticorpilor noștri care ne-au salvat din ratarea anxietății religioase. Dacă știm bine că Dumnezeu nu ține programatic la toate aceste habitudini și preocupări ale inimilor noastre, pentru noi acest lirism insolent e totul. Dacă Dumnezeu nu ne-a putut promite decât o moarte definitivă și în dureri și o puerilă și neverosimilă renaștere în Rai ca soluție și rost ultim al vieții de carne, această damnare a venit în noi brutal ca cea mai mare țepuire și dezamăgire pe care ne-a putut-o oferi posibilitățile practice ale universului, ca o torpilă într-o navă care și-aşa lua apă. Ca să nu înnebunim, prin sensibilitatea noastră privată noi ne-am mobilat această infinită dezolare și deșert al pustiului și amărăciunilor acestei vieți și nonsensul promisiunii uneia viitoare, cu sensibilitatea și retorica sufletelor noastre vii de acum. Ne-am făcut astfel viața un pic mai suportabilă prin cântec, prin poezie laică, prin preocupări intelectuale și sete de cunoaștere și cercetare, de unde a venit natural impulsul de a arunca și repudia definitiv corsetele inumane religioase obscurantiste. Descătușarea de aceste lanțuri atârnate de Dumnezeu sau de înșiși noi pe gâtul nostru, al omenirii, e unica soluție practică pe care am găsit-o cu prețul pierderii definitive a respectului și prețuirii Lui Dumnezeu pentru sărmanii de noi, prețuire care oricum era la cota minimă de avarie, relativă și draconic de discutabilă. Tot ce vedeți astăzi pe lume, culori, artă, știință, descoperiri, muzică, poezie, rafinament, modernism, relaxări, distracții, plăceri, totul, în afară de biserici și cruci, morminte și sicrie, e sub tirul urii și disprețului adânc al Lui Dumnezeu. E sub stigmatul și anatema damnării ca și acum nu știu câte mii de ani pe vremea Sodomii și Gomorii. Ura și disprețul Lui Dumnezeu pentru noi acum sunt identice urii Sale primordiale programatice în ceea ce privește omul și deșertăciunile sale, pentru care a dat pe capul omenirii potopul inutil al lui Noe și extincția inutilă a Sodomii și Gomorii, ca dovadă că și azi omenirea trăiește în aceleași moravuri. Rafinamentul democrației noastre umane s-a descătușat și azi oamenii denumesc sodomiile drepturi ale omului. Numai Dumnezeu poate ști cât de îndreptățite sau nu sunt acestea, ori dacă El nu există, nici noi nu vom ști niciodată cât de mizerabili suntem și am degenerat ca specie. Suntem în mijlocul acestui teatru absurd al năravului capricios al Lui Dumnezeu de a abate pe capul nostru apocalipsa extincțiilor divine și așteptăm dintr-o clipă în alta să mai vină încă o apocalipsă absurdă promisă, pe capul nostru. Autorul moral și faptic al acestor bombardamente cosmice inumane pe capul omenirii, Dumnezeu, a uitat cheile acestei mașinării infernale de represiune și război antiuman în contact și noi am văzut totul în toată infernala realitate de la Adam încoace. Am văzut nu numai că suntem goi dar și că suntem oprimați și țepuiți de tot ce putea să însemne și pentru noi bucurie a vieții, fiind sub stigmatul etern al unei înfiorătoare și Înfricoşătoare Judecăți și sub conceptul fricii programatice de Dumnezeu așa cum ni s-a hărăzit și satrapic ni s-a prezentat în două trei rânduri scrise în grabă și totalitar în Cartea Sfântă. Nici Dumnezeu n-a rânduit, dar nici noi rasa umană n-am stat liniștiți astfel încât să ne păstrăm strict statutul original de mamifere, de bestii, de animale necuvântătoare și odată cu inteligența am dezvoltat limbajul, odată cu limbajul L-am formulat și denumit pe Dumnezeu, odată cu libertatea dată de Dumnezeu am început să avem opinii despre El, despre noi, despre lume și viață, opinii pro și opinii contra despre unul și același lucru. Degringolada în această lume a pornit de la libertatea pe care Dumnezeu ne-a scăpat-o de sub control dându-ne minte și rațiune. Ceea ce nu a scontat Dumnezeu e că noi ne-am luat în serios mintea și rațiunea iar acest defect a fost tăvălugul care L-a dezbrăcat pe Dumnezeu de cel mai mare secret la care a ținut, discreția Sa inutilă ce ni L-a relevat în mințile noastre în toată goliciunea relativității Sale care ne-a făcut să-L vedem ca pe Cea mai neverosimilă entitate căreia îi aparține vina de a fi și a ni se prezenta ca un perfect Nimic tragic și necesar. Rămași singuri și orfani în acest univers, ce ne-a mai rămas decât gândurile și opiniile noastre private pe care sărmani ni le spunem și formulăm prolific și liber în singurătatea noastră...? Câștigul nostru ca oameni e totuși relativ căci nu suntem fericiți că am descoperit singurătatea noastră în univers dar măcar ne satisfacem vanitatea de a viziona acest absurd spectacol al poveștii Lui Dumnezeu și a oamenilor în toată plenitudinea unui cosmic fiasco. De această comedie macabră nu putem râde căci suntem figuranții ei nenorociți dar putem fi măcar infim mulțumiți sau satisfăcuți că i-am descoperit grotescul și nonsensul practic, circul acesta cosmic cu ratări și căzături de la înălțime, lucru pentru care nu știm să râdem sau să plângem descoperind acest faliment reciproc al visului Lui Dumnezeu despre oameni și al visului oamenilor despre Dumnezeu. Noi, din sensibilitatea și realitățile lumii noastre, bune, rele, tot am lăsat o urmă vizibilă în univers. Cine vrea să ne vadă ne găsește înregistrați pe discul de la bordul navetei Voyager care a depășit sistemul solar. Acolo, extratereștrii sau poate Dumnezeu, cine știe, din întâmplare culegând naveta Voyager rătăcitoare în spațiul interstelar ca pe un puf de păpădie, vor găsi înregistrate urmele vieții noastre pe acest pământ, cu bucuriile, cu necazurile, cu tot ce ne-a definit bun sau rău, cu viață, cu moarte, cu război și pace. Vor mai vedea de asemenea, extratereștrii sau Dumnezeu descoperind naveta Voyager, și regretul nostru nemângâiat față de încăpățânarea Lui Dumnezeu de a rupe cu această simptomatică tăcere și a ni se revela vreodată, simplu, direct și concret prin urmele nemijlocite de har, bunătate și noroc ce stăteam gata, gata să le primim cu bucurie de la Dumnezeu numai dac-ar fi vrut și El să ni le ofere și în această viață de carne și s-o rupă odată cu păcatul moștenit al alungării noastre inexorabile și definitive din Rai. Cum n-a vrut-o niciodată și nici n-o să mai vrea de-acum înainte, fiind pentru totdeauna inflexibil în impunerea condițiilor sale draconice, cine vrea să-L vadă pe Dumnezeu Îl găsește uscat ca o insectă doar între filele cărților sfinte, doar între ziduri de biserici și în ochi de credincioși ridicați inutil în sus pe pictura boltei cu sfinți antici îmbrăcați în cămăși de epocă, cu nimburi de sfințenie în jurul capului și fără smartphone în buzunar. Nu putem fi vinovați că Dumnezeu n-a stârpit din fașă în noi microbul cugetului. El ne-ar fi vrut animale înzestrate doar atât, cu darul vorbirii pentru rugăciuni și a fost mândru că ne-a înzestrat cu așa ceva și cu mâini cu care am putut face doar cruci și cu genunchi cu care putem doar să îngenunchem. Îmi pare rău pentru prestigiul distrus al Lui Dumnezeu căci așa cum oamenii și-au distrus planeta L-au distrus și pe Dumnezeu. Dar și El a dat oamenilor în acest sens un ajutor, ori din prea multă dragoste și grijă, ori din prea puțină, niciodată drămuită perfect. Sforile Lui Dumnezeu cu care își mișcă aceste creaturi, oamenii, s-au încurcat iremediabil din vina Lui și a noastră și pe scena lumii a rezultat un fiasco de tot râsul sau plânsul. Dacă Dumnezeu tot timpul plânge, are remușcări și e nefericit de asemenea blocaj în care a ajuns Creația Sa, nici noi creaturile Lui nu suntem mai fericiți. Dar nu ne putem da mâna cu Dumnezeu spre a ne împăca și a o lua de la capăt, deoarece trăim în universuri paralele și Dumnezeu a ales varianta exclusivă de a nu ni se arăta mai înainte să murim. Ne-a oferit doar o unică șansă de a ne împăca postum, ceea ce nu convine tuturor ci doar unei infime părți din omenire. Pentru cea mai mare parte a oamenilor damnarea în iad e asigurată. Nevrând s-o recunoască direct, această imensă masă a oamenilor care se va duce la chin se simte jignită de această inexorabilă și inevitabilă soartă. Călătorind cu acest marfar al morții spre lagărul iadului, cea mai mare parte a omenirii n-a avut de ales și a trebuit să-și găsească o preocupare spre a stinge sau dilua gustul amar al damnării. Asemeni sclavilor negri de pe plantațiile de bumbac care cu vocile lor răgușite de suferință și găsind două, trei putini au bătut în ele și au inventat jazz-ul, tot așa și marea masă a dezmoşteniților Raiului își caută un calmant spre a da culoare acestui simulacru al vieții plină de dureri. Nu-i totuna să plângi și să schelălăi ca un câine înlănțuit, dar dac-o faci omenește prin vers, prin cântec și prin muze ai șansa să mai lepezi angoasa și scârba din tine față de toate relele și ororile lumii obligați a le sorbi până la drojdia amară a încercărilor noastre. Toți marii artiști, creatori, dacă nu se exprimau cum au făcut-o ajungeau lesne la casa de nebuni alegând doar credința seacă într-un Dumnezeu al durerilor noastre de nedescris. Altminteri cel mai confortabil remediu era să-L urmezi habotnic pe Dumnezeu legănându-ți mintea și temerile în hamacul robiei credinței cum fac lesne cei ce vor să fie siguri de soarta și viața lor viitoare. Fiindu-i sete de Dumnezeu și neavându-L la îndemână, cea mai mare parte a omenirii, sau cea mai mică, cine știe, a ales consolarea laică. Țârâind ca un greier în singurătatea lui, laicul o duce mulțumitor până în iarnă când va îngheța. Furnica harnică, credinciosul și iubitorul de Dumnezeu se ostoieşte în efortul credinței în Dumnezeu până la moarte. Numai Dumnezeu știe sigur cine are dreptate, or nimeni nu știe sigur asta căci nimeni nu știe cine e Dumnezeu. Știm doar că, cu toții suntem creați de Dumnezeu dintr-o carne izbitor de asemănătoare cu a tuturor animalelor. Nevrând să rămânem așa facem un efort supra biologic deci omenesc și țârâim ca niște greieri, sau ca niște broaște pe lac, fiecare spunându-şi oful său uman. A avea blog e o variantă modernă prin care fiecare orăcăie pe limba lui. Numai că, așa cum e dat-ul cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă, cum spunea Eminescu. Rămâne numai vanitatea de a umple internetul fiecare cu trilul său, mai melodios sau mai răgușit, unul împotriva altuia, unul repudiind pe altul și viceversa. Toate aceste bloguri sunt o imensitate de strigăte, de confesiuni, de durere și de plânsete de orfani cosmici, uitați de Dumnezeu, care trebuiau spuse toate... Cineva nu vede căinarea noastra a tuturor...? Nu vă dați seama că toate of-urile noastre spuse la unison de toți ar putea costa liniștea și stabilitatea regimului din Univers cu o revoluție destabilizatoare în colțul pauper de cosmos în care am fost puși să paștem o iarbă care s-a terminat demult...? Nu vă dați seama ca plânsul nostru al tuturor focusat ar putea să miște pământul de pe axă cu un grad și ar face din răcneala noastră un vacarm strident, să ne vada cineva ca vrem și noi o șansă de la această întâmplare a vieții, dacă tot s-a nimerit s-o avem odată și doar odată. Plânsul nostru în univers nu se aude la nivel cosmic, căci suntem atât de mici și nu contăm deloc în coordonatele acestui spațiu și timp infinit. De aceea starea noastră normală de la alungarea din Rai e starea de plâns. De aceea plângem făcând din asta o profesie noi toți muritorii... Căci dacă nu ne-ar fi durut nimic, am fi tăcut definitiv și nu am mai fi scris pe aceste bloguri niciodată, că nimeni nu ne obliga. Câtă muncă risipită în zadar de fiecare... Scriu ce mă doare, dau glas reacțiilor ce-mi străbat sărmanii neuroni, pun totul într-o sticlă sârguincios, pun dopul și dau drumul în ocean pe blog: În fiecare sticlă e un univers: un model pentru o lume mai bună. O lume mai buna zic. Căci aceasta vedeți bine că nu ne convine nimănui, de aceea avem obiecții, le scriem, le punem în sticle închise și le aruncăm în ocean pe blog. Câte sticle! E aproape caraghios... Pe care s-o iei...? În care să crezi...? Pe care s-o deschizi și s-o urmezi...? Toate sunt bune. Sunt un model personal pentru o lume mai bună și o viață mai bună. Din păcate nimeni nu deschide nici o sticlă. Toți își scriu durerea și vanitătile dar nimeni nu citește. Suntem egoisti, suntem orbi și surzi la strigătele altora ce se zbat în valurile suferinței la doi pași de noi, care nu suntem mai acătării... Toți suntem orbi si rău intenționați. Suntem prost setați si formatați de la bun început de Dumnezeu. Suntem rebuturi, adică am fost numiți oameni... Cândva voi muri, sau înainte de asta, ca sa fie totul mai frumos, voi paraliza întâi. Iar de la gura mea de deversare vor înceta să curga sticle în ocean pe blog. Credeți că cineva va sesiza, sau bunul Creator va ști ca asta e o pierdere pentru univers? Și tu prietene, vei înceta într-o zi, abrupt, să-ți livrezi gratuit și în van sensibilitatea în acest ocean viermuind de atâtea pretenții al vietii așa cum ne-a fost dată, incoloră, inodoră și spuneți voi mai departe, că mie mi-e silă... Dar vă rog, oameni buni să nu-mi plângeți de milă că pentru această erezie a mea voi fi aruncat în cele mai grele chinuri ale iadului. Pe lângă chinul vieții și al morții în groaznice dureri de cancer, damnarea în iad deja mi se pare o scăpare, fiind obligat ca și voi să trăiesc exercițiul dramatic al ororilor vieții de carne, mai mari sau mai mici, fiecare după noroc sau nenoroc, căci fiecare pe limba sa piere și din cauza alergăturii pe care o face pe acest pământ al durerilor. Mă mai mângâie gândul că Dumnezeu într-o zi își va reconsidera cinismul la adresa sărmanelor noastre neputințe. Pe pământ sunt prea puțini oameni... insuficienti... Dacă și-ar fi unit sensibilitățile o mie de miliarde de oameni și ar fi strigat crunt si dârz vieții și Lui Dumnezeu, cred că s-ar fi spintecat ceva în cer, cred că abia atunci pământul ar fi putut fi deviat puțin de pe traiectoria prost setată și ea de coliziunea inevitabilă cu acel bolovan cosmic care a adus nimicirea dinozaurilor, scăpat din neglijență din lopețile responsabililor lui Dumnezeu, direct în capul dinozaurilor. Și va mai fi să vină peste noi încă un asteroid, cine știe când, într-o zi căreia îi va zice Dumnezeu apocalipsă împlinindu-şi pohta ce-a pohtit de-o veșnicie. O să cadă bolovanul din cer din nou, și Dumnezeu nu va fi vinovat, doar din aceeași vină a responsabililor care mânuiesc prost lopețile Dumnezeieşti. O să se abată urgia din nou, de astă dată direct în capul nostru de buni mireni, cum ne-a promis-o voalat Dumnezeu. Măcar să avem timp să ne împărtășim înainte, și să scriem conștiincioși ultima pagină pe blogul nostru religios sau nu...

CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI

CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI
Într-o zi din cele șase ale Creației a făcut Dumnezeu omul, singura ființă inteligentă și conștientă de existența proprie și a universului înconjurător, astfel încât universul cu toate tainele sale și însuși Dumnezeu ca entități au devenit în sfârșit percepute de cineva, căpătând legitimitatea realității. În lipsa omului și a minții sale puse de Dumnezeu în creierele oamenilor, Creatorul universului și însuși universul ar fi fost niște realități ilegitime, inutile și fără de vreun sens, ca diamantele și aurul din fundul pământului negru pe care nu le vede nimeni astfel că sunt egale în valoare cu tina și glodul pământului. Un Dumnezeu singur într-un univers văduv de realitatea minții umane inteligente ar fi avut o valoare nulă oricât ar fi fost Dumnezeu de sfânt, etern și sublim odată cu toate minunile stelelor și galaxiilor goale create de El. Cum orbilor din născare e stupid și imoral să le explici frumusețea culorilor și a lumii înconjurătoare, așa și realitatea unui univers lipsit de prezența lui homo sapiens ar fi fost de asemeni o stupiditate cu atât mai mare cu cât autovocația și mândria profesională de guvernator general și Autoritate Atotputernică a Lui Dumnezeu peste oameni îi este cea mai dragă dintre virtuți, drept pentru care evident că El trebuia, simțea nevoia vitală să guverneze și stăpânească pe cineva, pe robii Săi, oamenii pe care printre altele tocmai și de asta i-a creat. Pentru că grija Lui Dumnezeu pentru propria-i reputație și viitor a fost atât de mare, nu a lăsat universul gol, netocmit cu ceva extraordinar și pe măsura Divinității Sale, deci a creat oamenii conștienți și inteligenți, băgându-le în cap percepția realității înconjurătoare, rațiunea și mai ales robia sentimentului religios și a credinței în El cu o asemenea intensitate și într-o asemenea manieră meșterite de Dumnezeu în creierul lor încât oamenii chiar au căpătat încredere și pasiune pentru Dumnezeu mângâindu-se cu această acumulare pozitivă și confortabilă sufletească de a-L percepe pe Dumnezeu ca pe o revelație și un bun util, cel mai util pentru propriul folos uman. Să nu ne facem însă iluzii despre altruismul divin, căci Dumnezeu n-a fost dezinteresat ori mare iubitor de oameni creându-ne. Din această telenovelă cu Dumnezeu și oamenii în rolul principal nu se vede o relație egal reciproc și sincer avantajoasă între acești actori. Căci așa vedem că Dumnezeu e în rolul de primadonă iar oamenii în rolul de figuranți, de ființe cârpite și făcute de Dumnezeu nu din aur și diamante nestricăcioase, ci din lut murdar și comun de la marginea mlaștinilor și smârcurilor, de aici diferența de castă între noi și dumnezeire, încât disprețul celui mai mare și potent față de cel mai mic și mujic aici este atât de evident. Disprețul nu e atât de mare ci e potolit, căci Dumnezeu are nevoie de noi, de hoiturile noastre iminente purtătoare de suflete aspirante la Rai, creându-ne spre a ne manipula după propriul interes. Astfel că ne omoară iar sufletul nostru ajunge la Dumnezeu în final pentru a fi materie primă pentru industria Raiului sau iadului. Dacă din această afacere, din această naștere a noastră din mâinile Lui Dumnezeu murdare de lut mai simțim și noi un folos și un beneficiu curat înseamnă că fantezia ne e prea bogată și suntem prea smeriți și buni la suflet, numai buni și copți pentru Dumnezeu și El pentru noi visătorii. Din Afacerea infinitului și a tuturor veacurilor numită povestea Lui Dumnezeu și a oamenilor, folosul e în primul rând nu neapărat pentru oameni ci în măsură covârșitoare pentru Dumnezeu căci după câte vedem El și-a creat oamenii întâi pentru a-şi da Sie Însuși o șansă și o ocupație de a evita șomajul în univers, și mai apoi pentru a le da oamenilor bucuria seacă a unui hârb de viață în care Dumnezeu oricum nu crede programatic de la Facerea Lumii, ba mai mult, chiar disprețuind viața noastră de carne, apreciind în schimb și având apetență doar pentru esența din noi, pentru nectarul sufletelor noastre, specializat fiind doar în așa ceva ca o pasăre colibri supremă în univers. Dumnezeu nu putea să existe fără noi, cei făcuți din carne dureroasă și chinuită. Dar pe când carnea și pulsul nostru nu-L interesează câtuși de puțin pe Dumnezeu, fiind pentru El un rău necesar care-i aduce frisoane, ne-a pus în ea, în carnea noastră, în creieri și inimă în schimb o minune folositoare pentru El vârâtă în sărmana noastră biologie : sufletul și inteligența noastră. Dacă inteligența noastră îl irită, căci vede în ea sămânța eretismelor și blasfemiilor pentru care face alergie din orice pretext, rămâne doar sufletul nostru care-i mai trezește un interes mercantil, bucuros fiind doar dacă sufletul ni-l folosim exclusiv în slujba canoanelor draconice religioase, neapărat obscurantiste și lipsite de rațiune și logică. Iată motivul egoist și subiectiv pentru care Dumnezeu s-a obosit să se murdărească pe mâini de lut să ne creeze și să nu fie singur. Nu putem crede în șansa unui Dumnezeu care ar fi putut rezista fără oameni, singur, autosuficient, vid și ilegitim guvernând peste un univers tot atât de vid și ilegitim netocmit și neutilat cu prezența acestor mamifere speciale, oamenii, înzestrați cu conștiința de univers, de sine și de Dumnezeu, calități numai bune și exclusive pentru ca Dumnezeu să-și tragă de aici foloasele legitimității Sale Divine. Murdărindu-se pe mâini ca un meșter olar de boțul de lut din care ne-a creat, a aruncat astfel Dumnezeu duh de viață și inteligență în singurele mamifere de pe pământ, oamenii, apte de a simți obligația și abilitatea de a se constitui într-o oglindă în care Dumnezeu se poate vedea și căpăta un sens. E drept, odată cu această oglindă, cu această stratagemă genială a Lui Dumnezeu de a-Şi crea un suport și un ecran în oameni, Dumnezeu s-a prezentat și justificat în fața universului în modul cel mai abil. S-a folosit de pretextul vieților și destinelor noastre pentru a-şi crea o utilitate și preocupare practică, drămuindu-ne fiecăruia destinul după pofta și propria exclusivitate. Am și câștigat în schimb ceva din această însoțire a Lui Dumnezeu cu noi, robii Săi : Am câștigat faptul că odată cu dotarea omului cu mintea și inteligența umană, Dumnezeu a insuflat oamenilor, poate voluntar, poate nu, și cel mai de bun preț al lor, sufletul lor bun, molipsind nu pe toți, dar pe o infimă parte din ei cu bunătate, cu milă, cu omenie, nestemate clare și specifice doar Lui Dumnezeu. Acest puțin ursit oamenilor cu totul întâmplător ca și o consecință a însoțirii speciale a Lui Dumnezeu cu aceste creaturi, oamenii, și a oamenilor cu Dumnezeu, și faptul că și-a pus mintea cu noi, a indus în substanța intimă a omenirii infima bogăție spirituală sine qua non care a salvat omenirea de un declin și o catastrofă și mai accentuată dacă rămâneau oamenii pure bestii cum sunt toate celelalte bestii necuvântătoare ale regnului animal. Cei puțini buni reprezentativi pentru omenire, molipsiți de beneficiile însoțirii cu Dumnezeu L-au salvat pe Dumnezeu de la ratarea carierei Sale Divine și de la șomaj. Astfel, într-o infimă spuză de oameni aleși, smeriți și blânzi a încolțit sămânța rară a bunătății universale. Nu știu ce L-a oprit pe Dumnezeu să continue și persevereze cu aceste favoruri creaționiste pentru noi, odată pentru totdeauna, și în competența și bunătatea Sa să-i facă pe absolut toți oamenii buni și drepți, să-i facă după mare mila Sa pe toți pui de Dumnezeu pe pământ, pentru a nu mai putea vorbi de inaccesibile virtuți și grele păcate, de un Rai și un iad imperceptibile din afara coordonatelor pământului și realității imediate. Dar nu a vrut Dumnezeu să facă Raiul pe pământ. L-a transpus într-o lume irațională, transcendentă, cu totul străină realității perceptibile directe. Și ne-a surghiunit să viețuim definitiv în surogatul și mizeria vieții de pe pământ. Nu a fost suficient și nu s-a mulțumit cu atâta rău și împilare aruncate pe capul nostru. A perseverat și a performat în genocidul uman și ne-a aruncat pe cap spurcăciunile de diavoli ca să ne ispitească la rău și să ne chinuie etern, inutil, inuman și inepuizabil. Astfel, odată cu apariția primului diavol, apoi a tuturor acestor creaturi malefice sabotoare ale umanității răul în mijlocul oamenilor a fost aruncat și cutia Pandorei deschisă cu mâna Lui Dumnezeu sau prin lipsa Sa de prevenție. Oricât de inteligenți, conștienți, autocritici și autoflagelându-se de remușcările păcatelor comise, niciodată oamenii nu și-ar fi inventat singuri propriul iad și diavolii corespunzători pedepsei și remuşcărilor noastre. Impulsul genezei și apariției nefericite și fatidice a acestora a venit din afara voinței și ideii oamenilor. În acest sens, ideea oamenilor nu putea fi masochistă în sensul inventării chinului pentru uzul propriu și a torționarilor răului, diavolii. Dumnezeu singur a toate făcător și responsabil de tot, desigur că poartă pe căciulă musca și responsabilitatea apariției nefericite a maleficului printre oameni. Ori dacă nu Dumnezeu ne-a dat cu mâna Lui diavolii pe cap, atunci e vinovat că a consimțit să apară și să continue la infinit așa ceva care să aducă între oameni sămânța și otrava perenă și neadormită a pierzaniei și chinului. Iadul și diavolii n-au fost concepuți ab initio de ideea și manufactura umană ci doar sprijiniți să se dezvolte de morbul răului cuibărit organic în oameni. Dumnezeu nu a vrut, ori nu a putut să stopeze brutal și definitiv răul în lumea aceasta ? Nu putem ști, dar și într-un caz și în celălalt avem dovada lucrului scăpat de sub control de Dumnezeu în gestionarea omenirii. Ori dacă ne-a tras intenționat această țeapă cosmică, atunci nu ne mai rămâne decât să-L bănuim pe Dumnezeu de perfectă mizantropie și rea intenție vădită de la începutul Facerii Lumii la adresa noastră, a oamenilor, specia Sa preferată și nefericită. Ce-a putut aduce bun și folositor, productiv și reparator printre oameni pacostea și fatalitatea iadului și diavolilor și damnarea omenirii să îndure schingiuirile acestor malefice locații, programe și programatori cu coarne și copite ? Genocidul neîntrerupt și crud suferit de oameni care dintr-o vină a lor, mai mică sau mai mare au căzut în iad la chin și suferință au adus nefericita decredibilizare a Lui Dumnezeu, sub impulsul gândului că nu puteau exista diavoli fără voia și ordinul expres al Lui Dumnezeu de a dispune să fie, și atunci au fost. Abia de la această chestiune i se trag Lui Dumnezeu toate neajunsurile, înjurăturile, blasfemiile, ocările și toată critica, cu părere de rău. Astfel, ideea neştirbitei inspirații și reputații divine ale Lui Dumnezeu ca și unic Creator competent și responsabil a toate câte sunt nu scapă de bănuiala de a nu fi ireproșabile și reprobabile. Astfel, sufletul și percepția noastră se umple de veninul bănuielii că Dumnezeu ne-a vrut răul pur, intenționat sau nu, conștient sau inconștient. De aici până la încolți în mintea noastră veninul amendamentului la toată această afacere și poveste între Dumnezeu și oameni nu mai e decât un pas. Dezamăgirea noastră față de prestația Lui Dumnezeu vine în cascadă, ca un râu turbat al rațiunii ce sparge zăgazurile obscurantismului religios. Înșelați și manipulați atât de stupid de povestea poveștilor cu Dumnezeu și oamenii, gândurile și rațiunea ne nasc monștri de critici, rezerve și amendamente ce-i pot fi aduse Creației și bunătății Dumnezeiești proverbiale care au acceptat ca viața noastră să fie sabotată de toate amărăciunile, chinurile și încercările vieții noastre. Din acest motiv mintea și inima noastră nu numai că plânge și-i pare rău că am fost băgați în acest marasm, dar inima noastră plânge cu lacrimi de ploaie cu piatră care-i strică Lui Dumnezeu toate zarzavaturile. Nu noi am vrut-o, ci El ne-a băgat în acest rahat. Dacă asta e lumea pe care-a creat-o cu tot ce e rău în ea și ne doare, răzmerița noastră față de această degringoladă e în topul normalității și îndreptățirii. Atunci nimic nu trebuie să mai mire pe nimeni de unde se nasc natural în sufletele noastre inalienabile obiecții referitoare la bunătatea, mila, excelența divină și întreaga Creație. Cu un Dumnezeu garant și bine intenționat, era loc berechet în univers, acest infinit spațiu permitea material, fizic și temporal cu aportul unui Dumnezeu dispozitor favorabil toate posibilitățile, facilitățile și utilitățile pentru o existență strălucită a oamenilor vii astfel încât ei să fie definitiv scutiți de rău și să fie în schimb fericiți și apărați deplin de ororile viețuirii din a cărei drojdie amară și otrăvită sorbim în schimb până la fund în întreaga noastră viață reală și de rahat. La o adică puteam fi fericiți alături de Creatorul nostru, de iubirea nețărmurită și grija Sa pentru propriile creaturi dacă și Dumnezeu o voia sincer, nemijlocit și necondiționat de standarde inumane și imposibile în calea dobândirii fericirii de la Dumnezeu și prin mijlocirea Sa. La examenul mântuirii, realitatea arată că practic nu toți oamenii au abilitatea sau puterea de a-l trece. Dumnezeu întoarce capul a silă și spune : "Acestea sunt condițiile Mele. Nu puteți aduna comori în Cer decât precum v-am hărăzit și doar prin Mine". Cei ce iau examenul mântuirii, să fie sănătoși, par că o vor duce mai bine. Speranța și promisiunea Raiului pentru ei e suficientă. Noi toți ceilalți, carne sigură de tun pentru prolifica industrie a iadului, suntem astfel aruncați sau lăsați să viermuim de mizantropia și evidenta nepăsare divină în degringolada și încercările fatale ale vieții noastre. Din această mare de amar ne vin vicisitudini și greutăți ale vieții care din vina noastră ori nu, le întâmpinăm și le trăim cu ghiotura. La ce bună înființarea acestor instituții, Raiul și iadul, una de puerilă, inutilă și tardivă recompensare a meritelor umane, cealaltă tot atât de inutilă, tardivă și contraproductivă coerciție a greșelilor și păcatelor umane? Raiul și iadul în utilitatea cărora Dumnezeu a crezut în emulația-i creatoare exuberantă dar câinoasă nu sunt de nici un folos și eficacitate, nu sunt de folos îndreptării noastre căci nu știm de nici un sfârșit și faliment al lor, Dumnezeu le eternizează, negăsind nici o altă soluție pentru îndreptarea umană. Conservatorismul și aversiunea la nou și schimbare ale Lui Dumnezeu sunt de stâncă și inalienabile astfel încât cât vom trăi noi păcătoșii și urmașii urmașilor noștri vom auzi de iad și de diavoli, de plânsete de disperare în focul gheenei, soluții de care Dumnezeu nu se va plictisi niciodată în economia treburilor Sale cu oamenii pe lumea asta și mai ales pe cealaltă. Cum putem privi un Dumnezeu care a putut face posibile aceste orori în univers, în același univers în care a făcut o excepție opusă inventând Raiul ca o contrapondere inutilă, ca o pată de culoare incredibilă ? Simplificând Creația, Dumnezeu putea lăsa totul așa, simplu, practic, logic și matematic : Neinventând nici un iad, nu mai era nevoie să inventeze nici un Rai și astfel oamenii erau scutiți de inutilitatea acestor două nonsensuri care nu aparțin vieții. În gustul vieții noastre, Dumnezeu nu a pus sare, ci esență și miros de cadavru și moarte. Ale morții, ale neantului și neființei eterne sunt și Raiul și iadul, ale stupidității generată de gradul precar de evoluție a minții umane. În neuronii minții oamenilor contemporani tronează la loc de cinste chimia antică, simptomatică și obscurantistă a fanteziilor despre Rai și iad. ADN-ul nostru conține aceste elemente înrădăcinate organic. Nu am evoluat intelectual și moral mai acătării decât vânătorii preistorici de mamuți care speriați de tunetele și fulgerele pământului visau la izbăvirea unui Rai și se temeau la fel ca noi de damnarea inexorabilă în iad. De aceea aceste două locații inexacte sunt cel mai sigur improbabile. Ele fiind rezultatul practic al simptomatologiei reacțiilor chimice ale neuronilor omenești, se traduc în pure ficțiuni. Rai și iad, fiind pură chimie cerebrală a unor mamifere din topul regnului animal, nu sunt expresia Creativității și bunei inspirații și intenții divine la adresa vieții noastre căci sunt antagonice și se opun reciproc, iar la mijloc, constrânși și împilați sub puterea acestor nonsensuri, spre a-şi sparge capul cu otrava lor se găsesc sărmanii oameni în limitările lor biologice naturale viețuind efemer în precaritatea pământului și nu trăind fericiți, ca specie umană de sorginte divină, integral în excelența potențială a Raiului. Împărțirea oamenilor în buni și răi și a dreptului lor aferent dispus de Dumnezeu de a accede la Rai sau la iad nu e numai consecința bunătății ori răutății umane. Libertatea și dreptul de a performa ca oameni și creaturi în bunătate sau răutate și a moșteni prin urmare desfătările Raiului ori chinurile iadului sunt libertăți otrăvite ce aduc între creaturi discriminări, contradicții și diferențe nefericite și insurmontabile. Nu ne puteam singuri apăra de diavoli și de iad, ca dovadă că nu înșiși oamenii au creat așa ceva, ci doar le-au întărit și legitimat prin păcatele lor. Dar totuși, unda verde, ideea acestei monstruoase promisiuni a iadului și a diavolilor numai Dumnezeu unicul Creator Atotputernic a avut competența și autoritatea despotică de a le dispune ca malefice entități și idei apărute în inspirația și mintea Lui Dumnezeu din capul locului odată cu Facerea lumii și a oamenilor și nu le-a creat în zadar, ele tot trebuind să fie destinate unor nefericiți după planurile divine, dacă tot s-a întâmplat să fie create și să existe spre folosință. Povestea punitivă a plății fiecăruia după păcatele sale rămâne o tristă și ridicolă poveste câtă vreme avem pe pământ crime cu autori bine mersi necunoscuți, precum și oameni închiși pe nedrept și condamnați nevinovați la moarte. Nu știm de ce Dumnezeu nu s-a abținut de a dispune în posibilitățile reale ale universului varianta cu iadul, oroarea și pedeapsa, câtă vreme cu puterea unui simplu gest de Creație, Dumnezeu putea dispune altfel, și nu L-ar fi costat așa ceva un efort mai mare și dificil de creație, dar ar fi adus pe capul omenirii un nesperat, un imens și veșnic beneficiu de fericire și satisfacție întărind indestructibil în mintea fiecărui credincios adorația și credința într-un Dumnezeu al binelui etern, ireproșabil și incontestabil. Faptul că am devenit ca ființe inteligente prea conștiente de trista noastră soartă în univers, faptul că știm că trăim și murim în chinuri și că nu putem biologic trăi după standardele și pravilele divine altfel decât să nu le putem biologic atinge încât imensa majoritate a faptelor noastre în masă constituie păcate legiferare insurmontabile, ne-a adus sentimentul strepezit al damnării noastre programatice și inexorabile și că nu mai putem face nimic. Fiind conștienți de vulnerabilitatea noastră biologică și apartenența la o castă inferioară, cea a oamenilor în raport cu cea selectă a Divinității și duhurilor Raiului care ne sunt prezentate ca superioare din toate punctele de vedere, simțim ca și vietăți ale universului o anxietate și un disconfort nevindecabil. De ce a trebuit să ni se împartă nouă oamenilor toate durerile, bolile, necazurile și greutățile vieții iar sfinții din Rai să huzurească într-un delicios trai satisfăcându-şi fantezia și vanitatea de a se îndeletnici cu noi și a ne mâna ca pe oi pe holurile Raiului de la o sală de judecată la alta ? Dumnezeu nu are dureri de măsele și burtă la fel ca noi dar ni le dă pe toate nouă să le trăim pe pământ, pedepsindu-ne dacă nu mai suportăm și înjurăm de toți sfinții de durere. Sănătatea ne este pusă în pericol din primul minut al nașterii și tot de atunci viața noastră nu înflorește ca cea a sfinților ci se usucă zi de zi de cum a înmugurit, ca să fim răpuși în final de lovitura de grație a morții, scandal inutil în care Dumnezeu s-a specializat să ne grijească din zorii vieții noastre. Sufletul nostru, ca un parazit care ne suge sângele germinează în interiorul nostru, fericit și exonerat, scutit de muncile și suferințele cărnii noastre, sediul tuturor bolilor. Apoi în ziua morții părăsește fără regrete corpul nostru care moare, ca un șobolan care fuge de pe o corabie ce se scufundă. Monștrii bolilor și virusurilor noastre fatale se dezvoltă nestingherite și galopant în noi în încercările noastre zadarnice de a ne tămădui în spital, ultima haltă a morții, cu medicamente și doctori inutili și nu fără de arginți. Unde e Dumnezeu, că-L aștept să mă vadă în această scenă sinistră ca să-și admire opera...? Știu sigur că voi muri stupid într-o zi, bătrân și plin de boli, poate de un anevrism cerebral în urma unei scremeri pe wc datorată unei constipații cu atât mai frumoasă cu cât e asociată cu durerile unor hemoroizi sângerânzi. Știu că voi muri stupid, sclerozat datorită bătrâneții, ramolirii și sleirii forțelor, alunecând pe gresia din baie și lovindu-mă cu tâmpla de chiuvetă. Știu că voi muri singur și bolnav într-un apartament sărăcăcios de pensionar și voi fi găsit țeapăn și alterat, de procurori și medicina legală ce va sparge cu ranga ușa să mă bage în sacul cu fermoar. Aceasta este soarta vieții de carne pentru care sunt pus să mulțumesc evlavios și interminabil Lui Dumnezeu zi de zi. Și să sper și visez că mă va izbăvi și lua într-o zi în Rai în custodia și grija Sa. Acesta e cel mai frumos, cel mai omenesc, cel mai practic și cel mai handicapat dintre visuri.

SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU

SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU
  Nu am de ales și trebuie să detest lumea aceasta tot atât de înapoiată și înrăită moral și în moravuri ca și cea din comuna primitivă ori evul mediu întunecat. Privesc oameni eleganți și moderni pe străzi, politicieni, gulere scrobite, oameni de știință, oameni inteligenți și scuturați dar îi detest în masă căci tocmai se gândesc că religia și Dumnezeul lor e cel mai bun în dauna altora de altă credință care cred la fel de intolerant despre alții și îl venerează pe Dumnezeul lor ca fiind cel mai bun, urându-i visceral pe cei de altă credință și pe Dumnezeul lor aşijderi. Ura și disprețul reciproc e tot ce caracterizează mai sugestiv exemplarele biologiei, de la animale la oameni. Câinii dacă se întâlnesc pe uliță se mârâie și se rup. Mâțele se scuipă și zgârie. De ce-ar face oamenii rabat de la această regulă normală a biologiei ? Oamenii se urăsc ca și animalele. Nevrând să recunoască faptul că sunt doar animale și au biologic caracter bestial ca toate animalele, oamenii au transpus ura lor programatică în motivația și înclinația religioasă. Fiecare homo religiosus dă vina și aruncă anatema pe Dumnezeul celuilalt și îi înjură de moarte Dumnezeul mamei lui. Unele credințe măsluiesc pornirea sălbatică a urii între indivizi prin argumentul "Războiului Sfânt". De fapt, toate războaiele lumii au ca și cauză concretă intoleranța religioasă și vanitatea de a crede în Dumnezeul lor cel mai bun care statuează potrivit conceptului maniheist că dacă cineva nu este cu El și cu credincioșii Lui e împotriva Lui și dacă nu adună cu el, în Cer risipește. Tot așa spune și Dumnezeul nostru creștin ortodox, precum și Fiul Său Iisus. Un om cu frica de un astfel de Dumnezeu, pe care-l privesc cu dezgust tocmai are în cap planurile unui război și măcel ce se va înfăptui fără doar și poate într-o zi. În unele culturi religioase vei fi ucis cu pietre dacă mărturisești că ești de altă credință. Fiecare are un Dumnezeu util pe care îl frecventează după bunul plac și propria vanitate. Dumnezeul lui îi dă dreptul să fie religios și să se gândească la războaie sfinte, cruciade și pogromuri ori măcar disprețuri profunde și otrăvite pentru toți cei ce nu agreează convingerile lor vanitoase. Zeii păgâni ai romanilor i-au făcut să-i macelărească pe creștini, iar sfânta creștină inchiziție sub oblăduirea papilor vremii au ars pe rug oameni de seamă ca Giordano Bruno ori femei sărmane pe care le credeau vrăjitoare după sprânceană. De altfel, pe orice criminal Dumnezeu îl va izbăvi. Nu de aceea este pus acolo sus și nu de aceea s-a și spus acest lucru în Cartea Sfântă ? O astfel de lume și un astfel de univers precum și astfel de crude și sălbatice vietăți create de Dumnezeu îmi repugnă. Prefer peisajul pustiu de pe lună, cu munți de praf și pietre inutile dar atât de liniștite și bune ! Pământul în schimb, cu toate minunățiile și peisajele sale mirifice create de Dumnezeu și cu bestiile sale denumite oameni creați tot de Dumnezeu mă dezolează. Aceasta este Opera Lui Dumnezeu și aceștia sunt oamenii creați de El în șase zile la care s-a gândit o veșnicie ? Gândesc cu condescendență nemărginită și respect profund că Dumnezeu este prea genial și divin ca să fi scăpat pe piața universului din croiala măririi Sale un astfel de simulacru și catastrofă de lume și viață în care viermuim noi în mocirla nenorocirii și crimelor noastre. Era loc berechet pentru un Rai veritabil pe pământ și niște superbe ființe sfinte, noi oamenii, care să-L fi populat în toată regula după planurile divine și inegalabil de perfecte ale Lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat însă în schimb vădește și dezvăluie cea mai mare catastrofă care s-a întâmplat în posibilitățile universului, de a rezulta un Creator care să fie responsabil de gestiunea unui astfel de eșec și rebut numit lumea și viața noastră. Or nu este verosimil un Creator al răului în fapt produs în toată splendoarea otrăvită în această lume, care să fie un Dumnezeu al binelui în teorie. De aceea cel mai probabil nu Dumnezeu a creat această lume și această viață otrăvită de diavoli îngăduiți de Dumnezeu căci Bunătatea Sa nu permitea în idee să apară o astfel de lume damnată în morbul eșecului și nenorocirii. Dumnezeul cel Bun nu avea de gând să-și pedepsească odraslele create să trăiască surghiuniți și alungați din Rai odată cu primii oameni și prin moștenirea nenorocirii continuând cu toți ceilalți ce s-au născut de la Facerea Lumii și până la noi. Un Dumnezeu Bun nu avea cum să împartă virtuțile și păcatele între creaturi și să le dea libertatea otrăvită ca pe unii să-i lase să păcătuiască în voie iar altora să le dea iluminarea de a fi buni, drepți și sfinți. Dumnezeu nu putea face o discriminare atât de irațională între vietăți, de a crea un iad pentru cei păcătoși și un Rai pentru cei drepți, de a crea niște vietăți conștiente, oamenii spre a-i umple de necazuri, boli, dezastre, apoi a-i arunca în chinurile morții promițându-le fără acoperire izbăvirea într-un Rai irațional, inutil și improbabil, iar altora fără păcate să le pregătească un Rai inconceptibil. Asta demonstrează că bunătatea infinită și ireproșabilă a unui Dumnezeu nu a existat și prin urmare nici un Dumnezeu aferent. Este logic ca dacă pe celelalte planete din sistemul solar ori din alte sisteme solare unde datorită condițiilor de mediu extreme nu există nici un fel de viață și prezența unui Dumnezeu acolo ar fi inutilă, tot așa să se petreacă și pe planeta Terra, a treia de la soare, unde din cauza apropierii optime de soare clima propice a favorizat apariția oamenilor și a sensului efemer al vieții lor. Pentru atâta lucru nu era necesară prezența unui gestionar numit Dumnezeu răpit altor treburi infinit mai importante în univers și pus să păstorească și să dispună peste bubele și mucegaiul nostru. Tot ce se întâmplă tragic pe pământ, istoria pământului care e de fapt istoria care se repetă a unor crime trecute, prezente și viitoare care nu se mai termină, demonstrează mai verosimil imposibilitatea și inexistența unui Dumnezeu al Binelui. Fatalitatea actelor unor vietăți ale pământului numiți oameni nu are cum să rezoneze și rimeze cu competența unui Dumnezeu care să îngăduie și să fie dispozitor peste așa ceva, dovedind ineficacitatea sfaturilor și îndreptărilor Sale pentru inaptitudinea creaturilor denumiți oameni în a cultiva valorile divine. Viața precară a animalelor care n-au pretenția nici unui Dumnezeu, nici unui Rai sau iad al dobitoacelor, felul atât de asemănător între biologia animalelor și-a noastră, ne conduce la raționamentul că dacă Dumnezeu a creat o operă, oamenii și lumea lor, nu putea risca să se discrediteze făcându-i dintr-o carne și o biologie tot atât de vulnerabilă și perisabilă ca a dobitoacelor. De eram de sorginte divină, nu trebuia să mâncăm, să bem, să defecăm și urinăm la fel ca dobitoacele, nu trebuia să avem unghii și păr ca ele, nu trebuia să ne împerechem și să murim de foame și sete neavând de mâncare și nu trebuia ca murind să ne alterăm și să mirosim la fel ca hoiturile de câini prin bălării. Mă și mir că nu mai avem cozi când poate ne foloseau unele prehensile ca ale maimuțelor urlătoare ca să strângem de gât cu coada pe dușmanii ce ne-au încolțit și ne-au legat mâinile pe la spate. Avem în schimb boli ca și animalele. Am văzut câini tuşind ca oamenii sau chinuiți de răpciugă la fel cum au oamenii psoriazis sau zona zoster. Aceste orori ale biologiei nu avea Dumnezeu interesul să le rezerve unor còpii ale Sale denumiți oameni și făcuți după chipul și asemănarea Sa. Astfel că dacă animalele nu sunt conștiente de precaritatea condiției lor biologice iar oamenii o realizează datorită inteligenței lor, Dumnezeu nu poate fi un Creator al oamenilor inteligenți și nu are cum să fie o realitate ci doar o transfigurare și o ficțiune a inteligenței oamenilor și visul și dorința lor vie, dorul lor de mai bine. Chiar dacă noi, oamenii, suntem ființe inteligente, faptul că nu suntem perfecte ne face să ne sprijinim imperfecțiunea pe un Dumnezeu pe care L-am găsit și revendicat ca fiind bun la toate trebuințele, întrebările și necesitățile noastre la care n-aveam oricum un răspuns și o soluție. Am găsit mijlocul de a deveni fericiți. Scopul este să ne fie nouă bine și în mijlocul provocărilor naturii și vieții să nu înnebunim de singurătate și disperare ca efect conex al conștienței inteligenței noastre sub asediul fenomenelor naturii și al încercărilor vieții. Scopul de a fi fericiți scuză astfel credința oarbă într-un Dumnezeu care nu contează dacă nu există. Scopul scuză mijloacele. Astfel, pentru noi, singura și obligatoria soluție este Dumnezeu.

PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR

PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR
  Cum să privim pământul care orbitează în jurul soarelui în sistemul nostru solar dacă nu ca pe un cimitir vast însumând mii și milioane de cimitire, locul nostru de odihnă și scăparea noastră, a tuturor ? De ce să nu ne gândim la cimitirul nostru în care vom fi înmormântați ca la un loc drag nouă, tuturor, casa și stațiunea noastră de sejur veșnic ? La un moment dat vom fi concediați. Vom fi scoși din activitatea vieții cu forța la pensia morții atunci când ne va veni sorocul și nu vom mai fi buni de nimic. Inutili și expirați, niște cutii de conserve goale, vom fi aruncați la lada de gunoi a universului, în pământ, ca un gunoi ascuns sub preș. Ce vreți să facă Dumnezeu cu noi atunci când vom muri ? Să ne ridice cu tot cu hoit la cer în mare mila Sa ? Aiasta nu se poate. Doar Iisus și Maica Domnului au avut acest noroc, având sânge albastru princiar divin. Pentru ce să fi putrezit Iisus după ce a fost omorât și să fie atacat de viermi aidoma cu noi ? Spiritul de castă părtinitor al Lui Dumnezeu a avut grijă să favorizeze pe cei sfinți aidoma Lui Dumnezeu cu o soartă blândă atunci când au trebuit sau trebuie să moară. Sfinții mor liniștiți și împăcați, bucuroși chiar. Mă și mir de ce-au trebuit să se încurce și să trăiască în condițiile pământului printre noi mujicii, și să moară, s-o termine ca și noi, amarându-ne cu soarta lor dulce, comparativ cu a noastră, de rahat, amară și otrăvită ! Noi trebuie să murim și foarte frumos s-o facem în chinurile cancerelor, și trebuie să fim îngropați ca să se scape elegant de cadavrele noastre, o adevărată pacoste și problemă potențială pe suprafața pământului. Prin urmare, valea în pământ cu noi, visul frumos s-a terminat, începe neantul, asaltul viermilor, apoi al diavolilor, toate, creaturile Domnului, dragii de ei ! Chiar unul dintre noi mai inventiv să fi fost Dumnezeu și tot nu găsea altă variantă de a scăpa de cadavrele noastre inutile, decât să fim băgați în pământ, unde altundeva ? Necesitatea stringentă impunea o soluție practică și urgentă de a scăpa de aceste mizerii infecte care vor deveni corpurile noastre moarte. Cel mai la îndemână este să fim băgați, ascunși sub pământ. Astfel, Dumnezeu a făcut o favoare celor rămași vii, atât oamenilor, urmașilor noștri care ne vor plânge, prin faptul că i-a scăpat de infecția produsă de corpurile noastre moarte, cât și viermilor care le-a dat ceva de mâncare din carnea noastră putrezită, pâinea lor cea de toate zilele dată lor spre ființă de Dumnezeu, cum ne dă și nouă milogindu-ne în rugăciunea "Tatăl Nostru". Dacă această soartă e dată de Dumnezeu, noi o primim cu bucurie. De ce să ne facem probleme de ce se va întâmpla cu hoiturile noastre împuțite în întunericul sicriului când Dumnezeu ne-a dat șansa de a nu mai simți nimic, nici o durere și scârbă după moarte, fie ea și scârba de corpul nostru alterat ? Morți fiind, nu mai simțim nimic din oroarea ce se produce în corpul nostru. Viermii pot mușca din noi în voie și după mare foamea lor, că nu vom mai simți nimic. Mulțumim Lui Dumnezeu că ne-a scutit de a simți și după moarte durerile și scârba putrezirii ! Vom reporni în noi mașinăria durerilor când vom fi deportați în iad ca și suflete. Corpurile moarte și infecte se vor odihni, fericitele ! Trebuie să fi fost groaznic ca durerile cancerelor noastre să persiste și după moarte. Corpurile se vor odihni alterându-se în voie, iar sufletele vor lua în primire durerile pogromurilor din iad. Cu stoicism și răbdare, avem timp o veșnicie să suferim din nou acolo, în instituția chinului și oprimării, iadul. Doar suntem suferinzi de profesie, așa cum am fost o viață. Nu trebuie să ne mâniem pe Dumnezeu, ci trebuie să-i mulțumim că murind, corpul nostru a scăpat de dureri și de orice grijă. Chiar și de grija înmormântării. Altcineva se va ocupa de cadavrele noastre care vor umfla capacul sicriului în arșița verii. Altcineva va avea grijă de tot și de toate, noi vom fi eliberați, exonerați și lăsați să fim morți în voie acolo în întunericul sicriului, fără nici o treabă, fără nici o datorie, fără nici o grijă, așa cum am fost obișnuiți o viață. Trebile și grijile vor rămâne urmașilor noștri, iar de ei toți se va ocupa Dumnezeu. Ce frumos...! Totul, după Carte. De aceea, ca și morți, corpurile noastre vor fi fericite, păcat că nu vor putea s-o simtă, că altcineva se va ocupa de această lume de rahat și de univers iar noi vom vesnicì și lenevi în tăcerea morții, în sicriu, să fim mulțumiți și de acela. Căci nu vom fi lăsați de izbeliște să putrezim pe străzi și în bălării ca și câinii. Dumnezeu, în mare mila Sa, s-a gândit la binele hoiturilor noastre și ne-a rezervat, darnic câte un loc fiecăruia, într-o ladă numită sicriu, îngropat într-un cimitir, străjuiți de câte o cruce pe care vor sta ciorile, plouată de ploile toamnelor. Și din noi vor crește vișini și zarzări, ce vor mai planta urmașii noștri la mormânt. Apoi florile, să nu uităm florile frumoase plantate pe mormântul nostru ! Trandafiri, ochiul boului sau alte frumuseți, rupte din destinul lor floral și surghiunite să înflorească, să trăiască și să-și soarbă seva din pământul mustind de sucurile cadavrelor noastre și în tăcerea lugubră a nopților cimitirelor. Că nimeni n-a întrebat democratic florile dacă vor și ele să fie deportate și să trăiască toată viața în cimitir deasupra unor cadavre în descompunere și în preajma unor cruci inutile ce marchează ironic drama morții și dispariției noastre. Pentru ce să avem cruci la cap ca să se mai amintească și după moarte o sută de ani sau două cât va rezista cimitirul până să fie arat, de drama noastră de muribunzi și pogromul de l-am îndurat în chinurile morții, de rușinea de a finaliza atât de tragic apariția noastră în acest univers care nu a răbdat, căci se cutremura și surpa altfel, decât să ne ofere o astfel de mizerie de soartă, a vieții și a morții, ambele niște nonsensuri, de care, incredibil, s-a ocupat tocmai Dumnezeu, Creatorul universului ?...

SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU

SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU
  A nu ști cât mai ai de trăit, a nu ști anul, luna și ziua când vei muri e cea mai neagră și amară soartă și nedreptate pe care Dumnezeu pare că a putut-o hărăzi unor ființe conștiente pe care le-a creat, pe care de aceea credem că barbar și cu cruzime le-a creat cu fruntea sus, exuberant și într-o emulație creatoare malefică și fără nici o remușcare, pentru că le-a rânduit acest monumental neajuns : de a nu ști niciodată precis când vor trebui să moară, să fie deci aruncați inexorabil la ghena de gunoi a universului. Dacă privim mai adânc această tristă și dramatică soartă a omului, că trebuie să moară, dar nu așa pur și simplu ci neapărat în dureri de boli ori accidente, s-ar putea ca Dumnezeu să aibă dreptate că nu ne-a luminat să știm data exactă când vom muri fiecare. Căci fiindcă Dumnezeu a iubit atât de mult omul, ne-a scutit de angoasa de-a ști exact dinainte când vom muri, când putea foarte bine cu dispoziția și competența Sa creatoare să ne spună ziua când vom expira și vom muri, când pentru Dumnezeu totul e posibil în infinitatea Atotputerniciei, milei și bunătății Sale. Dar fiindcă ne-a iubit atât de mult, Dumnezeu ne-a scutit de frica de-a ști dinainte când vom muri. Ce fel de viață ar fi fost aceea să știm concret dinainte ziua când vom muri și va trebui astfel să încheiem socotelile cu viața, cu tot și cu toate, tremurând de frică și disperare de adulmecarea apropierii și conștientizării zilei în care vom sfârși ? În mare mila Sa, Dumnezeu ne-a oferit prin secretul morții noastre un relativ echilibru în amara desfășurare a vieții, și fiindcă știa că noi adulmecând ziua morții nu vom mai fi buni de nimic înnebunind de blazare și disperare, ne-a făcut să nu știm ziua fatidică a morții, pentru a viermui inutil și precar, rudimentar, până în ultima zi a vieții și ultima drojdie a necazurilor ei, preocupați efemer de hârbul nostru de viață, să adăugăm ani goi vieții și nu viață anilor, să facem uz până la saturație de surogatul de ne-a fost denumit viață legată cu ață, fiind copți pentru toată gama de boli și drame ce ne va pricinui sfârșitul în mizeria decrepitudinii îmbătrânirii și succesului cancerelor noastre de toate zilele. Bine că nu ne știm sfârșitul dinainte. Astfel, Dumnezeu este salvat. Căci ştiindu-ne sfârșitul iminent, ca specie inteligentă homo sapiens, cineva, niște savanți nebuni, într-o inspirație obraznică și neortodoxă furnizată de muza fricii de moarte ar fi inventat se prea poate antidotul tuturor bolilor, și noi toți am fi profitat tămăduindu-ne și întârziind nemăsurat moartea, ca să murim foarte bătrâni și de moarte bună, cu zâmbetul pe buze, fericiți și scutiți de stigmatul ororii bolilor, în disprețul și sila Lui Dumnezeu care a hotărât ca fiecare să murim cătinel de câte o boală și meteahnă, facându-ne astfel apți și copți pentru a fi carne sigură de tun industriei morții pentru a onora armonios și lesne trebuința și scopul necesar nemijlocit și vital pentru Dumnezeu, ca noi, oamenii, să dispărem și sucombăm fără obiecții ca robi și subordonați deplini ai Lui în împlinirea datoriei obștești de-a răspunde degrabă, neîntârziat și prompt muncilor iadului și Raiului ca scop ocult, ultim și perfid, chiar dacă irațional, de a răspunde chemării și poftei Lui Dumnezeu de a ne ști răpuși odată pentru totdeauna de acest genocid inexorabil sine qua non. Nu pot concepe cum nu a prevăzut Dumnezeu că indiferent cât de amară ne-ar fi viața, totuși ne e teamă și greață de-a muri, chiar de știm că vom moșteni Raiul și mântuirea din mare mila Lui Dumnezeu. Astfel, dezabuzați de această neagră promisiune a morții, toți o detestăm visceral deși e un efect și un balast aruncat fără șovăire și regret pe capul creaturilor de către cel mai bun din tații universului, Tatăl Nostru. Iraționali și drogați, alienați de dragostea divină îi purtăm Lui Dumnezeu un adânc respect deși urâm din rărunchi moartea pe care ne-a ursit-o, ca urmare a bolilor, a îmbătrânirii și ramolirii, alese de Dumnezeu pentru noi din cufărul otrăvit al bolilor și durerilor ce stăteau într-un colț malefic al laboratoarelor divine gata să fie descoperite de un Demiurg pentru uzul nostru, al nefericiților pământeni. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt, dar urâm diavolii pe care i-a creat, ori dacă nu i-a creat, a tolerat să poată apărea împreună cu tot iadul lor. Era o posibilitate ca durerea, moartea, diavolii și iadul să nu existe. Deoarece acestea sunt exclusiv pentru uzul uman, noroc că Dumnezeu ne-a inventat ca să ne arunce pe cap și să-și verse pe noi tot ce-a avut mai otrăvit și mizantropic în inspirația-i de Creator. În înlănțuirea cauzală a evenimentelor, faptelor și lucrurilor, dacă Dumnezeu nu inventa oamenii, nu inventa nici bolile, durerile și moartea creaturilor omenești, precum nici locul veșnic de reciclare, iadul, diavolii, ori chiar și Raiul, inutil fără materia primă a sărmanilor oameni de carne din care se extrage cu de-a sila sufletul pentru Rai. Ce-am câștigat prin această Operă a Lui Dumnezeu nu e decât conștientizarea dramei noastre totale, sorbirea până la drojdia amară a acestui cumplit neajuns al vieții care a venit la pachet cu toată gama durerilor și sordidelor efecte ale viețuirii. Pentru aceste drame toți văd în Dumnezeu vinovatul principal dar dintr-un ultim respect nu-L înjură direct pe Dumnezeu, ci se înjură unii pe alții de Dumnezeul mamei lor. Și astfel, totdeauna Dumnezeu scapă cu fața curată. Căci ce eficacitate și drept avem noi să-L facem pe Dumnezeu vinovat de așa oprimare perfidă ce ne-a pricinuit ? Oricum, cu noi sau fără noi, Dumnezeu tot avea de gând să facă ceva pe lume, ori tot atât de rău ca noi, ori mai rău. Ori nu trebuie noi să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mai mic dar sigur în locul unuia mai mare perfect posibil în capriciului creativ al Lui Dumnezeu ? Dacă durerile și moartea noastră sunt efectul ultim al Creației Sale, oricum, mulțumim că ne-a scos din neant și ne-a dat și nouă măcar niște senzații tari ca să nu ne plictisim : Senzațiile durerilor și morții, cumplite și tari senzații, singura senzație extremă ce ne ține loc de ultimă distracție cu adevărat momerabilă pe care o urâm de moarte. De aceea, neavând de ales, toți pe-un capăt tragem cu dinții de acest hârb de viață, vrând s-o prelungim efemer, deşart și inutil cât mai mult, indiferent cât de amară și dureroasă ne-ar fi și pioşi mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate. Mulțumim pentru viață, pentru boli, pentru moarte și putrezire și întunericul lugubru al mormântului. Mulțumim pentru praf și mucegai, pentru bube și pentru puroi. Mulțumim că vegetăm și mulțumim că murim. E soarta noastră dictată de dispozitorul de serviciu în tură al acestui univers. În alt univers paralel poate activează în tură un alt Dumnezeu de serviciu, ca un alt impiegat la o altă gară cu pereții mai vopsiți, cu mai multe trenuri și mai multe linii. Deocamdată noi suntem arondați Dumnezeului acesta care omoară și pedepsește prin diavoli, pulbere de stele și ei ca și noi, creaturile Domnului deopotrivă. Atât numai că diavolii nu mor, dar noi da...! Și ce mai plângem la mormânt, ce ne mai căinăm...! Ne pare rău să murim... Rău tare...! Altfel n-am aștepta moartea cu bucurie și satisfacție ? Ne e frică și groază de boli și suferință fiindcă știm că acestea sunt uvertura morții ce accelerează sfârșitul și aduc mai grabnic moartea, neantul, scoțându-ne brutal din obișnuința vieții care oricât de chinuită și dureroasă ar fi, tot o simțim mai preferabilă decât trista realitate a morții, cu atât mai angoasantă cu cât nu avem nici un fel de date concrete și idee de ce vom păți când vom muri și nici nu vom avea vreodată, decât explicația ficțiunilor ridicole care ni se livrează ocult și speculativ de învățătura religioasă ancorată definitiv și molipsitor în trecutul obscurantist și ignorant al anticei și sălbaticei omeniri, astăzi la fel de actuală în obscurantism, în moravuri și morală ca și acum trei mii de ani. Atât știm, cum știau și semisălbaticii anticelor popoare ale vechiului Testament, că trebuie să trecem testul Înfricoşătoarei Judecăți a Lui Dumnezeu care va dispune discreționar de soarta noastră, după filozofia-i și calculele personale pe care nu avem dreptul de a le comenta și aprecia oricâte păcate, multe sau puține vom avea vreodată. Disperarea ne e cu atât mai mare cu cât știm că avem o mare neșansă de a fi damnați și destinați inexorabil suferinței, iadului în toată splendoarea sa. Pretenția la Rai e un lux prea mare pentru neputințele și inaptitudinile noastre religioase, astfel încât sfârșitul și moartea noastră chiar dacă legic normale, le asociem totdeauna cu iminența suferinței și chinului morții și foarte vag, inconsistent și relativ cu posibilitatea răsfățului serafic într-un Rai neverosimil și de aceea amar și nesimțit de utopic și machiavelic. Căci murind, știm sigur că o vom face în urma unui chin, al unui accident mai stupid sau nu, a unei suferințe și boli ce ne va aduce o DURERE insuportabilă cărnii noastre degradabile, singura avuție concretă și sigură ce ne oferă identitatea de-a fi, sufletul fiind ocupat cu fardarea pentru a fi bine plăcut exigențelor Lui Dumnezeu pentru moștenirea vacanței eterne de pe lumea cealaltă. Nu vacanța cărnii, stați liniștiți, ci vacanța sufletului nostru. Între sufletul și carnea noastră e un antagonism iremediabil. Sufletul nostru, ce e dacă nu doar un curent electric de intensitate nanoamperică generat de reacțiile chimice ale neuronilor noștri ? Ne rămâne carnea care e tot ce avem și tot ce ne definește clar, cu ea simțim și palpăm spațiul și materia direct, e deci tot ce e mai aproape de percepția noastră, de pielea noastră și tot ce ne generează simțurile directe cu care trăim. Ce altceva decât carne suntem, obligați de-a ne-o îngriji și doftorici pentru a oferi sufletului condiția necesară să se manifeste în preocuparea fanteziilor și sulemenirilor sale transcendentale ? Dacă avem carne avem și suflet. E pueril a crede că sufletul e un abur care iese pe gură și fuge de corpul nostru muribund în agonia morții ca niște păsări călătoare care caută binele migrând în țările calde. Ce e sufletul, dacă nu o reacție chimică și un curent electric infim de ordinul nanoamperilor, curent generat de cărnurile noastre ? Ne place să credem că sufletul e undeva cuibărit la căldurică în noi, în cap sau în inimă și că n-are nici o legătură nemijlocită sau înrudire de castă și valoare cu cărnurile noastre. Sufletului ne place să-i atribuim superioritate și să-l înălțăm în rang deoarece are sânge albastru de sfințenie, și aspirație către brațele primitoare ale Domnului. Pe când hoitul nostru singuri ni-l boicotăm și disprețuim când îl credem un troglodit care nu are a se măsura cu excelența princiară a sufletului călător în stele și în Rai sau iad, după caz, după fapte sau păcate. Dar putem noi crede în sufletul nostru trădător care în manierele, pretenția și mândria de a aspira la infinit nu are a se murdări cu hoiturile noastre mojice și trecătoare ? Pe suflet nu putem conta căci atunci când îi vine sorocul oricum își ia tălpășița și zborul și se duce la Dumnezeu care are atâta nevoie de miliarde de suflete și nu știm ce face cu atât de multe. Nu vrem și basta să înțelegem că odată ce murim, creierul și inima noastră care se strică, nu mai pot întreține reacțiile chimice ale neuronilor, electricitatea lor care dispare ca orice electricitate ce nu mai are un generator și un conductor care s-o susțină. Când murim, s-a stricat generatorul și s-a stins lumina. Sufletul rezistă însă în ochii închiși ai credincioșilor, care văd lumini sub pleoapele închise și le zic acestor lumini suflet, Rai și Dumnezeu. Oamenii au tot dreptul sa facă și să creadă orice cu și despre sufletul lor. Noi oamenii făcând din sufletul nostru un alter ego al nostru care ne parazitează și ne folosește din interes carnea, îi dăm un gir pe care nu are cum să-l aibă și să-l merite. Căci dacă facem din suflet o entitate selectă și superioară demnă de a da fața cu Dumnezeu, pe când hoiturile noastre, ferit-a sfântul, nu au această onoare, nu înțelegem de ce acestui suflet i-a cășunat să se aciueze în noi, în cărnurile noastre limitate, degradabile și atât de jalnic muritoare după cum e normal ca orice se încadrează în biologie să moară și să sfârșească astfel după lege. Noi murim și putrezim, ne umflăm și ne înnegrim în sicriu sub asaltul viermilor cei neadormiți. Corpurile și carnea noastră sunt plebe comună fără excelența și grandoarea sufletelor. Iar atât timp cât suntem vii nu suntem decât niște hoituri iminente, parazitați de suflete meschine căci se încurcă cu noi doar din interesul de a parveni pe lumea cealaltă. Dar atunci nu înțelegem de ce sufletele noastre, dacă tot au pretenția că sunt distincte de cărnurile noastre troglodite și sucurile morții și putrezirii acestor cărnuri, nu s-au aciuat în stele, în orice alte lucruri extraordinare din univers dacă tot au pretenția la excelență și veșnicie și la Dumnezeu, și au ales să-și facă o matrice, un cuib și o lansare din cărnurile noastre și din noi, sărmanii și limitații de serviciu ai universului. De-ar fi avut o clipă de luciditate și înțelepciune, sufletele noastre ar fi înțeles că e cinic și machiavelic să ne paraziteze și folosească mercantil și ciocoiesc în durerile și neputințele noastre atât de evidente și că astfel suntem jigniți până dincolo de lacrimi de așa o nepotrivire de caracter între unii și alții, când excelența și pretenția la infinit a sufletelor noastre e total incongruentă limitărilor și groaznicelor dureri și lipsă de virtuți cosmice ale cărnurilor noastre. Să nu fi știut sufletele că noi nu suntem decât un ghem de mațe și un lighean de organe adunate într-o carcasă ridicolă ce umblă și poartă aceste nimicuri inutil pe două picioare obosite și pline de varice pe suprafața acestui pământ până se strică și ne bagă în groapă ? Ori poate de aceea s-au aciuat sufletele în noi, că aveau nevoie de niște proști și naivi pe care să-i folosească și părăsească la greu după ce au crescut în noi și le-am folosit drept rampă de lansare spre scopul lor materialist și egoist de a evada din noi într-o lume mirifică a Raiului inaccesibilă cărnurilor noastre ? La fel fac și viespile care parazitează unele omizi :Își vâră în ele ouăle, cum ne bagă Dumnezeu în noi sufletul. Ouăle se fac larve care consumă toată omida. Apoi fără nici un regret sau mulțumire, iese și zboară, la fel ca sufletul nostru care lăsându-ne să putrezim în pământ, despărțindu-se de noi fără nici un regret, luând de bună speculația Lui Dumnezeu că din pământ suntem și în pământ trebuie să ajungem, sufletele noastre sunt responsabile de genocidul nostru evident și țeapa monumentală care ne-au tras-o, ori sufletele, ori Dumnezeu, unul dintre aceștia. Pentru ce a rânduit Dumnezeu carnea în noi și durerile ei nemiloase dacă suntem atât de firavi și sărmani în vidul înghețat al universului iar sufletul, princiarul, avea nevoie de un suport care să nu fie atât de amarnic chinuit și jignit de moarte cum e carnea noastră bolnavă ? Cum mai putem duce pe picioare un suflet atât de toxic, grandoman și străin durerilor noastre ? Nu putea Dumnezeu în mare Înțelepciunea și Mila Sa să arunce durerea în pietre, în stânci inutile și neînsuflețite că tot avea atâtea pe pământ ? Ne-a lăsat Dumnezeu pe cap, cu un simplu și otrăvit click de baghetă divină, durerea și chinul cancerelor noastre curente care fac ravagii printre noi și ne omoară cu zile. Cu ce inimă de Tată vitreg a rânduit Dumnezeu pentru noi durerea ca să ne fie un modus vivendi inevitabil până la moarte ? Durerea fizică pare că în genialitatea Sa ne-a rânduit-o Dumnezeu ca să ne alerteze că ceva nu merge bine în corp și să ne ducem în spital, ultima noastră haltă către neant, ca să luăm degrabă pastile, injecții, poțiuni și măsuri de lecuire. Știm însă sigur că Lui Dumnezeu nu-i pasă de durerile noastre și nu pentru a ne ajuta ne-a dispus durerea ci ca efect pervers al nepăsării și disprețului Său simptomatic față de gestiunea propriilor creaturi. Nepăsare se cheamă din partea Lui Dumnezeu, ori chiar cinism, dispreț și ură extremă și viscerală față de noi dacă Dumnezeu ignoră să afle degrabă și reparatoriu de dramele noastre sau mai rău, chiar consimte la fatalitatea ce o îndurăm stoic prin suferințele și ororile noastre care nu se mai termină și ne duc pe toți la moarte și la sordida și lugubra groapă. Amploarea și recurența acestor dureri ale cărnurilor noastre ne fac să nu mai înțelegem nici rostul și logica lor și nici urmă de vreo milă divină și de vreun Dumnezeu pe-aici pri'mprejur. Căci nu înțelegem cu ce-l mai pot ajuta pe un canceros incurabil în fază terminală grozăvia acestor dureri dacă tot nu se mai poate face bine. Iacătă că astfel nu mai înțelegem de ce și în ce folos cosmic ne e dată amplitudinea acestor dureri ale cancerelor noastre ce se dezvoltă în progresie geometrică odată ce ne apropiem de faza terminală a cancerului. Nu înțelegem rostul și trebuința incomensurabilelor dureri, extremă până în ziua morții, când doar morfina inventată de oameni și nu rânduită de Dumnezeu în Cartea Sfântă mai pot calma puțin această grozăvie și oroare a cărnii noastre ce s-a stricat, depozitara sărmană a sufletului nostru râvnit atât de pervers de Dumnezeu ! Cinismul și ura Lui Dumnezeu față de specia Lui preferată, oamenii, nu se oprește aici când vedem cum ne-a rânduit Dumnezeu durerile. Chiar și într-un act normal ca cel al nașterii de prunci, Dumnezeu ne-a băgat bățul prin gard și a condamnat femeile să nască în grozave dureri pruncii cei inocenți, în trauma nașterii care nu se oprește de a fi rânduită de Dumnezeu numai mamelor, ci se răsfrânge uneori și asupra pruncilor care nu pot fi născuți uneori pe cale naturală și femeile apelează disperate la cezariană, asta ca să evite unele complicații ale nașterii cum ar fi sugrumarea pruncilor în timpul nașterii cu propriul cordon ombilical. Cred că greșeala Evei și a lui Adam totuși s-a prescris de atâta amar de timp de la Facerea Lumii, ori nu înțelegem de ce trebuie să mai plătim noi neîncetat, generație după generație pentru această moștenire barbară a păcatului primordial pusă de un Dumnezeu inimaginabil crud pe capul nostru ca să suferim astfel prin moștenire anatema și surghiunul durerilor vieții noastre pământene pentru nefericita greșeală și păcat al primilor oameni făcuți de Dumnezeu atât de ageamii și iresponsabili încât să-și taie craca de sub picioare atât de prostește furând un măr inutil dintr-un pom inutil. Astfel încât nouă oamenilor nu ne-a mai rămas decât să simțim că suntem destinați celei mai negre batjocuri cosmice pe care o putea în posibilitățile sale oferi universul unor ființe locuitoare : viața în lipsuri și dureri, apoi moartea și iadul, ori mai rău, speculația otrăvită a unui Rai de niciunde și de nicăieri. Toate acestea s-au numit "Facerea Lumii". O operă ridicolă, dacă n-ar fi grotescă din nefericire. Fericiți călugării cei sporiți în credință care știu sigur că după o viață de suferință și sfârșit inexorabil de cancer, Dumnezeu le va face parte de liniște, tămăduire și fericire în Rai de unde a fugit toată întristarea și suspinul. Dar noi ? Noi care nu suntem sfinți cum să privim sfârșitul, cancerul și moartea altfel decât cu o frică, ură și oroare ireparabile, ce vin normal ca o concluzie logică a simțurilor și scontărilor noastre normale ce rezultă din evidența dramatică a acestor tragice realități atât de verosimile și plauzibile și atât de inuman îngăduite de Dumnezeu ? Puși în fața unei atât de triste evidențe, nouă oamenilor care ne apropiem de o vârstă și astfel bolile cuceresc redută după redută în noi facându-ne să ne simțim astfel atât de trădați, părăsiți, doborâți și orfani în acest univers, atât de copți pentru moarte, nu ne mai rămâne decât să ne facem testamentul și rugăciunea cea de pe urmă, să ne rugăm caduc și de-a surda Lui Dumnezeu în fiecare zi cu scârba zilei celei de pe urmă și fiindcă știm că suntem un experiment eșuat al Lui Dumnezeu, nu ne mai rămâne decât să ne pregătim în fiecare zi de moarte, fără frică și păreri de rău ci doar cu normala scârbă ori ură a simțurilor făcute în noi de un Dumnezeu Creator, și să ne așezăm singuri în sicriu, să ne cumpăram fiecare unul mai ieftin, să închidem ochii și să tăcem, să murim cu un dor inutil de Dumnezeu, de Nimic.

FEMEIA, UN ÎNGER TRĂDAT ȘI BATJOCORIT

Toate marile invenții care stau la baza tehnologiei actuale sunt un păcat. Sunt o neascultare. Sunt o erezie a unor oameni care în loc să se ducă la Sfânta Liturghie, au preferat să-și piardă duminica cu vreo scorneală drăcească, fie ea și penicilina cu care se tratează și călugării, preoții, episcopii și papii cei sporiți în credință. Cineva într-o zi s-a plictisit de castronul ruginit cu tain și obscurantism religios și l-a aruncat de pereți. Apoi, de nevoie, s-a apucat să viseze, să inventeze ceva pentru progresul omenirii. De ce nimic nu merge în această lume de totul iese pe dos ? E mâna Lui Dumnezeu care e gelos pe toți inventatorii. El ar fi vrut să inventeze totul : telefonul, tableta și internetul, dar peste vreo zece mii de ani, nu în zilele noastre când oamenii n-au mai suportat și au inventat tot felul de invenții drăcești. Oamenii, nerăbdători, i-au luat-o înainte Lui Dumnezeu cu scornelile. Dumnezeu nu se bucură. E invidios și gelos pe rasa umană. Cum ne-am permis noi să inventăm toate cele, când după pofta Lui Dumnezeu era bine să fi stat în clasica înapoiere antică și să purtăm aceleași cămăși lungi și sandale de lemn cum purta și Iisus...? Și trebuia să stăm cuminți, să nu fi inventat nici măcar scrisul și cititul, ca să fim în ton cu Iisus care n-a lăsat nimic scris niciodată potrivit importanței și excelenței pe care a avut-o, ceva, o semnătură, o scrijelare pe-un perete de peșteră ca să știm și luăm și noi aminte că-i de la El. Dar dacă însuși Dumnezeu nu a catadicsit a se iscăli vreodată pe ceva, cum ar fi îndrăznit Iisus să-i încalce moravurile și aptitudinile și tot ? Ne-am găsit noi oamenii să scriem, să cântăm, să facem poezii, și să inventăm toate cele. Dumnezeu râde și pare că e relativ nederanjat de toate invențiile noastre. Dumnezeu râde, dar râde mânzeşte. Ne disprețuiește visceral pentru toate îndrăznelile noastre. Ne pune bețe în roate. Ne bagă bățul prin gard să pună stavilă infatuării noastre creatoare. Acum înțelegeți de ce nimic nu merge în lumea noastră de dureri și orori ? Nimic nu ne iese și nimic nu putem face fără cenzura și controlul inchizitorial dar perfid discret al Lui Dumnezeu. Nici nu putem trăi, nici nu putem muri fără Dumnezeu. "Nihil sine Deo" , nimic fără Dumnezeu, așa scria pe banii din timpul regelui Mihai. Suntem condamnați a-L iubi pe Dumnezeu cu toate puterile și convingerea noastră, suntem obligați să-i fim robi pe vecie, în disprețul și nepăsarea monumentală a Lui Dumnezeu. Bărbați și femei, chinuindu-ne inexorabil în încercările noastre, în dramele, suferința și ororile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit afabil odată cu alungarea din Rai odată pentru totdeauna. Barbatul, obligat să-și rupă oasele în muncile pământului, femeia, obligată să muncească cu copiii și să se chinuiască în îndatoririle ei specifice, mai abitir decât bărbatul. Femeia...! Nu ne-a spus Dumnezeu ce taine ascunde. În mod nedrept, deși a făcut-o mai firavă, i-a dat sarcina de a crește copii în ea, de a împărți sângele cu acele creaturi, de a le scoate din trup în dureri (promise la alungarea din Rai) , de a le alăpta prin niște dispozitive, sânii, ceva prea sensibil și periculos pentru sănătate ca să te gândești să le porți liniștit pe piept, știind ce ravagii face cancerul de sân ori de col uterin în rândul femeilor. Nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a dat bărbaților, mai puternici, sarcina și corvoada de a face copii. Probabil pentru că și Dumnezeu e bărbat și de aceea e misogin și are partipriuri și simpatii de gen. Măcar Domnul nu a întrebat democratic pe bărbat și femeie, care vrea să se ofere voluntar pentru aceste corvoade de a naște copii și a avea grijă în general de toată casa și gospodăria. Priviți o femeie, cât de frumoasă e, dar priviți mai adânc în ea să vedeți ce nenoroc și dureri i-a pus discreționar și exuberant Dumnezeu pe cap...! De aceea, cred că femeia e de fapt un înger perfect, un înger trădat și batjocorit chiar de către Creatorul ei, Dumnezeu.