GREVA MORTII, PENULTIMA SOLUTIE
Se simte in aer tot mai evident ca intr-un viitor foarte verosimil, foarte probabil si apropiat lumea, oamenii vor ajunge la o saturatie insuportabila si se vor plictisi sa mai moara. Nimeni nu va mai vrea sa moara. O razmerita, o anarhie se va face atat pe pamant cat si in Rai, acolo, chiar la Infricosatoarea Judecata. In disperarea sfintilor si a Lui Dumnezeu care isi va pune mainile in cap de anarhia creata de mirenii si muritorii care vor refuza sa mai moara dupa pravila atat de ortodox, ieftin si tern, toti muribunzii, daca greva foamei nu mai e suficienta ca ultima solutie si nu mai impresioneaza pe nimeni, daramite pe Dumnezeu, ei, oamenii muritori, pentru atata suferinta, amar si nedreptate iremediabile, vor trece la greva mortii. E ultimul gest spre a-i mai trezi cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert si imediat pentru noi si durerile noastre vii. Va purcede astfel finalmente Dumnezeu sa faca fortat ceva imediat util si pentru noi, pentru a ne potoli larma si razmerita, pentru a ne rezolva drama culmilor disperarilor si incercarilor noastre, deranjat in existenta-i etern, insuportabil si fara de sens camuflata, constient ca a venit ziua cand toate aceste manipulari si impilari cu stoicism suportate de la Facerea Lumii, intr-o zi ne-au scos din pepeni si ne-au adus la disperare determinandu-ne fara dubiu sa trecem in masa direct in greva mortii. Daca nici asta nu-L va misca pe Dumnezeu, o alta solutie de rezerva mai avem : sa trecem in greva nasterii. Nu vom mai vrea nici sa ne nastem, precum nici sa murim, refuzand sa mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie prima pentru intreprinderea Sa serafica, iar pe pamant niste boţuri de lut mizerabil peste care sa sufle discretionar si plictisit pustiul nostru de viata. Ne vom trezi si ne vom rascula ca niste prosti fara minte si asta pentru ca suntem evident prosti, dar multi. Nici intr-un caz rãi la suflet. Doar neintelesi. Dar sa nu ne facem iluzii ca toata aceasta revolutie a muritorilor va veni atat de repede... Vor mai trece sute si mii de ani de orbecaiala in intunericul amaraciunilor si misticismelor noastre mostenite genetic din zorii preistoriei de la primitivii speriati de fenomenele naturale si refugiati in pesteri in competitie cu ursii. Pe ele, pe sperieturile si evlavia noastra conteaza Dumnezeu si pe sinceritarea si adancul rugaciunilor noastre care ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe aceasta lume. Aceasta supunere ancestrala neconditionata catre autoritatea divina, aceasta prosternare si lingusire smerita si ascultatoare sub biciul fanteziilor Lui Dumnezeu pe care si le face cu noi ne aduce acum in vremurile noastre mizerabile si inapoiate si acum ca si in evul mediu in transa de a spune lipsiti de alte solutii, orizonturi si vise de demnitate, libertate si fericire cu adevarat umane ca nadejdea catre Dumnezeu si planul sau cu noi, bun sau rau, ne e deocamdata singura optiune practica de moment si singurul sprijin si noroc care ne aduc paliativul de liniste si comoditate ca sa constientizam obositi, sfarsiti de puteri si amagiri, naivi si pagubiti, ca avem macar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucreaza pentru noi, pentru naivitatea noastra programata si zabavnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amagiri...! Ne e frica visceral de El ca de un Calau iminent dar bun la suflet si iertator doar in masura in care nu-L provocam, nu-I punem intrebari fara raspuns, nu-L iritam si ne resemnam si supunem Siesi intr-o ascultare si sclavie alienanta si irevizuibila. Pentru frica noastra de Dumnezeu noi trebuie sa luam aminte si sa stam cu frica evitand astfel orice acte coercitive divine clar promise pentru neascultare si stand astfel fara griji in hamacul vietii, gandind la mantuire, rugandu-ne, postind, facand fapte bune, milostenii, dandu-ne huta cu picioarele leganand in neant si soptind inepuizabile rugaciuni, stiind ca are cine lucra la vesnicia si mantuirea noastra inimaginabila : Un Dumnezeu inepuizabil dupa parerea noastra, in fapt suprasaturat si irecuperabil agasat de ale noastre ofuri... In rest e greu si insuportabil oricum, a trai in simulacrul de-a fost denumit viata, cat si a muri tern si insignifiant, dupa pravila, capriciul, dispozitia si ingaduinta Lui Dumnezeu care nu a dispus altfel cu noi incat ne-a umplut de griji si disolutie invaluind totul in linistitoare si calmante promisiuni surogat de bine. Tot ce trebuie sa facem e sa inchidem ochii si sa inghitim cu nesat amarul vietii si mortii ca pe o pilula amara dar care stim ca ne insanatoseste si ne face bine doar in cer si doar pentru cer, telul si dezideratul nostru exclusiv. Viata, o etapa si un stagiu neinteresant daca e sa luam de buna bunavointa Lui Dumnezeu pentru noi si gestul ultim, mantuirea, care-l va face pentru a noastra salvare dintr-o viata mizerabila dispusa din initiativa si vina-i de-a ne fi condamnat pe toti pe-un capat din vina a doua rebuturi primordiale pe care El Insusi le-a creat : Un Adam si-o Evã iresponsabili... Noi, cuminti trebuie doar sa ne rugam pentru iertare, ignorand ca totul e greu si ne doare, ignorand orice of si suferinta. Cum putem ignora ca suntem parinti si cum putem ignora ca suntem copii...? Banuieste oare Dumnezeu cat de egal de greu ne e sa fim si parinti de copii si copii de parinti? La aceasta intrebare raspunsul nu se poate da decat cu inima franta si cu lacrimi pe obraz. Pentru ca ambele variante sunt inacceptabile si insuportabile omeneste. Nu se poate raspunde prin cuvinte la intrebarea pusa. Ci numai prin lacrimi, singura riposta blanda contra deznadejdii cosmice programata cu stiinta, initiativa si ingaduinta celui Atotputernic. Atotputernicie inseamna forta discretionara si totalitara, opozabila la tot ce exista, bun sau rau, omorand totul in cale ca un uragan, ridiculizand gandurile si sentimentele noastre cand mai bune, cand mai rele aratand biciul atotputerniciei, mojicilor din genunchi. Argumentul atotputerniciei si fortei Lui Dumnezeu duce in derizoriu si ridiculizeaza orice forta a argumentului dorintelor, neputintelor si simtamintelor, plansului si rasului nostru, fanteziilor si placerilor noastre constituite in ceea ce s-ar chema bucuria vietii denumita de Dumnezeu desertaciune. Suntem vulnerabili si pierduti in fata Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supusenia fara cartire fata de ea ne e singurul lux ce cu frica ni-l permitem in saracia noastra existentiala de fosti si actuali oameni de grota doborati de aceleasi temeri si superstitii. De aceea ne aparam de nepasarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi. De aceea as fi vrut sa fiu un sculptor. Si sa cioplesc in marmura un chip disperat de parinte sau de copil care plang unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz. Lacrimi de marmura pe obraji de marmura contorsionati de plans. Lacrimi care nu se pot sterge fiind de piatra. Cum e sa fii parinte de copil si sa stii ca dupa Dumnezeu esti al doilea responsabil ca l-ai adus pe lume si l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, tremurand in orice clipa pentru soarta copilului tau, sa nu i se-ntample ceva rau ce oricum stii ca probabil i se va intampla si ca oricum nu poti evita...? Vezi episodul cu Ionut, copilul mancat de caini despre care Dumnezeu sigur a aflat numai ca nu primim nici un email din Rai despre opinia Sa. Va spune probabil ca astfel copilul s-a facut direct inger. Ce seductie obraznica si usturatoare pentru gandurile unui parinte care totusi ar prefera un inger in minus spre paguba Lui Dumnezeu si un copil nesfartecat de caini in plus pentru linistea inimii de parinte ! Si cum e sa fii copil de parinte si sa stii ca intr-o zi cel ce ti-a dat viata, mama sau tata va face accident vascular si va paraliza si te va intreba sclerozat si decrepit cum te cheama si daca ai pregatit banii pentru doctor desi i-ai mai spus de cinci ori ca da si totul e in regula cand in schimb stii ca peste o saptamana sau doua îi vei cumpara sicriu cu 300 lei, vei plati taxa de inmormantare 200 lei si capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul ca moartea ne-a consumat pana dincolo de limita rabdarii noastre, ea s-a acutizat in constiinta noastra si cauzele si urmarile ei ne irita si exaspereaza la culme prin suprauzitare si molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului si opacului destin al nefiintei si tragediei programatice cu care suntem agasati de-o viata. E cu neputinta sa murim atat de mizerabil ca naparcile, soarecii si gandacii de bucatarie. Sa fim striviti sub bocancul destinului nostru irecuperabil dramatic nu cadreaza deloc cu similitudinea cu care isi clameaza Dumnezeu asemanarea cu noi dupa chip si fiinta. Sa vrea sa isi ucida oamenii creati, ori daca n-o face direct sa tolereze un asemenea pogrom facut cu mana diavolului face sa credem ca bunatatea parinteasca ori pasiunea artizana a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat sunt undeva in multimea numerelor irationale la care noi n-avem acces. Noi credeam ca Dumnezeu poate sa isi probeze mila, grija si bunatatea parinteasca pentru noi prin cuvinte clare, putine, logice, palpabile si dovezi pe masura ca trebuie si putem sa ne simtim Printi aparati si privilegiati ai Sfintiei Sale, ca nu murim ca si cainii, ori mai grav, ca nu murim cand vor cainii, ca nu mor preoti in lagare naziste, ori ucisi de tortionari in inchisori comuniste. Noi credeam ca doar soarecii si naparcile nu e bai sa putrezeasca si sa devina hoituri imputite. In schimb vedem ca noi, os divin, cu sange regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa, murim in draci si putrezim si ni se imputesc hoiturile la fel cu ale starvurilor de caini din balarii. Sa nu-mi spuneti ca sufletul e salvat si o ia razna catre placerile Raiului si Slava Lui Dumnezeu. Parca mi-e greata sa stiu ca am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru imputit in sicriu. In Talentul Lui Dumnezeu in faurirea lumii si a noastra Dumnezeu putea sa ne scuteasca greata si sa foloseasca un scenariu mai placut, igienic si serafic pentru soarta noastra ca si creatiuni speciale si cu adevarat diferite si superioare fata de tot regnul profan si ignorant prin natura speciei. Vedeam si noi aceasta rezervare si influenta a Lui Dumnezeu si vedeam direct si fara dubiu ca suntem destinati Raiului caci avem de Tata pe insusi Dumnezeu. Raiul pe pamant era posibil. Numai Tatal nostru sa fi vrut... Numai Dumnezeu sa ne fi scutit de primele Sale doua rebuturi, Adam si Eva, ca sa nu platim toti la infinit pacatul lor originar... Si eram mai fericiti fara Adam si Eva, fara crima Cainului cu Abel, fara sacrificiile si arderile detot de prin preistoria obscurantista. Dupa Iisus sa ne fi facut Dumnezeu pe noi ca era mai logic si Dumnezeieste sa fi fost cu totii frati ai Lui Iisus dupa Tata, buni, drepti si sfinti precum Intaiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus care sigur nu ar fi furat mere din Rai si nu ne-ar fi invatat ca Adam si Eva sarlatania si furtisagul. Vedeam ca eram sfinti. Credinta ne era inutila. Ea e necesara doar pentru mojicii manipulati de ciocoii si zbirii lor. Pentru Oamenii Sfinti era de ajuns Evidenta ca suntem rude ale Lui Dumnezeu. Si pentru asta ni se rupeau nasturii de la camasa, de fala si mandrie ce Dumnezeu maiastru ne-a facut si ce soarta princiara ne-a dat, scutiti de grozavii, de urat, necaz, lepra si zeama din cadavru care sa se scurga numai din caini morti prin balarii, oamenii sa fie ca aurul, ca platina, sa nu rugineasca si dezintegreze, sa nu devina hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, in intunericul sicriului. Iata de ce oamenii vor intelege cu amar ca n-au fost facuti de Dumnezeu niste Oameni Sfinti ci niste naparci penibile nedemne de statutul de Creatie Divina. Si astfel, toti isi vor lua lumea in cap si vor face greva mortii cum spuneam. Va fi o opozitie constructiva a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta sa mai indrepte macar ceva. Se va instaura in intreaga omenire o adevarata lehamite fata de suferinta, nedreptate, boli si moarte, aceasta aparent normala dar pentru oameni pe nedrept denumita trebuinta a firii de a muri de cele mai multe ori in chinuri caci nimeni nu moare cu inima senina si o floare la ureche decat poate ascetii si pustnicii cei sporiti in credinta pentru care moartea e-aproape o bucurie vie si sincera, un eveniment normal aducator grabnic de intalnire si rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniste si mantuire. Pentru noi ceilalti care nu suntem calugari si pentru care viata nu ne e atat de lesne indiferenta si n-o privim ca pe un stagiu formal si ieftin, pentru noi cei care mai simtim trebuinta necesitatii bucuriei vietii, a clipelor ei de dorita si visata dulceata, moartea o resimtim ca pe un inconvenient si o tragedie, o lovitura vrand nevrand, lovitura suprema de fapt. Noi plangem si ne smulgem parul din cap la inmormantari, nu-i asa? De aceea, toti oamenii vor refuza sa mai moara asa pur si simplu si normal cum se spune ca e, vor dori niste explicatii si compensari in sfarsit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentati de indoctrinarea religioasa si din comoditate si inaptitudine a firii nu vor nici o explicatie clara de la Dumnezeu si nici o motivatie pertinenta, preferand sa primeasca de la Dumnezeu moartea si durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul rabdarii lui Iov, ca pe un bir natural, legic si lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic si pretios pe care ni-l face Dumnezeu, caci toti suntem infinit respectuosi si docili fata de tot ce ne da si nu ne da Dumnezeu si spunem stoici formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvantat..." Totul, toata aceasta rabdare autoflagelanta o vom inghiti pana intr-o zi cand oamenii se vor crispa si vor tace, in rumoarea scrasnetului lor de dinti simtind manipularea cosmica si inconsistenta perimatelor, nefundamentatelor, indepartatelor inuman promisiuni serafice, se vor satura pur si simplu de tot si toate si vor incepe sa faca inevitabila greva a mortii. De ce ? Pai nu le vor mai conveni sa mai moara asa pur si simplu, atat de similar ca orice jivina necuvantatoare, atat de insignifiant, ieftin si inuman, nesolemn si fara un sens pertinent si credibil, pretabil speciei umane inteligente. Caci sa fii om, fiinta inteligenta, singura care a ajuns sa-L conceapa pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, sa fii om, singura fiinta din universul cunoscut care a devenit constienta de sine, de universul insusi, de materie, timp si spatiu, de relativitatea lor, de infinit si de existenta unui Dumnezeu in al carui chip si asemanare voiam sa speram ca ne oglindim atat de similar daca nu identic, si sa continui a crede ca e normal sa mori si sa sfarsesti identic, la fel de sumar biologic si mizerabil, precar ca orice naparca si salbaticiune necuvantatoare, atat de diferit si mizerabil fata de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arata prin exemplul sau cum se moare divin, util si frumos dumnezeieste, inseamna sa ratezi irepetabila sansa de-ai cere totusi Lui Dumnezeu, ruda noastra de gradul zero sa ne arate un spectacol mirobolant : Sa ne arate ca a muri e frumos si e dumnezeiesc, e captivant si savuros ca idee, cum e tot ce aminteste de orice centimetru patrat de spatiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu. Sa ne arate mai intai Dumnezeu cum boala si sferinta e buna si frumoasa, sa ne arate cum s-ar imbolnavi si El ca sa cred ca si eu trebuie sa ma imbolnavesc. Sa ne arate cum ar muri El mai intai, frumos, divin, acceptabil si elegant, eroic si incurajator, echivalent si imbarbatator pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri si noi impacati si linistiti. Constatam ca Tatal nostru nu vrea sa moara si rabda sa-i murim noi toti copiii Lui inainte-I, e tare Dumnezeu deoarece in fiecare zi îi mor mii de copii in intreaga lume. Nu ne-ar fi facut placere sa ne vedem Tatal nostru, pe Dumnezeu, batran, bolnav si muribund. Dar ar fi putut s-o faca pentru instruirea noastra, direct si demonstrativ. In schimb a dispus ca din osul divin cu sange albastru de sfant sa moara cel mult Fiul Sau Iisus acum doua mii de ani, sa moara ca si noi, ba mai chinuit chiar. Nici nu stim daca nu e grotesc sa multumim pentru demonstratie. Ca a fost un spectacol macabru si inutil o stim. Acelasi iad e si pe pamant si-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba asteptam etalonul exemplu de moarte frumoasa si exemplara al Lui Dumnezeu. Daca cu Iisus n-a reusit sa ne invete sa murim cat si sa traim frumos si dumnezeieste, Dumnezeu nu-Si poate permite disconfortul de-a se imbolnavi si muri de cancer din fronda cu noi El insusi, si se menajeaza punandu-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvantatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii. Caci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are in intentie, pentru ca are putinta regeasca si boiereasca de-a alege varianta cea mai buna si confortabila. Astfel ca noi, amaratii, muritorii oameni, amagiti cu statutul de fii ai Lui Dumnezeu care ne-a facut din lut si s-a murdarit definitiv pe maini de soarta noastra facand-o, ne pare un pic rau ca Dumnezeu pentru Sine si-a ales egoist o soarta boiereasca si privilegiata iar noua, copiilor Lui ne-a harazit mizeria si precaritatea bolii si mortii destinata intregului regn animal sau vegetal necuvantator. Macar copacii mor in picioare, mormantul lor e-n lumina si in soare, iar noi, fii de Dumnezeu facuti din lut peste care s-a suflat viata suntem ascunsi sub pres, in pamant in sicrie inutile, improprii mortii unor pui de Sfant si odrasle de Dumnezeu. Si daca totusi traim si murim in chinuri se pare ca n-o facem in zadar. E mana Lui Dumnezeu aici. Se pare ca Iisus nu mai poate fi rastignit a doua oara, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuinta asta, ca din cand in cand sa asiste la o rastignire exemplara. Noi toti oamenii, luati in masa, cu bolile, dramele si mortile noastre, suntem un Iisus rastignit a doua oara, priviti de un Dumnezeu, singur spectator pe arena mortii. Pana cand si de ce...? Cu cat n-o vom sti vreodata cu atat vom ajunge la o saturatie si loviti de morbul deznadejdii imediate il vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca sa nu mai sufere fizic si sa nu se mai chinuie inutil de-o vesnicie, cu bubele si necazurile sale ca suntem suficient de graitori si noi cu bubele noastre. Apoi, fiindca nu mai putem da inapoi din aceasta emulatie si erezie a celor prea mult si inutil loviti vom trece toti hotarati sa facem greva mortii. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi si noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu sa aiba legi favorabile si sa faca ceva bun si pentru noi muritorii de rand aflati in greva mortii. De aici disperarea noastra a pamantenilor va exploda experimentand inutil greva foamei, a nasterii, a mortii. De aici si pana la Revolutia mortii nu mai e decat un pas, despre care voi vorbi in episodul urmator.
