151.1 RAIUL CELĂLALT DE LA CAPĂTUL UNIVERSULUI

151.1) RAIUL CELĂLALT DE LA CAPĂTUL UNIVERSULUI 

 

  A) FRATELE MAI MIC AL LUI DUMNEZEU 

  1) N-avem nici o șansă de scăpare ori de fentare a condamnării la moarte. Acum nu e cazul să ne sperie această sentință. Dar mâine ? Dar peste câțiva ani, ce vom face ?Ziua aceea fatidică când te va condamna la moarte nu un judecător efemer ci Judecătorul tuturor din Cer, n-o putem ocoli în final și slavă Domnului că nici nu știm când va fi. Cu ce te-ar fi ajutat să știi data și ora când vei muri ? Dumnezeu știe, dar mult mai generos cu noi, a făcut ca să rămână un secret pentru noi data când ne va lua la El. Mai bine nu știm asta, și-i mulțumim pentru asta, pentru că ne-a ferit de stresul conștientizării sfârșitului care se apropie, tic-tac. E mișto sentimentul să știi că te ia Dumnezeu sub aripa Sa protectoate, numai că asta implică prețul de a plăti cu hârbul tău de viață. Dai viața și intri în Rai, nu are rost să te codești să plătești cu viața. Vrei, nu vrei, viața tot ți se va lua automat, chiar dacă ești zgârcit gândind că viața are nu numai suferințe, dureri și tragedii dar și clipe minunate. Pentru clipele alea frumoase de bucurie și plăcere a vieții ești reticent să-ți dai viața fără frică și regret, chiar dacă știi că în Cer în o vei duce bine și în Rai va fi trai pe vătrai. Totuși, va trebui să plătești pentru asta cu oroarea decesului, a inmormântării și a coșciugului. Nu poți fi atât de nesimțit încât să nu-ți pese că acest spectacol funest va întrista vârtos pe cei dragi ție. Lucru pentru care nu poți nici măcar să le ceri scuze pentru deranjul de a-ți gestiona cadavrul. Iar dacă te-apuci să le ceri scuze alor tăi anticipat pentru ziua când vei muri, se vor uita ciudat la tine. Așa că nu trebuie decât să aștepți inert și inevitabil necazul morții. Așa că nu avem de ales decât să ne conformăm accidentului iminent al morții și nu are nici o valoare și relevanță să știm când va fi. Tot ce știm sigur e că nu nu putem ocoli suferințele și cauzele cu care moartea vine la pachet, care încetișor și pe nebăgate de seamă ne scot din noi viața cu de-a sila cum scoate teascul mustul din strugurii striviți. Cât de insensibili suntem cu strugurii zdrobiți pe care nimeni nu-i întreabă cât îi doare ca să ne bucure pe noi vampirii, sângele lor dulce pe care-l bem. Ca strugurii plini de must și noi suntem plini de viață și nimeni nu ne-ntreabă nici pe noi dacă ne doare când urâta cu coasa și batic negru face hârști la gâtul nostru și capul ne cade inert în coșul de răchită al neantului. Sângele nostru pe cine va bucura oprit prin vene, ni-l vor bea îngerii în Cer cum bem noi vinul din strugurii uciși ? Și moartea noastră în beneficiul cui va fi : al dracilor sau al Lui Dumnezeu ? Ai zice că Dumnezeu care e Tatăl nostru din Cer ar putea să ne scutească de oroarea conștientizării că vom nimeri într-o groapă unde ploile torențiale ne vor umple uneori sicriul și mici șiroaie subterane de apă ne vor curge prin orbitele craniului. Dar Dumnezeu e impasibil și intransigent cu frica noastră de moarte și ne spune ceremonios prin toate cărțile Sale de învățătură că din pământ suntem făcuți și în pământ ne întoarcem, acolo ne e limanul deșeului care vom deveni. Ok atunci. Deșeul să se recicleze. Dar nu-ți vine să crezi când mori descăpățânat de conștiința ta, cum inima ta se va usca stoarsă ca un ciorchine de mustul său, cum capul tău va fi despărțit cu forța și furat de gândurile lui, de simțirea lui, de iubirea pentru toți cei dragi care rămân împietriți cum am putut să facem una ca asta și să ne ducem pe tărâmul fără întoarcere ! Noi nu ne-am dus de bunăvoie ! Ceva, moartea cu batic negru și coasă mereu ascuțită ne dă mereu un bocanc în fund și ne ține numai în șuturi când ne codim să intrăm pe gangul tărâmului fără întoarcere. Unii vor respira ușurați că vom muri, mă rog, face parte din viață, nu te pot iubi toți, nici tu pe ei. Însă pentru toți cei care-au ținut la noi și le-am fost drag, trebuie să le spunem foarte franc și răspicat că nici noi n-am vrut asta, să murim, dar sincer, n-am avut încotro. Am pierit fără voie când ne-a sunat ceasul. Ceasul ăla blestemat de la mâna urâtei cu coasa care de cum ne trece tinerețea când se-ndură și ne lasă ce-i drept atunci în acele vremuri când suntem proaspeți să ne pupăm cu primele noastre săruturi de foc, pentru care-i mulțumim urâtei, dar cum tâmplele se argintesc iar ochii sunt împăienjeniți de păianjenii neadormiți ai timpului care nu-l interesează odiseea noastră spre gropile uitării prin care suntem umiliți și năpădiți de cute și de riduri, urâta se tot uită insistent la ceas și bate din papuc să ne grăbim, să lăsăm dracului dragostea, viața și bucuria vieții și să scoatem inima din priză și să nu mai tremurăm atât, că ea trebuie să-și facă treaba pentru care a fost făcută și i-a dat Dumnezeu misiune, chef și putere. Ai îmbătrânit ? Gata ! Dă-te cu bărbăție pe mâna urâtei ! Ce poți face ? Fii brav ! Fii spartan ! Ete, na ! Să-și facă treaba cu noi, fir-ar al naibii de urâtă dacă altă treabă mai bună nu are ! Dar s-o scuipăm în ochi măcar când vine, cu toate că nu-i civilizat ! 

  2) Ce mai contează manierele când moartea e vorba să-și facă de petrecanie cu noi ? Știm bine că ne va înnebuni de cap cu spectacolul ei brutal căci numai asta știe să facă de la începutul lumii iar noi auzim numai de moarte, moarte, moarte mereu la tot pasul, din copilărie de când ni se deschide lumina înțelegerii și până în ziua curentă când suntem maturi și plini, plouați până în gât de sentimentul și spectacolul otrăvit al morții iminente ce lucrează la foc continuu ca să ne înnebunească de cap. Ok, dacă e șou, dacă e rock and roll printre cadavre și sicrie, atunci să fie și să-i dăm drumul la treabă, să privim răbdători și cuminți spectacolul morții. În acest spectacol, fără supărare, nu vom avea motiv de distracție căci spectacolul morții este horror și în el vom vedea înnebuniți de cap toată ziua cum îngăduie Dumnezeu în jurul nostru, în lumea noastră, locaș al pătimirii, să cădem ca iarba sub coasă și să murim atât de prolific încât nu mai impresionează pe nimeni acest spectacol oribil. Oribil pentru noi, dar banal pentru univers și al său Guvernator care cu asta se ocupă în univers de la Facerea Lumii. Cum doctorii chirurgi nu sunt impresionați de sânge, nici Dumnezeu n-are cum să fie impresionat sau deranjat de moartea pe care a presărat-o curent, prolific și neabătut în lumea oamenilor făcuți de El. Amețiți de spectacolul morții, trebuie să trăim cumva cu el și trăim așa cătinel și cu simțurile urzicate. Urzicate căci așteptăm moartea în orice moment, nu ? Și nu e plăcut să știi că azi, luna viitoare sau peste 5 ani te vei tampona cu mașina și vei zbura la Cer. Oricum, Cerul te așteaptă primitor, mai e berechet loc în Cer și pentru tine și prin urmare ori accidentele, ori bolile nu poți scăpa de ele și sunt oportunitatea forte prin care poți călători în Rai luat pe sus de haidamacii urâtei cu coasa, aruncat în Expresul de Rai în vagoanele de marfă de la urmă de la clasa a treia, coborâți în gara Raiului și adunați în purgatoriu în anticamera Înfricoșătoarei Judecăți. Acolo, numai ochi beliți de frică vei vedea, numai murmur și clănțănit de dinți și tremurat de deținuți ce suntem așteptând procesul și Judecata divină. Acolo, în anticamera Înfricoșătoarei Judecăți vom aștepta până vom fi găsiți nevinovați de către Dumnezeu și ne vor preda unor îngeri blânzi și prietenoși care ne vor vorbi frumos și ne vor da să bem apă alcalină și rece din pahare brumate și ne vor mângâia pe obrajii vineți de frică, să nu mai tremurăm cât stăm să așteptăm rândul la Înfricoșătoarea Judecată. 

  3) Cum am ajuns să fim aruncați în Expresul de Rai în vagoanele de marfă de clasa a treia, nu-i greu de ghicit. Nu accidentele ne pun în special ștampila de "Bun pentru Judecată" pe pieptul gol și tremurând ci în primul rând bolile. Boli care din noi au crescut și ți-au venit de hac cu voia Lui Dumnezeu când ți-a fost lumea mai dragă. Nu-i vorbă, și noi suntem vinovați că murim de toate bolile pentru că mâncăm toate prostiile, bem toate tăriile și respirăm tot fumul de la mașinile noastre. Dar cum putem să renunțăm așa ușor la ciocolată, la carne, la mere de la supermarket cu ceară pe coajă, la vin și la mașini care toate ne vin de hac ? Doar dac-am fi călugări am putea să renunțăm la tot pentru sănătate, la toate plăcerile și la toate viciile. Nu-i mai da corpului zahăr, alcool, carbohidrați și alimente procesate și corpul tău îți va mulțumi pentru asta, vei fi mai sănătos. Dar creierul va fi distrus de depresie. Pentru că acolo, în capul tău e sediul plăcerilor vieții cu  care simțurile ți s-au învățat dar pe care ai început să ți le refuzi pentru a nu te sinucide lent băgând în tine toate prostiile și chimicalele, ca să ai o viață sănătoasă. Creierul în schimb adoră prostiile și plăcerile și viciile și are un singur crez : "În viață dacă nici un viciu nu ai, e ca și cum ai sta bolnav la pat în Rai". Pentru călugări bucuria și plăcerile vieții nu există. Nu putem fi toți călugări. Prin urmare credeai că poți să mai prelungești la infinit plăcerile vieții care îți cauzează drama ta biologică și că poți să te joci cu răbdarea urâtei cu coasa care n-are timp de lamentările tale de care nu e impresionată deoarece ea trebuie să-și facă treaba și planul ? Grea treabă și pentru moarte cu ifosele tale că fugi de ea după toate colțurile pe la toate farmaciile și spitalele. Dar cu toate astea urâta cu coasa așteaptă să-ți treacă moftul de spitale, să-ți treacă efectul medicamentelor, așteaptă pe hol cu telefonul în mână pe Facebook până medicul curant îi spune că nu mai are ce să-ți facă și atunci, pac!, moartea lucrează cu mănuși, nu lasă amprente și te lovește în moalele capului ori te strânge de gât servindu-se elegant de bolile noastre incurabile în misiunea ei de a te suprima ! Ce ușor pentru moarte să te dovedească, poate ești puternic fizic iar ea e doar un schelet. Dar nu contează că moartea nu are mușchi. Când boala a pus gheara pe tine, cel mai forțos să fii, moartea, schelet ambulant te face la skanderbeg. La cei accidentați, omorâți de bandiți și criminali, e mai greu pentru moartea cu coasă și batic negru. Are sarcină de la Dumnezeu să prindă la pachet și criminalul care te-a suprimat și să-l avizeze pe Dumnezeu că el este criminalul, să-i ușureze Judecata ca să-l pedepsească Dumnezeu și pe tâlhar când îi va veni și lui rândul la cuvenita și dreapta Judecată. Dar dacă mori de boli, e simplu pentru moarte. Te pălește cu talent și nimeni nu știe cine te-a strivit ca pe-un gândac. Moartea, criminală în serie și pasionată de meseria ei, nu răspunde pentru crimele sale. Ea e exonerată și autorizată de Dumnezeu. E meseria și sarcina ce i-a dat-o : să te pălească. Pălitura moldovenească e nimic pe lângă pălitura morții. Dosarul e ușor pentru moarte și de fiecare dată când omoară pe cineva cu ajutorul bolilor, poate și ea să-și ia pauză de cafea și plescăie din limbă, îi place cafeaua, are voie cafea cu zahăr, noi nu, că ne face rău. Și după ce-și bea cafeaua, moartea fluieră a pagubă. Paguba ta bineînțeles.

  4) Așa că, împresurat din toate părțile de armatele morții îndreptate cu criminalii, accidentele sau bolile înspre tine, trebuie să te consolezi cu asta, nu ai cum scăpa de tirul artileriei grea de sub comanda locotenentului moarte și a Mareșalului Dumnezeu din Comandamentul Cerului care îți dă sentința. De fapt trebuie să fii fericit că mori, efectiv credinciosul e fericit pentru asta când știi că Cerul e al tău și vei zbura fără probleme la el și la Dumnezeu, cel mai probabil năpădit de o boală gravă de toată frumusețea, care demult sapă în tine și îți va pune capăt până la urmă, știi bine. Dar până atunci, mai respirăm. Cu îngăduința Lui Dumnezeu. Iar în final pentru că toți își tem fundul, toți țin la el, de fiecare dată fiecare își zice în sine o cuvenită rugăciune eliberat și surprins plăcut că s-a trezit și în această dimineață și mai trăiește și azi și spune : "Doamne, mulțumesc pentru sănătate, mulțumesc pentru bucate, pentru pace, pentru aerul pe care-l respir, pentru ziua de azi !" Dumnezeu îți ascultă rugăciunea spusă din suflet și bifează în setările contului tău. Cu setările de la Dumnezeu activate cu prilejul rugăciunilor, relax, trebuie să stai liniștit, căci vine rândul tuturor la murit, îți vine și ție ziua neagră când ți-o fi lumea mai dragă, când n-o să mai poți respira și n-ar fi o problemă, dar când dă pacostea peste tine și mori, nu prea ai despăgubiri sau compensări. Decât exclusiv de ordin religios. Ce bine măcar. Căci cine are apetență, aplecare și dulceață pentru religie e un norocos pentru că aceste compensări de ordin religios sunt realmente mângâietoare și sublime, sunt viza pe pașaportul pentru Rai. Condiția e simplă deci pentru liniștea sufletului atins de mreaja și dulceața promisiunilor de fericire ce vin din lumea magică a Lui Dumnezeu. Există o condiție a accesării beneficiilor acestei lumi magice a Lui Dumnezeu. Ca să ai viză pentru această lume trebuie musai să ai pasiunea și revelația religioasă ca să te bucuri corespunzător de compensarea fericirii din lumea cealaltă a morților înviați patronată de Dumnezeu. Adică, vrei realmente ca să trăiești sentimentul absolut copleșitor că ți se salvează fundul măcar ca și spirit dacă nu ca trup după ce mori aruncat ca un deșeu netrebuincios într-o groapă jilavă căreia eu îi zic tomberon, denumirea oficială fiind de mormânt ? Pentru asta, ca să-ți dispară sila și dezgustul de-a te vedea cadavru aruncat în groapa mizerabilă și plină de larve de cărăbuș și tot felul de gângănii, bineînțeles că trebuie să ridici ochii la Cer și spre Dumnezeu. E mai ușor așa. E mai facil să crăpi în mâinile Lui Dumnezeu din Cer. Iar pentru asta trebuie să încetezi chiar cu forța sau cu sila, dacă nu vrei de sfaturi creștinești, să mai fii necredincios cum spunea Petre Țuțea : El spunea că necredinciosul e un animal rațional care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri. Ca și necredincios, nu ai nici un beneficiu cosmic și existențial dacă refuzi credința în Dumnezeul oficial al locului unde te-ai născut. Rămâi singur în univers, singur și în tăcere lugubră și neagră și în bezna neantului fără de ființă de-ți țiuie urechile și nu ești mai fericit ca și necredincios când te îndrepți către nicăieri, singur și țeapăn în sicriu, rânjind fără rost la bezna din el. Pe când credinciosul rânjește cu rost la bezna din sicriu, nu-l deranjează, e prețul plătit pentru mângâierea luminii din Rai și a izbăvirii la care Dumnezeu te cuplează ca pe-un telefon descărcat. 

  5) Deci e evident că vrei să te dezbari de acest coșmar că dacă ești necredincios pici în fântâna morții fără să arunce nimeni după tine o găleată de care să te agăți. Atunci e simplu de înțeles sfatul credinciosului pentru păcătosul de tine : Vrei să ai parte de atenția Lui Dumnezeu și să nu mai arzi gazul vieții degeaba ? Ei bine, nu mai trebuie să raționezi după logica păgână și anume că mort e cel murit. Nu, dimpotrivă, VIU va fi cel murit oricât paradox va fi în această aserțiune potrivit judecății religioase care îți impune spre digestie ideea irealistă dar amețitoare spre calmarea fricii tale de dispariție și anume că după moarte în calitate de defunct, cu simțurile vii în mod practic total decuplate fizic, biologic și medical de la realitatea și actualitatea vieții, urmează să ți se administreze supranatural o nouă viață nu în viu evident ci doar online cuplată la rețeaua wifi a Lui Dumnezeu, rețea care are parola "Credință". Și atunci, dependent și amețit de această virtualitate ce caracterizează beneficiile vieții viitoare evident mai bună și încă veșnică, incomparabilă cu ce-ai experimentat în viața ta vie, scurtă, trecătoare, lumească, realizezi că sufletul o să-ți fie conectat online la serverul harului vieții veșnice, viață acordată de Dumnezeu tot online, tot virtual, ce credeai ? 

  6) Sufletul de abur și de megabiți credeai că va putea experimenta palpabil realitatea și actualitatea timpului prezent în Rai după modelul când ai trăit pe pământ și ai beneficiat de legile fizicii având un corp, suport fizic pentru suflet să-și etaleze întreaga simțire ? Cum credeai că un suflet deconectat de la curentul generatorului corpului fizic va mai putea simți fără sursa cu care însuși Dumnezeu te-a dotat din startul vieții dăruindu-ți un corp suport și sursă de energie cu care-ai trăit inseparabil și sine qua non ca să-ți validezi acest suflet și să-i ții de cald ? Deodată te vezi fără corp în Rai, fără o sursă de energie. Generatorul de curent și simțire al sufletului tău, trupul, iată-l în toată splendoarea stricat și aruncat deja la tomberonul poreclit mormânt. Vei fi o jucărie stricată cu arcuri sărite. Unde e rostul jucăriei, energia și puterea sleită a arcului sărit, sufletul jucăriei ce-ai fost, când copilașul neastâmpărat al urâtei cu coasa, s-a jucat cu el până l-a stricat ? Ok, sperăm că Dumnezeu ceva a recuperat și prins din frumusețea și rostul jucăriei ce-ai fost până moartea s-o strice, trăim cu această speranță că Dumnezeu nu ți-a lăsat sufletul jucăuș să se strice detot lăsat pe mâna morții și să se evapore în neant. Trăim cu această speranță. Credința este speranță, când gândul rece și sec te bântuie că în realitate, mort s-a cam terminat cu tine, sau "MORT e cel murit" cum bănuia și Eminescu și te-ai dus huștiuluc în fântâna morții odată ce ai dat în primire. 

  7) Deci în Raiul Lui Dumnezeu s-a terminat cu realitatea și distracția, da ? S-a terminat cu palpabilul, cu evidența și cu prezentul, cu normalitatea, cu tot ce erai obișnuit în sine mai natural când trăiai. În Rai nu ești normal, ești mort sadea, da ? Beneficiile senzoriale ale simțurilor vii cu care te-a dotat și favorizat Dumnezeu cât ai fost viu, în Rai sunt ioc cum spune turcul. Te mângâi doar cu ideea că Dumnezeu te resuscitează în Rai ca să pună în tine, într-un spirit fără corp, fără formă și materie alte simțuri mult mai minunate și mult mai rafinate prin care poți să te antrenezi virtual pentru fericire, pentru o fericire virtuală a unui abur numit suflet fără coordonate GPS, fără  locație în timp și spațiu. Fiind un nimic, în Rai te antrenezi pentru a câștiga fericirea facil și simplu, cum niciodată un nimic nu visează că poate câștiga ceva, căci e nimic și e atât de mic. În Rai Dumnezeu te transformă din nimic în ceva, acolo în Împărăția Lui Dumnezeu unde toți amărâții, cei smeriți și săraci cu duhul, ratații și nefericiții câștigă pe mâna Lui Dumnezeu fără să mizeze nimic altceva decât credință. În părtășie cu Dumnezeu ești un vânător fără pușcă, pușca ta fără gloanțe poate să împuște fericirea veșnică și în calea acestui țel, Dumnezeu îți vâră gloanțe în pușca ruginită ca să dobori o pasăre rară numită fericire veșnică, un vânat care mereu în viața vie de pe lumea asta a fugit de tine și i-ai apucat uneori doar penele. Dar pe lumea cealaltă în Rai nu mai trebuie să lupți pentru vânatul numit fericire. Ea îți cade în gură ca o pară mălăiață, ca un coș cu fazani gata împușcați de Dumnezeu, nu de tine mortul, vărsați din Cer de Dumnezeu direct în poala ta întinsă cu care stai în Rai pregătit a vâna fericirea fără gloanțele tale, ci cu gloanțele Lui Dumnezeu care e nădejdea celor fără de nădejde și dătătorul de pâine al credincioșilor care musai trebuie să se roage pios pentru pâinea cea de toate zilele a cărei savoare s-o guști depinde de disponibilitatea Lui Dumnezeu a ți-o oferi doar la cererea rugăciunii. Nu știu dacă în aceste condiții de asistat social al universului, când tot îl aștepți pe Dumnezeu cu mâinile în sân sau împreunate în rugăciune să vină pentru tine la tot pasul și în tot ceasul cu porția de pâine și de fericire, vei fi mai fericit. Să fii fericit în Cer fără o viață reală ? Ok, e doar o speranță și un vis, când în Rai s-a terminat deja cu ce-i mai important și de bază pentru o ființă vie, adică viața în coordonatele realității cuantificabile și descriptibile. În Rai s-a terminat cu evidențele contabile, cu adeverințele și cu certificatele, totul e pe încredere, s-a terminat cu chitanțele, nu urmează decât să aștepți pe încredere, adică pe o pură speranță ca Dumnezeu să bifeze în contul tău toate setările favorabile și disponibile ție pentru țelul tău de a acoperi frica de grozăvia și urâtul morții cu bandajul și poleiala fericirii visate și sperate cel puțin din motiv pur terapeutic psihologic, pentru liniștea ta sufletească. Lipsit de griji, lipsit de viață și de tot, trebuie să realizezi că în Rai s-a terminat gluma, cu bășcălia, cu tăiatul frunzei la câini, s-a terminat cu răutatea, cu ura, cu iubirea sau deziubirea, cu evidența, cu viața și cu prezentul, adică cu tot. Mort fiind, ai terminat-o cu actualitatea și cu realitatea, cu legile fizicii și chimiei, intri în lumea inactualului, a probabilității, a viitorului celest așteptat care nu există, care ar putea exista dar nu e nici obligatoriu, nici cert. Viitorul poate exista ca proiect. Dar orice proiect nu e o certitudine că poate fi realizat. Și atunci proiectele din viitor cum e proiectul sufletului tău transpus în lumea cealaltă, nu există cum viitorul nu există. El urmează să existe, pardon, sperăm că urmează să existe și să avem un viitor acolo în lumea morților înviați din Rai unde începi să trăiești în cea mai frumoasă poveste unde azi nu e azi ci "mâine" ; iar mâine e "poimâine" ; și anul acesta "anul viitor". Pentru prețul fericirii paradisiace, în Rai normalitatea, gravitația, legile fizicii, actualitatea și evidența, logica sunt făcute praf. Acolo în Rai nimic din evenimente, situații, întâmplări nu are vreo asemănare și noimă față de ce se întâmplă pe pământ, materia nu există, nici orice consecință și beneficiu al ei : Nu poți atinge nimic, nu poți palpa nimic pentru că nici tu nu mai ai un corp din materie cu nervi și senzații transmise de neurotransmițători prin nervi. Totul în Rai e o lume a spiritelor imateriale, frumoasă și ispititoare ce-i drept, dar evidența și atingerea nu există, timpul "prezent" a murit și se numește perpetuu "viitor", ceasuri nu există, la ce-ar folosi ? Ele arată întotdeauna cu 24 ore înainte sau cu o mie de ani, același lucru ; în Rai zilele nu există, anii nu există și nu se numără, copacii cresc cu rădăcinile în sus ca să se hrănească cu lumină paradisiacă, nu cu noroi lumesc și murdar ca pe pământ. Iată că și copacii sunt credincioși iar pentru asta în Rai toți pomii roditori mai ales merii cresc cu ramurile în pământ ca să nu mai facă flori și rod știm noi de ce, ca să nu mai aibă vreun alt șarpe vrăjmaș cu ce mere să mai ademenească vreo altă Evă sau alt înger rebel ca să iasă toți din ascultarea de poruncile Lui Dumnezeu. Și apoi crescând cu rădăcinile în sus, toți copacii și buruienile, își întind rădăcinile în sus către lumina Lui Dumnezeu de unde-și iau nutrienții, au uitat de pământul negru și lumesc de unde-și trăgeau seva sub frica de drujbă ca noi sub frica de dușmani. Și pe același model, de frica morții, credincioșii nu se consideră morți ci morți "înviați". 

  8) Ajuns în Rai deci ca și credincios, trebuie să ignori aceste paradoxuri specifice Raiului când vei vedea pomi cu rădăcini în sus și mere crescute cu rodul ascuns în pământ de frica vreo unei alte Eve. Tocmai ca să nu fii amețit de atâtea paradoxuri că în Rai timp nu există, mere nu există decât îngropate în pământ de frica Evelor, materie nu există, atingeri nu există, credincioșii nu dau doi bani pe această inflație de inevidență și nonsens al irealității curente paradisiace și consideră că merită să te lași vrăjit de mirajul tentant al lumii celeilalte a morților înviați și resuscitați din Rai. Hai să călătorim deci în cosmos către Rai unde toate aceste paradoxuri și inevidențe că din lumea morților defuncți vei țâșni în infinit și vei învia cu ajutorul Șefului universului, totuși în calitatea ta de credincios autentic și loial trebuie să le ignori aceste paradoxuri, să le consideri erezii. Și prin urmare în drumul tău de mână cu Dumnezeu către infinit nici nu te mai interesează eretismul lor agasant, eretismul și sminteala necredinței. Te interesează numai lumina Lui Dumnezeu, s-o sorbi direct cu sufletul, nu cu trupul care nu mai există, luând exemplu de paradox rezolvat, de la copacii din Rai care cresc cu rădăcinile în sus în Rai și sorb din Cer direct lumina Lui Dumnezeu, nu pământ lumesc. 

  9) Adormind cu capul într-o parte în Expresul de Rai vei visa și urât, dar ce vrei ? Visele urâte nu le poți controla nici mort. Vei visa că nu mai poți din punct de vedere practic și realist să fii ce-ai fost pe pământ. Dar până sufletul îți va da vreo veste din Rai despre succesul lui ceresc, până va trece prin cele 24 de vămi ale văzduhului, realizezi deocamdată că dac-ai murit, adio trup, adio creier și gândire, adio senzații și sentimente ce le ai acum. În primele clipe după ce te vezi mort, realizezi că nu mai ai nimic. Până să ajungi la Dumnezeu în Rai la Judecată ca să-ți dea o validare, un act, o matricolă ceva ca să poți beneficia de fericirea veșnică, ești singur și ești un nimic, ești zero, una cu neantul. Dar, prevăzând asemenea coșmar, ca și suflet religios pripășit în Rai, nu puteai ajunge acolo decât după ce ai avut grijă în zelul tău religios cât ai trăit pe pământ, ca să te întorci la credință. Adică să o rupi cu acțiunile vieții care ies din canoanele religioase. Actele nude ale vieții, necenzurate de canoanele religioase, ca și credincios îți devin indezirabile pentru că implică la tot pasul păcatul și greșeala după  cum crezi tu și pentru că așa ți-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă, că lumea pe care tocmai a făcut-o cu entuziasm și preocupare e locașul pătimirii, deci ca și fiu al Lui Dumnezeu nu trebuie să ai aderență la lumea și viața făcute de Dumnezeu suflând duh de viață peste toți oamenii ca să fie. Ca și credincios nu are sens să te întrebi pentru ce Dumnezeu ți-a dat să fii și să trăiești pe pământ, locaș al păcatului și pătimirii. Așa că e absolut de înțeles după ce ai devenit credincios convins și ai ajuns în Rai că asta a fost posibil după ce ai deconectat din capul tău siguranța automată a tuturor întrebărilor fizofice lumești, a rațiunii și evidenței, a legilor fizicii și logicii, ale explicabilului. Și pentru că Dumnezeu a avut grijă când ne-a creat să nu avem acces la explicabil ci ne-a dat cel mult darul de a crede în adevărul Său revelat și nu explicat și să fim perfectibili doar întru direcția Sa, toate aceste argumente îți sunt arhisuficiente ca și credincios ca nici un neuron din capul tău, nici un gând și nici o judecată să nu mai fie active după legea lumească ci să capete valențe seducătoare de poveste și legendă. Doar cu aceste frumuseți seducătoare rămâi când ești mânat de emulația religioasă. Totul în afară de credință se casează din capurile oamenilor atât înainte de moarte cât și după, când toate sufletele ajunse în Rai deja au apăsat pe butonul "delete" al minții, al rațiunii și logicii ca și act la dosarul tău ceresc, ca și condiție eliminatorie de acces paradisiac, astfel că toate emoțiile și senzațiile pământene considerate de Dumnezeu lumești deci păcătoase, s-au șters de la tine și punct. 

  10) Așa s-ar spune. Că mort sadea, s-au șters bineînțeles de la tine tot ce-ai avut în cap și în suflet bun, pentru că ai devenit o carcasă defunctă netrebuincioasă trădată de suflet în drumul său stelar dezertor către Dumnezeu. Însă aceste senzații ale tale, emoțiile, amintirile și toate gândurile tale de ieri și de azi, au rămas să călătorească în bejenie în univers într-o lume mai bună patronată de cine credeți ? Hai, ghiciți ! De Fratele mai mic al Lui Dumnezeu, un rebel exilat de Fratele mai mare tocmai la capătul universului, care nu consideră bunăoară că femeile la ciclu fac un păcat dacă intră în biserică. Fratele mai mare Dumnezeu care este la cârma universului, consideră păcat că femeile la ciclu ar intra în biserică, după cum a lăsat și scris în atâtea cărți sfinte. Oricum, Frații Dumnezeu nu țin legătura, nu se înghit și înțeleg și sunt aproape dușmani. Oare noi de unde-am învățat instinctual asta, să facem la fel pe pământ, ignorându-ne și disprețuindu-ne frați cu frați ? Și după același principiu maniheist în care "dușmanii prietenilor mei sunt dușmanii mei", așa raționează și credinciosul, îl va repudia pe orice competitor al Dumnezeului lui, chiar Fratele Lui mai mic să fie sau un dumnezeu din alt cult și credință sau un enoriaș de altă credință considerat automat păgân și spurcat. Astfel, cu disprețul și ura în floare față de alți dumnezei și credințe sau necredințe, cu mândria de credincios umflându-ți pieptul și rupându-ți nasturii de la cămașă, nu te mai interesează ca și credincios cu patalama de Rai, ce ai simțit cât ai fost viu. Contează că în Rai ești mort înviat și e tot ce ai visat, tu însuți devii eroul interactiv al legendei și poveștii, cea mai frumoasă poveste, povestea credinței și a dragostei tale pentru Dumnezeu și a Lui pentru tine. Și iată cum astfel primești ok-ul de validare a avea un sens în univers. 

  11) Acest sens de natură religioasă spune că vii de la Dumnezeu și te întorci tot la El în cosmosul ăsta în care realistic vorbind, nimic nu are un sens raportat la condiția efemeră umană și raportat la dezordinea și distrugerea universală adică entropia care este o regulă atât de simplu și evident de observat, în care nici o piatră și nici un loc din univers nu sunt așezate ordonat, frumos și simetric după o schiță de meșter făurar ci toate te îndeamnă să realizezi că nu sunt create și meșterite meticulos și armonios, altfel aveam stelele pe cer puse după un model simetric și artistic, ci toate sunt împrăștiate alandala sub efectul aleator al întâmplării, așa că stelele sunt aruncate pe cer cum ai scutura o bidinea cu var pe un tavan negru, frunzele și ramurile și iarba cresc cum apucă, Dumnezeu nu le-a brodat artistic pe ghergheful Său magic, sunt copaci și iarbă ce cresc pe case părăsite, stâncile se prăvale din munți alandala, toate se 

degradează și distrug, nu au viață și nici nu se sinchisesc a face caz că nu sunt veșnice ca sufletele oamenilor ci se vor casa și distruge de efectele timpului. Nu mai vorbim de extratereștri care nu-l cunosc pe Dumnezeul nostru, nici El nu ne-a spus că i-a făcut și pe ei. Rămâne că i-a făcut un alt Dumnezeu și pe aceștia. Așa că ai noștri credincioși rămân pe scena lumii ca și primadone care își atribuie un rol superior față de toți extratereștrii acestui cosmos sau necredincioșii sau credincioșii de alt cult sau credință. Doar ei, oamenii credincioși în Dumnezeul de serviciu al acestui pământ, fiecare cu Dumnezeul lui zonal, își alimentează ambiția de a se înfrunta cu veșnicia și înfrupta din roadele ei. Potrivit oricărei ambiții religioase a oricărei credințe, nici o stea și nici un extraterestru, dar tot omul credincios indiferent cât de bicisnic și efemer așa cum e, are o șansă de prezervare și eternizare. Pe care Dumnezeu o oferă cu dragă inimă doar omului credincios, nota bene,  chiar dacă după ce moare, rugăciunea fiind cheia succesului și a fericirii credinciosului. Și culmea, mort fiind ca și credincios ești sigur că Dumnezeu îți acordă din rampa de lansare a sicriului zborul și privilegiul unic între ființele vii ale Terrei și chiar universului, către  infinit. Unde, ajuns și așteptat de Dumnezeu cu toate onorurile în Rai, vei putea să probezi pe propria piele tocmai acest paradox și atribut de poveste, adică tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și că vei deveni mai rezistent ca munții și ca stâncile alandala care tot se vor toci și dispărea, dar tu ca și suflet în Rai vei exulta, veșnic verde. Iar asta după ce pacostea numită moarte ți-a făcut KO corpul, sediul tuturor simțurilor directe, vii și bazate pe evidența realității cu care ai fost obișnuit îndeobște în sine o viață. După ce mori însă, sufletul tău religios are grijă cum spuneam să apese pe butonul "Delete" al minții, astfel că nu ia nimic din ce-ai simțit cu el în Rai, fără să știe că Fratele mai mic al Lui Dumnezeu a salvat deja o copie a emoțiilor tale altele decât cele religioase care nu-l interesează pe Dumnezeul mai mare. 

  12) Ce-l mai interesează pe Dumnezeul mai mare și pe credinciosul autentic în El, că emoțiile lumești ale omului mai toate considerate păcate sunt salvate automat într-un colț de univers de către Fratele mai mic al Lui Dumnezeu ? Credința în Dumnezeul mai mare și la putere are influență mai mare și pe credincios nu-l interesează toate prostiile și ereziile și frații Lui Dumnezeu exilați de El aiurea în cosmos, departe de tronul și stăpânirea universului. Și deci credinciosul zice cu o floare la ureche că Dumnezeu este Domnul și că numele Lui este Savaot în varianta creștin ortodoxă sau Iehova în varianta martorilor Lui Iehova, sau altfel în altă religie din cele peste două sute la număr de pe coclaurile acestui pământ. Iar în toate religiile, pentru că ăsta e lait motivul lor, omul nu moare, ci învie și toți credincioșii realizează că starea de mort este egală cu viața veșnică și cu fericirea. Ok ! Ce-i rău în a te îmbăta de acest nonsens după ce o viață și alții au băut atâta alcool și s-au îmbătat de vin, bere și rachiu după preferință ? E chestiune de  perspectivă și de gust care și cum și cu ce vrea să se îmbete și să se bucure de euforia caracteristică. Pentru că viața fără euforie este pustiu. Așa că te poți îmbăta nu numai de alcool, droguri, dar și de poezie, dar și de muzică, dar și de artă, dar și de credință. Căci e mai frumos, epic și legendar așa, și chiar mai sănătos să te înaripezi de euforia plăcută a credinței. Nu faci ciroză la ficat de la euforia credinței. Credința nu se bazează pe alcool. Credința se bazează pe reacțiile creierului care secretă fără ajutorul alcoolului hormonii fericirii (la fel ca și în stările sexuale) dopamină și oxitocină. Acești hormoni cu succes sunt stimulați similar și prin starea de credință și imunitatea îți crește, chiar devii mai sănătos. Simplu, nu ? Doar să crezi în Dumnezeul mai mare nu în cel mic surghiunit de Fratele său la capătul universului unde și-a tras și el un rai mai mic unde se aciuază toți respinșii și ratații Lui Dumnezeu. 

  B) SĂ CUCEREȘTI TIMPUL ȘI VEȘNICIA DINTR-O RAMPĂ DE LANSARE NUMITĂ SICRIU 

  1) Nimic mai liniștitor și mai facil pentru conștiința lovită de  necazuri și duritățile vieții omului decât sensul de a te arunca înecat de apa neagră a neajunsurilor vieții de gâtul Lui Dumnezeu. Să facă El mai departe ce-o ști cu tine, știi doar că e de bine fiindcă ești pe mâini bune. Singurele mâini bune și primitoare pentru o lume amărâtă care nu mai are nici o altă speranță fără de care ar înnebuni în lumea asta turbată, în viața asta cadou otrăvit de la Dumnezeu care ne-a menit-o așa cum e, plină de drame și suferințe, ca efect normal al alungării întregii omeniri din Rai conform hotărârii Lui Dumnezeu explicată de altfel în toate cărțile sfinte cu motivațiile de rigoare : greșeala străbunicii noastre Eva și tot ce a urmat, altfel eram în Rai și acum. Dumnezeu a avut motiv deci să ne nenorocească pe toți și să ne exileze și pună să trăim pe pământ hăituiți de necazuri și nu în Rai din prima. Iar pentru asta credinciosul nu are nici o problemă de supărare pe Dumnezeu, dimpotrivă ! Nu schimba nimic în povestea Lui Dumnezeu așa cum e ea scrisă în Cartea Sfântă căci îi vei supăra pe credincioși. De la cei amărâți nu-l lua deci pe Dumnezeu, doctorul sufletelor amărâte, pentru că ești un criminal, nu ai ce să le dai în loc altă mângâiere în lumea asta nebună și plină de orori. Dar, lumea e mare și diferită și nu toți trăiesc sentimentul religios ca și convingere și drept urmare nici nu se pot delecta toți de beneficiile credinței. Asta e. E democratic să fii necredincios și e democratic să fii tâmpit cum te fac credincioșii și să nu crezi în Dumnezeu deoarece însuși El oferă fiecăruia liberul arbitru al credinței sau al necredinței, de a te bucura în cazul credincioșilor de centrul SPA de recuperare a adormiților Lui Dumnezeu din Rai sau a-ți arde fundul în iad la foc și pucioasă dacă ești necredincios. Dumnezeu te lasă să alegi ce vrei după gust, să alegi să-ți frângi gâtul prin necredință sau să-ți salvezi fundul în Rai prin credința religioasă fără cusur. Având în vedere că mai sunt și sceptici sau necredincioși cărora le vor arde fundul în iad, care nu pot digera problema morții prin terapia religioasă care e specializată pe această chestiune a calmării și rezolvării fricii de moarte, de neant și neființă prin credința în Dumnezeul oficial și regulile Lui, rezultă că în alte cazuri ale celor necredincioși omul percepe că moartea sa nu are nimic ceremonios. Și din punct de vedere practic e strident de similară ca la indigo morții efemere a oricărei lighioane care nu are imaginația și nici pretenția și emfaza cum au oamenii, de a fi asistată de Dumnezeu în clipa morții. 

  2) Ok, admiteam și înțelegeam să fim feblețea Lui Dumnezeu, adică speciali și superiori regnului animal și să avem enormul privilegiu al moștenirii și asistenței divine. Iar pentru asta, logica și sentimentul direct spunea că nu trebuia să suferim ca dobitoacele de dramele și tarele cărnii ca bolile, ca foamea, ca degradarea biologică și ca tragediile vieții. Și nici nu trebuia să dea Dumnezeu binecuvântarea să se nască gemeni siamezi uniți frontal în zona capului și când merg, să meargă unul înainte și unul înapoi și să moară unul înaintea celuilalt astfel încât să știi ca geamăn siamez că o parte din tine, fratele tău mort îți va da toxine de cadavru în tine și vei muri și tu curând, preț de câteva zile, dacă nu ore. Dar dacă ești credincios, nu ai nici o problemă nici cu acest neajuns. Mai degrabă te bucuri de orice prilej oricât de dramatic în viața ta chiar dacă vei muri pentru asta. O faci cu bucurie, mori bucuros căci te așteaptă pe lumea cealaltă dincolo în ospeție cu toate onorurile Șeful universului, prietenul sufletului tău, Dumnezeu. Această moarte din orice necaz fie el cât mai dramatic o privești cu fruntea senină ca și credincios și o înregistrezi ca plată și preț de cost pentru călătoria fără întoarcere în minunata lume din Cer a Lui Dumnezeu. Cei nenorociți de aceste handicapuri fizice sau mentale și atinși de toate bolile și necazurile, mai abitir își sporesc credința și dragostea către Dumnezeu, creatorul, ordonatorul și dispozitorul stării lor de sănătate. Ei nu-și imaginează fractura logică și judecata după care Dumnezeu nu avea nici un interes și nici o satisfacție să chinuie inutil și fără nici o justificare de satisfacție divină sau mândrie creatoare viața acestor ființe sau atâtea altele ce se nasc cu atâtea handicapuri sau atâția amărâți potopiți de necazuri, sub stricta îngăduință și supraveghere omniscientă a Lui Dumnezeu sub bolta acestui cer pe care l-a creat și a văzut că e bun cu toți nenorociții chinuindu-se trăitori sub el. 

  3) Într-o variantă rezonabilă pentru mila și prestanța divină, bineînțeles că Dumnezeu avea grijă în enorma Sa responsabilitate și preocupare pentru destinul omui ca operă a Sa de căpătâi ca să nu suferim astfel de vicisitudinile disconfortului dramelor atât ale vieții cât și ale morții. E puțin probabil că era musai să fim alungați din Rai din vina altora și să murim cătinel în agonie ca fii ai Lui Dumnezeu și să sorbim până la fund paharul amar al sfârșitului faptului de a fi, alungați din Rai în balta ororilor lumii nebune de pe pământ. Nu-i drept ca acest pahar să fi fost amar așa cum e pentru unii mai nefericiți ca noi. Atâția amărâți, infinit mai nefericiți ca noi ! Și noi ne plângem și nu dormim toată noaptea că ne doare o măsea ! Mult mai drept și perfect ca și fii ai Lui Dumnezeu, recunoscuți chiar de El, era să fi meritat apriori să avem valențe și moștenire divină adecvată pe linie directă ereditară de rudenie ca fii ai Lui Dumnezeu iar El, Tată al nostru din Cer. Era perfect logic cu un Dumnezeu ca Tată și făuritor al nostru să nu trebuiască să ne doară niciodată o măsea chiar dacă am fost alungați din Rai. E suficientă pedeapsă că am fost alungați. Pentru ce să ne mai doară și măselele sau burta sau alte mădulare ? Căci am fi fost molipsiți de beneficiul incomensurabil al însușirilor genetice ale  Lui Dumnezeu pe care nu l-a durut niciodată nimic, însușiri date nouă ereditar sau măcar pro bono dacă Dumnezeu consideră impertinență că revendicăm drepturi ereditare genetice din El fiindcă tot a catadicsit să ne numească fii din prima iar El să se auto numească Tată și mai cu seamă din Cer. Cu aceste calități ale Lui Dumnezeu ca prieten măcar dacă nu acceptă din înaltul Său pretenția noastră de înrudire genetică cu El, era mai logic și natural să moștenim și noi consecințe și efecte divine pe măsură. Adică să fim și noi sfinți de vii și eterni cum și Dumnezeu ca Tată al nostru din Cer și-a arogat din start privilegiul de a fi etern, nemuritor și a nu suferi în dureri de pe urma neplăcerii, umilinței și accidentului de a fi viu temporar la scadență, adică de a muri. Nu mai vorbesc că nu era musai necesar cât și util practic ca să fim alungați din Rai pe pământ pentru greșeala altora. Vedem în schimb că nu avem nimic sfânt în noi de-a gata și ereditar de la Dumnezeu, ca și chezășie pentru noi care să consfințească și garanteze că nu suntem și nu trebuie să fim niște loaze și secături aruncate pe pământ în mizerie și drame cum am fost aruncați și uitați de Dumnezeu. Și astfel nu mai e decât un pas până să te îndoiești de nonsensurile și tarele credinței în Dumnezeul actual oficial care a rezolvat de maniera curentă mizerabilă destinul și viețuirea oamenilor cu explozia de efecte adverse și neplăcute pentru oameni ale Creației Lui. Cât de greșit e să visăm acum la spartul târgului și la sfârșitul lumii pentru care Dumnezeu stă dintr-o clipă în alta să apese pe butonul valizei sale apocaliptice nucleare ce va nenoroci lumea cum s-a mai întâmplat la potop și care tot Dumnezeu anunță că un sfârșit al Lumii Lui va veni nu știu de câte ori, cât de greșit ar fi fost să socotim că minunat ar fi fost înainte să ne distrugă Dumnezeu de la o apocalipsă la alta și de la o zi la alta, să fi avut și noi sânge albastru divin și nu roșu și lesne curgător cum este și să nu fim bestii, năpârci și lepădături ci să fim sfinți de vii și nemuritori în mod viu, direct și real, cum este Dumnezeu El însuși ? 

  4) Cum se face că fiind făcuți de El suflând duh de sfințenie peste noi, suntem similari ca la indigo degradării și vicisitudinilor biologice, tarelor, dramelor și riscurilor cărnii ca orice lighioană, dar cu aceeași soartă biologică precară similară dobitoacelor visăm în schimb cum cineva numit Dumnezeu a răbdat inventându-ne să știe că fiind atât de speciali nu merită să ne facă din lumină efectiv și să ne hrănim cu ea ci putem să crăpăm și de foame, nici o problemă, sau să facem cancer de colon, iar Dumnezeu să ajute la operație, după ce ne taie din colon o bucată și trăim măcar cu un anus contra naturii, dar trăim, nu ?, nu ca animalele care crapă. Și astfel, cadorisiți de Dumnezeu cu un trup de carne vai mama lui, sediu al tuturor bolilor și pecinginilor, putem totuși prin credință să beneficiem de darul că în pofida dezavantajelor corpului, Dumnezeu să sufle duh de inteligență și ambiții paradisiace de eternitate peste aceste precare drame biologice ce caracterizează bietele noastre carcase. Nota bene ! Doar dacă ești credincios beneficiezi de avantajele asistenței Lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci rămâi fără de Dumnezeu și considerat damnat și păcătos și numai bun și copt pentru murit, pentru a te duce la dracu', pentru a muri animalic și fără gloria și beneficiul asistenței divine, în drumul tău asigurat către iad. Și totuși, nu poți admite să crezi că Dumnezeu în suprema Lui omnisciență de a ști și prevedea tot, de a fi etalonul de înțelepciune, bunătate și toleranță nu acordă în bunătatea Sa nici o atenție și șansă damnaților și greșiților Lui și nu caută întrebărilor și obiecțiilor necredincioșilor care i se adresează sincer și fără ranchiună. Și astfel, chiar dacă ești necredincios, ești liniștit că un Dumnezeu înțelept, chiar dacă cei credincioși nu socotesc că este disponibil să-i asculte și înțeleagă și pe cei șovăielnici în credință, El totuși știm și adulmecăm că mulțumită înțelepciunii Sale, chiar dacă are toleranță zero pentru îndrăzneala necredinței robilor Săi, măcar ascultă și caută să găsească un sens ezitărilor celor ce gândesc liber și neîncorsetați de nici un filtru al credinței habotnice și fanatice absolute fără nici o ezitare și crâcnire. Atâta fanatism religios te va uza până la urmă. Și astfel chiar și credincios fiind, vei sfârși să obosești a-i urî și disprețui pe cei neafiliați ca tine credinței absolute în Eroul universului ce te motivează să i te închini tu mai fervent. Vei sfârși în mod natural fabricând involuntar în mintea ta de credincios, unele ezitări și obiecții la credință. Te vei scutura de ele bineînțeles în calitate de credincios scrupulos, făcând mereu o cruce și spunând că Satana te ispitește, dar atunci când Satana doarme și aghiotanții săi se duc prin sate să ispitească fete nurlii și naive și să fure băutură și se îmbată și dorm la datorie, atunci când dracii dorm pe ei de beți morți prin șanțuri, nu poți în calitate de credincios să ignori, să bagi sub preș senzațiile naturale pe care le au cei necredincioși, după care, nu poți persista să crezi că universul inert și mort a fost impresionat de tragedia noastră trupească și nici de lupta și pretenția sufletului nostru efemer de a se lansa în infinit din așa șandrama biologică ce suntem fiecare. Căci acest univers, din toată imensitatea sa e stupid a crede că are cum să te reeșapeze după moarte din fierberile stelelor și înghețul vidului interstelar astfel încât să-l determine pe Dumnezeu să mai dea El ultimul click ca să te prezerve și să te facă frate de veșnicie cu stelele și mai rezistent decât ele. Stele care tot vor muri, dară tu în calitate de credincios, fost depozitar al unui trup atât de firav și efemer în univers nu vei dispărea în calitate de suflet care s-a scurs dintr-un trup atât de neconform și vulnerabil durităților și vicisitudinilor veșniciei comparativ cu ambițiile cosmice extravagante ale sufletului. 

  5) Acest suflet, care după așteptările și speranțele religioase ale firavelor și efemerelor creaturi numiți oameni, se înalță în aspirații a se cățăra pe scara timpului mai presus de el și a-l ridiculiza de fiecare dată când vrea să ajungă la tine și să te omoare. Iar tu, fiindcă ești un suflet brav, mânat de frenezia religioasă și de aceea atât de bineplăcut Lui Dumnezeu, îi dai un bocanc în cap timpului când mori ca să cadă de pe scara veșniciei, iar tu să-i reziști pentru că ți-ai făcut o cruce, ești credincios și știi sigur că doar atât contează ca timpul să nu te mai prindă și ucidă, doar să crezi în Dumnezeu și să ajungi în grațiile Lui direct în Rai fără probleme și cu pașaportul credinței vizat. Iar odată ajuns în Rai fără cățel și fără purcel, această lipsă a tuturor celor materiale trebuincioase sau care ți-au fost dragi sau asigurat comoditatea vieții, nu contează, știi că Dumnezeu te primește în Rai absolut sărac și gol, chiar și fără trup, chiar și fără simțurile volatilizate din capul și inima moarte, fără ambiții, fără bunuri și fără bani ci doar cu condiția credinței. Necredincioșii nu au această pretenție și ambiție de a fi cercetați și asistați și favorizați de Dumnezeu și nu au cum să admită că această ambiție a ta ca și credincios de a rămâne veșnic în ciuda unui univers perfect destructiv și nepropice vieţii este un atu serios. Bineînțeles, ca și credincios îți revendici acest atu al ambiției de a împărți veșnicia cu Dumnezeu, Meșterul universului care nu a catadicsit a împodobi și înfrumuseța cu viață fericită și tihnită întregul univers cu excepția unui punct numit Pământ unde a încercat ceva suflând duh peste niște creaturi efemere numiți oameni dar nu prea i-a reușit. I-a reușit ? Cum i-a reușit când în loc să le confere creaturilor Lui frumusețea și bucuria vieții pe pământ, Dumnezeu a organizat pe acesta lagărul celor alungați din Rai de la Adam ? Ambiția de a scăpa de acest lagăr al vieții pământești prin credință și a formula prin ea cerere la Dumnezeu pentru a te reloca în Raiul primordial, este atuul tău ca și credincios prin care Dumnezeu ți-a dat puteri să umilești timpul și stelele și să te cațeri mai presus de aceste tării în acest univers sărutând și agățându-te avid de mantia și de mâna salvatoare a Lui Dumnezeu și salvându-i Lui Dumnezeu reputația puțin șifonată prin actul tardiv și deloc original și de succes de-a te reloca din nou în Rai după un ocol atât de lung, inutil și contraproductiv pe pământul ororilor plin de puzderie de draci și infim de puțini îngeri vii. Credincioșii au garanția credinței că vor scăpa de pe acest pământ plin de orori și draci. 

  6) Necredincioșii nu au cum să admită că dintr-un cadavru în sicriu, vei ajunge o somitate a universului ferit și imun la răul și distrugerea nepropice vieții preponderent în univers iar timpul și stelele își vor pleca capul în semn de umilință și respect pentru tine cel mort și înviat de Dumnezeu, înnobilat de această îngăduință divină. Toate rugăciunile pe care Dumnezeu le așteaptă de la tine, asta îți promit, să umilești moartea și timpul și stelele și să le dai cu tifla doar printr-o rugăciune conformă. Astfel, pentru omul credincios devine absolut interesant și frumos să stai așa defunct în mâna Lui Dumnezeu ca o vrabie moartă și să ai astfel un gând, o speranță de un miliamper în capul ăla de vrabie mort în sensul că te va ajuta și salva Dumnezeu să devii veșnic după moarte prin mijlocirea Lui divină și extraordinară. Cum vei rezista în Rai când vei fi admis ? Pe unde vei scoate cămașa la așa splendoare ? Nu poți alunga bănuiala că la un moment dat tot ar interveni inadaptabilitatea și plictiseala în capul tău efemer și vulnerabil eternizat de Dumnezeu în Rai întotdeauna la cea mai nouă și actualizată versiune disponibilă în panoplia divină menită să-ți ofere prin harul Lui Dumnezeu privilegiul dulce al ființării veșnice. Nici o piatră, nici o galaxie din univers nu poate spera la acest privilegiu al cuceririi timpului și spațiului oferit de Dumnezeu taman omului, cea mai firavă și tristă trestie gânditoare din univers. 

  C) SĂ FII HRĂNIT ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ CU UN BORCAN CU MIERE ȘI UNUL CU LAPTE 

 

  Ajuns în Rai tot va trebui să fii tratat cumva, să fii hrănit și îmbrăcat după pohta ce-ai pohtit, fiind îmbrăcat de Dumnezeu cu cămașa veșniciei fără de cusături și fără să trebuiască să fie spălată vreodată pentru că în Rai nu e praf și nu e mizerie. Dar atunci este incredibil gândul că poți trăi această stare de perfecțiune și fericire la infinit. La un moment dat tot va apărea în sufletul tău veșnic plictiseala și stresul de a deveni perpetuu nemuritor. Și de a nu se mai termina starea ta de fericire când cel mai probabil tot vei înnebuni de efectul psihologic advers al uneii conștiințe treze și neadormite continuu, conștiință obosită și plictisită până la paroxism de atâta veșnicie și neterminare, orbit fiind în Rai ca de o flamă de sudură de atâta strălucire incandescentă de stele neutronice, plictisit și dornic să mai vezi măcar un rahat între tronsoane de bloc sau flegme și gunoaie de semințe și sticle de bere lăsate de golani pe scările blocurilor. Ai de gând să reziști la atâta bine și curățenie în Rai și să crezi că nu o vei lua razna văzând leii și gazelele cum vor sta tolăniți și îmbrățișați în prietenie la umbră de palmier în Rai ? Și ai de gând ajuns în Rai să te pui cu găurile negre și galaxiile și să ridiculizezi timpul gândind că îi vei rezista și semeț vei merge sub braț cu timpul împușcat ca și cu un vânat atârnând cu limba moartă și însângerată de cartușul credinței tale cu care te-a înarmat Dumnezeu continuu o veșnicie ? Oare nu-ți trece prin cap bănuiala că vei obosi cu această insolență de-a deveni parte egală cu stihiile universului, timp, stele, galaxii, comete și că nu vei putea ține pasul cu ele oricât Dumnezeu te va împinge forțat de la spate în veșnicie ca un părinte disperat să-și ajute copilul autist, punându-ți la gât lănțișorul cu diamant al vieții veșnice ? Împins de la spate de Dumnezeu să rămâi veșnic și să reziști timpului, vei claca, nu vei rezista la beneficiile și condițiile vieții veșnice în Rai care nu te poate imuniza de condițiile dure și preponderent improprii oricărei forme de viață aruncată și întoarsă de la neant și de la moarte pe coclaurile cosmosului. Noi am fost întorși de la neant și de la moarte de Dumnezeu care a forțat povestea și destinul nostru pe acest pământ, puțin încadrabile fericirii și tihnei în atari condiții mizerabil terestre, ca să nu le zicem de rahat. Bine, în Rai suntem feriți de neajunsurile terestre dar știm că Dumnezeu e foarte sensibil și nimic nu garantează că la un moment dat nu vom face mici greșeli și în Rai. Și îl vom supăra iar pe Dumnezeu picătură cu picătură chinezească. Și lipsiți de pavăza atenției și grijii Sale, la un moment dat, virușii universului mort, rece și antiuman vor pătrunde și în Rai. Vei tuși și vei face febră în Rai, oricât Dumnezeu ne-a imunizat cu Harul Său și ne-a întors de la moarte din hăurile neantului și neființei și ne-a condamnat la univers și la grozăviile lui apoi ne-a omorât și ne-a aruncat în Rai. Obosit și supra ghiftuit în Rai de toate splendorile la care vei fi intubat și condamnat, nu le vei putea digera la infinit. Inima ți se va opri în Rai chiar dacă ai la gât colierul de diamante al harului Lui Dumnezeu iar Dumnezeu va avea ochii în lacrimi că n-ai putut rezista la atâta fericire paradisiacă la care nu-și imagina să clachezi când te-a izbăvit și ți-a administrat sânge albastru de viață veșnică. Și atunci unde să fugi din Rai după ce în fiecare dimineață vei fi hrănit obligatoriu cu un borcan cu miere și unul cu lapte, apoi cu pastila de veșnicie, apoi îți vei lua de la magazie vestonul și ținuta de viețaș în Rai cu bonetă și matricolă și vei fi pus în corul unde vei cânta exclusiv psalmi pentru Dumnezeu după tălmacirea muzicii psaltice bizantine cu scrierea adecvată chirilică ? Vrei muzică de ABBA sau de Bee Gees sau nocturne de pian de Chopin sau muzică din anii '80 sau pur și simplu manele sau romanțe de Ioana Radu în Rai ? No way ! Unde vei putea fugi pentru a nu mai fi hrănit și îndopat cu atâta fericire și a scăpa de depresia prea puternică și de efect advers a veșniciei și a fericirii perpetue ? Și atunci ce să alegi ca să scapi ? Credința sau necredința ? 

  D) ÎN RAI NU POȚI SĂ RÂZI CA PROSTU' CÂND VREI, NICI SĂ PLÂNGI FĂRĂ APROBARE 

  Doborât de aceste dileme și obosit de promisiunile unui Dumnezeu care nu-ți poate garanta că locuind veșnic în Rai nu vei înnebuni de-atâta infinit,  nu ai decât să rămâi de căruță, în urma credincioșilor și să vezi moartea, un sfârșit sordid și efemer care ți se apropie și garantează, așa cum e, goală și inaderentă vreunei străluciri de basm și de poveste în care ți se spune solemn că tu ai să fii chiar eroul supraviețuitor al propriei morți și dezagregări din degringolada bolilor care îți vor nimici bucată cu bucată trupul cât și sufletul locuitor în mansarda creierului, iminent a fi inundat de vreun accident vascular cerebral posibil zi de zi. Și atunci, când nici Dumnezeu cu tot binele din Rai nu-ți garantează că nu vei muri de stres chiar acolo în Rai în fieful Lui unde vei începe calvarul unei alte drame și vieți a surplusului exagerat de fericire și bine care nici măcar nu are speranța că se va sfârși vreodată datorită statutului de viețaș în Rai, începi să nu te mai temi că fără să crezi în Dumnezeu, vei pieri ca un câine. Dar cu asta, barem o vei termina cu toate problemele, inclusiv cu cea mai mare, anume că într-o zi Dumnezeu tot se va plictisi de tine și de mofturile tale în Rai, că nu-ți place aia sau ailaltă pe ulițele Raiului și vei strâmba din nas că nu mai vrei miere și lapte în fiecare dimineață la cantină, nici branule cu sânge albastru divin nu mai vrei să ți se pună la linia venoasă a mâinii, iar Dumnezeu va vedea plictiseala ta ca pe o blasfemie și un afront și se va supăra după cum e de așteptat. Iar atunci când se supără Dumnezeu pe tine în Rai, e de rău. Îl deranjezi chiar la El acasă. Îl jignești. Și atunci te obișnuiești cu gândul că e mai liniștitor să mori ca un câine fără credință decât să știi că te așteaptă un calvar de bine și fericire fără logică și fără măsură după moarte în Rai, adică acolo unde chiar nu ești liber din nici un punct de vedere, nici să râzi sau să plângi, nici să fii vesel sau trist fără aprobare ci doar înregimentat și condamnat la fericire cu forța în Împărăția Lui Dumnezeu. 

  E) AJUNS ÎN RAI, E PE VECI. NU POȚI SĂ-ȚI IEI JUCĂRELELE ȘI SĂ FUGI DE-ACOLO 

  Unii ar zice că decât în iad, mai bine să fii în solda și ordinul Lui Dumnezeu o vecie în Rai, să fii rob adică, chiar dacă vei înnebuni de atâta bine și de neînțelegerea că nu poți să fii rob și fericit. El, Tatăl nostru din Cer spune că suntem și trebuie să-i fim atât fii cât și robi supuși. Ok. Dar rob înseamnă sclav. Iar sclav înseamnă nefericit. Ce știi tu despre fericirea credincioșilor ? Nu știi nimic. Ar trebui să iei lecții de la credincioși, să pricepi cum pot fi ei fericiți atât în lumea asta cât și în lumea cealaltă, având da, statutul de sclavi sau robi, apropo de denumirea mirilor la cununie, robul, respectiv roaba Lui Dumnezeu care se cunună. Treaba lor, a credincioșilor dacă se simt fericiți așa, dacă vor să se simtă robi și să se simtă și copiii Lui Dumnezeu totodată și dacă credința îi inspiră să creadă toate acestea cât și că există atât Rai unde se vor duce, cât și iad unde se vor duce detractorii și neprietenii lor necredincioșii. Necredincioșii sunt liniștiți din punctul ăsta de vedere. Și se refugiază în resemnarea de a muri ca niște câini, fără Rai, fără iad și fără contribuția divină în destinul lor. Adică ok, necredinciosul acceptă că trebuie să moară ca un câine, dacă asta e tot ce ți-a putut oferi nemaipomenitul univers ca sens și punct terminus al existenței tale de ființă inteligentă fără nici o asistență divină care nu-ți mai inspiră nici un curaj și nici un reazem în maniera în care Dumnezeu îți prezintă condițiile Sale dubioase pentru fericire și maniera în care i-a ieșit o lume total șifonată și nebună din croiala Sa creaționistă, dând pentru asta vina pe diavoli pe care tot El i-a creat cu morbul neascultării în ei, ca să-i ispitească și strice pe oameni. Ce fel de curaj să ai și ce fel de liniște sufletească mângâietoare să te motiveze a fi fericit și înainte și după moarte când știi că întregul Rai și Împărăție a Lui Dumnezeu, din tot universul care oricum e rece și impropriu vieții, nu e decât tot un lagăr al fericirii obligatorii după un șablon și reguli stabilite de Dumnezeu care musai trebuie să-ți placă, neavând diversitate de opțiune și nici libertate de alegere și de gust în nimic din tot ce e în Rai ? În tot universul care e anti viață și senzații ale ei n-ai cum să crezi că poate exista suportul vieții și al simțurilor ființelor. A rămas din tot universul infinit singur pământul acesta mic, de încadrat ca suport al vieții oamenilor. Dacă pe pământ ți-a plăcut muzica, adio muzică, în Rai vei avea de auzit sau de cântat în cor numai psalmi religioși. Nu că aceștia nu-s frumoși dar cenzura de a nu ți se oferi nimic altceva ca divertisment spiritului decât smerenia religioasă care nu admite diversitate și senzații extra religioase,  e ucigătoare. Ori dacă nu-ți place Raiul și nici muzica lui ce faci ? Îți iei jucărelele și fugi din Rai odată ce-ai fost admis ? N-ai cum. Și n-ai cum să-i invidiezi nici pe cei credincioși care rămân în Rai. Căci tu știi că-i va apuca și pe ei într-o zi o plictiseală ucigătoare a veșniciei și a fericirii pisăloage care nu se mai termină. Și atunci taci și nu-ți mai pasă că credincioșii sunt fericiți și că moartea care pe tine te dezgustă și intrigă, pentru ei tălmăcită după manualul lor religios e ok și e chiar simpatică, e așteaptă cu emoție plăcută de cei credincioși dar de tine nu are cum.

  F) ÎN CE RAI SE VOR ÎNTÂLNI FETIȚELE PLÂNSE CU MÂȚII LOR MORȚI ?

  1) După manualul laic și lumesc, treaba asta cu muritul nu are cum să convină. Dacă moartea ar fi după un manual acceptabil unanim, adică elegantă și carteziană ca o problemă frumoasă de matematică sau ca un joc de cărți, ca un joc de table în care ok, poți să și pierzi, am înțelege. Dar moartea e ingrată și nu e fair-play, joacă la cacealma și întotdeauna ea câștigă, ești la mâna ei și la mâna arbitrului care e Dumnezeu care hotărăște că într-o zi trebuie să mori chiar tragic, călcat de tren sau mașină sau ucis în război sau pierind în incendii sau inundații. Dacă acest arbitru care e Dumnezeu fluieră că trebuie musai să ieși de pe teren când semnalizează El, asta e, o să ieși de pe teren în huiduielile sfinților spectatori la meciul vieții tale. Astfel încât moartea privită prin ochii unuia care se așteaptă să moară adică să fie scos iminent de pe teren chiar cu zile în fiecare clipă a vieții, acest final abrupt, această moarte e chiar urâtă, e dezamăgitoare, e o curvă, ceva mai urât nu putea inventa universul în varianta evoluționistă atee, sau hărăzi Dumnezeu la ființele create, în varianta creaționistă. 

  2) Nimănui nu-i convine desființarea și scoaterea brutală de sub lumina soarelui pentru că vine o scadență și trebuie să dai cu subsemnatul Lui Dumnezeu pentru aceasta. Odată scos din neantul neființei prin naștere, odată pus să trăiești cu toate simțurile ce le primești zestre de la Dumnezeu cuplate și pliate natural la realitate, orice ființă aderă la ea iar experiența vieții și senzațiilor ei n-o mai poți tăgădui, n-o mai poți da din mână sub nici un pretext, ești intrigat și faci ceva pe scadența că trebuie s-o mierlești. Bucuria de a fi, de a vedea și respira îți aderă la ființă indestructibil, ca un curnuț prins de lâna oii și nu-i poți lua ființei vii obișnuitul de a trăi. Orice ființă vie, la perspectiva de a i se lua viața, fie chiar de Dumnezeu, mârâie involuntar și instinctual ca un câine căruia i-ai dat mâncare și vrei să i-o iei înapoi. Ce scofală a realizat Dumnezeu că a dat ființelor, indiferent că sunt credincioase sau atee, sentimentul că trebuie s-o mierlească într-o zi ? Căci asta nu convine nimănui dacă e s-o luăm după bocetele și doliul de la înmormântare și nici după frica naturală a fiecăruia că va muri și își va pierde fundul într-o baltă neagră a neființei, grozăvie de neimaginat până se ocupă Dumnezeu favorabil de cazul tău ca să te scoată cu suflet tras de păr înecat în infinitul negru al neantului în care toți ne ducem huștiuluc până Dumnezeu bagă mâna după noi și ne scoate murați, adică morți, suflând inutil și tardiv peste noi duhul învierii. Ce să mai învii dintr-un mort cu acte-n regulă și certificat de deces cu ștampilă ? La ce ne mai folosește acest duh al învierii după ce am suferit în calitate de fii ai Lui Dumnezeu rușinea și umilința decesului în care fluviul emoțiilor și senzațiilor vieții îți este ridiculizat de Dumnezeu care nu dă doi bani pe sentimentele tale personale, altele decât cele religioase, cărora Tatăl tău din Cer le pune impasibil și mânios stampila de deșertăciuni și păcătoșenii ? Aceste deșertăciuni, în afară de evlavia religioasă exclusiv pentru care îi ești simpatic Lui Dumnezeu, ți se curmă brutal când Șeful universului hotărăște scadența că trebuie să ieși de pe teren. S-a gândit Dumnezeu creându-ne că vom dibui și vom adulmeca această frică și dezgust despre moarte și despre neființă că e ceva ce în orice caz ne fură ceva, ne văduvește brutal de aer, de soare, de lumină, de experiențele senzoriale normale cu care eram atât de obișnuiți în sine ca dar de la Dumnezeu, însă dacă murim acest presentiment otrăvit al sfârșirii ne dă gustul amar al așteptării unui calvar, al unui furt și viol prin care ți se ia tot, ți se ia cu japca tocmai darul vieții dat de Dumnezeu ? Ți se ia și trup și simțiri care au aparținut acelui trup, băgându-se la înaintare argumentul de o mie de puncte că ce-i făcut din pământ, în pământ trebuie să se ducă, iar ce-i al Lui Dumnezeu, sufletul, trebuie să ți-l ia, după logica interpretare, că El ți l-a dat. Nu vorbim de sufletul religios dacă e vorba că aparține de drept Lui Dumnezeu care ți l-a dat. Să îl ia dacă vrea, oricum acest suflet religios se pregătește toată viața bineînțeles pentru a se farda și împopoțona tot mereu pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ăsta, sufletul religios se duce de la noi mâncând pământul când murim. Ducă-se ! 

  3) Vorbesc despre partea aceea de suflet care nu se duce la Dumnezeu care înseamnă emoții, sentimente și simțiri, amintiri, trăiri lumești care îți însoțesc întreaga viață și care nu-l impresionează pe Dumnezeu în optica Sa divină, dar taman El ți le-a dat și făcut posibile în capul și în inima ta, toate simțirile și emoțiile tale, fie ele și considerate păcătoase. Dumnezeu ți le-a dat pe toate, toate trăirile, toate senzațiile, considerate păcătoase sau nu, când a dat duh de viață peste tine, peste burta mamei tale și a spus : "De-acum să trăiești, să vezi, să simți, să respiri, să umbli, să râzi și să plângi !". Ei bine, chiar dacă ești bătrân dar nu obligatoriu, și tinerii o pot păți, tot Dumnezeu tocmai când ți-era lumea mai dragă și imposibil să renunți a o mai vedea în culori, iacătă cum dă Tatăl tău din Cer un duh și atunci când trebuie să mori și s-o termini cu toate senzațiile vieții și cu sentimentele ce le-a îngăduit în tine bazate pe simțurile tale din creier și inimă apărute din Creația Lui. Și face Dumnezeu poc din bagheta Sa magică și te-ai văzut și mort.  Adică nu te-ai pulverizat ci iacă, te-ai dus undeva departe, ca să fie mai convenabil de realizat și imaginat, cum spun englezii, "past away", adică ai trecut departe. Cât de departe și unde se vor duce toate cele ale simțurilor după moarte ? Încearcă să adresezi această întrebare, nu știu, cuiva, Lui Dumnezeu și vezi ce răspuns îți va da. Dumnezeu nu-ți va da nici un răspuns. Cum adică să-ți spună unde se recuperează sentimentele tale, unde se duce iubirea pentru soția ta sau pentru copiii tăi ori frații tăi de exemplu sau iubirea pentru un pui de pisică făcut cadou de o mamă fetiței, când puiul de mâță a murit și fetița e devastată de lacrimi și zbucium ? Unde se duc lacrimile fetiței și zbuciumul ei ireparabil pentru totdeauna ? Ghicești perfect că astea sunt lucruri lumești neinteresante pentru Dumnezeu și deci cel mult Dumnezeu îți va da niște versete și capitole din Biblie prin care vei înțelege că trebuie să te liniștești, că vei începe o nouă viață cu totul diferită alături de El și să te dezbari de chestiile și senzațiile naturale lumești cu care ai fost obișnuit, da ? Gata cu lumea ! Ok, gata, dacă zice Dumnezeu... Dar nu poți să nu te întrebi, căci natural și involuntar îți vin în minte ca sughițul sau strănutul întrebări despre viața ta, despre povestea ta de acum, a tuturor sentimentelor și trăirilor, amintirilor și emoțiilor tale care te-au mișcat și ai vibrat odată pentru ceva și care sunt poreclite de Dumnezeu deșertăciuni. Ce se vor alege de acestea ? Unde se vor duce toate ? Chiar praful se va alege de ele ? La asta Dumnezeu nu-ți va da nici un răspuns, asta e sigur. Până acum dacă era să fie, aveam un răspuns de la Dumnezeu pe tema unde se duc toate cele ale omului care-i mângâie inima și sufletul și umezesc ochii de fericire sau tristețe în timpul său de viață, inclusiv cele considerate deșertăciuni de către retorica Lui Dumnezeu. Tăcere și doar tăcere din partea Lui și n-ai să vezi să-ți spună Dumnezeu unde s-au dus pisicile moarte ale fetițelor sau emoțiile și fluturii din stomac când o pupai și-i mângâiai sânii fetei alea de 14 ani atunci când și tu aveai vreo 17-18, demult în pădurea de carpeni, și culmea, și ei îi plăcea ?! Lui Dumnezeu nu-i plăcea treaba asta pentru că nu erați căsătoriți ! Cum adică să-i bagi mâna în chiloți bietei fete !? Din privința Lui Dumnezeu o să ne ducem toți la dracu, în iad cu toptanul, toți unul câte unul încolonați, la câte păcate facem și am făcut. Cum să pupi fata și s-o nenorocești, măgar păcătos ce ești !? Și atunci nu ne rămâne decât să privim luuung la cer și să căutăm, să întrebăm, oare ar mai fi vreun Dumnezeu care să nu se scandalizeze de pupăturile noastre lumești ? 

  4) Poate găsim alt Dumnezeu mai mic care să ne fie dacă nu tată, atunci măcar nănaș, fratele Lui Dumnezeu poate, care să nu cășuneze pe noi cu atâta afurisenie pentru atâtea și atâtea păcate pe care socoate că le facem cum respirăm în optica Lui cazonă de ne ștampilează pe cap pentru asta cu anatema în stil industrial și cu rejectarea din Rai ca pe găinile înșirate pentru masacru la liniile pentru procesarea lor. Am vrea și noi un Dumnezeu puțin mai tolerant cu păcatele noastre și dacă n-am fost criminali și bandiți sadea, să ne dea și nouă o șansă, dacă nu în Raiul oficial, măcar într-unul mai mic de la capătul universului, acolo unde se duc toți ratații Lui Dumnezeu, în raiul mai mic și amărât în care să ne întâlnim cu toate bucuriile lumești cuminți ale vieții noastre trăite sau netrăite vreodată, fetițele să se întâlnească cu mâții lor morți iar băieții de 17 ani, cu fetele de 14 ani și cu pupaturile lor, cu mirosul căldurii lor din sânul respirând frenetic... 

  G) MOARTEA O SĂ NE IA CURENTUL ȘI GÂNDURILE 

  Visuri în vuietul vremii aceste speranțe de tip lumesc în care visăm și căutăm înțelegere și toleranță de la Dumnezeu în sensul de a nu ne interzice și decreta ca păcate aproape toate bucuriile și senzațiile noastre lumești private care nu se încadrează în canonica Sfântă religioasă. Astfel încât Dumnezeul oficial ne garantează că dacă nu ne cumințim, dracu' o să ne ia și plata păcatelor noastre este moartea, scurt, ca să nu existe dubii, după cum ne-a lăsat și scris. Și atunci singuri trebuie să dibuim un soi de reacție la aceste drame ale vieții noastre și anume că luându-ne adio de la Raiul oficial al Lui Dumnezeu pe care nu-l merităm după atâtea păcate, trebuie să ne liniștim de clipa când vom muri fără o consolare de la Dumnezeu. Și atunci nu rămâne decât să ne calmăm de clipa când moartea care este sub patronajul Lui Dumnezeu o să ne ia curentul și gândurile. Să ne calmăm chiar dacă știm că absolut toți dintre noi, cu mult mai devreme decât ar trebui, ca plată pentru păcatele noastre și pentru că nu există soluție a fenta dramele sănătății sau accidente și mai știu eu ce grozăvii ne vor aduce moartea, trebuie să ne consolăm și să admitem că o să murim pe capete CU ZILE, repet, cu zile din cauzele pe care Dumnezeu le admite la noi și ne fac să murim. Pentru că nu suntem sfinți să fim scutiți de ceea ce ne grăbește moartea și anume de supărări și depresii, ori de feluri de boli sau accidente cum le zicem noi, nefericite, ori de mână criminală de dușmani care, toate, culmea, sunt în evidența și controlul Lui Dumnezeu care este omniscient dar, din păcate nu putem evita tot răul ce ni se întâmplă sub ochii Lui Dumnezeu în lumea și viața nebună de azi. 

  H) CÂND NU CREZI CĂ FEMEIA SE TRAGE DIN COASTA LUI ADAM, EȘTI  PĂCĂTOS. 

  Trebuie să fii doar credincos ca să scapi de nefericire și psihoza ei. Altfel, ca și necredincios ești falit. Căci necredincios fiind obosești până la urmă de necredință, de faptul de a rămâne singur și neasistat, fără un prieten dulce și de nădejde în acest univers rece și periculos, și e foarte probabil să rămâi gelos pe soluția de fericire a credincioșilor, de cum își găsesc ei consolare prin mijlocirea Lui Dumnezeu, doar închizând ochii și imaginându-l în toată splendoarea cum îți face bine și îți mântuiește sufletul zbuciumat și rănit de viață. Atunci rămâne la latitudinea fiecăruia dacă vrea sau nu să ia exemplul facil și lesne la îndemână al credincioșilor, procedând ca ei, să se predea în mâinile Lui Dumnezeu la timp și cât fiecare mai are norocul milei Lui și e dispus El să primească această cerere de dragoste pe care i-o adresezi la ananghie. Pentru o parte din lume care adoptă soluția asta facilă de autosugestie a fericirii prin credință, nu trebuie decât ca tot omul să se abandoneze cu totul astfel grijii Lui Dumnezeu, ca într-un liman salvator care te așteaptă cu ambulanțele la malul mării unde bărcile de salvare ale milei Lui Dumnezeu te-au salvat după ce corabia vieții ți s-a scufundat și ai căzut huștiuluc în apa neagră a morții. Scăpat de Dumnezeu din valurile morții, nu-ți rămâne decât ca dacă ai fost credincios, să te arunci ud de apele și sudorile morții, pe plaja din Rai și să săruți nisipul ei. Cu aceeași fericire tot așa cum te arunci într-o căpiță cu fân moale ori alergi cu picioarele goale pe iarba verde de acasă de la țară, așa se pare că trebuie să te arunci eliberat sufletește de necazuri în grija și în mâinile Lui Dumnezeu. Înțelege-i pe credincioși. Asta așteaptă și fac ei. Și atunci Dumnezeu face ce știe El mai bine, iartă și mântuie pe tot omul absolut și NEAPĂRAT credincios, să n-avem vorbe, care e necăjit și smerit, chinuit și batjocorit dacă i te adresezi cu sinceritate și încetezi a o mai face pe Toma necredinciosul. Care Toma necredinciosul nu prea credea că e bine că din copiii lui Adam și Eva, aceștia s-au culcat unii cu alții și au asigurat sporul demografic. Nu mai contează că credincioșilor nu le pasă că copiii lui Adam și Eva au făcut incest între ei prima dată și așa s-a înmulțit lumea, dintr-un păcat tolerat de Dumnezeu. Dar dacă crezi și nu cauți nod în papură acestor nonsensuri după care femeia ta și-a avut originea într-o coastă a străbunicului tău Adam, iată că ai șansa ca să fii acceptat și mântuit de Dumnezeu. Pentru că El poate, da ? Poate să-ți dea mântuirea, acest calmant al vicisitudinilor cosmosului care agresează ființa umană. Poate să o facă pentru tine dacă îl rogi, uite-așa ! Pentru că și tu vrei. Și atunci, iubirea dintre tine și Dumnezeu e gata ! Cât de simplu... Iar tu mai eziți să crezi că femeia se trage din coastă scoasă de Dumnezeu din Adam fără anestezie și nu crezi că e păcat ca femeia să intre la ciclu în biserică. Și te superi când Dumnezeu consideră că îl jignești pentru necredința ta și îți promite că o s-o pățești. Dar dacă crezi aceste nonsensuri, cu soarele, luminătorul zilei iar luna și stelele, luminători ai nopții și crezi că Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea Sa în ziua a șaptea, de parcă în omnipotența Sa mușchii Săi și mintea Sa aveau nevoie de odihnă ca oamenii, dacă crezi aceste nonsensuri atunci onoarea Lui Dumnezeu e intactă, El îți zâmbește tandru și tu ca și credincios ești salvat. Cum ești salvat ? Iată, pur și simplu dintr-o dată din idiot sau lichea, din prost, din năpârcă sau canalie, din bandit sau criminal, sau din om bun dar împilat, căzut și lovit pentru dreptate și chinuit de cei răi dar fiindcă e credincios, tot robul Lui Dumnezeu fiindcă El este infinit de bun și iertător, poate să se transforme prin iubirea și iertarea Lui Dumnezeu într-un reeșapat și beneficiar al sfințeniei și să primească bineînțeles repartiție în Rai. Iar acolo, ca în cel mai extraordinar centru SPA de recuperare, Dumnezeu să stea la camera de reanimare din Rai la patul credinciosului cu stetoscopul în mână și să-l asculte : se mai aude ceva hârcâit în piept, acolo la sufletul pustiu și rănit o viață pe pământ sau totul merge bine după tratamentul cu doză șoc de izbăvire administrat de Doctorul celest al sufletului tău, Dumnezeu ? Aproape toate cazurile de suflete pustii și bolnave, toți oamenii buni și necăjiți și deopotrivă toți criminalii pocăiți și care s-au rugat pios pentru iertare, cu toții odată ajunși în Rai, au șansa reală de a fi vindecați de Dumnezeu. Mai zi ceva, dacă nu e asta adevărată minune și speranță pentru tot omul bicisnic muritor de rând !

  I) FRICA DE DUMNEZEU, TATĂL NOSTRU DIN CER MENȚINE CREDINȚA TREAZĂ 

  Deci căutăm milă și înțelegere de la Dumnezeu să ne onoreze cu preocuparea și acceptarea Sa că îi suntem loiali și credincioși. Dar dacă ar fi să ne caute Creatorul în coarne după toate suferințele noastre, după  toate lacrimile și durerile, după toate tragediile și rugăciunile, nimeni dintre noi nu mai are leac pe lumea asta, în masă toți cădem sub secera destinului nemilos și crud al calității de muritori de rând, cerșetori de pâinea cea de toate zilele, de pace, tihnă și sănătate de la Dumnezeu. Nu știm satisfacția Lui Dumnezeu cât și mândria Sa creatoare după ce calapod a funcționat încât să creeze niște oameni care realitatea și practica vieții și a istoriei umanității vorbește că au devenit din startul Creației bolnavi în primul rând de toate bolile trupești, apoi de mâhnire, amărăciune și încercările vieții cărora le promiți ca și Creator salvarea doar dacă te roagă, când nu ei te-au rugat să se nască într-o lume nebună și pe un pământ și realitate aducător de atâta suferință, într-o lume nebună total opusă fericirii paradisiace și mai lași și scris că ei pătimesc pentru greșeala și neascultarea strămoșilor lor ! Din deferență pentru onoarea și statutul Creatorului nu are rost să continuăm cu astfel de rezerve retorice la adresa Creației Lui și să opinăm că ar avea hibe rezultatul final calitativ al omuleților numiți robii Săi pe care i-a creat. Așa răi cum sunt oamenii, sunt Creația Lui Dumnezeu. Iar oamenii sunt deosebit de respectuoși cu Creatorul lor. Prin urmare soluția simplă găsită de oameni este să nu mai cârcotim retoric la adresa Creației Lui Dumnezeu pentru că se consideră blasfemie. E clar că Dumnezeu nu vrea să vorbească și să dea explicații de ce lucrurile se întâmplă așa rău cum se întâmplă și de ce oamenii sunt așa cum sunt, adică răi și nenorociți și de ce lumea e așa cum e, adică nebună și sălbatică. Trebuie să tăcem. Pentru că orice rezervă la credință se consideră blasfemie și orice gând sau opinie contrară ți se întoarce împotrivă la procesul numit Înfricoșătoarea Judecată. Pentru aceasta, înțelepciunea oamenilor credincioși spune că trebuie să ne dedicăm doar evlaviei și respectului fără cusur pentru Dumnezeu, indiferent ce-a făcut și ce efecte adverse s-au răsfrânt asupra omenirii odată ce miliarde de oameni au fost aruncați de Creator pe piața universului să se descurce, într-o lume declarat ca locaș al pătimirii și pedepsei pentru păcatul STRĂMOȘESC, dacă-i vorba, nu al lor direct. Într-o astfel de lume nebună unde-au fost surghiuniți atâția robi ai Lui Dumnezeu, evident că aceștia nu se descurcă singuri, de aceea singurul liman de salvare este credința în/și de frica Lui Dumnezeu, apelarea la mila Lui pentru orice mișcare faci în viață. Frică că te poate urgisi și mai rău dacă nu ești cuminte. Frică că te poate zdrobi ca pe-un gândac, ori dacă continui cu obrăznicia necredinței, frică că îți poate nenoroci membri ai familiei să te lovească unde te doare mai tare. Frică că te trântește și mai tare cu fundul de pământ de nu-ți mai revii și intri în rândul șirului nesfârșit al tuturor nenorociților trăitori pe pământ declarat explicit ca loc al lor de surghiun, ca lagăr  de concentrare după alungarea din patria dulce a Raiului ținut ascuns omenirii până pe lumea cealaltă. Și atunci e lesne de înțeles de ce ne e și trebuie să ne fie frică, nu ? Ne e frică fiindcă cu toții pierim pe capete de boli, de suferințe, de accidente, de dușmani, de propria prostie etc. Iar acum înțelegem insistența credincioșilor în a ne convinge că nu e altă cale și e înțelept să așteptăm toți salvarea terapeutică de la Cel de sus ce ne caută în coarne și ne gâdilă speranțele să visăm că scăpăm în Cer absolut de toate relele și neplăcerile vieții. De aceea cu toții căutăm în masă izbăvirea în lumea Lui Dumnezeu de-acolo de pe lumea cealaltă din spatele norilor, acolo ne fură peisajul și ne cad gândurile, la naiba cu toate nimicurile și deșertăciunile acestei lumi, suntem dependenți și vrăjiți în fiecare fibră a noastră de Cer și de Raiul Lui Dumnezeu. Iar dacă gândim în termeni medicali, e demonstrat că credința, adică încrederea că ai un Apărător pe coclaurile neprietenoase ale lumii și universului, reduce stresul ființei și întărește în mod studiat și real imunitatea și eliberează hormoni de fericire în ființa umană adică dopamină, oxitocină, etc. Acești hormoni ai fericirii se eliberează în organismul uman nu numai cu prilejul sexului. Același efect fizic și psihic de satisfacție și fericire îl are și credința în Dumnezeul pe care îl știi. 

  J) POVESTEA MORȚILOR ÎNVIAȚI 

  1) Nu-i nimic rău în asta, să te lași purtat pe aripile visului plăcut că Dumnezeu e dulcea și suprema ta mângâiere. E chiar medical și terapeutic acest vis, e singura soluție cum spuneam, e gratis să-l iubești pe Dumnezeu și să speri la grija Sa pentru tine de pe lumea cealaltă, lume mai bună, evident, care e tot gratis, condiția numai e că trebuie să mori pentru asta. Ei și ce ? Se tot moare în draci de la Facerea Lumii, și bestii și oameni, și oameni bestii și oameni buni. Prin atâta uz ideea și frica morții s-a demonetizat, s-a banalizat, iată animalele nici nu știu de moarte și nu o așteaptă, oamenii cei mai credincioși o așteaptă subliminal și cu trac, cu o fericire ascunsă și disimulată în inima lor, ca să scape odată cu moartea de toate greutățile și suferințele vieții și să-și potolească dorul întâlnirii cu Dumnezeu. Cine altcineva decât Dumnezeu te mai îngrijește și te face bine pe gratis, doar să rostești rugăciunile cele de trebuință, doar închizând ochii și iubindu-l mai ceva ca pe un tată pe Cel ce-a creat universul, asteroizii și ploile de metan lichid ori hidrogen sulfurat de pe alte tărâmuri total inospitaliere vieții ca planeta Mercur, Venus, Jupiter etc ? Noi am fost puși de Dumnezeu pe Terra, un loc prielnic, ce vreți mai multă șansă și dovadă a grijii Lui Dumnezeu pentru noi ? 

  2) Iată Terra, un loc ospitalier vieții, unde putem să ne corcolim fundurile unii dintre noi mai fericiți, alții nu, cu câteva riscuri de cutremure sau inundații și alte catastrofe, ori provocate de om ca războaiele sau atentatele dar cu toate astea totuși putem să trăim și să murim sub cutremure, inundații, catastrofe și alte grozăvii. Asta e viața. Cuprinde grozăvii. Și pare că e mai bine așa, ca să avem o răsuflare ușurată pe lumea cealaltă când, surpriză, vine dreptatea odată ce murim și astfel putem să facem sâc la dușmani și celor ce ne-au făcut rău. Și când acești dușmani vor fi conduși legați în lanțuri și mânați cu bicele de la spate către iad, iată pentru credincioși odată ce mori nu se termină tot, începe bucuria, începe altă poveste : povestea recuperării și a dreptății, povestea morților înviați ! Oh, da ! Din punctul ăsta de vedere suntem cei mai fericiți extratereștri fiindcă putem cu ajutorul Lui Dumnezeu în calitate de morți înviați și reeșapați să ne măsurăm cu veșnicia și să ne înfrățim cu stelele fără probleme.

  K) SĂ NE PREGĂTIM CEREMONIOS PENTRU MOARTE, PENTRU ÎNVIERE, PENTRU SPECTACOLUL ÎNTÂLNIRII CU DUMNEZEU 

 Ok. Dar până atunci, până vom învia, hai să murim nițel când ne-o fi vremea, că asta-i și o curiozitate, nu-i așa ? După atâtea experiențe ale vieții și existenței, doar nu poți avea nefericita lipsă de inspirație să-ți refuzi și experiența ultimă groaznică ce-i drept și tristă la care, relax, doar știi că te ține de mână și te asistă Dumnezeu ca să treci mai ușor ! Deci pentru ce să-ți mai fie frică de moarte ca un câine la injecție ori un antivaccinist luat cu forța la vaccinat, când ai un Doctor specializat în Cer în persoana Lui Dumnezeu care te ține de mâna tremurândă în clipele ultime și care-ți închide robinetul de aer ca să ai ultima răsuflare dincolo de care nu mai ai dreptul la oxigen ? Ei și ce ? Asfixiat sau nu, credinciosul știe că Doctorul Doctorilor care este și pneumolog și a văzut atâția spânzurați fără aer, te va privi milos și pe tine și te va repara și despăgubi într-un fel pentru respirațiile tăiate. Chiar dacă te zbați lipsit de aer și privindu-ți ochii holbați de asfixia și căscatul agoniei morții, Tatăl tău din Cer te mângâie pe frunte și te șterge de sudorile morții, așa vânăt cum ești de la hipoxie. Dar stăm liniștiți, căci Dumnezeu cu asta se ocupă, să-ți facă moartea suportabilă și ușoară, ea să aibă un sens și o solemnitate și să nu fie urâtă, dramatică, chinuitoare și dureroasă sau lipsită de solemnitate ca la animale, cei necredincioși fiind puși de Dumnezeu când mor, în aceeași categorie dezonorantă cu animalele și bestiile. Atâta tapaj pe problema morții, pe îngrijorarea că nu știi cum e, pe faptul că pe lângă tine cad atâția secerați spornic zi de zi de doamna cu coasa, încât asaltat de atâta inflație de moarte pe bandă rulantă îți vine să lași naibii deoparte frica aia alertă că-ți pierzi fundul și lecuit de stresul ăsta să începi să-ți cultivi interesul de a-ți imagina starea ta defunctă și a te  vedea mort. Adică, da ! În clipa imediat următoare morții când începi să faci cătinel primii pași pe holul care te duce către nicăieri, realizezi că nu mai poți să respiri, asta înseamnă să mori când încuviințează Dumnezeu. Încerci să tragi aer în piept și surpriză, nu intră ! Ce faci atunci, intri în panică când Dumnezeu îți închide robinetul de aer la butelia de oxigen și nu mai poți neam să tragi aer în piept și surpriză, te asfixiezi și mori ? Ce dacă mori ? De unde știi că nu-i interesant să-ți dai duhul înapoi în mâna cui ți l-a dat pe datorie, datoria să mori când ți-o suna ceasul ? Cămătarul respirațiilor ființelor universului luate cu împrumut care vrea să-și ia respirațiile înapoi pe care ți le-a împrumutat când te-a făcut, are tot dreptul s-o facă. Și o va face într-o zi și cu tine. Și dacă tot nu ești singur și ești asistat de El, de Dumnezeu să pleci mai repede și ușor la El, de ce să faci atâta naz și atâta caz și atâta necaz că mori ? Să mori deci dacă trebuie, fără prea mare tapaj și îngrijorare, să mori mai repede ! Căci asta-i condiția pentru fericire, o mie de foi ale Bibliei ne asigură de asta ; și deci în așteptarea acestei fatalități finale să nu mai pierdem timpul cu alte cele și să ne pregătim și grijim meticulos și ceremonios pentru moarte, pentru grozăvia ei, pentru spectacolul întâlnirii cu Dumnezeu, adică să ne imaginăm sicriul cu alte cuvinte și cum scândurile lui cresc acum în niște brazi din munții Carpați. 

  L) SUFLETUL CÂND A PLECAT LA DUMNEZEU, A TRAS HEBLUL. MANOMETRUL INDICĂ ZERO VOLȚI DE VIAȚĂ 

  Bineînțeles că nu e așa frumos și lin cum credeam noi când vine sorocul să mori, cu toate că te îmbărbătezi în gând cu imaginea Lui Dumnezeu cu stetoscopul în mână, cu bisturiul sau alte instrumente divine care abia așteaptă să te pună pe masa de operație din Cer, operație numită mântuire și izbăvire. Ok, sufletul n-avem treabă cu el, cum spuneam își ia tălpășița din noi și se duce rupând pământul la Cer către Dumnezeu. Drum bun și călătorie sprâncenată suflete ingrat ! Du-te învârtindu-te la Dumnezeu dacă asta vrei ! Ei și ce ? Nu mai e treaba și grija ta decedatule cu certificat de deces, e treaba aparținătorilor tăi care o să rămână cu carcasa ta defunctă pe cap, dar nu-i problemă de disconfort, pentru niște tarife rezonabile și accesibile sunt niște firme de pompe funebre care te rezolvă prompt și profesionist. Te rezolvă metodic și calculat pe chitanțier la virgulă, până la aruncarea ta huștiuluc în tomberonul numit sicriu și după care iar, huștiuluc cu el în groapă. Aruncat acolo în acea groapă jilavă și întunecată ce să faci lipsit de suflet ? Ești ca un motor fără curent la electromagnetul de combustibil : degeaba e combustibil, degeaba e sânge și carne căci aceasta se va usca și strica dacă sufletul când a plecat la Dumnezeu a tras heblul și manometrul indică zero volți de viață. Zero volți înseamnă lipsă de curent la pompa care se cheamă inimă și astfel uleiul, adică sângele nu mai ajunge la neuroni, toate amintirile și emoțiile tale din neuroni, toate cuvintele tale, toate lacrimile tale de fericire sau de tristețe, toate gândurile tale se evaporă ca un abur de cafea și în clipa morții devii o cafea sleită, rece și rămasă pe masa restaurantului vieții de unde sufletul a plătit și a plecat. Apoi preoții și-au luat obolul și te-au prohodit și ai tăi rămân cu agregatul tău defect pe cap. Ce să facă cu el dacă e stricat ? La gunoi, nu ? Da, la gunoi. La tomberonul poreclit mormânt. 

  M) ACELE RĂDĂCINI VOR PLÂNGE CU SEVA LOR ODATĂ CE LE VOR TĂIA ȘI ÎȚI VOR DEZGROPA OASELE CU RĂDĂCINI ÎNCOLĂCITE-N ELE.

  1) Ei și aici începe altă poveste. Povestea agregatului defect care ți se va transforma în schelet. Credeam că în calitate de morți aruncați în tomberonul poreclit sicriu, s-a terminat cu suferința și ne vom găsi totuși corpului dreptul la un respect, la o odihnă, o pace și o pauză de la oprimarea și jignirea bolilor care ne-or răpune și ne-au chinuit de-atâta timp. Credeam că măcar acolo în locul de veci din cimitir unde vom putrezi fără dureri și amintiri vom putea avea un răgaz și o liniște iar întunericul și pământul de peste noi vor avea pentru noi un respect, o simpatie și o blândețe prietenească deranjându-ne doar din când în când cu câte o râmă, două sau cu rădăcini de copaci să ne bâjbâie și gâdile printre coaste și ciolane. Dar de unde ? Și putrezitul ăsta printre râme și rădăcini de copaci care ne îmbrățișează prietenoase oasele are o durată și un preț de cost. Nu e pe gratis. Nu poți putrezi gratis. La un moment dat tot trebuie să-ți iei adio și de la râme sau de la rădăcinile de copaci care negăsind nimic în pământ s-au îndrăgostit de oasele tale îmbrățișându-se în dragoste cu ele. Acele rădăcini vor plânge cu seva lor odată ce le vor tăia și îți vor dezgropa oasele cu rădăcini încolăcite-n ele. Statul ne face concesie pe locul de veci șapte, douășcinci sau patrușnouă de ani și asta doar dacă cineva ne plătește taxa anuală la casieria cimitirului. Dacă nu plătești, după termenul de concesie locul se vinde și oasele îți vor fi scoase și puse într-un sac și ori la ghena de gunoi a cimitirului ori în altă groapă. Chestiunea depozitării tale într-un cimitir e ceva temporar, chiar dacă te-ai împrietenit cu râmele iar rădăcinile de copaci au prins drag de tine și le-ai căzut cu tronc. După șapte sau douășcinci de ani e foarte probabil să te dezgroape și să ajungi la ghena din cimitir iar câinii să fugă cu oasele tale în gură că și-așa sunt lihniți de foame, ce să roadă și ei ? Nu că te-ar deranja prea mult asta, dar totuși, constați un destin și sfârșit sordid al oaselor tale, fiu al Lui Dumnezeu ce ești !Stai liniștit ! Nici o găină sau porc, regn animal ca și tine, nu pot spera că scheletul le va rămâne intact în pământ atâția ani totuși până nu s-o mai putea și va fi dezgropat și aruncat la ghenă. Porcii și găinile nu au onoarea cimitirului, a putrezirii line și solemne, carnea lor le-o mănâncă oamenii și gârâie de ghiftuială iar scheletul lor nu apucă solemnitatea liniștii într-un mormânt, ci ajung la ghenă direct, după fripturile și bucatele cele de cuviință în care mâncăm grătar și sugem oasele cu mujdei de usturoi. Noi oamenii suntem mai fericiți. Nu ne mănâncă nimeni cu mujdei, dar nici scheletele noastre nu vor rezista în nici un mormânt pe veci oricât sufletele din care-au plecat se fălesc în Cer cu veșnicia și admiră puritatea ei imaterială ca pe niște bijuterii oferite de Dumnezeu. 

  2) Să fim realiști, copiii noștri plecați în străinătate, ne vor plăti taxa la cimitir o vreme sau deloc. După care, Dumnezeu cu mila. Iar noi nu trebuie să fim triști că locul unde am fost îngropați nu va mai fi căutat de nimeni și nu va fi loc de veci ci va fi dat altuia nou răposat, ori nivelat și făcut parcare de supermarket. Hai, bunicii ca bunicii, mai știm unde sunt, într-un sat uitat de Dumnezeu. Dar câți mai știu și mai pot căuta și vedea unde sunt înmormântați străbunicii, ori nici nu mai vorbesc, părinții și  părinții lor de prin vremea lui Ștefan cel Mare ? Prin urmare mai are rost ca cineva să aibă grija și ritualul cimitirului știind că praful se va alege după cum e și normal de oasele tale după o generație sau două ? După ce că ai murit și corpul tău netrebuincios a fost aruncat la cimitir, suferi a doua umilință știind că în câțiva zeci de ani nici naiba nu va ști unde-ți vor fi oasele și crucea. Nu mai vorbesc de cei care aleg să se perpelească ca niște frigărui în crematoriu unde-ți vor pocni ochii de la jar și îți va ieși abur pe nas de la creierul care va fierbe golit de gânduri și amintiri. Ce spectacol dezagreabil și horror de sfârșire a experimentului numit viața ta ! Și atunci te dezbari de această strepezeală funestă și stres trupesc și entuziast îți îndrepți atenția și speranța către Cer, acolo unde ai scăpat de trup și e Dumnezeu cu stetoscopul, pregătit cu programul de recuperare, de eternizare și frăgezire a sufletului tău care tocmai a fugit dezertor din tine pentru a fi pus în colecția lină a veșniciei al cărei colecționar și gestionar pasionat e Dumnezeu. Carne nu vei mai avea, oase la fel, nu rămâne decât să-ți iubești narcisist sufletul, să-i ceri amărât să nu te uite, aburul acela magic fără materie care o zbughește din tine când dă de greul vieții și-al bolilor, singurul care a mai rămas din tot ce-ai fost, în grija doctorului numit Dumnezeu. 

  3) Așadar, bun venit în lumea spiritelor când vei ajunge în Rai lângă Dumnezeu, nu tu limbă, nu tu gust, nu tu miros, nu tu văz. De unde știi că nu vei fi orb în Rai dar nu-ți va păsa atâta vreme cât știm că orbii au o capacitate senzorială fantastică alternativă văzului ?! În Rai nu vei vedea nimic pentru că nu ai ochi, logic, dar vei avea alte simțuri înlocuitoare celor limitate pe pământ astfel încât, să petrecem și să ne bucurăm când vom ajunge în Rai bâjbâind ca orbeții dar fericiți alături de Dumnezeu, yuhuuu !, care, surpriză, tot nu-l vei vedea nici în Rai, fiind golit de toate simțurile de bază deci și al văzului, simțuri care sunt proprii și aparțin doar trupului care are nervi și prin ei trec și neurotransmițătorii văzului. Sufletul nu are nervi, nu are deci văz, nu are nevoie de văz, nu are de ce să vadă, bucuria și satisfacția sufletului în Rai e numai senzorială,  din panoplia simțurilor spiritelor care nu au carne. Sub această formă nu-ți rămâne decât să-ți trăiești singura consolare pe care o are omul așteptând moartea dintr-o zi în alta, să se rezolve în Rai, indiferent cum, Dumnezeu având grijă de totul. 

  N) CHIAR SUNT TOATE DRĂCEȘTI ȘI PĂCATE ? CHIAR TOATE NU VALOREAZĂ NIMIC ÎN OCHII LUI DUMNEZEU ?

  Mai are cineva nevoie de altceva în afară de programul special rezervat de Dumnezeu în Rai credincioșilor ? Cred că nu după cât se vede, dar omul, mai curios decât o pisică, se poate întreba, neadmițând că piere totul din capul și inima Sa când dă pacostea morții. Te întrebi, n-ai cum să nu te întrebi : Unde se duce frumusețea omului ? Unde piere tot ce-i minunat în el după standarde lumești după ce Dumnezeu îi înhață sufletul omului ? Căci de e să socotim pe cele ale Lui Dumnezeu, tot ce-i frumos și desfată inima și cărnișoara noastră dragă, în concepția divină sunt patimi și păcate și suntem demni de condamnat pentru acestea. Dar totuși, totul, chiar totul cu ghiotura, este păcat vrednic de condamnat trăind și simțind pe pământ ? Tot ce-am gândit și ce-am simțit, râsul nostru, buna dispoziție, sentimentele de admirație pentru viață și chestiile ei interesante și bucuria ei, a vieții pentru faptul că ți-ai pliat simțurile pentru a o gusta și trăi cu toate simțurile date chiar de Dumnezeu cărnii, toate emoțiile, bucuriile, amintirile, iubirea vieții tale pentru cineva, pentru ceva, toate sunt păcate spre ocara noastră și de pedeapsă a Lui Dumnezeu care nu se lasă înduplecat a socoti altfel și ne afurisește lesne pentru plăcerile noastre care sunt socotite drăcești deci păcate... ? Chiar sunt toate drăcești și păcate ? Chiar toate nu valorează nimic în ochii Lui Dumnezeu ? Chiar toate se pierd efemere din creierul și din inima ta după ce sufletul o ia la sănătoasa din tine în goana sa nebună după mirajul narcotic al lumii celeilalte a Lui Dumnezeu ? Și nu mai ia nimic cu el, sufletul ? Se pare că nu. Căci sufletul nostru este absolut religios și pe placul Lui Dumnezeu. Cel mult să aibă o lumânare sau tămâie în buzunar. Și Biblia, neapărat. În rest, cheile de la casă, de la mașină, card, buletin, telefon, acte și alte cele, amintiri ale tale, iubiri vechi, orice altceva ți-a mai plăcut în viață, sufletul nu are nevoie, nici evidență de ele, le va pierde și nici nu-i va păsa. Prin urmare, atât timp cât trăiești, te poți întreba : Ce este mai departe de Raiul Lui Dumnezeu ? Și dacă acest Rai al Lui Dumnezeu este atât de restrictiv, oare nu se duc în alt rai mai mic și tolerant toate, tot ce-a fost, e adevărat lumesc pentru noi dar frumos, chiar și cheile de la casa noastră, telefoanele de care ne-am atașat și după care le-am aruncat cu inima strânsă când s-au stricat și le-am înlocuit cu altele noi, și toate amintirile și toate trăirile noastre plăcute, altele decât doza șoc de izbăvire cu care visăm și așteptăm că ne resuscitează Dumnezeu în Cer în centrul SPA de recuperare numit Rai unde se duc toate ?

  O) UNDE SE SALVEAZĂ TOT CE MAI E BUN ȘI MINUNAT ÎN OAMENI,  CHIAR DACĂ DUMNEZEU N-A AFLAT ORI N-A VRUT SĂ ȘTIE DE ASTA ?

  Nu putem accepta că toate ale omului lumești se pierd. Ele se duc undeva. Se duc în celălalt rai, în raiul cu pui de mâți și fetițe fericite, în raiul cu câini morți și stăpâni rămași triști, în raiul cu stăpâni morți și câini rămași zi și noapte morți de foame pe mormânt. Iată, acesta este raiul de la capătul universului, raiul rataților Lui Dumnezeu de fapt. Ce îi pasă Lui Dumnezeu de pui de mâți morți și fetițe plânse ? În acest rai de la capătul universului virtutea curentă și moneda de acces nu e credința în religia și în dumnezeul oficial al vremii și locului geografic unde te-ai născut ci gradul de inteligență și sensibilitate a spiritului. În raiul celălalt al spiritului uman iată au un loc de cinste chiar mari atei sau sceptici ca  Immanuel Kant, Friedrich Nietzsche, Emil Cioran de exemplu sau Voltaire, care sunt excluși din Raiul Lui Dumnezeu datorită necredinței. Pe când mari criminali pot fi iertați de Dumnezeu după îndelungi rugăciuni ale mamelor lor și iată că nenorociții care au violat și tranșat copii tot ajung în Raiul Lui Dumnezeu după îndelungi rugăciuni ale mamelor lor și mila infinită a Lui Dumnezeu. Este chestie de gust care rai e mai plăcut omului, Raiul Lui Dumnezeu sau raiul celălalt. Cei ce preferă raiul celălalt adică necredincioșii dumnezeului oficial, oricât de buni și pașnici ar fi, aceasta este inutil căci datorită necredinței sufletul lor ajunge prin grija Lui Dumnezeu într-un iad de a cărui gestionare cu migală s-a preocupat în sfintele-i planuri. Ceea ce nu știa Dumnezeu este că salvatorul sufletelor damnate de El pe motiv de necredință este dumnezeul mai mic de la capătul universului care recuperează sufletele bune și curate chiar dacă pentru Dumnezeul mare sunt ratate pur și simplu pentru că nu cred în discreția Lui anacronică de a defila în viu pe străzile mahalalelor noastre. Dumnezeul mai mic îi salvează pe aceștia, pe toți cei respinși de Dumnezeul mai mare, în raiul celălalt de la capătul universului unde se salvează tot ce mai e bun și minunat în oameni chiar dacă Dumnezeul oficial mai mare n-a aflat ori n-a vrut să știe că a fost ceva minunat într-un om în afară de credința religioasă și merită eternizat. Există lucruri minunate în oamenii buni și în oamenii minunați așijderi care se salvează în raiul celălalt, cel al bunătății umane necondiționată de canoanele unei religii și dumnezeu zonal. Și acest rai e un rai de reazem și de rezervă. E mult mai populat acest rai unde se valorifică tot ce Dumnezeu a refuzat după standardele Sale. În acest rai al rataților Lui Dumnezeu se valorifică tot ce nu a apucat sau nu a vrut a vedea El în om demn de salvare și eternizare. În Raiul Lui Dumnezeu eternitatea celor aleși potrivit criteriilor religioase este mărginită la atât. În raiul celălalt nu se salvează exclusiv suflete religioase ci alte suflete ce pot fi minunate din tot ce n-a apucat a vedea Dumnezeu că-i frumos pe lumea asta în niște oameni, în niște preocupări și gânduri ale lor, alții decât cei ce-i cad în genunchi slugarnici și așteaptă mântuirea ca pe un drept, ca aerul, ca pe niște cârje cu care ai tupeul ca și credincios să vrei să străbați pe jos veșnicia și chiar galaxia cu toate sutele ei de mii de ani lumină. 

 

  P) UN RAI MAI MIC LA CAPĂTUL UNIVERSULUI UNDE TOATE IUBIRILE FRÂNTE SE REÎNTÂLNESC 

  Toți cei ce sunt dependenți și așteaptă mântuirea Lui Dumnezeu ca și aerul au insolența și își pregătesc soarta de a se eterniza și a rezista timpului și vor în Raiul oficial cel cu meri doar înfloriți și care nu mai dau roade din motivele cunoscute după scandalul cu mama noastră Eva care s-a apucat să fure mere din Rai. Ei bine, dacă credincioșii consideră că e plăcut să viețuiească într-un Rai fără mere, e dreptul și plăcerea lor, Dumnezeu îi ajută în acest sens. Majoritatea oamenilor la fel ca toate dobitoacele sunt captivi terestru clipei de față, mor insignifiant și fără glorie la fel ca dobitoacele, amestecați egal pe scara timpului în animalitate, efemeritate și nimicnicie și se duc în Raiul Lui Dumnezeu dacă mărturisesc neabătut credința față de El. Actorii de cinema, de teatru, cântăreții, toți artiștii, oamenii de știință, poeții, menestrelii, toți cei care s-au ocupat cu desfătarea sufletului oamenilor prin operele și creațiile lor, atenție, dacă au fost necredincioși sau doar puțin sceptici în religia la modă oficială și Dumnezeul zonal, Dumnezeu îi refuză de la inima Sa chiar dacă oamenii i-au iubit pentru frumosul împrăștiat în lume. Câți dintre noi rămân oameni care lasă o urmă de umanitate și măreție astfel încât în timpul vieții lor, dar mai ales peste timp să fie apreciați și iubiți și să stârnească în inimile multora sentimente de prețuire și de drag ca artiștii, oamenii de cultură, actorii, cântăreții, marii sportivi, geniile artei, culturii, științei, marii eroi sau conducători buni și umani ai lumii care stârnesc prin elevarea și performanța lor simpatia și prețuirea noastră ? Ai zice că și cel mai odios criminal tot are și el pe cineva, măcar familia lui care îl iubește necondiționat oricâte păcate ar avea. Însă sunt puțini cei aleși care rezistă timpului și nu mai mor fiindcă chiar defuncți în sicriu, ei tind să cucerească veșnicia însăilată și asigurată în inimile atâtor anonimi care-i iubesc chiar dacă nu sunt rude. Chiar dacă nu excelează în credința religiei curente, toți cei care au făcut ceva măreț, notabil și de excepție pe această lume s-au asigurat de veșnicia asigurată de raiul celălalt, singurul rai palpabil și evident care e însăilat în fibrele inimilor celor ce-i iubesc și adoră pentru urma de măreție lăsată în lume. Criminalii, loazele, secăturile sau idioții au Raiul lor, special creat și destinat lor de Dumnezeu. Dacă ești criminal și tâlhar, poți foarte bine ajunge în Raiul Lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu a spus că nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea și iertarea sa, deci poți să fi fost un bandit și criminal odios, dar dacă te pocăiești ori cel puțin dacă cei apropiați acestor bestii se roagă îndelung Creatorului lor de iertare și de mântuire, vei vedea în Rai foști criminali și tâlhari care te salută din  mers șăgalnic și îți fac bezele cu mâna și îți fac cu ochiul. Dacă Raiul Lui Dumnezeu e destinat exclusiv criminalilor și hoților ori escrocilor pocăiți precum și fețelor bisericești și celor îndelung credincioși  care se vor delecta în preajma Lui Dumnezeu fiecare potrivit tăriei credinței sale, în raiul celălalt, însăilat în inimile oamenilor, accesul nu e condiționat exclusiv de virtuțile religioase și te poți delecta fericit în acest rai de rezervă, trebuie numai să fii om și să fii bun și să lași o urmă de drag în omenire chiar dacă pentru Dumnezeu ești falit prin necredință sau insubordonare religioasă efectivă. Înainte erau bilete de tramvai. Și trebuiau compostate în compostoare. Atâtea bilete și atâtea compostoare... Întâi făceau cunoștință, biletele se compostau apoi se aruncau la coș sau în tramvai. Dacă crezi că totul e posibil de vreme ce poți să reziști morții, stelelor și timpului și să ajungi în Raiul Lui Dumnezeu, de ce nu crezi că niște compostoare nu sufereau după niște bilete sărutate și aruncate ? Ok, e un nonsens ăsta dar metafora contează, ideea dragostei ucise contează și ne face să vibreze inima de dor. Cum așa ceva, să piară acel dor ? Cum inima Lui Dumnezeu rămâne de gheață la dorurile noastre private considerate ab initio deșertăciuni ? Cum poți să mori cu o inimă însiropată de atâta dragoste trăită ori netrăită vreodată iar Dumnezeu nu salvează nimic în fișierele veșniciei Sale, din emoțiile oamenilor Săi creați ? Cum poți să-ți oprești inima care va tresălta de fericire și bucurie să știe că există un rai mai mic la capătul universului unde toate iubirile frânte se reîntâlnesc spre sila Lui Dumnezeu ? Și se adună acolo în raiul celălalt de la capătul universului ca niște cocori zburând în țările calde, toate gândurile și cuvintele noastre, bucuriile și tristețile noastre care nu pier când murim trădați de suflet care nu ia nimic din noi și se tot duce de nebun în Cer în pielea goală, golit de gânduri și golit de tot ce-am fost. Era un profesor la o universitate în Japonia. Era totdeauna însoțit de câinele său Hachiko pe care îl salvase de pe străzi de pui, iar când profesorul făcea naveta cu trenul, Hachiko îl aștepta neabătut în gară până se întorcea seara să ia împreună trenul înapoi. Într-o zi profesorul a făcut infarct și a murit la universitate. El nu s-a mai întors în gară unde îl aștepta Hachiko. Au trecut zile și săptămâni și câinele tot acolo în gară a rămas. Au trecut 9 ani și câinele își făcea veacul bolnav și îmbătrânit prin gară, hrănit de oamenii iubitori care l-au îndrăgit. Într-o zi Hachiko a murit. Iar oamenii i-au făcut o statuie acolo în locul din gară unde aștepta. În Raiul Lui Dumnezeu nu vei vedea câini. În raiul mai mic de la capătul universului, Hachiko e cu stăpânul său profesorul și se gudură și fâțâie pe lângă el dând din coadă cum știu câinii fericiți să facă.