2) ZIUA PORȚILOR DESCHISE ÎN RAI
I)
1) Un Dumnezeu făcând bizarul act creator de-a se apuca într-o zi să modeleze din lut o turmă de ageamii numiți oameni, pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește eficace a-i face să se îndrepte iar ca pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după ce tocmai bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Ceruri, un astfel de Dumnezeu este un paradox inadmisibil al iubirii și grijii părintești. Este de-a dreptul strigător la cer cum poate fi mândru de Opera Sa, omul, un Tată din ceruri al lor, un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când toate rugăciunile din toate bisericile sunt inutile a îndrepta moral marea masă a oamenilor scorniți de Dumnezeu de-au ajuns așa și însuși creatorul lor nu pare a avea nici cel mai mic regret a fi ratat în oameni să se manifeste și lucreze în comportamentul lor eficace și natural o moralitate tipic și indestructibil divină, când nu a reușit realmente a ne face în fapt absolut pe toți niște pui de Dumnezeu autentici.
2) Cu puține excepții, o apreciabilă parte a omenirii, nu majoritară dar suficientă, sunt nu pui de Dumnezeu cum ne așteptam ci pui de năpârci care reușesc sub ochii atoatevăzători ai Lui Dumnezeu să amărască cealaltă parte a omenirii împilate, exploatate și batjocorite metodic și infailibil din vremuri imemoriale, de la începutul Facerii Lumii până la noi și hăt, până când Dumnezeu va mai răbda. Cert este că rabdă și cel mult simțim cum văzând cât rău ne facem unii altora, Creatorul, gestionarul destinelor noastre scapă situația de sub control ; și neputând aduce pacea, concordia și înțelegerea între noi, Tatăl nostru se resemnează să recurgă la soluția cea mai comodă, ne amenință pe toți de-a valma cu nu știu câte alegorice potoape, apocalipse, armaghedoane și sfârșituri ale lumii doar ne-om cumințí.
3) Rămâi perplex cum de atâta amar de vreme de la Facerea Lumii drama existențială umană nu pare a fi sensibilizat în Dumnezeu regretul și ideea că-i pare măcar rău și că realmente a ratat acest proiect cu omul chinuindu-se pe pământ. Cum crede că-i putem aprecia Tatălui nostru din Cer ceea ce i-a ieșit de pe mână apropo de oameni și lumea lor sângeroasă ? Căci e incredibil cum fusese în gândurile Lui Dumnezeu o așa idee divină creatoare bună a unei lumi în proiect minunată, dar când s-o pună Dumnezeu în practică, a ieșit o lume nebună, în fapt eronată, un rebut, o cârpăceală a lumilor create în univers.
Nu trebuie să facem un exces suicidal de modestie și orbiți de această teamă și condescendență de animal obedient și înfricoșat față de prestanța Lui Dumnezeu, să nu ne punem în valoare, să nu facem apel formulând pretenția inteligenței noastre cu care ne-am pricopsit totuși de la Dumnezeu, cu care orb să fii și tot poți face o comparație dezolantă între lumea defectă și barbară ce-o avem făcută de al nostru Creator și ideea teoretică de excelență creatoare divină a unei lumi obligatoriu posibil bună și ireproșabilă, care vai și amar nouă, tocmai ne lipsește fiindcă Dumnezeu nu a îngăduit să ne scutească de la început de o lume rea pe care uite : ne-a dat-o pe cap tuturor de nu mai putem scăpa de ea decât pe lumea cealaltă, cu toate acatistele și rugăciunile.
Și atunci cum să admitem și apreciem calitatea îndoielnică a ideii creatoare a singurului Dumnezeu cu care ne-am pomenit aici, când putem postula că orice idee creatoare de sorginte divină, prin concept este nobilă, perfectă, calitativă și nu lasă loc creaturilor de a fi disperate și nefericite de efectele lumii ce o au dăruită moștenire de un Tată ?
Cum de lumea noastră nu e perfectă, nu e fericită și nu e bună, de trebuie să fim disperați și să plângem, când esențialmente trebuia să fie perfectă și nobilă prin sine, molipsită de la însăși ideea nobilă și perfectă creatoare, idee care nu admite paradoxuri ?
Iată, acest paradox clar și amar al iubirii divine, să ai un Tată Bun în Cer și să te zbați numai în necazuri pe pământ iar cireașa de pe tort e să nu poți avea șansa să-ți vezi niciodată părintele în viu, în clar, pe Tatăl tău din cer, lumea și casa Lui bună, Raiul, decât după ce VEI MURI, eventual în chinurile durerilor de cancer dacă nu în accident sau omorât în război ori pur și simplu de un tâlhar care vrea să-ți ia banii sau nu-i place de ochii tăi albaștri sau verzi.
4) Să fii un Dumnezeu bun prin concept, lăudat și cântat prin toată apologia cărților sfinte și să creezi bandiți și criminali la tot pasul, ori să nu le stârpești din fașă sămânța lor de-a pururi mi se pare o gafă creaționistă incredibilă și impardonabilă.
La naiba cu toți pungaşii, criminalii și idioții și planul după care Dumnezeu cu plăcere și entuziasm creator a dat rod în burțile mamelor lor ca să-i nască și să urâțească lumea și viața tuturor celor puțini buni și drepți, astfel încât puțin probabil ca un Dumnezeu atât de puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei asemenea scârnave realități terestre, a unei lumi atât de triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă în ipoteză numită Dumnezeu !
5) Numai călăi și victime peste tot ! Numai țepuiți și țepuitori, numai dramă și durere încât nu știu ce naiba ne oprește a nu realiza atât de limpede cum noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață numiți oameni, dacă nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare clară a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine !
Nu pot să cred că Dumnezeu ne-a creat de-am ieșit așa ! Nu pot să cred de ce Dumnezeu nu a blocat ab initio această posibilitate a unei lumi accidentate moral, spiritual, fizic, psihic, social, istoric. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată de-a ieșit de pe urma actului Său creator lumea asta tâmpită plină de idioți, pungași, loaze, secături, asasini, criminali, hoți, tâlhari, cretini și tot soiul de variații pe aceeași temă. Astfel încât a ține iadul și Raiul eficace doar pentru lumea cealaltă a morților, ca soluții judiciare ale Lui Dumnezeu reparatoare postum pentru această lume idioată, mi se pare inutil și o pierdere regretabilă de vreme pentru orice ambiție demiurgică serioasă creaționistă.
II)
1) Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții, Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa cum vrem noi. Și iese. Căci atât de buni și concilianți suntem noi oamenii cu făcătorul nostru, cu Tatăl nostru din Cer, sau din Ceruri cum spune rugăciunea, încât chiar dacă vedem clar că suntem actori și gladiatori pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul dar și spectatorul, autorul moral dar și de facto care într-o zi a avut ciudata inspirație și ambiție de-a ne alunga din Rai și a ne surghiuni pe pământ ca să ne facă actori și gladiatori pe scena acestei vieți ratate, noi tot Îl iubim pe Dumnezeu cu asupra de măsură chiar dacă vedem că sub ochii Lui atenți din Cer luptăm și luptăm între noi ca gladiatorii omorându-ne unul pe altul într-o nesfârșită sarabandă a asupririi omului de către om, a crimei continue după care ideea e să pui bocancul pe grumazul celui mai slab și fericirea ta să danseze țonțoroiul pe necazul altuia.
2) Iată, banii în sine nu înseamnă fericirea, doar numărul lor aduce fericirea conform experienței curente terestre și te întrebi : De ce nu sunt bani suficienți pentru toți ? O ! Resursele pentru existența umană sunt suficiente pe acest pământ. Banii care reprezintă simbolic aceste resurse sunt destui, nici mai mulți nici mai puțini. Pur și simplu sub ochii Lui Dumnezeu care îngăduie și vede toate, s-a întâmplat așa ca numărul banilor din buzunarele hoților bogați să se regăsească în lipsa din buzunarele găurite ale celor săraci și furați îndeobște. Nu e complicat de înțeles cum întreaga sumă de bani de pe piața de capital este aceeași, numai locul și numărul banilor, Tatăl nostru din ceruri îngăduie să fie în buzunare nepotrivite sub ochii Lui atenți la tot și la toate. Or dacă nu ne trebuiau bani suficienți pentru existență Dumnezeu nici nu îngăduia să aibă oamenii nevoie de ei și să-i folosească înlocuind trocul și să fie ei ochiul dracului, și să fie subiectul principal al tuturor disputelor sângeroase ale acestei omeniri.
3) Deci rămânem siderați și dezabuzați gândindu-ne cum Dumnezeu nu a ales varianta cea mai optimă pentru creaturile Sale favorite, oamenii, cărora chiar le putea crea, dar nu le-a creat o lume fără bani, fără ca unii nemuncind să-i dobândească gârlă fără merit, iar imensa majoritate a prostimii care muncește din greu și cu ei se face lumea, să-i primească cu o zgârcită și nedreaptă măsură măsluită din resturile de la masa bogaților, venali și corupți de regulă, bogați și potentați ce își întemeiază puterea și averea prin măsura măsluită cu ocaua mică ce o împart de la Facerea Lumii cu mâna tremurând de avariție prostimii care așteaptă răsplată dreaptă pentru munca asiduă cu care robii întrețin averile bogaților din toate timpurile după dreptatea Lui Dumnezeu, după planul pe care spune că-l are pentru viața fiecărui credincios.
4) Căci așa e dreptatea Lui Dumnezeu și scenariul scris de El așa, or dacă nu Dumnezeu l-a scris, atunci e autor moral al facerii celor care ajung de conduc lumea din veac și scriu așa scenariile istoriei omenirii în care dintotdeauna unii să înșele, să oprime, să împileze, să omoare pe alții și toți să piară în final după o datorie zis creștinească. Iată, a pieri e o exprimare inconvenabilă și improprie pentru un credincios. Credinciosul nu piere, el când moare, de fapt nu a murit ci a răposat. Astfel, moartea devine frecventabilă și suportabilă pentru credincios, nu devine un coșmar și o enigmă amară, pentru că cel cu frica Lui Dumnezeu nu piere ca un animal ci răposează, adoarme frumos asistat de Dumnezeu și ținut de umeri pentru a evita zguduitura căderii în neant și soarta inerent adecvată a întregului regn biologic care nu are norocul unui Dumnezeu de serviciu. De nu ești credincios, ai pus-o ! Ești avertizat că vei moșteni focul gheenei drept pedeapsă că nu ești cu Dumnezeu și vrerea Lui de a fi toți al Lui. Săracii și credincioșii stau liniștiți. Trebuie să stea liniștiți căci Dumnezeu îi ocrotește de principiu de cel rău făcându-se văzut din toate filele Cărții Sfinte cum dă asigurare credincioșilor și previne sever pe cei ce se țin departe de chemarea divină, pe cei ce au de comentat sau obiectat ceva ei.
Iată vine moartea, și transpirații reci curg pe frunțile bogaților care nu-şi pot lua bogățiile în Cer, unde toți credincioșii, săracii, nevoiașii și bicisnicii abia așteaptă să moară pentru a huzuri și ei în stilul și în luxul paradisiac aidoma bogaților, acolo sus în Rai, unde nu vei vedea picior de bogat căci Raiul e lumea săracilor, e nădejdea și locul exclusiv al lor, al celor prigoniți pentru dreptate, al celor pălmuiți și umiliți, al cerșetorilor, handicapaților, nefericiților, celor ce nu s-au bucurat pe această lume dar se puteau bucura prin grija Lui Dumnezeu care însă a decis altfel, împărțind lumea în bogați și săraci, în asupriți și asupritori, în călăi și victime, după planul Său divin cum spuneam.
5) Dumnezeu însă a creat o compensare. Credincioșii o simt prin aer cum îi mângâie pe la nas. Această nedreptate terestră n-a menit-o veșnică la nivel individual. Ar fi fost insuportabil să fii veșnic sărac și umilit ; poate și bogat, nu știu, murind beat și bolnav de podagră, sătul de atâta huzur și răsfăț. Moartea vine și face dreptate tuturor. Oprește atât dezmățul cât și drama umană prin morfina ei liniștitoare. Oprește pe criminali și le caută de mângâiere celor uciși. Oprește pe bogați să se îmbogățească până la cer și să ajungă în stilul lui Nero la plictiseala și depresia inerente de atâta lux în care s-au lăfăit. Bogații nu vor fi veșnic bogați, săracii nu vor fi veșnic săraci. Toți vor înceta în acest destin terestru. Și atunci ghici ciupercă, ce-i religia ? Religia e tocmai inversarea rolurilor în transcendent, adică la Sfântul Așteaptă : săracii să se bucure în Rai, iar bogații care s-au lăcomit pe pământ, să se căiască și să fiarbă în smoală în iad. Iată ce tablou frumos și pueril ne înfățișează religia înaintea minții. O alegorie cu efect terapeutic. Aceasta se numește dreptate divină și iată cum Dumnezeu pune de face ceva totuși pentru biata omenire. Acest ceva, această măsură reparatorie luată de Dumnezeu oricum este regretabil de tardivă, inutilă și contraproductivă pentru că nu aduce calitate vieții curente reale care mișcă și arde, pentru că e o facere de dreptate în fapt mult prea târziu, bineînțeles că nu în realitate, ci doar în Cer, în pura speranță de după moarte și nu de pe pământ unde arde nedreptatea, unde izvorăște în voie și berechet durerea, unde ni se usucă lacrimile pe obraji și unde sunt nevoile stringente mai mari, mai pregnante și temeinice.
6) Nu contează pentru omenire acest inconvenient al durerii și nedreptății terestre compensat cu fericirea postumă de pe lumea cealaltă. Pentru credincios, visul că va fi fericit, fie și pe lumea cealaltă e totul. Astfel, măcar acolo, măcar după moarte ne vom bucura în acest paradox al bucuriei netrăite la timp și care se recuperează în ceasul al treisprezecelea când mori și ajungi în Rai. Acolo în Rai, dreptatea ce se va face ne mângâie de pe-acum. Oameni așa mari cum suntem, credem de nevoie și orbiți de teama și necesitatea de Dumnezeu, în terapia și basmul credinței în această reparațiune supranaturală și tardivă numită izbăvirea în Rai unde e dreptul nostru de a ne tranchiliza simțurile sub morfina credinței să creadă că durerea și strâmbătatea acestei lumi se vor sfârși când toți vor muri și vor răspunde, culmea, într-o lume atemporală și nespațială a Raiului în calitate de defuncți, când dispariția fizică ne-a prescris simțul viu al răspunderii noastre directe, pentru faptele și păcatele noastre de pe pământ.
7) Moartea astfel devine o soluție și o condiție a dreptății, fericirii și satisfacției depline când abia în lumea morților toate nedreptățile se vor îndrepta, pe pământ rămânând etern atâtea lucruri strâmbe, și doar în Cer toate plățile se vor plăti după dreptate, pe pământ rămânând atâtea plăți neplătite și atâtea mâini crăpate de muncă de care banii, dreptatea și fericirea fug ca apa de pe gâscă. Abia în Cer lacrimile de durere se vor șterge, rămânând pe obrajii noștri doar lacrimile de bucurie și sufletul nostru vesel și fericit zburând ca un ied pe câmpie în Rai.
8) Să sari în sus de fericire când știi că ai în tine un embrion, ceva, o scânteie, un mugure ce acuma e verde și necopt numit SUFLET care la vremea lui își va lua zborul din tine ca un puf de păpădie printre stele și comete și te va reprezenta în Rai, un iarmaroc de plăceri cum nu ai mai văzut ! E foarte tentantă această imaginație umană apropo de fericirea paradisiacă, dovadă succesul fulminant cu care vine religia de seduce inimile oamenilor însetați de fericirea și dreptatea insolubile pe suprafața terestră, de aceea transpuse în visul uman, normal, prin terapia religioasă, în Cer ! Mort în sicriu, devorat de viermi, îți vei părăsi cadavrul ca un fluture coconul și vei avea prestanță celestă, vei fi o somitate printre fericiții Raiului, mergând, zburând prin Cer la balul fericirii și izbăvirii eterne. Culmea, nu vei putea dansa la acel bal, neavând picioare, căci ca și suflet vei fi doar un abur, vei fi o idee, nimic material, nimic real, vei fi iluzia ta despre tine zburând prin Cer către locul dreptății eterne pe care ai râvnit-o dar nu ai gustat-o niciodată cu simțurile vii pe pământ. Și atunci vine moartea și cu ocazia ei îți trezește din tine un instinct, un simț supranatural și imposibil numit suflet călător care zboară prin eter, ajunge în Rai pe holurile centrului spa de recuperare numită mântuire unde culmea, nu există bufet suedez și nici restaurant și nu vei putea gusta caviar și bea șampanie la balul fericirii veșnice în Rai cum fac bogații blagosloviți de Dumnezeu pe spinarea săracilor pe pământ, căci nu vei avea gură, vei fi doar suflet, vei fi o amintire în ochii rudelor tale care niciodată nu vor ști ce ți-a plăcut și ce-ai iubit, ce-ai simțit și dorit, cum ai murit, cu ce gând și cu ce durere.
9) Străin prin eter, în calitate de suflet vei fi un fost tu de azi zburând prin Cer către Rai, vei fi amintirea cadavrului tău ce putrezește în bezna din sicriu, vei fi tu cel ce acum ești viu, vei fi reeşapat, recondiționat, reprezentat în Cer de sufletul ce acum pâlpâie în tine nevăzut ca un led al unei componente electronice din calculator. Un led ce clipește, un abur, un nimic ce pare a fi tot ce-i mai esențial în tine, dar care ți-e străin pentru că nu știi de va mai avea aceleași gânduri, simțiri, dorințe, plăceri sau scârbe ce ai tu acum, asta e ce va rămâne din tine, din amintirea ochilor tăi căprui sau verzi, din buzele ce sărutau pe cei dragi.
10) Iată, condiția fericirii autentice îți este doar sufletul, aburul acesta din noi având privilegiul de a savura doar el și doar în Cer voluptatea fericirii postume, pe când ochii și simțurile noastre vii de-acum, niciodată, uscându-se până la moarte de sete de dreptate, de sete și dor de fericire și de iubire.
Carnea de pe noi, la gunoi cu ea ! Nu admitem în calitate de credincioși să murim normal după regula biologică, să murim tipic și natural tuturor vietăților regnului animal, să ni se arunce carnea la gunoi în coșciug și din asta să nu dobândim nici o satisfacție ! Iată, oamenii au găsit în ei o explicație, un motiv de fericire, numit SUFLET, care nu e de fapt nimic concret și material în corpul tău ci doar o electricitate în neuroni, un sentiment al tău, o liniște și o compensare să nu pui prea mare preț pe moartea și dispariția ta fizică definitivă și iminentă și pe faptul că selecția naturală te-a țepuit, ți-a şterpelit corpul, suportul sufletului și lepădându-ți cadavrul, învelișul, ai devenit liber să zbori prin cer, să zbori în sfârșit fără aripi, fără griji, fără nevoi, fără complexe, să fii o vietate eterică și neverosimilă cu numele tău numită SUFLET.
11) Putem spune că sentimentul religios apare ca o componentă naturală a ființelor evoluate cu inteligență umanoidă care pentru a se adapta la selecția dură naturală a speciilor și la tristul sentiment al dispariției normale definitive, dezvoltă la nivel genetic SUFLET, nimic organic, doar o chimie și o electricitate în neuronii din masa cerebrală care aduc sentimentul compensator al postumității eliberatoare, nădejdea că îți vei găsi salvarea și perenitatea, că îți vei salva curul dintr-o lume și o competiție dură a vieții care nu iartă inabilitățile și inadaptarea, către o lume paradisiacă în care selecția naturală a speciilor slabe nu mai lucrează, toți având o șansă egală la fericire, la satisfacție, și încă veșnică, cum ni s-a spus că e în Rai. Și tu prietene ești un perdant al evoluției, al selecției naturale a speciilor, ești sărac, ești nedreptățit, ești țepuit, putred de bolnav și pândit de pericole de tot felul dintre care unul te va hali și te va răpune într-o zi. Dar dacă ai impresia clară și incontestabilă în credința ta că ai un SUFLET, ești salvat, frica și neliniștea ta cosmică se risipesc și te salvează foarte eficace din vertijul existenței dure, din competiția speciilor și selecția naturală nimicitoare.
12) Ai bineînțeles dreptul să privești sceptic și circumspect la așa poveste frumoasă, la așa alegorie despre suflet și Rai reunite în terapeutica poveste a religiei apărută în cultura umană datorită inteligenței și spiritului vizionar evoluat în creierul uman după o lungă evoluție biologică. Dar nu vei putea rezista și puțini rezistă tentației religioase. Căci această evoluție biologică a legat atâtea sinapse neuronale în masa cerebrală încât realmente să conceapă Raiul și pe Dumnezeu ca salvare din neantul și dispariția normală biologică comună întregului regn animal lipsit de Rai și de Dumnezeu. De ce animalele nu au nevoie de Dumnezeu și salvarea din Rai ? Pentru că ele nu au inteligența adecvată, nu știu că le e greu, nu știu că sunt nefericite, nu știu că trebuie să moară, fiind lipsite de conștiința de sine și inerent și de frica de moarte, având doar instinctul de conservare, pe când frică de dispariție și regretul propriei dispariții complete, animalele nu au niciodată. Doar oamenii, creația Lui Dumnezeu dezvoltă frică și oroare de moarte și o anulează prin soluția numită Dumnezeu. Doar din regret că trebuie să pieri total și ireversibil se naște în capul oamenilor ideea de Dumnezeu, păstorul visurilor noastre frumoase, colecționarul lor, pretextul frumos și liniștitor al regretului nostru că murim.
13) În loc să disperăm că murim, în loc să cădem în această frică, angoasă și depresie, spunem numele Lui Dumnezeu, sufletul din noi tresaltă ca fătul în burtă știindu-se vizat la încorporarea fericită din Rai și ai scăpat de griji, ai scăpat de moarte doar prin credință, doar prin ambiția la fericire supremă, ultimul refugiu la modă în seminția umană care se numește credință. Ambiția de a fi fericit cu orice preț, ambiția de a deveni atemporal și a rezista morții, timpului și dezagregării normale în elementele tale componente se numește Dumnezeu. Singura antenă cu care poți să-L captezi pe acest Dumnezeu în tine din neant și din neființă e sufletul sau impresia ta vie că are unul. În fapt nimeni nu știe ce fel ne e sufletul, care e formula și modul wireless cu care ne putem încărca cu sufletul de la Dumnezeu, ce culoare are acest încărcător al nostru numit suflet, ce miros, ce formulă chimică combinată din tabelul elementelor lui Mendeleev, ce rost și ce sens are sufletul în univers în afară de scopul egoist și infatuat de a rezista timpului cu orice preț eludând fizica și chimia care te desface natural în elementele componente iar din aceste elemente sufletul scapă ca un canar dintr-o colivie, gândind ce rost a mai avut să ai un suflet captiv între coaste care niciodată nu s-a simțit bine între ele și uite că el la sfârșitul vieții pleacă, pleacă și te lasă cu cadavrul tău pe cap, sau mă rog, întotdeauna cei dragi trebuie să aibă durerea și amarul de a rămâne cu cadavrul tău pe cap.
14) Condiția e simplă : Doar mort îți va ieși sufletul din tine în drumul stelar către fericire, suflet stors de Dumnezeu din trupul tău ca un must din struguri. Nu putem nici măcar alege dacă ne place sau nu o astfel de condiție a dispariției fizice pentru dobândirea fericirii, trebuie să pariem cu ochii închiși pe o fericire întotdeauna promisă, întotdeauna postumă pe care toți o vom putea trăi ulterior, chit că nimeni nu s-a întors printre noi din moarte cu surle și trâmbițe și cu hainele ude de lumină în curcubeu paradisiac curgându-i de pe ele, în transmisiune directă la o oră de vârf să ne spună și să ne aducă din Cer daruri și dovezi sclipitoare transcendente ca să înțelegem cât de frumos e să mori și să devii cetățean al Raiului !
15) Iată cum reușește omul să nu mai piardă timpul și să adore cât e viu ideea de a fi credincios unui Dumnezeu care-ți rezolvă moartea sub anestezie. Căci murind, cu balsamul și anestezia credinței în Salvatorul nostru suprem noi toți laolaltă spunem ca niște gladiatori, radioşi și mândri de credința noastră Dumnezeului din tribună : "Robul ce va muri azi te salută Doamne !" Murind, luptând pe scena vieții, jucând acest sângeros scenariu scris de Dumnezeu, printr-un paradox al iubirii setat de gena religioasă în capul nostru îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pe Împăratul suprem, pe Cezarul din tribună pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea ce-a avut-o Creatorul nostru de a ne insera obligatoriu și inexorabil viețile în acest neajuns existențial în care suntem afundați.
16) Iată, soluția credinței vine de ne liniștește dacă ne doare vreodată ceva în viață, dacă din cauza vieții ne doare ceva și gemem de agonia suferințelor venite la pachet odată cu viața cu care ne-am pricopsit de la Dumnezeu, căci și pruncii noștri nu râzând, ci răcnind se nasc dând de aspra viață, iar noi, oamenii tot mai suntem fericiți având o moașă la naștere, dar puiul de girafă ia și mai dur contact cu aspra viață căzând la fătare de la doi metri înălțime, spre încântarea tuturor leilor din jur care se ling pe bot. Pe noi cine ne vânează și ne pune gând rău ? O, desigur, dușmanii noștri și când aceștia mor și ei, ne rămân cetele de draci pe cap, inventați și ei de Dumnezeu într-una din cele șase zile de creație. Or dacă Dumnezeu a inventat numai îngeri și unii din ei au devenit draci, cum își explică Tatăl nostru a nu fi prevenit acest lucru prin bagheta Sa magică creatoare și ne-am pomenit cu atâția ucigă-i toaca pe cap care în loc să-i trăsnească pe criminali, pun de-i ispitesc și chinuie pe oamenii cuminți, pe pustnicii retrași în văgăunile munților ? Dar pentru toate astea nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică și un autor moral dispozitor al puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții. De aceea, sub povara imensului rău sub care gemem care e condimentul negativ cu care ne-am ales din această viață, ne resemnăm și dăm bineînțeles vina tot pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare. În diavol lovește toată nemulțumirea și ura noastră ; în el ne descărcăm frustrarea când vedem ce țeapă luăm de la viață și astfel Dumnezeu se apără de toate criticile noastre, de neplăcerea de-a simți cum ne-a creat absolut goi și vulnerabili provocărilor acestui univers, inapți unei existențe de soi când de fapt nu suntem decât niște creaturi handicapate, asistați social de divinitate, fără de care nu putem concepe viața, acțiunile, gândurile, sentimentele și nimic.
17) Creând diavolul, Dumnezeu a rezolvat două probleme care-l obsedau : în primul rând a creat diavolul ca să ne ispitească și probeze credința și să ne reprime dacă nu avem credință și nu-i suntem loiali, apoi a făcut diavolul ca să fie un scut sau paratrăsnet pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre cu care ne-am ales de pe urma faptului că Dumnezeu nu ne-a întrebat, nu ne-a cerut părerea, dar ne-a făcut din lut cu orice preț, din ambiția Lui creatoare de a ne face din mizerie și nu din materiale rezistente și inoxidabile, crom, nichel, aur cu care a ticsit adâncul pământului. Făcându-ne din lut, punând diavolul între noi și El, Dumnezeu a creat cel mai bun scut pe care noi oamenii să dăm vina când uneori ceva ne face să ne îndoim că ne-am ales cu niscai ceva bun din planul divin creator pentru noi oamenii, plan din care a rezultat pustiul nostru de viață.
18) Poate că noi suntem fericiți în această viață și nu trebuie să cârcotim de nemulțumirea ei ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu. Dar ce vină are o fetiță siriană reușind să fugă dintre dărâmături cu o păpușă în mână plină de praf, de sânge și lacrimi și plângând după un colț de ruină când nu mai știe unde sunt mama și tata și fratele uciși de bombele războiului, pentru că așa a fost scenariul și planul vieții ei, scris de Dumnezeu...?
Ce fel de plan al vieții a scris Dumnezeu pentru o adolescentă violată în societatea care le obligă pe femei să umble cu cârpe pe ochi și care este bătută cu biciul în piața publică pentru că nu mai este fecioară chiar dacă a fost violată bestial de zece nespălați și nu-i vina ei ?
Numai pentru că a bănuit că o înșeală, există țări în mileniul al treilea în care bărbatul are dreptul să-i taie femeii capul cu sabia în piața publică și toți în jur mârâie aprobator, că așa e legea, legea lor făcută sub ochii Lui Dumnezeu, Împărat Ceresc care nu trăsnește pe loc nedreptatea și crima, care nu se bagă, care nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, El nu are a face cu așa ceva, cu nimicurile omenirii, El numai procesează și ajută sufletele să se înalțe din cadavrele sângerânde descăpățânate, în drumul lor de abur către Cer, către Rai.
Iată, hoții ne-au prădat casa, din pat ne-au luat și ne-au dat cu bâta în cap dar am scăpat cu mila Lui Dumnezeu pentru care trebuie să-i mulțumim că am scăpat și am avut acest noroc, să mulțumim pentru planul vieții avut de Dumnezeu pentru noi pentru ziua aceea când am luat bâte în cap dar ne-a ajutat Dumnezeu și-am scăpat cu viață. Pe alții i-au bătut și i-au împușcat tâlharii dar nu i-au nimerit ; au scăpat numai cu un ochi vânăt, câteva coaste rupte și fără de portofel. Pentru acest plan al vieții lor scris de Dumnezeu trebuie să-i mulțumească și să se roage pios fiecare că a scăpat cu viață.
Când îl umple de sânge și cade și se zbate ca o găină cu gâtul tăiat bietul țăran răpus de toporul tâlharului care i-a sfărâmat țeasta când a intrat noaptea în grajd unde hoții îi furau vita și când nevasta sa și copiii îl plâng în dricul care merge hurducând către cimitir pe drumul prăfuit de țară, totul este după un plan, căci nimic nu se întâmplă fără de știrea Lui Dumnezeu care are un ochi și la spate și un plan divin pentru toți. Pentru acest plan al vieții soțului ei cu capul crăpat de topor, nevasta țăranului trebuie să aducă laudă Lui Dumnezeu căci pe lumea cealaltă se vor întâlni și îmbrățișa, fericirea va fi veșnică și va continua de unde rămăsese pe pământ, toți ne vom întâlni în Cer cu drag, lacrimile vor înceta, nu va mai fi întristare și nici suspin ; așa am citit noi că scrie la Cartea Sfântă.
19) Iată, realmente trebuie potrivit părerii oficiale să credem că este un beneficiu și o șansă să nu fim animale care nu au credință și nici Dumnezeu și nici Rai, ci să fim oameni, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu și să putem crede în planul și mila Lui pentru noi oamenii, cu capul crăpat sau nu, trebuind neapărat să ne doftoricim cu miracolul credinței salvatoare a toată suferința. Deci bunăoară din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la războaiele și crimele noastre constante de la începutul lumii și până acum noi am deprins a trăi în dramă și necaz ca într-o normalitate naturală în care diavolul creat de Dumnezeu a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume sângeroasă a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța și creația divină. De fapt mizând pe evlavia și credința noastră, Dumnezeu se spală pe mâini după lucrul Lui făcut cu noi. Iar noi, uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumă soarta de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul și penitenciarul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că de acolo de sus de după nori ne iubește, că ne face cu mâna Sa plină de inele cât sorii de mari, ne face cu mâna tandru să nu uităm că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers.
20) Iată, în posibilitățile acestui univers, într-o lume frumoasă creată pe pământ după cum spune și cântecul lui Louis Armstrong, Dumnezeu a pus și decoruri sinistre, sau mă rog, nu-L deranjează decorurile noastre sinistre căci nu le interzice, le face posibile peren și în vecii vecilor. Iată, trebuie să avem frică de tot ce ne sperie, să ne rugăm pentru îndurare și noi ne rugăm de milă și izbăvire pentru tot necazul. Cu toate astea, deoarece nu ne rugăm destul uneori, Dumnezeu ne rezervă din cutia Sa de valori, pentru cei mai șovăielnici în credință, ca pe un dar special divin pentru noi oamenii să ne punem de gât ca pe un colier de perle otrăvitoare sentimentul fricii de fiecare zi de a fi striviți de zidurile casei cu noi și copiii noștri cu tot, în așteptarea veșnicului și marelui cutremur. Scârbiți de această lume, de cutremure, inundații și molime, incendii, războaie și asasinate și fericiți cei care mai scapă neschilodiți detot de violuri sau siluiri, împilări și nedreptăți și toată panoplia de orori ce compune insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului.
21) Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic către Cer și Creatorul care te-a făcut, El știind din start din clipa în care te-a făcut în burta mamei, că într-o zi vei geme de dureri de cancer, de măsele, de stomac, de reumatism, de inimă sau de cuțit, de glonț sau ștreang ? Dumnezeu, Tatăl nostru Bun din Cer știe totul, e omniscient, atotputernic și omniprezent cum știm din Cartea Sfântă și din toate povețele ce ni se dau încă de la grădiniță. El e prezent când tâlharul ne dă cu bâta în cap și ne pradă de tot avutul, când gemem de dureri de cancer, când pierim sub ziduri în cutremure sau ardem de vii în incendii ori ne ia viitura cu tot cu casă și coteț în inundații. Dumnezeu e învățat cu asemenea urgii, nu mai are emoții de ele, e hârşit de ele când a dat însuși potopul lui Noe inundând tot pământul, pentru că așa a vrut El, să piară tot când lumea creată de dânsul i-a fugit de sub control de rele și nefăcute pe care Dumnezeu nu le mai suporta. De aceea, auzind noi de la grădiniță de Dumnezeu și bunătatea Sa proverbială, făcându-ne mari, noi nu putem decât să gemem de toate durerile și necazurile vieții noastre știind că cineva acolo sus ne iubește, privind printre lacrimi către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator iubitor de oameni, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor noastre purulente. Însă din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator ; și doar din frica de gândaci ce suntem care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim Lui Dumnezeu cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii și rugăciunii continue de robi îngenuncheați.
III)
1) Ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine ca fiind intimidat de această supunere el să-ți dea pace și să te păsuiască. Cum să mai dai în câinele care se pune cu botul pe labe și cu ochii rotunzi privește spre ochii tăi injectați și spre bâta cu care vrei să-i dai în cap ? Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne gudurăm și închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem neapărat, de ce-am rata această șansă și oportunitate a iluziei fericirii noastre din lumea morților, cea de apoi ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul, pe nevăzute și în tăcere.
2) Tăcerea Lui Dumnezeu este încurajatoare. El nu se bagă și nu te încurcă cât trăiești. Ai liber la păcate sau fapte bune. Ai liber la libertatea ta de a trăi și a muri pe limba ta, păcătoasă sau nu. Datorită tăcerii Lui Dumnezeu, în care cât ești viu poți să faci orice, bine, rău, ești fericit totuși.
3) Există fericirea și plăcerea clipei de față a hoțului și criminalului nedescoperit, și există plăcerea omului cuminte și de bine. Ai liber la voluptatea acestor plăceri și Dumnezeu îți respectă decizia lor, acordându-ți prin binecunoscutul concept al liberului arbitru o totală libertate să ai răgazul în viață să te ratezi și să faci păcate câte vrei, ori să fii un om al faptelor bune și cu frica Lui Dumnezeu, El nu se bagă și nu te judecă acum, el nu stinge incendiul în care pieri ci te întreabă dacă ai credință în El. Dacă da, focul se stinge de la sine, dacă nu, vei arde în casă sau vei pieri sub dărâmături de cutremur cu toți copiii tăi. Astfel, ca să-și scuze neființa Dumnezeu are doar specializarea de a veni și a te rezolva DUPĂ CE VEI DECEDA, după ce toate funcțiile s-au oprit în tine, inclusiv funcția și simțul răspunderii, să-ți ceară socoteală ție, unui abur volatilizat vagabond prin spațiu în căutarea Raiului, pentru tot ce ai făcut cât ai fost viu și ai avut niște coordonate GPS pe fața acestui pământ.
4) Nu-i interesant basmul acesta al religiei prin care inteligența oamenilor și conștiința lor de sine își capătă o rezolvare și după moarte ? Iată, cât ești viu ai tot timpul să trăiești și să păcătuiești sau nu, Dumnezeu nu te oprește la timp a mai face păcate și nu te încurajează bătându-te cu mâna pe umăr dacă faci fapte bune, El cere socoteală exclusiv sufletului din tine, și nu cât este în tine ci după ce ți-a ieșit din gura schimonosită în dureri agonizante de muribund și a zburat la Cer către întâlnirea mult așteptată cu Dumnezeu. Sufletul tău în această ipostază autoportantă prin văzduh e mai tare decât toate elementele și fenomenele naturii deoarece nu este ca un curent electric care s-a volatilizat și întrerupt când conductorul, trupul tău a murit și a ieșit din toate funcțiile. Sufletul tău are puterea, doar prin puterea magică a credinței, de a se propaga prin spațiu fără trup, fără conductor, sfidând legile fizicii și chimiei universal valabile, mai puțin la Înfricoșătoarea Judecată din Cer unde nici o lege a universului nu se mai aplică și doar legile Lui Dumnezeu au puterea să-ți țină sufletul activ și fără conductor, fără trup. Aceasta este o încurajare pentru homo sapiens, pentru a rezolva profan dar eficace chestiunea fricii morții astfel încât să nu mai ai neajunsul sufletesc de a realiza potrivit evidenței că odată ce ești mort, mort rămâi, și odată ce devii defunct se întrerupe tot ce era viu în tine, încât tot ce genera acel trup devine nul și se întrerupe, exact ca un curent electric ce nu există fără conductor, oamenilor însă nepăsându-le de aceste legi ale biologiei și fizicii căci ei au CREDINȚĂ, știința după care curentul electric numit suflet se poate propaga fără conductor. Și cu toate astea nu le pasă de faptul că sunt profani ai științei și legilor universului, apelând și preferând a zburda, pentru liniștea lor, nu pe câmpiile evidenței și rațiunii ci pe cele ale transcendenței și ezotericului, în calitate de spirit, de abur, de suflet.
5) Plasându-și ambiția atemporală de a rezista morții și timpului și a învinge postum legile universului prin apelul la legile ezoterice supranaturale ale Lui Dumnezeu, oamenii au prins siguranța și încredințarea insurmontabilă că se află pe drumul cel bun și i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții Lui Dumnezeu a le fi intendentul și doctorul lor de serviciu și de gardă, doctorul care are grija unei adunături sangvinolente de carne perisabilă pe noi, sediu al tuturor bolilor și durerilor cât și a puține plăceri care se pedepsesc ulterior fiind considerate păcate.
6) Iată, culmea imaginației mărunte și efemere umane, cum creatorul universului, al galaxiilor, quasarilor, pulsarilor, găurilor negre și stelelor neutronice, trebuie să fie musai purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor Ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale, cerând toți sănătate, îndreptare, pace și liniște adunăturii biologice întâmplătoare de celule care suntem și în această ipostază îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de efemer, dezonorant și mărunt pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i cosmice importante prin Cer, să ne spargă furunculul cât nuca de la fund, să ne tămăduiască de el, de cancer și de buba neagră, să ne gestioneze tuturor nimicurile noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut întâi să ne facă, apoi trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, apoi să ne ajute s-o digerăm, cu tot programul nostru biologic până mâncarea se transformă în scârnăvie de care Dumnezeu știe, și nici că-i miroase pe la nas, nici că-i pasă că, fiind noi fii de Dumnezeu, El a pus mizeria și drama septică în noi, având grijă ca să se scutească pe Sine de tot ce-i rău și infect și lăsându-ne pe noi să ne umple toate bolile, mizeriile și molimele.
7) Nu trebuie să ne pese că Tatăl nostru din Cer nu e mizerabil ca noi, nu are corp pieritor, nu are dureri, nu are posibilitatea și nici voința de a suferi și muri solidar cu noi și beteșugurile noastre, nu are organe, nu are mațe și defecație, numai noi copiii Lui da, trebuind să facem în pantaloni până la doi ani și apoi în pamperşi după șaptezeci de ani imobilizați pe patul de boală. De aceea trebuie să ne relaxăm și să fim liniștiți căci Tatăl nostru din Cer știe de toate sughițurile noastre, de toată forfoteala și chiorăitul mațelor noastre când pune Dumnezeu urechea pe burta noastră să asculte ce boli avem, ce boli lucrează în noi după planul divin, căci totul din noi este în atenția unui gestionar de destin uman, în verificarea și planul unui Creator al nostru pe care L-am uns și intitulat Dumnezeu, doctorul, duhovnicul suprem, gestionarul destinelor noastre și astfel am scăpat de-o grijă și o neliniște cosmică.
8) Nu-i frumos așa ? Nu-i liniștitor să scăpăm de griji și frici cosmice și să nu ne mai doară capul ? Nu-i mai bine să fim credincioși după pariul lui Pascal după care dacă Dumnezeu nu există nu pierdem mare lucru, dar dacă El există și suntem necredincioși pierdem veșnicia și tot prin ura, prin biciul de foc al Lui Dumnezeu față de noi de i-am fost necredincioși ? Adică lumea zice că e mai bine să credem în Dumnezeu și noi vedem că nu avem cum să nu mulțumim Lui Dumnezeu pentru mâncarea noastră, de trebuie să mâncăm pâine cu initium și parizer din piele de pui, șorici și 40 de E-uri amestecate, că Dumnezeu vede tot și știe că mâncăm otrăvuri și scârnăvii să ne potolim mațele și să ne cadă mai bine la cancerul de colon, apoi să bem apă cu nitriți din fântână din care mămica lui i-a făcut bebelușului lapte praf și sărăcuțul s-a făcut verde, negru, trebuind medicii de la urgență să-i administreze albastru de metilen dar prea târziu : a murit sărăcuțul în scutece jelit cu lacrimi de sânge de mama lui care aduce laudă și fierbinți rugăciuni către Dumnezeu și către Iisus ce cheamă toți copiii să vină la el. Atâta apă bună e în munți iar noi prin grija Lui Dumnezeu, că tot îi cerem noi toate spre ființă trebuie să bem apă cu nitriți din fântâni, ori de canal din țevi ruginite ori apă de canal la preț de apă plată să ne cadă mai bine la pietrele la rinichi de la toată apa băută ca să ne potolim buzele care murmură cu evlavie rugăciuni înainte de culcare, și să visăm la Rai mulțumind lui Dumnezeu pentru tot : pentru sărăcie și pentru bogăție, pentru boală și pentru sănătatea ce se topește în noi de la primul răcnet de nou născut și prima gură de aer poluat, pentru pâinea și apa noastră cea de toate zilele, pentru visul nostru de fericire la Rai, la mântuire, la salvarea noastră când vom călători prin spațiul cosmic intergalactic stelar ca un abur printre comete și asteroizi în drumul nostru evident către Rai. Nu avem cum renunța la forța terapeutică a unui astfel de vis celest și idiot al mântuirii într-o lume informă a inevidenței și la tot felul de cai verzi pe pereți ce noi îi concepem foarte reali și plauzibili într-o emulație și exuberanță religioasă ce ne mângâie inima și gândul că în Cer vom scăpa de cancerul făcut de la parizerul din șorici de porc și gheare de pui tocate, amestecate cu E-uri și otrăvuri și frumos ambalate prin grija Lui Dumnezeu de-a ne da ceva de mâncat spre ființă.
IV)
1) E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având proasta reputație a unui fiasco universal la nivel de lumi create. Ceea ce se întâmplă pe pământ e un fiasco creaționist, lipsește marca unei excelențe creatoare, a unei certe geneze divine după care veșnic și peren Raiul trebuia să fie pe pământ și nu decorul preponderent sinistru în care se chinuie oamenii alungați din Rai din timpuri imemoriale dintr-o ambiție inuman de severă a Lui Dumnezeu. Nu de bunătatea Lui Dumnezeu credem în El ci de frica de El și de represiunea promisă de nu-i suntem loiali și cântăm în strună, în care omenirea se obligă moral de frica de Tatăl ei din Ceruri, de boli, dureri și suferință și de neputință să creadă în acest Dumnezeu chit că nu-L percep și văd decât în vis, în închipuire și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie ca un medic de gardă la control la patul bolii lor incurabile și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați cu soarta.
2) Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră istorică antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu care prin concept este bun și rațional, nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, tocmai copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu, Tatăl nostru, de infanticid și că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie și tragedia noastră umană nu s-a terminat. Încă mai evoluăm către catastrofă și declin al destinului uman. Destinul frânt și tragic pe pământ îl recuperăm și tămăduim unde altundeva decât în vis, în speranța din Cer ?
3) Pe pământ nu-i cale de fericire autentică și de nădejde. Căci destinul nostru, de la alungarea din Rai e programat ca o pedeapsă, e o evoluție a penitenței terestre pentru păcatul Adamului și Evei. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm în penitență, în rău și în dramă ca specie umană damnată pe pământ. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, cu stigmatul pedepsei divine moștenit pe cap din tată în fiu, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu, iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc, când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri prin mâna diavolilor zice-se, oricâte neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, de la Tatăl ei din Ceruri această tristă omenire.
4) Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare normală a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, deci numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al evoluției creierului uman, al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge pompat din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci "cuvântul", cuvântul și conceptul de Dumnezeu, creatorul galaxiilor zice-se, e motorul inimilor umane. Inima animalelor nu pompează prin sânge pe Dumnezeu, căci nu sunt visătoare și superinteligente dobitoacele, calitate exclusiv umană care-L legitimează pe Dumnezeu scoțându-L din neant ca să existe spre beneficiul celor mai evoluate maimuțe primate numite oameni ce și-L inserează realmente în genele lor pe Dumnezeu într-o nișă genetică religioasă căreia îi place a-L simți pe Dumnezeu rege peste neputințele, gunoaiele și tragediile omenirii.
5) Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală din praf de stele care au aceleași elemente componente ca și trupul nostru, fier, carbon, magneziu, cupru etc, iar pe degete purtăm inele din aur care provine din zgura exploziilor supernovelor ce s-a condensat și adunat în adâncurile pământului, când vor vedea că stelele ne-au creat absolut întâmplător potrivit legilor entropiei și probabilității, și nu Dumnezeu, produs întâmplător al creierului uman inteligent, majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna.
6) Este o tristă și dezolantă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu real să se afișeze pe măsură, direct și incontestabil, evident, pregnant și temeinic, bun și eficient, real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit cosmic blazonul de credincioși și își pun cu mândrie eticheta de cunoscători și inițiați, bolnavi de morbul Lui Dumnezeu, cărora Dumnezeu li se revelează exclusiv. E dreptul lor să se înșele astfel, cum dreptul tuturor este să se înșele că Dumnezeu există, ori nu există. E o chestie de opțiune, de gust al oamenilor și de reacție a neuronilor din capul lor cărora le place sau nu de simptomul psihic plăcut numit Dumnezeu.
7) Tristă soartă că noi ca oameni, după Cartea Sfântă, creație de top a Lui Dumnezeu, încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi unde ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați și asfixiați ca specie. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral prea frumos și utopic ca să poată fi adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un alt Dumnezeu, un Dumnezeu al rațiunii și evidenței axiomatice incontestabile pe care oamenii nu-l știu, mai entuziast și dornic de veșnicie decât Dumnezeul oficial, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, să facă odată pentru totdeauna oameni sfinți și drepți, veșnici, serioși, bravi și fericiți, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ pe ici pe colo, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru DE LA ÎNCEPUT, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeul nou, Dumnezeul bun se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucurie de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam realmente într-o zi ține cu El de gât, cu programare bineînțeles, într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, o liturghie interactivă în live și în 3D într-un rai pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile terestre paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fructele coapte, fără îngeri cu săbii de foc să ne interzică, fără cerșetori care să ne scuipe că nu le dăm ceva, insistenți, impertinenți, infecți și abjecți la toate colțurile, făcuți de Dumnezeu cu drag, feblețea și slăbiciunea Lui și pe lumea asta și pe lumea cealaltă.
8) Iată, mai frumos și productiv pentru plăcerea și inima noastră ar fi fost cât suntem în viață să ne plimbăm prin raiul pământesc fără teamă de biciul și sabia de foc a îngerilor Lui Dumnezeu și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, măcar că gratuite dar otrăvite cu ura Lui Dumnezeu care ne zavistuieşte și urăşte din veac a mânca și noi ceva, a deprinde și noi niscai învățătură și înțelepciune din pomul cunoașterii binelui și răului. Dumnezeu a dat mere roșii, frumoase și parfumate dar a zis : "NU ! Eu sunt Dumnezeu și poruncesc să nu mâncați din pomul cunoașterii binelui și răului ! Să nu mâncați aceste mere și astfel să nu înțelegeți că sunteți goi, vulnerabili și aveți toate nevoile și toate grijile ! Să nu înțelegeți că pământul nu puteam să-L las gol, lipsit de cutremure, incendii, inundații, potoape, primejdii, dușmani, viruși și boli, lipsit și pustiu de voi, de lacrimile, durerile, chinurile și sângele vostru pe el prin șanțuri și câmpuri de război și să fac Raiul pe pământ când v-am pregătit unul în Cer și absolut doar după moarte, că asta a fost trebuința și plăcerea Mea pentru care așa am hotărât !"
9) Și zicând astfel Tatăl nostru din Cer, de atunci toți străbunii noștri, absolut toți, noi și copiii noștri, nepoții și strănepoții noștri au ratat și vor rata pe veci bucuria lor și a noastră de a ne plimba pur și simplu prin raiul pământesc, de a ne plimba și a avea treabă pur și simplu în timpul vieții în raiul ce ar fi trebuit să-l decreteze Dumnezeu PE PĂMÂNT, nu în Cer, pe pământ unde copiii noștri să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar cei mai mici, bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la raiul de pe pământ. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de evidentă, utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Atunci utilitatea Lui Dumnezeu pentru noi ar fi fost directă, naturală, deci bună și evidentă, existența și rostul Lui Dumnezeu printre destinele oamenilor ar fi fost o chestiune de evidență directă, naturală și logică și nu o chestiune de speculație prin mijlocul supranatural al religiei care maschează inexistența Lui Dumnezeu printr-o întreagă dogmatică obligatorie ce nu corespunde nici unei experiențe practice, naturale, direct senzoriale ci ține doar de simptom : acela că trebuie să ai în piept și în spatele pleoapelor închise doar simptomatica fierberii, imaginației și dorului fierbinte după un loc de popas, mântuire și liniște numit Rai în care să-ți tragi sufletul, să fii ca niciunde pe pământ apărat, protejat, izbăvit, care să contracareze răul direct și hăituiala omului de pe pământ prin grija unui părinte protector, un mentor care să te susțină cătinel în acest Rai să crești mare, fericit și lipsit de griji, nevoi, necazuri și dureri, mentor numit Dumnezeu.
10) Iată dar că dacă Dumnezeu a ales să fie invizibil și să nu existe în concretul care ne frige tălpile de drame și dureri, doar în abstractul care ne frige imaginația de dor de dreptate și mângâiere într-o lume neverosimilă, inutilă și tardivă din Cer în care vei accede cu condiția să fii defunct, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi fericiți, reușiți și buni noi oamenii, noi oamenii care suntem "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?
11) Ce putem face noi oamenii pentru a da acestei idei nobile și frumoase a Lui Dumnezeu o șansă reală și să nu zicem suficienți și răi că Dumnezeu nu există ? Iată ! Cred că putem fi buni, drepți, corecți, cinstiți ca și cum Dumnezeu ar exista, să nu ne pese că Dumnezeu nu există, să fim noi adică buni și responsabili de calitățile și meritele noastre care să vină din noi și bunătatea noastră intrinsecă umană, din genele noastre umane pe care să le înmulțim prin ambiție, prin voința și rațiunea noastră să avem mult mai mulți cromozomi ai binelui decât cei comuni maimuțelor primate cu care ne asemănăm deocamdată atât de mult la comportament reușind să fim încă barbari la atâta amar de vreme de la Facerea Lumii. Iată, prin rațiune, prin noi înșine să fim buni, nu prin panaceul apelului la speculația mitului religios, nu doar de frica represiunii Lui Dumnezeu care ne arată frankensteinian și lugubru biciul Lui, numit biciul Lui Dumnezeu, Tatăl nostru din Cer care ne deschide din fiecare filă a Bibliei demonstrativ spectrul porților iadului ca să vedem înfricoșați clocoteala în care vom fierbe dacă nu suntem cuminți. Putem fi buni și fără stigmatul fricii de represiune numit Dumnezeu, putem fi buni, renunțând a fi criminali, tâlhari și bestii și fără mijlocire forțată și supranaturală, doar dacă vrem să facem apel la rațiunea și bunătatea din noi simplu și direct și nu prin complicația supranaturală a mijlocirii religioase.
12) Atunci, presupunând că dacă Dumnezeu încă nu există ci măcar ideea de Dumnezeu ar exista așa ascunsă ca o stihie călătoare printre nebuloase stelare și galaxii, poate atunci, văzând că suntem toți buni, de necesitate, de bun simț și pentru dreptate, cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși sau necredincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa în sfârșit ÎNTÂI PE SINE, ca să devină vizibil și evident ca pământul, apa și aerul ce ne-nconjoară, ca să nu se mai ascundă după mit, după neant și speculație, apoi va inventa și raiul, raiul adevărat, abia acela pe care trebuia să-l facă pe pământ de-a pururi odată pentru totdeauna iar de nu l-a făcut, asta o simțim ca pe o tragedie, o molimă a timpurilor, a aerului și a simțurilor că a făcut Dumnezeu o așa nefăcută, o eroare a timpului și a cosmosului, de tot regretul : iadul pe pământ și Raiul la Sfântul Așteaptă.
13) Poate că astfel, prin această hotărâre epocală a Sa, Dumnezeu va catadicsi să anuleze și pulverizeze răul din noi adică iadul, iadul acela ezoteric, pretext și personificare a răului nostru natural și endemic de ființe aparținătoare regnului animal sălbatic prin definiție. Toți suntem sălbăticiuni evoluate. Iar oricât de evoluați și moderni am fi, sălbăticia și răul tot au rămas în noi și vorbesc despre noi ca iuțeala unui ardei scăpat în ceaunul cu dulceață. Suntem răi prin definiție dar este inutil și nedrept un iad inventat în Cer sau oriunde aiurea unde laolaltă cu criminalii intră și cei omorâți de ei dar care n-au crezut într-un Dumnezeu supranatural martor impasibil și răbdător al tuturora până se ucid de la Facerea Lumii între ei de curge sângele gârlă iar întreaga istorie a pământului și oamenilor, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, e o istorie a crimelor și ororilor. Bucuroși vom primi vestea transmisă la o oră de vârf în direct la tv în breaking news când va anunța Dumnezeu că s-a terminat cu răul pe pământ și a hotărât să instaureze și mute locația Raiului din Cer, pe pământ. Complementar și în contrapondere, ca o măsură necesară, bucuroși vom primi vestea când va desființa Dumnezeu iadul, când va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime, necazuri, boli, lacrimi, sânge, dureri și urgii cum pierim noi acum. Iadul să fie doar un muzeu al torturii, pe o stradă anume pe pământ, unde Dumnezeu ne va arăta cu intrare liberă cum pedepsește El doar pe cei cu adevărat criminali, tâlhari și hoți, fără putință de iertare, spre învățătură celor ce au apucături aidoma pentru a le pieri curajul și determinarea, plăcerea lor perversă de a face rău celor buni. Aceasta ar putea fi singura metodă forte de reeducare a omenirii înlocuind metodele clasice folosite de Dumnezeu prin pedeapsa după moarte în iad care nu mai sperie pe nimeni, pe nici un criminal și nici un tâlhar cu sânge rece. Doar când Dumnezeu va face un iad veritabil și eficace pe pământ exclusiv pentru cei care își merită chinul pentru crime și tâlhării care în fapt nu mai contenesc pe acest pământ, doar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți cei ce au inima curată și bună, anulând meritul artificial exclusiv al etichetei perimate religioase ca unică și exclusivă condiție să fii blând și drept, atunci evident că va desființa iadul speculativ al religiei în vogă curente, cerându-şi scuze pentru soluția eronată a acestui iad primordial, a acestei religii care este un mit și nu este logică și umană, văzând cum toți oamenii au devenit buni, drepți și cinstiți prin sinea lor umană și instinctuală, numai de triumful și pretextul rațiunii și nu de mitul și alegoria unei povești frumoase plasată în abstractul denumit Cer sau Rai.
14) Singurele explozii nucleare îndreptățite ar fi în ziua când Dumnezeu va detona iadul și Raiul din Cer aruncându-le în aer cu o mega bombă nucleară, singura îndreptățire pentru a exista o bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii. Și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul, nici iadul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, doar de dragul nostru și fiindcă s-a intitulat Tatăl nostru din Cer Dumnezeu s-ar îndura să se nască, să apară din neant pentru ochii și simțurile noastre vii, viu și real, palpabil ca orice fenomen al naturii, ca să vorbească direct cu noi, AICI ȘI ACUM în ziua și în zilele festive ale porților deschise în Rai și nu pe lumea cealaltă, adică nicăieri..."
