136) CÂND ÎL FACI PE DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ, RAIUL CHIAR DEVINE POSIBIL PE PĂMÂNT
1) Viitorul e clar. Și e al naibii de sumbru din punct de vedere uman. Și nu putem să ne ascundem de viitorul sumbru în siguranța înșelătoare a ignorării și uitării spunând filozofic și detașat că e normal să mori. Bineînțeles că e normal să mori, totul e de cum îți gestionezi în mintea ta această dispariție și frica de ea și ce interpretare filozofică de îmbărbătare îi dai. Orice interpretare i-ai da știi bine că viitorul începe mâine și ca mâine cu toții ne vom îmbolnăvi fiecare în ziua lui fatidică și vom ajunge pe un pat de spital mai tineri sau mai bătrâni și unii chiar vom muri pe un pat de spital, sau cu lumânarea la cap acasă sau fără lumânare direct pe stradă, de accidente sau de criminali și de tâlhari. Am început destul de tare, nu ? Dar așa trebuie să începi și să spui ca să te eliberezi, ceva în stil shakespearian care să-ți aducă imunitate și râs față de frica și oroarea de moarte, ceva despre lumea și viața asta nenorocită în care te-ai trezit înotând în valuri turbate, lăsând poveștile și poeziile pentru copii zburdând pe câmpii, Ninei Cassian. Noi trebuie s-o spunem pe de-a dreptul, s-o spunem fără ocolișuri că trăim pe pământ în mod curent chestiuni de viață și de moarte absolut dramatice pentru care nu poți decât să le zbieri de protest în cele patru zări, măcar să te audă stâncile și prăpăstiile munților când știi bine că Dumnezeu nu are cum să-și abată atenția de la timpu-i și treburile cosmice foarte prețioase ca să te asculte cum zbieri tu în pustiu pentru a arăta și dezvălui în nuditatea ei drama inexorabilă ce obligă omul să-și trăiască rolul care ne implică direct pe noi înșine ca actori ce suntem acum ai acestei vieți de rahat unde se întâmplă în mod curent cu fiecare dintre noi tragediile curente ce ne așteaptă cuminți pe toți iminent într-o zi. E o chestiune de ani când nu e de zile până când o vom păți fiecare. Și ca să fie mai frumos, ne trăim viața sub stigmatul lipsei oricărei scontări a anului, lunii și zilei când va cădea pacostea peste noi și vom crăpa (vă spun eu un secret și o îngăduință a Lui Dumnezeu care a dat așa ca să nu știi că mori, e mult mai bine așa să nu știi). Tot ce știi și poți sconta e că întâi o să suferi ușor, apoi o să te doară crunt ceva, iar la urmă, numai bun și frăgezit de toate aceste orori ale destinului de ființă ce s-a trezit într-un corp de carne năpădit de boli, molime și disfuncții, umflat de medicamente, să mori, sau să dormi cum spunea Shakespeare, adică să dispari... E ok dacă nu se poate altfel și ăsta pare a fi sensul universal al ființelor vii, să moară, cel mai bine și natural, fără un epitaf. Dar noi vrem un epitaf, ceva care să ne translateze undeva în infinit personalitatea și să spună că noi ființele vii și raționale am avea un amendament la acest act nud și banal numit moarte comună a întregului regn animal : Nu să mori oricum și comun ca orice lighioană fără să ai o atitudine în fața morții, fără să-ți învingi frica tăcând resemnat și să nu-i spui nimic, nu morții căci ea oricum nu te aude și nici nu o interesează ce spui tu, ea are căști pe urechi și ascultă muzică în timp ce își face plictisită unghiile și treaba cu tine. Ci Lui Dumnezeu să-i spui ultimul tău cuvânt, să-ți dedici și irosești ultima suflare nu pentru a face rugăciunile clasice de miluire și izbăvire pentru ca Dumnezeu să-ți curețe pista de decolare și portanță a sufletului care-ți va ieși disperat pe gură în zborul lui ahtiat celest către Rai, ci să-i spui Lui Dumnezeu ultimele tale gânduri cu gura amară și uscată de boală și de suferință și să-i spui că au rămas în tine atâtea lucruri nespuse și nerezolvate chiar dacă sufletul și-a luat tălpășița și ca să fie mai ușor pe aripile norilor, vântului și văzduhului, nu a luat nimic din tine : nici gânduri, nici emoții, visuri, sentimente, trăiri, amintiri, oameni dragi și iubiți, nimic. Toate îți vor rămâne în cap sau în piept undeva în clipa morții, vei muri cu toți oamenii dragi plantați în inimă, vei putrezi cu gândurile tale de-acum impregnate în tine ca memoria unui telefon mobil expirat aruncat într-un sertar încât te întrebi : Cine să știe ce-ai fost, ce-ai gândit și simțit vreodată ? Uneori nici cei ai tăi dragi nu știu nimic definitoriu despre tine și vei muri pe lumea asta cel mai probabil singur și neînțeles, uitat într-un colț de cimitir cum ne e menit tuturor... Și atunci ce vei face în Rai și cine vei fi fără cel ce ești acum ?, fără gândurile și emoțiile păstrate de inima egoistă ce nu lasă, ca o gaură neagră, nici măcar sufletului fugar în Cer să ia ceva, măcar o idee, o amintire sau un fior al tău ce l-ai avut, pentru a continua sub o altă formă povestea ta de-acum, și în Cer. Ei bine, în Cer nu poți continua. În Cer, reprezentat doar de sufletul gol pușcă, abur chior volatil în infinit căci cartela sim și fișierele îți vor rămâne captive în inima răpusă în sicriu, vei fi un venetic, mârâit de toți îngerii autohtoni și preafericiții Raiului că vii să le tulburi liniștea, veșnicia și tabieturile cu mofturile și dizertațiile tale filozofice asupra morții. Și ce vei face atunci atât de singur pe lumea cealaltă ?, atât de fără prieteni și fără cei de care ți-a fost atât de drag pe pământ și chiar și ei de-or muri nu te-or mai recunoaște nimeni în Rai, nici un înger, nici un prieten, nu ți-or ști numele, nu te-or lua de mână așa suflet gol și golit de identitatea ta, un abur în bejenie prin Cer și stors de conținut și de viața-ți îngropată în pământ ca un crap stors de icre, de tot ce era mai scump...
2) Cu perfuziile băgate în mâini pe patul de spital și în comentariile asistentelor spunând în gând în lacrimi : "Ah, dacă ar fi tatăl meu... ; ce bine că nu este... Ia uite săracul, nu pare prea bătrân dar ce legumă a ajuns, numai piele și os..", uite-așa am să mă ridic odată în capul oaselor aruncând tot instrumentarul medical de pe mine și privind la linia pulsului de pe monitor care s-a oprit și la tensiunea care e zero, de unde până mai deunăzi nu puteam să scap de ea, voi începe să plâng fără lacrimi căci muribunzii nu mai au lacrimi ; le-au consumat inutil o viață-ntreagă în loc să le lase și rezerve pentru groaznicele suferințe și dureri ale morții... Voi privi înduioșat și cătrănit în jur, mă voi trânti sfârșit pe patul alb de spital și cu obrajii în palme voi zice cutremurat :
- Dumnezeule ! Cum pot să mor și viața să se scurgă atât de tern și insignifiant din mine și tot ce-am fost simțire și gând, să rămână în mine uitat în cadavrul din mormânt și să se șteargă din mine în clipa morții atât de ușor și banal ca o tablă ștearsă cu buretele ? Când aveam Doamne în mine atâtea gânduri, atâtea planuri și proiecte, atâtea emoții, atâta dor pentru cei dragi, atâta iubire, atâta viață de trăit, ia uite cum mă mori tu Doamne atât de comun și devreme, atât de banal și asemeni tuturor celor ce mor, mai prinți, mai cerșetori, cu inima plină de viața mea netrăită toată, ca un pahar cu vin nebăut tot, cu inima fără puls, singura care mai are în ea pentru câteva clipe puterea de a se împotrivi morții și-o să mai bată câteva clipe rebelă fără suflet în tine... !
3) Inima mea, știu, e singura care va mai rămâne să bată în mine încă un pic chiar după ce somnul morții mă va toropi iar sufletul va fi ieșit demult dar inima, așa încăpățânată cum e ea să mai bată un pic și fără viață în ea, nu va înțelege de ce trebuie să moară și de ce trebuie să schimbe întunericul cald plin de emoții al pieptului cu întunericul lugubru și gol al sicriului. Dacă ai putea, dacă i-ai mai da Doamne dreptul omului în clipa morții la un ultim efort al brațelor și mâinilor cum condamnatul la spânzurătoare mai are dreptul la o ultimă țigară, ar trebui ca fiecărui om muribund să-i dai voie Doamne să-și bage mâna în piept, să-și scoată de vie inima bătând ultimele ritmuri ale vieții lui și să o arunce pe geamul de spital să cadă pe jos printre frunzarele uscate de castani din curtea spitalului și să fugă șchiopătând acasă ca un câine cotonogit unde o fetiță care iubește câinii s-o primească în casă și s-oascundă de hingherii morții. Căci inima nici unui om nu vrea și nici nu poate să moară căci ea vrea să arate tuturor Doamne că trucul cu care Tu ne faci muritori și nefericiți apoi ne învii pe lumea cealaltă este desconspirat... Căci Tu, modelul nostru etalon de bunătate și excelență din Cer ai ales să nu știi Doamne ce-nseamnă experiența morții astfel încât să înțelegi cum nu putem noi ca oameni făcuți de Tine să murim atât de simplu și ușor și să dispărem de pe fața pământului și să înviem tot atât de lesne hălăduind fără rost printre stele fără să mai avem un nume, fără buletin, fără chip și identitate, fără treburi pe-acolo, fără măcar să Te-ntrebăm Doamne pentru ce ne-ai scos din neantul dulce și liniștit al neființei, pentru ce ne-ai aruncat din Rai și ne-ai însăilat în această haltă facultativă și ponosită a timpului numită viață ?
4) Până la următorul tren în care tot omul va fi urcat mort pentru a fi deportat înapoi în neant de unde a venit, în această haltă a vieții nu poți face nimic mai acătării decât variațiuni pe o temă tragicomică și păcate pe bandă rulantă pe care Tu Doamne parcă ne îndemni mai abitir a le face scoțându-ne la tot pasul în cale diavolii care sunt responsabili cu ispitele, cu plăcerile, cu viciile și cu tot ce mai dă gust, sare și piper vieții omului. Căci e tragică și e comică și e macabră această glumă proastă intitulată viața noastră care fiind viață de ființe inteligente, conștiente de univers, de galaxii, de quasari, de pulsari și de găuri negre, de relativitatea timpului și a spațiului, este totuși omul obligat a se duce dracului cu toată mintea lui căzând victimă finală a demenței senile și a alzheimerului, victimă umilă și condamnată la precaritatea existenței pândită de atâtea pericole, în frunte cu pericolul medical al însăși structurii anatomice, a materiei din care ai construit toate ființele regnului animal, carnea !, sediu al tuturor bolilor și durerilor. În definitiv Dumnezeule care ești etalon al măiestriei creatoare, al bunătății și înțelepciunii din univers, al perfecțiunii și excelenței, omul pe care l-ai creat nu poate muri atât de ușor și simplu, metodic și liturgic chiar dacă recomandarea corespunzătoare religioasă impune așa. Căci la stadiul de evoluție a inteligenței și spiritualității umane unde ne-a dus ca un efect normal gestul Tău de-a ne crea și a ne face diferiți de animale negânditoare și necuvântătoare, tot ce era mai corespunzător și tonic pentru psihicul uman Doamne ar fi fost lipsa sentimentului morții deci al falimentului personal iminent și inexorabil și în schimb să fi avut noi ca fii ai Tăi care ești veșnic Doamne, sentimentul egal al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, al triumfului forței omenești nemuritoare și creatoare aici pe pământ, aici unde trebuia să fie Raiul definitiv și irevocabil în coordonatele realității și actualității cum era perfect posibil în competența Ta creatoare Doamne, dacă și Tu ai fi vrut asta pentru om... Vedem bine că nu ai vrut, nu că nu ai putut să ne dotezi cu mai multă fericire, excelență și noroc din magazia Ta cosmică plină doldora cu calități și blazoane pentru ființele inteligente din univers Doamne. Și ne-ai făcut să fim doar oameni cu atâta viață de trăit în ei și fără timp real și posibilități ca s-o poată trăi ; cu atâta iubire spusă, strigată, țipată, urlată de atâția oameni frumoși totuși (printre atâtea bestii umane pe care le-ai făcut și pe ele) ; cu atâția oameni buni care se tânguie și plâng nemângâiați cu făclia dreptății sau dragostei lor spulberate arzând dureros și etern în mâinile lor tremurânde și bolnave...!
5) Atâta iubire, atâta dor de viață pulsând în zadar pe lumea asta, în taină, pe oriunde vezi, pe aiurea, pe unde te uiți, peste tot... Atâta viață netrăită Dumnezeule, nu vezi că nu e o soluție și e inuman să omori atât de simplist o lume încărcată de atâta foc și atâta dorință de viață sub bocancul morții căreia i-ai dat libertate și autoritate să ne secere ca spicele și ca puii de avicola rulând pe banda de proces tehnologic în drumul către piept de pui și pulpe dezosate din galantar...? Sunt ucenicul Tău Doamne, aș vrea să fiu, ascultător, cuminte și învățăcel, dar nu pot răbda să văd și să înghit cu câtă ușurință îngropi cu de-a sila vieți întregi de copii abuzați și siluiți și omorâți în chinuri. Apoi iubiri mărturisite și nemărturisite, iubiri vii cu speranță și fără speranță, să bagi în pământ și în neființă suflete cu aripi care se mistuiesc de dor și de flacără etern neînțeleasă și nestinsă... Cu inima frântă plâng, că sunt singurul ascultător care am ieșit din rând în fața Ta, Doamne și cu degetele crispate prin aer Îți arăt că nu se poate muri..., că nu poți bagateliza și îngropa oameni dorind să trăiască bucuria minimă a vieții ori sfințiți de trăirile amorului mai înainte de a-i mângâia pe frunte o secundă, o secundă doar cu mântuirea și soluția Ta mângâietoare pentru toți prietenii mei cu inimile strepezite și nerezolvate de veșnic doritul vis de viață, de pace și de dragoste, de bucurie a vieții și de fericire...
6) Ce faci Doamne cu toți acești munți de bogății și nestemate de visuri de iubire, de viață și de pace zugrăvite în întrebări care Ți se aduc ofrandă la picioare de răzvrătiți care te întreabă de ce nu e mai bine pe pământ ? ; de ce e mai bine în Cer ? De ce acum nu e cazul să fim fericiți și de ce în lumea morților ni se promite o fericire veșnică ? Așteptăm inutil Doamne să faci ceva înălțător, ce știi Tu mai bine și mângâietor cu viețile noastre sfărâmate de tragedii și drame, cu inimile sfărâmate de iubire care ți le pun ofrandă dinaintea Ta, să faci ceva cu ele Doamne... Mai bine moare-mă pe mine Doamne, așa brutal și chinuitor, nu pe copii și nu pe cei nevinovați care nu-ți crâcnesc dar sunt victime fie ale bolilor, fie ale accidentelor, fie ale crimelor ! E de neînțeles cum uneori neatent ori luat cu alte treburi privești pe registrele Tale contabile și în camera cu monitoare de supraveghere și nu vezi cum în curtea denumită pământ unde ai atâtea camere de supraveghere hoții fug într-o veselie cu banii noștri și Tu te bucuri Doamne când preoții ne-ndeamnă la Sfânta Liturghie să ne rugăm pentru conducătorii noștri, unii dintre ei chiar hoții care fugeau cu banii noștri sub ochii tăi pe monitoare. Și e incredibil Doamne cum nu vezi pe aceleași monitoare cum se întâmplă atâtea crime și tâlhării ale unor monștri care ai îngăduit să se nască pe fața pământului, să crească și să respire același aer cu noi, numiți agresori, asupra unor nevinovați numiți victime de ale căror chinuri și drame ni-s pline televizoarele și inimile de strepezeală a simțurilor, de oroare și mânie ! Apoi, când omul nu e omorât de tâlhari siniştri, iată cum în laboratoarele Tale creaționiste ai lucrat o veșnicie Doamne să dai tuturor pe cap, credincioși ori necredincioși cuvenitul cancer în fază terminală, ori alte boli care de care mai cumplite, ori pandemii, ori alte molime cu care mândru ai semnat de creație și le-ai dat pe toate pe capul omului, creația Ta de top numit om pe care ce mult l-ai iubit ! Și astfel iată cum mor oamenii de ciumă și holeră, de malarie, de SIDA și de ebola, de lepră, de răpciugă, în accident de mașină, tren sau avion, furați înșelați, excrocați de la Facerea Lumii. Pentru toate aceste grozăvii Doamne eu îți declar în scris că nu mai suport, nici eu nu mai suport și nici prietenii mei. Dar dacă Doamne eu îți ajung să mă omori, fii mulțumit cu asta dar lasă-mi prietenii credincioși în pace, oamenii buni care se roagă la tine ferește-i de grozăvii, nu-i năpăstui pe ei, omoară în faşă, în burta mamei lor până să se nască doar criminalii, tâlharii și escrocii că sunt atât de endemici, sunt atâția și atât de îngăduiți și presărați de Tine pe fața acestui pământ și iartă-mă pe mine, ucenicul Tău răzvrătit care îți plânge de căință și durere la picioare stropindu-ți mantia Ta drapată cu stele, cu lacrimi sincere, neoprite de dor de viață și de dreptate nu atât pentru mine cât pentru cei cu adevărat prigoniți și omorâți pentru dreptate...
..................................................
7) Plângând așa pe jos în camera de reanimare din spital, cu perfuziile scoase și cu asistentele înnebunite de groază că le dau ăia afară că m-au lăsat nesupravegheat și am pieptul deschis și plin de pense că mi-am băgat singur mâna în piept și mi-am smuls inima brutal cu tot cu plămâni din piept și mi-am aruncat-o pe geam să se ducă schelălăind acasă la o fetiță care s-o ascundă în casă, să sară gardul spitalului și să nu mor cu ea vie în piept în spital cum mor atâția, cum mor toți, cum mor și sfârșesc invariabil sub tăvălugul sordid al bolilor, suferințelor și neființei toate speranțele și visele și dorurile noastre, toate viețile noastre, toate învinse de o boală finală ori un accident, ori o crimă adus cu smurdul pe patul de spital sau direct pe asfalt...
8) În acest tablou dramatic Dumnezeu va deschide ușa, toți medicii și asistentele vor cădea pe jos, își vor acoperi fețele de incandescenta lumină a Lui Dumnezeu năvălită în salonul de terapie intensivă de spital și vor tremura ca șoarecii prin colțurile camerei... Atunci, bunul Dumnezeu îi va aduna pe toți de pe jos și le va spune :
- Eei ! Ce mai stați... ? Luati toți câte o foaie de hârtie și dați-vă demisia... Vă iau în solda mea pe toți... De azi vă las șomeri, vă anunț că spitalele se vor desființa. Atât spitalele cât și cimitirele. Nu veți mai avea nevoie de spitale, adio boli care să vă macine și nici de urât și nici de moarte nu veți mai suferi... Este incredibil cum a evoluat inteligența din capul omului ca prototip încât iată, m-ați convins că meritați o soartă mai bună și este cazul să fac o revoluție a mântuirii și fericirii de pe lumea cealaltă a morților care m-au dezamăgit mai mult decât posibilitățile nobile ale lumii viilor în care n-am avut încredere. Chinuitul ăsta fără inimă în piept, că și-a aruncat-o pe fereastră să fugă, nu vedeți, m-a convins că sunteți buni pentru că sunteți făcuți de mine și v-am pus numele de oameni nu ca să fiți nefericiți cât sunteți vii și fericiți în stare defunctă în lumea din Cer pe care mă gândesc s-o schimb de dragul vostru și să fiți fericiți în lumea de pe fața acestui pământ... Căci meritați dragostea Mea... Niciodată nu m-am gândit că meritați mai mult și că sunteți totuși niște excelențe printre entitățile și formele vii de viață din univers tocmai fiindcă Eu v-am creat. Diavolii ? M-am gândit că sunt buni ca să vă pedepsească exemplar pentru încăpățânarea de a-mi încălca cuvântul. Dar chiar și așa nici un părinte nu-şi pedepsește copilul oricât i-ar greși fără să aibă inima strânsă că a greșit el însuși și fără lacrimi de remușcare. De azi, îi demit pe diavoli și negiuirile lor... Din 580 de diavoli câți sunt în senatul și în camera deputaților iadului, las numai 300... Mi-au demonstrat că diavolii sunt inutili cu atâta iubire și dor de viață și de dreptate cât presărați voi în jur... Acum plecați acasă, că-mi dau lacrimile... L-ați făcut să plângă pe Dumnezeu, nu-nțelegeți... ?
..................................................
9) Iar eu, mortul din camera devastată de spital am murit frumos și fericit, cu perfuziile smulse de la mâini și inima scoasă din piept și trimisă acasă unde e locul ei, lângă o fetiță miloasă care să-i dea adăpost și mâncare, nu în spital, nu în mormânt unde nu e viață, tot ce-i place ei mai mult, lucru pe care Dumnezeu, Tatăl nostru din Cer l-a înțeles... Că prin cuvântul spus care zidește iubire, prin declarația de pace și concordie spusă sincer și deschis Lui Dumnezeu care nu așteaptă numai rugăciuni stereotipe, opusă și total neverosimilă obișnuitelor declarații de ură și de război pe care îndeobște mai abitir și le fac oamenii unii altora, L-am intimidat pe Dumnezeu și L-am făcut să privească mai cu aplecare spre oamenii aruncați pe pământ din Rai ca într-un lagăr... Căci de la începutul lumii, nimeni nu a mai avut cutezanța, inspirația, nimeni nu L-a mai făcut pe Dumnezeu să plângă și să se căiasă de tot ce-a făcut sau n-a făcut pentru om, până la mine... Dacă eu am făcut-o, am făcut-o simțind că doar așa pot muri împăcat și fericit, iubind pe Dumnezeu și pe voi toți în loc să vă urăsc și disprețuiesc din fire cum atât de ușor îmi era și mai lesne ca în junglă bestiile...
10) A fi ca Dumnezeu, a fi una cu pacea, cu dragostea și cu bunătatea cu orice preț, e trucul frumos prin care ai cheile universului la îndemână : le bagi în broască, descui însăși ușa inimii Lui Dumnezeu și ușa tuturor imposibilităților și universul îți cade în brațe, ca o femeie îndrăgostită de tine iar Dumnezeu mai repară vieții omului ceea ce niciodată nu va fi făcut nerugat și impresionat de iubire până la lacrimi...
