CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA

CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA
Cine-a spus că Dumnezeu hălăduieşte într-un loc ascuns din cer de nimeni știut și că de-acolo gestionează destinele oamenilor și treburile universului întreg ? Spre mirarea și surpriza plăcută a tuturor, trebuie spus că Dumnezeu trăiește sau musai ar trebui să trăiască într-un loc de pe pământ, aici, undeva pe sub ochii noștri plini de somn și puchini și plini de solemnitatea trăirilor religioase fără de care toți oamenii sunt pierduți într-o lume a degringoladei și disoluției totale, semn că soluția de avarie pe această lume și până într-o sută de secole de-acum încolo, până în anul douăsprezece mii paisprezece este soluția religioasă, căci nu numai secolul douăzeci și unu, așa cum spunea Andrè Malreaux, ci și secolul o sută douăzeci și unu dacă nu vor fi religioase, nu vor mai fi deloc. După încă o sută de secole de monoteism sub jugul Stăpânirii Dumnezeului curent unic de azi denumit de unii Savaot iar de alții Iehova, omenirea va schimba acest zeu ce va ieși ciclic din uz, cu credința în politeism, în mai mulți zei, cum a mai fost până în antichitate în istorie, închinându-se cu evlavie și pioșenie fie zeului Apollo, fie lui Zeus, fie lui Bachus care vor fi scoși iarăși de la naftalină de vanitatea religioasă a oamenilor ce vor fi în toate timpurile la fel de zeloși în credința lor, adică la fel de intoleranți cu cei de altă credință cum sunt și astăzi cei ce frecventează exuberanți toate religiile curente la modă în ziua de azi. Să luăm aminte însă că războaiele și crimele, ororile și genocidurile, exploatările omului de către om, practica arată că vor prolifera regulat în toate timpurile și sub toate religiile. Dacă două mii de ani de monoteism sub formă creștină, hinduistă, şintoistă, etc. , plus vreo două, trei mii de ani de politeism sau păgânism cât a fost din preistorie până în antichitate, nu au fost suficienți pentru a lămuri omenirea că atmosfera de ostilitate și ură între oameni suprapusă perfect pe obișnuința războinică a firii regnului animal și uman ce nu va înceta niciodată, fiindcă așa este făcută spița regnului animal din care fac parte și oamenii, iar dacă această situație va continua tot așa, nu știu ce ar mai trebui să se întâmple ca să vedem clar că soarta noastră în univers este croită să fim veșnic în conflict unii cu alții, să fim beligeranți și programatic să ne urâm și disprețuim de moarte, cu religie ori nu, bestii sau oameni bestiali, totuna. Religia clamează iubirea între oameni, pioșenia, mila, grefate patologic și nepotrivit pe un puternic fond ancestral biologic de ură și dispreț care nu va înceta niciodată fiindcă biologia spune că suntem înainte de toate animale iar ura și sălbăticia endemică din regnul animal vor fi totdeauna naturale și cu atât mai puternice și rafinate cu cât ființele vor fi mai inteligente și evoluate. Omul urăște mult mai profund și perfid decât animalul, tocmai fiindcă este inteligent, iar inteligența presupune ascuțirea urii și maleficului din noi ca să se potrivească puterii și măsurii acestei inteligențe. Fără inteligență era imposibilă dezvoltarea sentimentului religios. Sub puterea sentimentului religios, realitatea ne vorbește că omenirea nu este evoluată pozitiv și nu poate progresa așa sub aspect valoric, moral și civic niciodată. Îndreptările religioase sunt într-adevăr bune dar ele nu mișcă consistent marea masă a oamenilor în general care rămân tot bestii în miezul lor biologic, religia ne garantând prin puterea ei că a putut salva omenirea de maleficul și bestialitatea din ea oricâte secole și milenii religioase au trecut și vor mai trece în istoria sângeroasă a omenirii. Procentul mic de oameni religioși care nu fac rău arată că religia nu a avut un răsunet consistent și o eficacitate practică și uzuală în morala și civismul oamenilor. Pentru bestia sălbatică a regnului animal, om sau dobitoc puse de Dumnezeu să viețuiască, pentru animale în general, religia nu e necesară, căci animalele, dobitoacele nu au nevoie de îndreptări morale și religioase, iar oamenii chiar dacă au nu se pot controla să nu se mai comporte barbar ca dobitoacele care prin firea lor nu se pot controla și modera să fie mai bune, miloase, smerite, pioase, acestea fiind nonsensuri pentru ele. Leul nu va putea fi mai bun și milos ca să nu mai sfârtece beregata antilopei căci ar muri de foame dacă nu ar mai omorî și nu ar mai înșela, iar o hienă care nu ar mai fura leşul gazelei pe care ghepardul tocmai ce s-a căznit s-o prindă, ar fi de râsul tuturor gheparzilor, celorlalte hiene zdravene la cap și gazelelor care toate și-ar lua nasul la purtare și ar ridiculiza biata hienă miloasă și dată în patima religioasă, patimă care numai pentru oameni spune să nu omori, să nu înșeli, să nu furi, etc. Chiar și Dumnezeu ar râde de dobitoacele care s-ar înfrăți și împrieteni într-o pace și concordie paradisiacă, unde nimeni nu face rău nimănui, unde haite de lei și antilope zugrăvite în reviste misionare ale sectanților religioși se privesc tandre bot în bot, și stau unele lângă altele odihnindu-se pe iarba verde a Raiului și socializând blânde pe veci. Comportamentul teoretic religios, blândețea și smerenia, mila și altruismul vin bine numai oamenilor care trăiesc într-o lume umană, religioasă, în care nu mai trebuie să ucizi pentru a nu fi ucis, deși practica arată că nu e tocmai așa căci nu degeaba oamenii au găsit aplicație în viața lor reală dictonului că "pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești" , sau "ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur". De aici rezultă un adevăr incontestabil, acela că îndreptările religioase nu pot avea aplicabilitate și eficacitate în viața ființelor din carne, fie ele animale sau oameni. La oameni, cauza nobilă a caracteristicii religioase nu are puterea a se insera trainic în simțurile și instinctele noastre primare care nu ne opresc să nu ne comportăm dacă nu identic, atunci măcar similar cu dobitoacele. Să nu uităm că oamenii din toate timpurile au omorât în numele credinței lor particulare, când spre exemplu trăind în societatea imperiului otoman din vechime dacă aveai necugetarea să mărturisești altă credință puteai fi sigur că vei fi judecat de cadiu și condamnat de sultan degrabă să fii scurtat de cap fiind stigmatizat a fi denumit necredincios, ghiaur și păgân. Să nu uităm titulatura de război sfânt pe care unele religii o clamează frenetic și intolerant chiar în zilele noastre, unde scelerați și dezaxați ai îndobitocirii religioase aleg să se dinamiteze ei înșiși și să omoare și pe alții în numele credinței ce-i mobilizează și încurajează malefic ca să fie pure dispozitive kamikaze. Să nu uităm de inchiziție și arderile ei pe rug ale unor oameni considerați eretici, necredincioși și anatemizați pe măsură. Ura și disprețul credinciosului față de cel diferit de vanitatea sa sunt viscerale pe fond, că mărturisește ori nu, că este conștient ori nu de aceste orori de comportament bestial. Homo religiosus admite perfect ca umanitatea să nu-și merite această utopică titulatură din moment ce prin moravurile ei se verifică perfect dictonul homo homini lupus. Să lăsăm animalele cu sălbăticia și bestialitatea lor, care ne având iad și Rai nu au nici păcate și nici pretenția confortului și opțiunii paradisiace ca oamenii și să ne referim mai analitic la rasa umană religioasă prin ADN. Să constatăm astfel că inteligența i-a dus atât de departe pe oameni încât neajunsurilor firii și cărnii lor la fel de perisabilă cu a întregului regn de carne care nu-și permite luxul inteligenței ca oamenii, aceștia din urmă au găsit alternativa în soluția religioasă. Totul este posibil în percepția religioasă. Nu există impedimente care să nu poată fi depășite trăind ca om religios în cheia credinței care face ca iluzia fericirii să lucreze productiv în sufletul înaripat de opiumul credinței. Efectul ei mobilizator este posibil datorită inteligenței umane care a făcut ca viața să lucreze în această tristă dar eficace soluție de avarie religioasă în pofida neajunsurilor de tot felul. Fiind credincioși, oamenii demonstrează o inteligență. Fiind inteligenți, oamenii își cultivă o credință sine qua non. Fiind credincioși și inteligenți, oamenii nu mai mor de foame ca dobitoacele fiindcă au învățat să lucreze ogoarele, apoi să mulțumească Lui Dumnezeu pentru pâinea lor cea de toate zilele și pentru bunăvoința Lui Dumnezeu de a da ploaie ca să nu fie foamete și să nu mai fie nevoie să ucizi personal ca animalele fără de Dumnezeu pentru a mânca, să nu mai fie nevoie să înșeli și să furi mâncarea altuia, fiindcă o poți cumpăra de la magazin. Excepțiile confirmă și nu pot însă ascunde cruda realitate care arată că uneori în viață oamenii oricum fură, înșeală sau ucid pentru a mânca, așa cum a fost pe vremuri crunte de foamete în care canibalismul între oameni era o realitate și o necesitate, având de ales între a-ți ucide și mânca ruda muribundă de cancer, sau a muri tu de foame, că și-aşa murea în două, trei zile, mai mare paguba să îngropi atâta carne bună de mâncat. Spectrul dureros și amar al foamei n-a mai ținut cont între oameni de sentimentul religios. Foamea te îndeamnă să-L mănânci și pe Hristos dacă L-ai avea proaspăt mort la îndemână. De unde știm că niște înfometați nu L-au mâncat pe Iisus atunci când a murit și a dispărut subit ? Noi nu știm ce este foamea, având norocul unor festinuri opulente cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat ca să facem și adunăm destule șunci pe noi. Dar trăind realitatea foametei, să nu uităm aceste vremuri trăite de omenire și dacă Dumnezeu nu poate, să-i iertăm noi pe oameni, greșiții noștri cei de toate zilele nevoiți pe timp de foamete care a îngăduit-o Dumnezeu să-și mănânce morții ori integral, ori bucăți, pulpe mușchi și neapărat sânii fragezi ai femeilor moarte, toate prăjite sau neprăjite în tigaie, fără mujdei de usturoi și ulei inexistente pe foamete, sau crude, pe sărăcie ne existând nici lemne de foc. Dacă mai rămânea capul și burduhaiele să le pui în sicriu, erai mulțumit că mai are preotul ce prohodi, în lacrimile de înmormântare ipocrite și fără rost atâta vreme cât mai aveai între dinții nespălați carne de mort și în suflet un sentiment religios inutil și golit de orice rațiune. Nu știu ce a adus în omenire mai bun religia decât că sub pretextul unui echilibru social a mascat de fapt răul din noi și pornirea sălbatică cu care ne stătea mai bine să ni le fi asumat și să ni le recunoaștem natural ca ființe evoluate biologic din animalitatea pitecantropilor. Pentru cei ce mai cred în teoria creaționistă și neagă visceral evoluționismul, anume că omul a fost făcut direct așa cum este, cu puțin păr pe corp, cu maxilare reduse și fără canini mari, cu o inteligență și abilități specifice dăruite de-a gata de Dumnezeu numai oamenilor când a suflat peste ei duh de viață, ar face mai bine să se uite la documentare despre lumea primatelor, unde vor vedea că există urangutani care dându-li-se un prosop, urangutanul în inteligența sa l-a înmuiat în apă, apoi l-a stors efectiv de apă cu gesturi umane și s-a șters cu el pe bot și pe corp spre a se răcori de căldură. Nu putem rămâne sceptici la acest aspect și la altele cum ar fi asemănarea noastră atât de pronunțată cu maimuțele primate care știu să spargă nuci cu pietre și să folosească bețe drept unelte spre a scoate furnicile din termitieră, ori să ia crengi spre a-și bate semenii pe care îi urăsc, ori să dea cu pumnii în rivali așa cum fac și oamenii și așa cum fac și cimpanzeii ai căror femele au dispuse mamelele în zona pieptului ca și femeile noastre. Răul și animalitatea din noi precum și inteligența au o rădăcină atât de evidentă în istoria noastră biologică, ADN-ul nostru este atât de similar maimuțelor primate care ne-au furnizat mugurele de inteligență în curs de dezvoltare care a evoluat exponențial încât am devenit din pitecantropi și cimpanzei, homo religiosus iar în noi aceste însușiri și abilități specifice inteligenței s-au ascuțit spre a ne însufleți de infatuarea religioasă, o fază a evoluției inteligenței speciei din care a evoluat progresiv omul și nu știu ce câștig pozitiv și valoric a dobândit astfel decât relativitatea unei iluzii a binelui. Dacă strămoșii noștri biologici care ne-au furnizat inteligența ar fi avut intuiția că din ei vor evolua niște oameni a căror evoluție a inteligenței îi va conduce către dezvoltarea și ascuțirea unui sentiment religios ce nu rimează deloc cu pornirile pur sălbatice ale omenirii pe care nici o religie nu le poate eradica, pitecantropii și homo sapiens s-ar fi sinucis în masă, într-un gest de remușcare și autoflagelare extrem, realist și conștientizat, ca să ne scutească a ne da prin moștenire degenerarea cum am degenerat în fapt în varianta omului religios și criminal totodată, caracteristică sălbatică evolutivă de care omenirea nu se poate lecui oricâtă inteligență și patos al credinței ar clama. Nu mai trebuie să ne mirăm de unde vine răul din noi. Ne vine natural de la animalele din care am evoluat. Noi știam însă că Dumnezeu ne-a făcut. Cum ne putea face astfel încât să semănăm atât de identic tuturor bestiilor ? Cum creându-ne Dumnezeu ne-a putut da sentimentul religios atât de relativ și precar încât pe fondul lui să ne urâm și omorâm între noi atât de insurmontabil ca toate bestiile de la Facerea Lumii și până azi într-un ritm prolific și inexorabil ? Ce a adus mai bun religia și credința oamenilor în Dumnezeu dacă nu sunt deloc semne că răul din lume se va termina vreodată și că unii inocenți vor trebui veșnic să fie asasinați și să moară de mâna unora ce mărturisesc o credință și o frică de Dumnezeu ? Știu de ce omenirea nu poate renunța la războaie și confruntări. Totul vine prin puterea exemplului maniheist pe care l-a dat chiar Dumnezeu în Cartea Sfântă unde a spus că cine nu e cu El e împotriva Lui și cine nu adună cu El în Cer, pe pământ risipește. Înflăcărați de acest trist îndemn al Lui Dumnezeu, oamenii au plusat malefic și au statuat că cei diferiți de valorile lor trebuie combătuți și trebuie să moară de vreme ce sunt împotrivă. Știu de ce orientul nu se împacă mortal cu occidentul și istoria umanității va fi etern istoria unor crime sub ochii închiși ai Lui Dumnezeu. Religiile și credințele diferite insuflă în moravurile omenirii valori diferite și perfect antagonice în vanităţile specifice oponente. A-ți nega și distruge rivalul și oponentul e soluția cea mai la îndemână și confortabilă pentru omenirea îndobitocită de tarele de comportament ale sălbăticiei biologice. Când această sălbăticie se cuibărește perfid și inconștient în firea umană pe fondul găselniței soluției relative religioase, răul în lume și în oameni este definitiv și ireparabil. În ziua când orientul se va împăca cu occidentul refuzând grefa canceroasă a intoleranței religioase, când toți oamenii vor crede exclusiv în valori pur umane care unesc și nu în speculația convingerilor religioase antagonice care divid, omenirea va fi salvată, ne mai fiind nevoie nici de iad și nici de Rai, poate doar de un Dumnezeu strict reprezentativ și simbolic care să fie simbolul uniunii și concordiei umane, nu cel al urii și disprețului cu care îi mobilizează în devălmășie pe unele mase de oameni de o credință, contra altora de altă credință religioasă. În ziua când Rusia ortodoxă va da mâna cu occidentul catolic și cu orientul musulman plângând cu lacrimi de remușcare pentru tot ce omenesc i-ar putea uni pe oameni, iar religia ne mai putând să impună comportamentului omenirii ură și intoleranță, atunci putem spune că Dumnezeu a triumfat pe pământ iar iadul și Raiul din Cer au devenit inutile și caduce. Când toți oamenii vor crede într-un singur Dumnezeu și își vor face un singur tip de cruce ori nu-și vor mai face deloc, putem crede că Dumnezeu a reușit ceva în lumea asta care altfel vedem bine că e un rebut dumnezeiesc ascuns sub preș pentru mințile noastre de animale și dobitoace cu atât mai perfide cu cât sunt mai divers și diferit, rafinat religioase. Când Rusia, această minunată națiune cu artiști, genii și oameni celebri prin minunăția acestui popor măreț, va face parte din NATO, ori când Statele Unite și occidentul va face o uniune cu Comunitatea Statelor Independente, când Ucraina și Georgia se vor împăca cu minunata Rusie în lacrimi de remușcare și emulație pentru valorile pur umane ce unesc și nu dezbină, și când toți vor da mâna cu prietenii asiatici, cu marea Chină, Coree de Nord și Sud și cu Japonia, Iranul și Irakul și marea Indie și cu marele Israel și cu frumoasa Palestină și cu minunatele țări musulmane ce ne-au dat nemuritoarele povești din "O mie și una de nopți" , atunci și doar atunci Dumnezeu va arăta că îi pasă și va deveni o realitate, ne mai fiind nevoie să trăiască în Cer ci aici, pe pământ, sub ochii noștri plânşi de atâta emoție și bucurie.