VIAȚA-I DIVINĂ ( REACTUALIZAT)

39) VIAȚA-I DIVINĂ
 
                      1)
 
  Cântărețul orb George Nicolescu spunea într-un cântec că viața-i divină. Oare chiar credea când cânta asta în acel cântec stupid ? Cum poate fi divină viața pentru un orb care și-a pierdut puterea, dreptul și darul de a vedea, lucru esențial pentru lumea celor vii, ori n-a avut niciodată acest dar al vederii, așa cum sunt cei orbi din naștere ? Cum poate fi divină viața pentru un orb din naștere când acest handicap nu e decât o jicnire, un afront adus de fire unei ființe asupra căreia Dumnezeu emite pretenția de manufacturier șef și semnează de garanție și calitate sau cel puțin ar trebui să semneze ? Ne trezim astfel pe pământ cu tot felul de oameni, mai nenorociți sau nu, mai defecți sau nu, mai handicapați sau nu, pozne ale firii sau amărâți ai sorții cărora tuturor Dumnezeu le este Tată și Creator destoinic și mândru de a Sa Operă, bucurându-se când toți orbii și nenorociții pământului se roagă pentru sănătate și îndreptare. Ne întrebăm : Este ca și creație a Lui Dumnezeu viața și lumea oamenilor divină ? Are viața oamenilor ceva special și magnific când vedem că nu e decât rezultatul unui efect al întâmplărilor și evenimentelor cosmice terifiante afectând pământul cum a fost căderea unui asteroid în Golful Mexic acum 65 milioane de ani când prin asta s-a produs extincția dinozaurilor, prădătorii regulați ai strămoșilor noștri, prădători care până atunci ne mâncau fără probleme cu tot cu viața noastră divină și credința într-un Dumnezeu așijderi ? Dinozaurii au dispărut pentru că erau prea mari și nu aveau cum să evite catastrofa și unde să se ascundă de atmosfera nocivă a impactului exploziei asteroidului pe când gândacii, șoarecii și pitecantropii sau strămoșii noștri oricare-ar fi fost ei cu viața lor care ulterior și-au spus că e divină, s-au ascuns în pământ, în peșteri, în bordeie, oriunde. De acolo din peșteri oamenii au început să dezvolte sentimente de siguranță și confort, au început să tragă la aghioase și să gârâie satisfăcuți, deci să aibă și timp privat și sentimente pentru religie și Dumnezeu, căruia au început să le fie recunoscători pentru viața lor din peșteri, din bordeie, de oriunde au găsit ceva de mâncare care să le dea energia de a se ruga și mulțumi pentru asta Lui Dumnezeu și tot mai mult au început să-și spună din lipsă de o inspirație pertinentă și rațională că viața-i divină, e un dar și e o minune de la Dumnezeu. Ce minune poate fi viața așa zis divină ne întrebăm oripilați ridicând ochii către un cer tâmp, vid și plin de toate pericolele la adresa firavei seminții umane ? Nu e decât un neajuns și o pagubă a noastră viață când trăim timorați de frica de a n-o pierde în orice secundă atât de ușor, stupid și nefericit... Nu e decât o întâmplare că suntem așa și nu altfel. Puteam fi animale și nu mai eram religioși. Nu e decât o întâmplare că unul din strămoșii noștri nu a încercat tentația apei ca să ne îmbie pe toți să ne retragem în ape ca să ne crească în milioane de ani înotătoare și membrane între degete și să evoluăm și trăim frumușel în mări și oceane cum au făcut vechile mamifere ca balenele, delfinii, lamantinii, focile și vidrele cărora li s-au acrit să se hrănească cu atâta iarbă amară, rădăcini, gândaci și șerpi veninoși și au început să simtă în apă deliciul gustului dulce marin al peștelui și abilitatea de a-şi mișca lesne corpurile masive în apă. Viața oamenilor pe pământ nu e decât un efect al unei preferințe primordiale de habitat a speciei strămoșilor noștri oricare-ar fi fost ei care au preferat să rămână pe pământ și așa cum puteau evolua în apă crescându-le înotătoare sau nări tip valve ca la balene și foci zicând că suntem făcuți așa după chipul și asemănarea unui Dumnezeu acvatic, noi dintr-o întâmplare a firii am evoluat pe uscat scurtându-ni-se coloana vertebrală și căzându-ne cozile ca să devenim într-adevăr după chipul și asemănarea Dumnezeului curent care precum știm nu are coadă și nici înotătoare de mamifer acvatic sau pește. Faptul că balena are stomac cu mai multe camere, exact ca ierbivorele arată clar că nu a fost dintotdeauna așa, nu a fost creată de Dumnezeu din start cu înotătoare și cel mai probabil nu a fost creată de nimeni ca un prototip finit și perfect cum te-ai aștepta să fi creat Dumnezeu toate ființele : din capul locului finite, neschimbabile evolutiv, deci perfecte așa cum au fost făcute primordial de un Dumnezeu care și-a pus semnătura pe certificatul de calitate, durabilitate și garanție. Vedem în schimb că tot ce este viu, toate formele de viață doar au evoluat din ceva incipient de demult. De aceea te întrebi : De ce ar fi creat Dumnezeu balena ca și ierbivor prima dată, când din Biblie știm altfel, și doar din știință știm că aceasta a trăit pe pământ inițial și nu în oceane ? Cum putea fi creată balena altfel de cum este azi când școala, știința ne arată că a fost la început un mare ierbivor trăind pe pământ ? Intrând din întâmplare în apă și văzând că greutatea imensă nu mai e o problemă balena a început să simtă confort în apă și a rămas acolo. Picioarele inutile i s-au transformat : cele din față s-au făcut înotătoare iar cele din spate, nemaitrebuind au involuat și s-au retras minuscule în interiorul corpului rămânând un mic mugure vizibil la disecție. Cei ce cred că nimic din regnul animal nu a evoluat și din start toate au fost create de Dumnezeu așa cum sunt azi, să se întrebe de ce balena are în interiorul corpului doi muguri de picioare care au involuat în milioane de ani în oceane nefiind nevoie de picioare și vedem că tot ce trăiește în oceane are din plin și în principal înotătoare. Dumnezeu a făcut mamiferele ca să stea pe pământ, și peștii ca să stea în apă, neavând nevoie de plămâni. Unele s-au încăpățânat să nu stea acolo unde le-a pus Dumnezeu. Balenele s-au retras în oceane, iar unii pești au devenit zburători, pe când alții au ieșit pe malul apei începând să se târască pe mal cu înotătoarele drept picioare. Alte forme de viață cum ar fi anfibiile, adică broaștele și salamandrele au ales să trăiască și în apă și pe uscat. Nimeni n-a rămas locului unde l-a pus Dumnezeu. Până la urmă vom putea vedea broaște zburătoare, de ce nu ?, încăpățânate să nu rămână așa cum se spune că le-a creat Dumnezeu, dornice să capete aripi. Nici hipopotamii n-au fost creați de Dumnezeu așa cum sunt azi ci și ei au fost puțin schimbați în faza de început și se vor schimba și mai mult când vor evolua în timp în milioane de ani și le vor dispărea picioarele crescându-le și lor înotătoare și se vor hrăni cu pești. Sau de ce nu ? , evoluția nu exclude și hipopotami zburători cu câte o tonă de mușchi pectorali care să le deservească aripile de douăzeci de metri anvergură, iar greutatea să li se reducă semnificativ sub necesitatea evolutivă a zborului. Focile și vidrele sunt la jumătatea drumului evoluției. Membrele lor sunt pe jumătate picioare, pe jumătate înotătoare. Există ceva creat de Dumnezeu hotărât și din capul locului desăvârșit încât să nu mai trebuiască să evolueze ? Este evoluția speciilor o speculație prostească care nu place și dă frisoane adepților creaționismului în pofida tuturor evidențelor evoluției care arată cum nimic nu a fost pregătit pentru a fi creat din capul locului desăvârșit și suficient sieși și că natura și naturalul au dictat că toate trebuie să evolueze din ceva în altceva ? Fiindcă dintr-o opțiune noi nu am intrat în apă, atunci nu ni s-au transformat nici mâinile în înotătoare astfel că am putut să ne folosim de ele pe pământ la munca ogorului și să facem cu ele apoi semnul crucii la Sfânta Liturghie și să batem mătănii cu mâna la pământ și în zi de sărbătoare bucurându-L pe Dumnezeu. Suntem aidoma Lui Dumnezeu și El aidoma nouă, adică antropomorfi datorită întâmplării și evidenței evoluționiste care a făcut să avem forma ce-o avem și din rândurile noastre Dumnezeu să-și nască un Fiu tot antropomorf, Iisus, când nimic nu împiedica pe Dumnezeu să își nască un fiu Iisus nu neapărat antropomorf, ci dintr-un regn cosmic mai superior sau select dacă o fi vreunul. Nu putem crede autiști că Dumnezeu arată ca omul, ori ni se spune autist în Cartea Sfântă că omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dacă am avea măcar asemănarea Lui Dumnezeu și tot ar fi ceva, am fi buni, drepți și cinstiți ca El. Dar vedem că noi oamenii nu suntem decât bestii, animale, neavând nimic divin în noi, care doar am evoluat, spre paguba Lui Dumnezeu care nu a mai apucat să ne creeze niciodată fiind depășit de dinamica evoluționistă a noastră și a tuturor speciilor. Religia nu e decât Regulamentul și manualul după care ne completăm reciproc avantajos și avem nevoie unii de alții, noi de Dumnezeu și Dumnezeu de noi. Astfel, noi oamenii avem ocazia a spune în vanitatea noastră stupidă că viața-i divină și astfel Dumnezeu să aibă motive văzând exuberanța noastră religioasă să se mândrească și bucure că a făcut ceva, o creație bună și o scofală numită omenire în univers. E o aiureală stupidă să fii atât de orb încât să vezi ceva divin în viața noastră de carne cu sânge atât de lesne curgător în afara corpului de unde ni se trage unul din milionul de motive al morții. Căci în primul rând carne canceroasă și sânge leucemic suntem sau curgător prin răni de glonț sau cuțit, și mai apoi suntem spirit care se screme degeaba pentru transcendența inutilă a lumii celeilalte și cultivarea unui ezoterism religios lovit de nulitate fără suportul primordial al cărnii noastre mai totdeauna bolnavă și inaptă medical... Mântuirea sufletului nostru, pofta noastră ce-am poftit o viață de credincioșie, e datorată muncilor anterioare ale inimii și creierului nostru, bucăți vulnerabile de carne de care sufletul întotdeauna uită scârbit, parvenind și imigrând într-o zi venetic în Cer, uitând imoral de carne, de ispitele și nevoile ei, uitând de tot ce-am fost.

                        2)

  Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină, de sânge unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe și de moarte bună ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Om de factură divină înseamnă om rezistent, ori ce are divin și rezistent carnea mea care e un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca un dangăt de pericol iminent și scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?
  O, cum mai visăm de frumos la Dumnezeu și la Rai sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt prin care putem să visăm în fiecare zi aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre Cer și univers, dându-le nemeritat acestora o valoare,  consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta și căreia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul ! De aceea, ajunși pe culmile dezamăgirii de noi înșine și de universul din care am apărut, timorați și dezabuzați de frica și de scârba morții spunem sfârșiți de puteri și de răbdări că sănătatea e mai importantă decât toate, sănătatea, o chestiune a Creației pe care Dumnezeu a tratat-o cu o mediocritate creatoare sau cel puțin cu o indiferență incredibilă ce nu i-o putem ierta. Căci nu putem fi sănătoși prin firea și logica lucrurilor și trebuie în tot ceasul să cerșim sănătatea și totul de la Dumnezeu, ca să fim într-adevăr ceea ce și suntem, adică milogii jalnici ai universului. Dar Lui Dumnezeu îi place această crudă realitate umană. Dacă nu i-ar fi plăcut nu crea una mai perfectă, nu ne crea nemuritori, adică definitiv sănătoși ? Dumnezeu îi datorează sănătății noastre așa șubrede cum este, totul și ne dă atâta sănătate cât să nu ni se urce la cap o viață cu atâta fericire. Trebuie să fim sănătoși exact atât cât trebuie și ține sezonul nostru, exact atât cât vrea Dumnezeu. Căci noi suntem desertul Lui preferat și preocupațiunea Sa predilectă. Ce suntem noi pentru Dumnezeu dacă nu niște simple trufandale de sezon ? Cum putem trăi și spera ceva de la viața noastră mai mult decât a-i servi Lui Dumnezeu în durata unui sezon scurt pe care ni-L îngăduie Dumnezeu în scurta viață,  din interesul de a ne consuma proaspeți și nu bătrâni și uscați ca lemnele pădurii multiseculare ? Ce e Dumnezeu dacă nu un consumator de trufandale umane care să-i facă plăcere în Rai excitându-i și bucurându-i gustul divin potrivit trebuințelor numai de Dânsul știute pentru a se folosi de noi în Cer ? Căci ne dă Dumnezeu atâta timp și sănătate puțină să trăim cât mai suntem proaspeți și îi mai suntem pe plac după care expirăm, murim și Dumnezeu ne evită, se hrănește și delectează în continuare cu credința altora și altora proaspeți la rând. Iată explicația pentru care Dumnezeu nu a răbdat să trăim veșnic, căci ne-am face amari, tari și lemnoşi ca niște salate lăsate să crească în grădină până când fac semințe ; iar așa ceva este monstruos și nu pe gustul Lui Dumnezeu căruia îi place să fim proaspeți, mereu trebuindu-i prospătură pentru treburile de pe lumea cealaltă. Trăim ca să fim consumați în castronul cu salată al Lui Dumnezeu. Ce rost are să ne mai punem problema ce vom face în Rai și pentru ce trăim de fapt ? Suntem în crescătoria de trufandale a Lui Dumnezeu cotcodăcind inutil în ferma avicola ce se cheamă viață. Priviți găinile dintr-o fermă avicola. La fel de efemeri în cotcodăcitul nostru suntem și noi oamenii. Abia așa din spirit practic pentru folosul Lui Dumnezeu viața noastră se poate spune că-i divină. Nu divină pentru noi ci divină pentru El. Pentru Dumnezeu creștem și ne înmulțim astfel ! Nu suntem mândri și nu ne e de ajuns atât lucru ? Sau vrem și alt rost și alt înțeles al vieții ? Nu se poate să cunoaștem și să știm totul, orice înțeles, orice se poate ști despre viață ! Dumnezeu a hotărât că nu trebuie să știm nimic căci nu trebuie să mâncăm mere din pomul cunoașterii. De aceea trebuie să tăcem și să nu înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă. Trebuie să privim viața ca pe un film chinezesc fără subtitrare. A ști înseamnă a suferi. Cineva spunea că viața nu are nici o subtitrare ; ori o înțelegi cu tot neînțelesul ei, ori n-o înțelegi. Ce să mai înțelegi din acest loc al pătimirii inexorabile în care se constituie stagiul acesta de uzat și consumat în nevoi și orori, numit viață ? Cică viața e frumoasă și merită trăită ; și că trebuie să trăiești fără nici o scuză și să iubești, apoi să mori fără regrete. Bla, bla, bla, ce să spun...? Frumos și prețios spus, ca din cărți și ca din filme... Viața-i viață, "life is life", vorba cântecului. Dar cred că viața are totuși o subtitrare, nu ne lasă Dumnezeu să ne chinuim ca tâmpiții și să nu înțelegem nimic. Dar din păcate subtitrarea vieții este una defazată față de ce vorbesc actorii ; și ne chinuim să traducem subtitrarea vieții, fiecare în versiunea noastră proastă, unii zicând că au găsit rostul vieții, acela al credinței în Dumnezeu, alții zicând că nu există Dumnezeu astfel încât nu mai înțelegem nimic nici din propria noastră tălmăcire a vieții sau avem vanitatea obosiți de gânduri de a ne mulțumi cu orice înțeles i-am dat noi cândva, după care gata, mintea intră în concediu iar relaxarea intelectuală ne face sclavii ei supuși.

                        3)

  Nu poți trăi fără scuze, tot timpul trebuie să te scuzi, neştiind că de fapt te acuzi astfel. Dar ce contează că te acuzi ? Instinctul de conservare și frica de consecințe îți dictează subconștient că trebuie să te scuzi tot timpul. Când te scuzi, știi că cineva e mai tare decât tine, nu te crede și depinzi de mila lui. Dacă ar fi după tine i-ai da în cap și ai scăpa de această umilire a scuzei. Tot așa și în fața Lui Dumnezeu trebuie să te scuzi și smerești mereu în umilința rugăciunilor de iertare căci știm atât de clar că tot timpul trebuie să ne scuzăm, să ne milogim și rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor. Un univers în care te târăști ca un vierme în noroi în fața cuiva pentru iertare e un univers insuportabil. Când l-a creat Dumnezeu pe acest univers ca o infrastructură unde și-a pus omul, nu a avut fericita inspirație de a ne prevedea angoasele existențiale și sensibilitățile specific umane, nedând doi bani pe curul nostru de oameni, pe sensibilitățile noastre private. Dumnezeu nu s-a complicat cu sofisticări creaționiste la adresa noastră și ne-a lăsat să ne zbatem în mocirla lirismului și sensibilității noastre, să pierim sub greutatea fatală a visurilor și sentimentelor noastre. Tot timpul trebuie să suferim consecința inadecvării spiritului nostru care ne face inapți pentru tot și pentru toate. De aceea scuza și rugăciunea de iertare e panaceul și stratagema prin care credem că putem scăpa mai ușor trăind fără tortura de a fi striviți de soartă prea brutal. Cu stigmatul fricii de tot și de toate în noi, simțurile, voința și tonusul ne paralizează ; iar singura fericire care credeam că ne mai poate mângâia, iubirea, paralizează și ea căci trebuie să iubim cu cele mai adânci regrete ; căci iubind pe cineva e pentru prima și ultima oară și nu definitiv ci până când moartea ne va despărți de cei dragi... Cât vei avea de trăit în Rai, adică un miliard de ani, nu vei avea timp și nici voie să iubești și chiar de-ai vrea tot n-ai putea să iubești cu un schelet gol fără carne, ori poate ai vrea să iubești numai cu sufletul, tot ce-a mai rămas din tine, dar aceasta tot nu se poate căci sufletele sunt destinate să-L iubească numai pe Dumnezeu. De aceea trebuie să regreți cu lacrimi de sânge ultimul sărut căci e pentru ultima oară. În Rai nu vei avea norocul să-i săruți mâna Lui Dumnezeu, nici mantia divină drapată cu stele Swarovski, poate doar bocancii plini de noroi paradisiac dar și pentru asta va fi bătaie printre sfinții din Cer, canonizați ori încă nu. Căci în Rai nu vei mai săruta... Căci în Rai s-au zis cu pupăturile, cu voluptățile, cu dezmierdările și va fi loc numai de seriozitate, fără relaxări și timp de giugiuleli și iubire, va fi abnegație și nici o zăbăvnicie ca pe pământ, ci muncă asiduă și rupere de oase. În Rai va fi doar iubire... Iubire eternă și completă dar absolut platonică și insipidă, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptăți... În Rai vom fi doar furnici lucrătoare harnice și sterile, oarbe, autiste, care nu se iubesc și nu se împerechează, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii și mii de ouă. Nu e Dumnezeu care pe toți ne-a făcut, o adevărată matcă a stupului cu miere numit Rai ? Trupul e pentru pământ și pentru moarte iar sufletul pentru Rai unde curge lapte și miere la orice robinet sau din orice uger de vacă stearpă paradisiacă. Ce dacă murim ? Doar hoitul moare, asta e liniștea credinciosului,  astfel că se întoarce în pământ ceea ce-i făcut din pământ iar sufletul e rezervat pentru Dumnezeu.  Frumos și bine spus, nu mai poți avea argumente sau contraargumente la rețetele și scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor și despre învierea lor, colacul de salvare contra înnebunirii, și rămâi uimit cât de inteligent găsesc oamenii o stratagemă suportabilă de supraviețuire și cu visul doar la Rai și la mântuire se agață de poalele Lui Dumnezeu în ultima clipă ținându-se strâns de corzile credinței să nu cadă în golul neantului și neființei... Odată găsită această soluție, cu sentimentul datoriei împlinite, dornici de treabă, oamenii au pornit să-şi construiască viața, cu școli și biserici, mai puține școli și mai multe biserici bineînțeles. Interesul pentru Cer, deci pentru biserici, casele Domnului, e prioritar în fața interesului pentru cunoaștere, deci pentru școli, repudiat de Dumnezeu. Statistica spune că după revoluție s-au construit mii de școli în Romania. Și la fiecare școală, câte cinci biserici, cu cinci preoți și cinci dascăli, retribuiți corespunzător cu salariul minim pe economie, fără să plătească impozit ca tot omul, bineînțeles, după ce prestează în particular nunți, îngropăciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii își așteaptă cu atâta liniște și împăcare sfârșitul... Oricând un preot, trimisul Lui Dumnezeu pe pământ îi va da la cerere omului bolnav ultima împărtășanie. Liniștea pe care le-o dă oamenilor autosugestia confortului postum vine din indestructibila instrucție a puterii credinței ce aduce astfel îmbărbătarea pe care omul o dezvoltă toată viața în legătură cu dramatismul sfârșitului. Sfârșitul religios nu e un sfârșit și nu e o inexorabilă suferință și tragedie personală ci un reviriment și o renaștere supranaturală deci antinaturală. Ce-i pasă omului de această umilire a evidenței, a naturalului și a logicului care sunt violate de necesitatea credinței, atunci când omul are în sinapsele legăturilor neuronale programul autovindecării și imunizării prin efectul placebo al terapeuticii religioase iar orice altă teorie o respinge ca pe o grefă contraproductivă a sufletului și cărnii lui ? Obținerea fericirii și liniștii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare și nici un om cuminte religios la argumente laice sau ateiste despre lume și viață. Nu vei reuși decât să zdruncini acei oameni din buna lor funcționare în care se complac natural și pentru care sunt programați corespunzător de Dumnezeu pentru totdeauna în dulcea terapie a credinței. Nu poți schimba caracterul și convingerile oamenilor fără pericolul dezagregării și îmbolnăvirii lor de o meteahnă venetică pentru care nu sunt programați a o învinge și transforma într-o vindecare. Atacând convingerile oamenilor și mai ales cele religioase devii imoral și dăunător, ca unii muncitori care vor să introducă o locomotivă la revizie deși funcționa atât de bine așa veche cum era, iar după reparații vei vedea că locomotiva nu mai funcționează atât de bine spre disperarea mecanicului care înjură meșterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atât de bine chiar cu niște piese antice, uzate, pline de praf și ulei... Calitatea curentă și solid încetățenită a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Și omul și secolul său vor fi religioși sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez A. M. Nu are rost și spor să faci umbră pământului într-o stare duplicitară în care nu te revendici ca având idealul neștirbit al alienării religiozității pragmatice endemice care este mai în firea omului decât orice. Să crezi în ceva : într-o stare de grație căreia i s-a zis credință în Dumnezeu și care are darul de a-ți satisface speranțele și vanităţile religioase firești și vitale e cheia liniștii și a echilibrului în univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agăți să nu cazi în neant și în disperare. Rostul omului în viață e de a fi înrobit de Dumnezeu. Rugăciunea cea mai tare precum zicea Petre Țuțea este : "Înrobeşte-mă Doamne definitiv ca astfel gârbovit sub povara rugăciunilor să mă pot simți în sfârșit deplin liber și fericit în mizerie". Din clipa în care ai prins de veste că ești conștient și gândești și că ești din carne lesne vulnerabilă bolilor și metehnelor, vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de întuneric și de șovăielnică timiditate a scontării consecințelor pașilor tăi umili pe ulițele întunericului. Oricât de tare ai fi tot te sperii când cineva țipă la tine pe la spate. E frica de bestia întunericului care în sensibilitatea ta firavă e cel mai posibil și verosimil ca bestia să-ți facă rău, să te destructureze, să te consume iar instinctul de conservare îți spune că trebuie să faci ceva să te aperi, să ai o repulsie și un scut al firii ridicat anticipat împotriva stihiilor care te înspăimântă fiindcă ești mamifer deci în lanțul trofic undeva inferior, vulnerabil și lipsit de imunitate față de sălbăticia mediului ostil, atât al realității terestre cât și celei din cer unde umblă tot felul de duhuri rele. E insuportabil să te gândești cum suportă psihic ierbivorele teroarea prădătorilor vorace și nu au nici un mijloc mai eficace împotriva lor decât fuga disperată și unele măsuri naturale de camuflaj ori alte stratageme în mare parte inutile. Dacă ar fi avut un Dumnezeu izbăvitor n-ar fi fost prăzile mai fericite fluierând și făcându-şi unghiile când hienele ar fi mușcat de vii din ele ? O pradă credincioasă ar fi făcut lupul să înnebunească și să fugă stingherit mâncând pământul în păduri lăsând oaia să behăie smerită și să se bucure de credința și dumnezeul ei ovin. Fiind oameni cu sentimente trebuia să scăpăm și noi odată pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existențiale și să înlocuim paranoia și frica întunericului nu prin fugă sau panică cum fac dobitoacele ci prin ceva total eficace numit credință în Dumnezeu. În ziua când primul om îngrozit și hăituit de întuneric s-a uitat spre cer și a văzut ceva, niște stele licăritoare sau altă iluzie optică sau psihică convenabilă, s-a terminat cu teroarea fricii și omul a putut răbda să trăiască, să gândească, să vorbească, să-și construiască locuință cu zorzoane și mușcate la fereastră, cu pianină la care să cânte și apoi să doarmă liniștit cu îngerii aproape, și cu icoană la care să se închine înainte de culcare. Trezit din somn dimineața, odihnit, fără cearcăne, omul religios, mustind de Dumnezeu, a insuflat tuturor semenilor îngroziți de viață și stihiile dure ale naturii această stare de siguranță și de bine a credinței într-un eliberator de angoase numit Dumnezeu. Apoi au pornit cu toții a doua zi dimineață la biserică să-şi împărtășească unii altora aceste trăiri numite revelații divine. Ce fericiți au devenit oamenii... Fiindcă puține animale văd în culori și panoramic ca noi, nici un animal îngrozit de răgetele răpitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer ca oamenii să-și dobândească siguranța și liniștea agățându-şi ochii de un dumnezeu al dobitoacelor. Fugind mereu să se apere nici o lighioană n-a mai avut timp să vorbească, să gândească, să raționeze, să râdă și să doarmă liniștită ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbește și nu râde, nu are facultatea de a fi smerit și a se simți în siguranță și confortabil ca noi oamenii în fața vitregiilor și vicisitudinilor preponderente ale crudei sorți având scutul și argumentul credinței într-un Dumnezeu de serviciu. Să mulțumim deci primilor oameni preistorici care în fața vitregiilor sorții au avut inspirația de-a modela niște statuete din lut, numite în greacă terafim, (de la terra, lut, și fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vițel și fim, statuie), care venerate cu patos au împrumutat natural din virtuțile Raiului luând denumirea de serafimi ori heruvimi, și împrumutând sfințenie de la Dumnezeu au fost capabile să impună și primească respect de la înfricoșații muritori care cu totală dăruire au avut astfel ce venera creând în juru-le un sistem de valori implementate în ceea ce s-a denumit religie prin care oamenii au reușit a cere și revendica reală protecție prin mijlocirea lor pe lângă Dumnezeu pentru ca să ajute El neputinței noastre și să elimine disconfortul fricii de tot ce e ostil firii omului în mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticări și rafinări succesive în evurile istorice sălbatice și până la noi, statuetele au fost părăsite și uitate ca desuete și ridicole, ca și idoli, dar ideea și respectul de ele, de a fi supus unui idol suprem și exclusiv adecvat numit Dumnezeu a rămas biologic încrustată în mintea și inima omului. Prin muncile sufletului și minții oamenilor, prin alambicări și distilări succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reală viață și motivație de a se dezvolta impetuos în Cer ca o junglă nepătrunsă din sămânța preistorică rămasă în sufletul oamenilor din vremuri imemoriale în care superstiția adorării idolilor sfinți a prins putere și L-a legitimat pe Dumnezeu în inimile oamenilor exponențial odată cu trecerea timpului. Dumnezeu nu era decât un duh care se purta deasupra apelor. Simțind în noi niște prieteni și buni parteneri de dialog, pământ fertil unde să prindă putere a germina, a prins curaj și motivație a se metamorfoza și dezvolta potrivit firii noastre umane și astfel Dumnezeu a devenit asemeni nouă oamenilor, după chipul și înfățișarea noastră, apoi fiind prin definiție prea Bun, Sfânt și generos, ne-a împrumutat și nouă din calitățile-i, cizelându-ne și pe noi după chipul și înfățişarea-i după cum ne-a și mărturisit în Scriptură. Har Domnului că am dobândit astfel liniștea mult dorită ajutați esențial de Domnul și că trăim viața, care e frumoasă și merită trăită, la cota unui confort sporit ce vine prea târziu, după moarte, oferit doar de credință. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la cămașă de la pieptul nostru umflat de mândria credinței când simțim că "viața-i divină", potrivit unui cântec stupid al lui George Nicolescu, care a uitat să spună că de fapt viața noastră e o crimă nepedepsită a Lui Dumnezeu care n-a ucis pe nimeni și totuși toți mor în stânga și-n dreapta și nimeni nu știe cine-i omoară, toți dau vina pe boli și pe draci în lumea guvernată de al nostru Creator dar care tocmai fiindcă trăiește la marginea universului, sau într-un univers paralel, pentru că e conducătorul nostru e imun și nu poate fi tras la răspundere niciodată pentru nimic într-o lume plină de morți care au murit de crimele și genocidurile altora sau de bătrânețe și de moarte bună. Când nu mai putem găsi pe nimeni vinovat decât pe noi înșine de tristețea, nenorocul și nefericirea noastră, când fiind atât de buni și smeriți cum ne învață Dumnezeu iertăm greșiților noștri și nu mai vedem în cei ce ne omoară niște criminali odioși ci le întoarcem obrazul și ne rugăm Lui Dumnezeu pentru ei, putem spune că am atins sublimul, nirvana, katharsisul și chintesența mizerabilă a fericirii noastre particulare care ne face să fim mândri că avem un Dumnezeu și dacă El nu vine la noi,  plecăm noi la El în iureșul motivant al credinței noastre și spunem credincioși, exuberanți și bolnavi psihic că viața-i divină.

    

FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

25) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

                       1)

  Cineva mi-a spus că a mai văzut exact tipul ăsta de scris macabru pe internet. Probabil că am fost plagiat. De aceea am decis să scriu din ce în ce mai mult la cota cea mai macabră la care se poate scrie : Ca să le fie frică și groază nenorociților să mă copie. Să scriu într-o manieră revoluționară și printr-un curaj nebun să le pară înfiorător că prin manifestul meu fac răzmeriță în Rai și Îl întreb respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajez, de ce a fost să fie așa totul ?
  De ce naibii e așa urât rezultatul Facerii Lumii din care a decurs viața și moartea noastră pe pământ ? De ce nu e totul mai frumos de pe-acum, neașteptând să pleci aiurea tocmai în Rai să-ți găsești acolo liniștea și fericirea eternă și de ce n-o poți găsi definitiv aici și acum unde ne aflăm deocamdată în datele concrete ale evidenței și realității noastre firave și curente ? Dumnezeu, fără a-şi pierde din prestanță și meritele creatoare putea alege pentru noi dacă nu avea nimic împotrivă bineînțeles, să ne facă acest favor al unei variante terestre și raționale a fericirii și traiului omenesc, cea mai pertinentă și verosimilă pentru noi, adică posibilă aici pe meleagurile noastre, acasă la noi unde să ne pună Dumnezeu să trăim ca în Rai. Dacă Raiul terestru a fost pe pământ, nu a avut nici un rost ori rațiune să fie desființat. Dacă a fost desființat, înseamnă că nu a fost înființat la locul potrivit ; or putem să bănuim cumva că a făcut Dumnezeu vreodată un lucru nepotrivit și nelalocul lui ? Mai degrabă putem bănui că Raiul nu a existat niciodată decât a fost desființat de pe pământ și cu atât mai puțin a avut vreun rost să fie inaugurat în Cer unde nu sunt oameni vii să uzeze practic de el ci doar amintirea lor virtuală și fantastică. Viața la cote fantastice pentru oameni e insuportabilă căci e posibilă doar după moarte când deja e prea târziu totul. Prea târziu este a mai vorbi de rostul și sensul unui om atunci când moartea știm că e ucigașa simțurilor și percepțiilor noastre directe ca și caracteristici definitorii a tot ce-am avut mai identitar, prețios și viu în sinea noastră. Sufletul ? Nu are nici o valoare practică gândul la suflet și la evoluția sa fantastică de pe lumea cealaltă când n-avem nici o idee concretă, nici o cronică pertinentă de cum vom simți și trăi realitatea din Rai cu alte simțuri și cu altă identitate. Noi oamenii suntem unici în percepțiile și simțurile noastre ; și nu vrem să fim ca alții, răsuflând ușurați când vedem că suntem diferiți de alții din fericire. Urâm tot ce nu suntem noi și n-am suporta să fim o clipă în pielea altcuiva aici pe pământ, să simțim ca el, să vedem ca el, să urâm sau iubim tot ce-a urât sau iubit altul. În Cer ești înnoit : ți se transplantează alt creier, sau ți se resetează și spală cel pe care-l ai, dobândești altă încărcătură emoțională a inimii, altă conștiință, una nouă, celestă, potrivită datoriilor și trendului Cerului ; tot ce-ai fost odată, minte și inimă, sentimente și gânduri se evaporă când sufletul te lasă baltă cu totul pe patul morții și nu ia nimic cu el din tot ce-ai simțit și trăit zicând că sunt deșertăciuni și păcate și fuge de rupe pământul de la tine către Cer pregătit să ia o identitate nouă, uniformă nouă și adecvată, potrivită dezideratelor și ținutei paradisiace. Tu nu mai exiști ca suflet gonind prin Cer către Rai. Sufletul tău e altcineva. Nu se bucură ca tine și nu se mai simte fericit ca tine trăind fericirea paradisului care e o fericire plată, insipidă, anostă, nu pentru simțuri, nu pentru inimă care e din carne și deci păcătoasă. Fericirea din Rai e o fericire angoasantă, prea sofisticată, prea dulce,  pompoasă și bombastică, plină de prețiozitate și ighemonicoane, somptuozitate și fast, cu totul străină simțurilor tale calde, comune de-acum. În Rai e clar că nu te simți ca acasă și nu te vei simți bine, vei avea cel puțin o senzație de rău de Rai, așa cum oamenii au rău de mare ; de aceea e o eroare că Raiul nu e pe pământ și e o eroare că noi oamenii nu avem șansa în unica viața palpabilă de acum să trăim fericirea unui Rai terestru. Încă e o eroare că devenim buni și perfecți abia în Cer. E atât de târziu și inutil să fim și să devenim buni abia acolo... Poate meritam, sunt sigur că meritam ca specie în premieră creată de Dumnezeu în univers să fim ca și Operă de căpătâi creată de cineva vreodată în vidul și haosul înconjurător, ceva mai izbutiți ; să fim entități, ființe, mașinării de ce nu perfecte ?, similare ceasurilor elvețiene. De ce să nu fi fost noi făcuți încă din timpul vieții, prin funcționarea noastră ireproșabilă, niște entități diametral opuse haosului, dezordinii și întunericului ce stăpânesc tot universul, de ce să nu fi fost noi ceva contrar maleficului și păcatului, ființe perfect reprezentative a onora semnătura divină,  privilegiați ai Creației divine, niște capodopere cosmice ce nu aveau cum ele însele a-şi face rău unii altora stricându-şi reputația în proprii lor ochi și nici în ochii Creatorului acum pus la grea încercare în schimb dacă să regrete sau nu cum de a fost în stare să creeze așa ceva, pe noi, niște fii risipitori cum ne denumește în evanghelie...? Îi place Lui Dumnezeu ceea ce a creat ? Nimeni nu și-a mai pus așa întrebare, dar iată, aceasta-i întrebarea ! Suntem jalnici ca și creație ; suntem tot ce-a putut crea mai urât și jalnic Dumnezeu. Poate am fost buni la început dar la ce bun, căci ce mai contează ce am făcut sau n-am făcut noi ? Cert e că L-am făcut pe Dumnezeu de rușine sau Dumnezeu ne-a făcut de rușine făcându-ne, încât un univers întreg să constate că Facerea Lumii, dacă n-a fost de la început, dar a devenit până la urmă o catastrofă și de fapt un rebut cosmic, o intenție bună sfârșită cu o ratare de proporții... Nu trebuie dovezi explicite pentru a susține această tristă și gravă constatare a declinului și dezintegrării Operei Lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu a făcut nu numai oamenii, a făcut pământul și universul cu toate minunățiile lui. Dar dacă oamenii sunt jalnici toate celelalte minunății făcute de Dumnezeu sunt inutile și fără sens oricât de epatante ar fi. Un univers frumos și genial clădit de Dumnezeu, cu o lume plină de măcel, de cadavre și orori e un univers fără valoare, ridicol, scârbos și pe care nu poți decât să-l urăști, disprețuiești și dezavuezi siderat că a putut fi creat de Dumnezeu, tocmai de Dumnezeu. Într-un ocean al realităților universului, al lucrurilor frumoase din natură și realitatea înconjurătoare create de Dumnezeu, a fost de ajuns să fie aruncați oamenii ca să spurce și discrediteze totul. Oamenii, tot ce a proiectat mai special Dumnezeu pentru a decora celelalte minunății ale pământului, sunt o eroare divină, o greșeală impardonabilă cu atât mai gravă cu cât constați că Dumnezeu nefiind dispus sau în stare să-i repare sau să-i pună într-un uz normal și rațional pe oamenii pe care i-a creat, îi distruge în masă începând cu potopul lui Noe și terminând cu rușinoasa Apocalipsă, piesa de rezistență în oroare și scârbavnică, îndoielnică inspirație cu care și-a încheiat Dumnezeu scrisoarea de o mie de pagini către noi numită Biblie. Universul creat de Dumnezeu și pământul pe care ne-a pus să trăim nu mai au nici un rost când piesele de rezistență, oamenii, sunt defecte. Și nu sunt semne că mai e vreo speranță la reparație și reabilitare când însuși Dumnezeu n-a avut și n-are pentru noi decât soluția potopului, a apocalipsei și a iadului, evident. Suntem piese defecte din concepție într-o lume pentru asta inutil de frumoasă creată de Dumnezeu. Suntem dezamăgirea universului, produsul finit neisprăvit al unui autor incert și neverosimil, numit Dumnezeu. Suntem irecuperabili ca funcționalitate și dovada e că orice dialog al Lui Dumnezeu cu noi e despre iertare, milă, îndreptare, păcate, ștergere de păcate și în ultimă instanță pedeapsă în iad atunci când nu se mai poate face nimic și nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție. Atunci când e bine dispus Dumnezeu mai cheamă la El în Rai pe câțiva sporiți ai credinței specializați în obediența maximă a cultului personalității divine. Lumea făcută de Dumnezeu așa nu poate funcționa. E de ajuns să constați că oamenii, piesele de rezistență fabricate de Dumnezeu în realitatea înconjurătoare numită lume nu pot funcționa în mediul pus la dispoziție căci se strică imediat. Agenții patogeni care le determină defectarea sunt ceea ce se numesc diavolii care le inspiră păcatele, adică virușii care ne distrug, pentru care Dumnezeu nu are tratament și rezecă totul, aruncă totul la lada de gunoi a mormântului, de unde se încarcă marfarele morții ce ne duc pe mai toți la lagărul de exterminare în masă al iadului. Ca și specie selectă creată de Dumnezeu în coordonatele acestui spațiu și timp suntem o masă supusă genocidului și holocaustului. Oricât ne-ar fi iubit Dumnezeu suntem păcătoși deci defecți prin definiție deoarece nu putem fi imuni virușilor păcatelor decât numai unii dintre noi cu îndelungă și sporită credință, nereprezentativi restului omenirii supuse ratării inexorabile ca specie creată de Dumnezeu. De aceea totul e trist în tot ce se vede și se află în jur îmbiindu-ne orbi să spunem ce lume minunată avem, cum o descria Louis Armstrong în cântecul său, determinându-ne să ne facem cu evlavie semnul crucii mărind pe Dumnezeu care a făcut lumea. Lumea făcută astfel e o lume jalnică pentru care Dumnezeu a găsit soluția paliativă optimă a eradicării. Atât de mare e cangrena umană încât amputarea prin moarte nici măcar nu mai e o soluție suficientă pentru Dumnezeu care continuă pentru noi terapia curățării cangrenei și destructurării noastre a celor păcătoși prin damnarea la iad, ultima soluție. Moartea și iadul sunt în fapt cele două rușini pe care Dumnezeu a hotărât că le merităm chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui inutilă și târzie. Păcat că Dumnezeu n-a pus în noi indestructibilă virtutea excelenței paradisiace, nici să ne-o însușim, nici să o moștenim iar tot ce mai putem face cu un rest și dram de onoare este să murim și să plecăm supuși în iad ; căci umilința de-a fi condamnați la moarte și la iad e irefutabilă, imensă și determinantă în sine pentru noi și tristețile noastre. Nu mai putem fi veseli și mulțumiți niciodată, nici noi de noi înșine și nici de Creator, precum nici El de noi, specia căreia i-a hărăzit acest rușinos și umilitor destin al dispariției și pedepsei eterne, neavând altă soluție. Odată ce Dumnezeu neavând pentru noi nici o altă soluție decât moartea și iadul, nu mai are nici un rost să credem că putem fi recuperați căci ce-i omorât, omorât rămâne ! Și ce-i condamnat la iad, condamnat rămâne oricât ar mai intenționa Iisus să coboare în iad cu moartea pre moarte călcând și să fie mântuitorul nostru al unei specii moarte care nu mai poate reacționa, înnebunită de atâta chin al existenței, al loviturilor și țepelor vieții și loviturilor de grație ale bolilor și morții. Scoși din iad, ce să mai facă Iisus cu noi, cu niște înecați scoși pe marginea bălții infecte, cu plămânii plini de apa infectă și de mâlul chinurilor vieții și morții ? Oare de ce nu ne-a făcut Dumnezeu ca să putem trăi dar vrea să ne învie atât de târziu și inutil într-o lume a morții ? Oare de ce nu s-a îndurat Dumnezeu ca să ne dea forța infailibilă de a nu ne rata, de a fi niște excelențe și cópii fidele ale Creatorului ? Seminția umană, ca și produs rezultat în urma îndeletnicirilor divine merita o normală șansă, aceea a privilegiului de a ieși ca produse finite ireproșabile de pe mâini măiastre creatoare divine când trebuia să ne fi umplut de sfințenie și perfecțiune din start și de-a pururi fără de a mai neferici și spurca realitatea cu trista ipostază a unor lepădături cosmice ce suntem noi oamenii, care ori noi ne-am discreditat Creatorul, ori Creatorul ne-a discreditat pe noi creându-ne cârpaci, totuna e. În schimb nu-nțelegem cum n-am putut fi izbutiți de Dumnezeu și cum nu i-a ieșit experimentul cu noi. Cât de simplu era ca Dumnezeu să-şi permită luxul de a ne face perfecți, iar dacă nu chiar perfecți, măcar educați, iar dacă nu de bună voie și cu duhul blândeții Lui Dumnezeu atunci să fim educați și îmblânziți cu forța pentru ca Dumnezeu să-şi apere și obțină interesul : să ne facă clar și fără dubiu după chipul și asemănarea Sa ; iar pentru asta nu să folosească forța pedepsei împotriva noastră băgându-ne de-a valma pe toți în iad când devine prea târziu acest holocaust cosmic pentru recuperarea noastră, ci să folosească Dumnezeu forța persuasiunii preventive și inalienabile în beneficiul nostru de a ne educa indestructibil din capul locului, să ne facă apți incontestabil a lua în primire cu responsabilitate de la El Raiul amenajat de Creator pe pământ și nu aiurea și inutil în Cer, astfel ca noi, seminția umană să avem șansa istorică în univers să moștenim și gestionăm cu pricepere și aptitudine Raiul, această lume ultimă posibilă reușită a Lui Dumnezeu când lumea de pe pământ i-a eșuat. Pentru ce Dumnezeu n-a avut încredere și bună dispoziție să ne facă să trăim deci pe pământ ca în Rai în care să trăim cu responsabilitate, cu dăruire, cu demnitate și scrupulozitate, când Raiul din Cer e-o inutilitate iar lipsa lui terestră o nefericită și alertă necesitate ? O singură Biblie a fost insuficientă, dacă nu inutilă spre a ne face instructajul adecvat pentru a fi niște candidați buni pentru Rai. Sunt sigur că Dumnezeu n-a folosit pentru noi planul genial și perfect ci cel de duzină și de avarie. Ne-a plasat în Cer la fericire în ultimă instanță ; de ce nu și pe pământ în primă instanță ? Sunt sigur că oamenii mânați, conduși, determinați, obligați moral de ordinul și dispoziția urgentă și executorie a Lui Dumnezeu de a face Raiul pe pământ ar fi făcut o treabă faină pe pământul făcut RAI din capul locului de Dumnezeu, muncind fără precupețire, cu satisfacție, emulație, determinare și demnitate pentru a clădi cărămidă cu cărămidă Raiul și ideea lui pe pământ dacă și Dumnezeu ar fi vrut neapărat asta sincer și cu tot dinadinsul din capul locului. Dar nu a vrut ; și triști vedem asta din moment ce pe pământ avem de la Facerea Lumii o copie fidelă a iadului, un antrenament autentic pentru iadul de pe lumea cealaltă doar pentru faptul că Dumnezeu a găsit cea mai proastă soluție pentru greșelile noastre : ne-a dat naibii pe toți disperat că nu ne-a putut educa prin metodele Sale sfinte după care resemnat să-şi mai bată capul cu niște nătărăi ca noi ne-a alungat din Rai definitiv. Multe n-am putut noi pricepe de la Dumnezeu dar ne întrebăm și noi ca proștii pentru ce a făcut Dumnezeu iadul pe pământ când era perfect posibilă de instalat cu mâinile meștere ale Creatorului utopia Raiului pe pământ în locul iadului prin voința, efortul și colaborarea comună a oamenilor și a Lui Dumnezeu ca să fie clădită această măreață realizare pe pământ și nu aiurea în Cerul care e atât de grețos de departe de noi ? Puteam pe pământ să trăim evidența și logica Raiului într-o realitate curentă, limpede și nu una transcendentă, fantezistă, ezoterică ce ține absolut de vis, de intenție, de minciună autoasumată, de deziderat exclusivist și morbid al oamenilor să găsească fericirea doar prin religie și neapărat în neantul drapat cu fantezii paradisiace, când era atât de normal și în elementul nostru să trăim în viață și vii fericirea și nu absolut ilogic după moarte înghițind răbdători și smeriți, de foame, fărâmele și cojile uscate ale promisiunii divine că ne va fi mai bine exclusiv în Cer după ce ne va fi atât de rău pe pământ. Sunt sigur că puteam fi nemuritori. Cât efort L-ar mai fi costat pe Dumnezeu să ne facă așa și nu ne-a făcut ? Nu înțeleg ce satisfacție a avut Dumnezeu atunci când a creat ceva, universul, sistemele solare, Terra și pe noi, astfel încât nu am putut să fim odată pentru totdeauna perfecți și invulnerabili, sfinți în carne și oase, entități vii sănătoase, invulnerabile, brave și puternice dar obligatoriu lipsiți de putere și voință malefică, ci să fi avut o putere dulce și blândă cum e însăși puterea Lui Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri cu blândețea Sa proverbială ! Să fi căutat noi oamenii, istoricii, arheologii sute și mii de ani în istoria umanității o faptă rea și să nu fi găsit nici una căci adevărat ar fi fost că ce a născut din Dumnezeu numai pace și concordie ar fi fost în stare să facă pe fața acestui trist pământ. Inspirați de această pace, de evidența incontestabilă a realizărilor divine, noi astăzi puteam crede în bunele intenții ale acestui Dumnezeu care oficial e la cârma realității actuale sau așa se spune. Cu numai puțină voință din partea Lui Dumnezeu Facerea Lumii putea fi un succes și astfel o realitate ferită și scutită de toate ororile existenței și realității pe care le trăim de fapt noi oamenii, cobaii Lui Dumnezeu. Puteam în definitiv să fim și cobai dar niște cobai perfecți iar această perfecțiune era proba măreției și evidenței limpezi a unui Dumnezeu al realității și faptelor mari nu numai pe pământ, dar în tot universul al cărui Creator de aceea Îl puteam îndrituit numi "un Dumnezeu mare", semănător și furnizor de pace și dreptate. Iată, nimic din aceste două idealuri pe pământ, când nimic nu L-ar fi oprit pe Dumnezeul curent să scutească istoria și pe noi de tot ce-a fost rău și malefic în această lume de la facerea ei și n-a făcut-o. Nimic nu L-ar fi oprit pe Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al posibilităților și imposibilităților să ne aducă probe clare ale divinității inserate în conștiința noastră mângâiată de pacea și reușitele Lui Dumnezeu în această lume, să nu fi avut urechi să auzim vești rele și nici ochi să vărsăm lacrimi de durere, și nici gânduri de a face rău și a deveni dușmani altora sau a ne speria și suferi de răul dușmanilor noștri. Puteam să evităm a fi nevoiți să visăm la un Rai și o fericire consolatoare și reparatorie din altă viață când puteam avea totul aici și acum în viața asta prin voia și îngăduința Lui Dumnezeu. Sunt sigur că Dumnezeu creându-ne ca specie preferată inteligentă a Sa, ne-ar fi molipsit intrinsec și genetic dacă ar fi vrut de toate calitățile Sale divine fără alte scuze, complicații, explicații, amânări și fără alte motivări de ordin religios, motivări ieftine și nesustenabile cum ar fi aceea că vrea să ne dea o viață veșnică în Rai și să putem deveni cineva, sfinți și îngeri acolo și numai acolo în viața aceea veșnică și insipidă din Rai, fără simțuri, fără senzații, fără sentimente, fără conștiință, nimic decât numai iluzia unei identități indefinite și incerte. Ce mai poți simți fără creier și fără inimă când tot ce-a mai rămas din tine e un improbabil suflet fără chip, identitate și nume, un abur dezertor hăituit prin toate vămile văzduhului în lungul drum prin cer către Înfricoşătoarea Judecată și un loc și mai improbabil numit Rai ? Pentru ce nu e viața aceasta a noastră ACEEA din Rai ? Pentru ce acest ocol inutil și păgubos pe lumea aceasta, un nimic pe cât de mic, o scamă infimă la scara universului, dar o jale pe atât de mare și o vale a plângerii plină cu cadavrele noastre peste tot,  care e viața reală ce-o trăim în imensitatea timpului și spațiului dar culmea, trebuind să te chinui și să dai obolul și cotizația tuturor durerilor, suferințelor și lacrimilor din acest stagiu barbar numit viață și să mori, să dispari în final din acest sângeros decor, din acest lagăr de exterminare al vieții, culmea, Opera Lui Dumnezeu, ca abia atunci să moștenești și să te faci frate cu eternitatea și colocatar cu acte în regulă în Rai cu Dumnezeu ? Pentru ce această amânare a unui bine definitiv condiționată de examenul inutil și sângeros al unor scârbavnice realități ale vieții noastre sărmane făcută să fie doar o rampă de lansare în cosmos către eternitate, către nimic, o pistă de decolare către Rai plină de pietre și cuie intenționat puse de un dispozitor și supervizor al Creației ca să ne spargă cauciucurile și să ne bage bețe în roatele cu care gonim șchiopi către neantul gol poleit cu reclame paradisiace ? Numai un pic să fi insistat Dumnezeu la masa Sa de lucru și sunt sigur că am fi ieșit din foarfeca măiastră a croitoriei divine aidoma Lui Dumnezeu, atât la înfățișare cât și la caracter, precum din orice ouă ies creaturile cu forma și însușirile vietăților ce le-au ouat. Am ieșit în schimb ca dracu și pielea noastră neagră în zadar o spălăm cu săpunul credinței, năravul nostru de sălbăticiuni printre celelalte sălbăticiuni ale naturii rămâne iar ochii noștri se întreabă siderați pentru ce n-am ieșit la croială ca Dumnezeu care ne-a făcut chiar cu mâinile Sale sau nu ne-a făcut deloc ? Pentru ce trăim într-o lume în care nu e Dumnezeu decât dacă vrem noi intenționat să fie în inimile, în mințile noastre ce instinctiv aruncă flăcări de credință și iubire pentru Dumnezeu și îi dă viață, Îl resuscită, Îl obligă fără doar și poate să iasă degrabă din neant și să existe oriunde s-ar afla pentru noi, dragii de noi cu sufletele noastre amărâte cu tot ? Acestea-s întrebările simple de pus Lui Dumnezeu și în lipsa evidentă a unor răspunsuri în această viață, întrebările complicate și fără răspuns trebuie să ni le punem nouă înșine rămânând cu gustul amar dar singurul gust posibil și rezonabil al unor întrebări retorice la care Dumnezeu nu ne va da niciodată vreun răspuns, neavând unul, neavându-se nici măcar pe Sine. Când Dumnezeu ne putea lămuri limpede și clar ce e cu noi pe această lume, care e sensul și rostul nostru practic,  necostându-L nimic o explicație mai clară pentru noi, iată că a preferat să tacă chitic din lumea și universul Său paralel lăsându-ne pe noi oamenii să speculăm cu erorile și explicațiile noastre religioase sterile și neconcludente și să plusăm în această ceață și incertitudine a credinței creând ambițioși și riguroși lumea și știința teologică a religiei noastre, dedicându-ne o viață pentru această idee religioasă ca răspuns la tăcerea simptomatică a unui Dumnezeu care nu știe mai mult decât să vorbească tăcând sau să tacă vorbind cu noi în fel și chip prin intermediul religiei ; și nu numai că tace speriindu-se să-și facă auzit glasul rațional al identității Sale către noi preferând să ne spună secretul universului într-o carte de o mie de pagini numită Biblie dar se și ascunde ; și nu numai că se ascunde de noi pe care ne-a creat dintr-un lut real și neascuns dar se poticnește simptomatic de neant și nu poate ieși de acolo în realitatea curentă chemându-ne în schimb din tranșeea vidului Său pe noi la El ca ultimă soluție, scriindu-ne o scrisoare de o mie de pagini numită Biblie. Astfel că noi primind scrisoarea Lui Dumnezeu și făcându-ne-o carte de căpătâi îi dăm tot creditul Lui Dumnezeu și suntem seduși de El și cea mai comodă explicație pentru noi devine aceea că Dumnezeu există acolo unde vrem noi să existe, în neantul neființei căruia noi îi zicem neputincioși Rai, cuvânt care ne liniștește atât și ne face să ne lingem mulțumiți ca niște câini speriați rănile vieții. Puterea credinței noastre în Dumnezeu și lumea Lui celestă devine astfel decret care ne mângâie inimile și ne bandajează conștiințele. Acest postulat al credinței nu mai contează că este o abandonare de bună voie a gândirii și analizei, nu mai contează că este un elefant băgat în magazinul porțelanurilor analizei și rațiunii noastre, prin rolul său de doctorie amară credința devine suportabilă și terapeutică pentru noi, devine axiomă matematică și e cea mai reconfortantă terapie pentru mințile și inimile noastre obosite, fără de pricepere și apărare în fața stihiilor neprielnice ale universului. Cel mai convenabil pentru noi e să închidem ochii și să visăm, să ne simțim ca în Rai frecventând credința, această avanpremieră a terapiei de șoc de plăceri paradisiace ce ne așteaptă în viitor. Acolo, sosiți cu cățel și cu purcel pe ultimul drum al nostru către poarta Raiului, ne așteaptă centrul spa de recuperare a conștiinței noastre obosite de corvoadele vieții salvată miraculos dintre ruinele cadavrului nostru cu ocazia decesului. Lipsiți de orice recunoștință pentru cadavrul nostru, îl lăsăm vraiște pe patul de spital apoi pe marginea gropii în clipa morții, abandonându-l fără regrete și fără resentimente să putrezească în anostul și tristul nostru destin cadaveric în cavou printre râme și cârtițe. Pregătiți pentru săritura vieții noastre în eternitate, cadavrul nostru îl uităm și abandonăm fără regrete la marginea gropii precipitați și grăbiți, ca pe o umbrelă veche și ruptă în tren în goana și bucuria noastră de a fugi împiedicându-ne, către un dulce și promis necunoscut, schimbând legătura către peronul altui tren de rang mai înalt care ne va duce la clasa întâi bineînțeles pe drumul către Rai. O, ce bucurie ! Instalați comod în vagoanele directe pentru Rai uităm și nu ne mai interesează de soarta cadavrului nostru, singura barcă de salvare ce ne purta pe talazurile realității și vieții, singura plută la îndemână care e între noi și neant și ne cară efemer dar concret în timp și spațiu o vreme până când ajungem la marginea propriei noastre gropi din cimitir unde suntem băgați în pământ ca ceva inadecvat luminii, ascunși de univers și de toate. Pentru aceasta cât de dulce și comodă e senzația să închidem ochii și să începem să vedem sub pleoape cum din cadavrul nostru se evaporă ceva, un suflet cu aripi și cum Dumnezeu ca o crisalidă de fluture prinde forme metamorfozându-se din nimic și există pentru noi ca un "fluture negru al morții" (metaforă eminesciană), alții văzându-L alb și cum se mișcă și respiră ca și noi, are o inimă bună, sentimente și o mână bună care ne binecuvântează și ne apără de acolo de sus din Cer, o inimă bună care din umbră, atunci când nimeni nu ne mai iubea, inima Lui Dumnezeu ne iubește pe toți, vii sau morți și ne apără de demoni atunci când nimeni nu ne mai apăra, de câte ori ne rugăm Lui, Dumnezeului pe care disperați de nenorocirile vieții Îl decretăm în două cuvinte ca fiind Tatăl nostru din ceruri, al unor orfani pe care universul, timpul, spațiul și întâmplarea, entropia i-a făcut atât de trist și sărman de posibili și perisabili. Nu ne mai interesează restul explicațiilor, nu mai reacționăm la nenumăratele întrebări fără răspuns care mai rămân despre Dumnezeu pentru că mintea noastră s-a fecundat de sămânța credinței și precum ovulul se închide după ce este învins de un spermatozoid, ceilalți și celelalte întrebări fără răspuns nu mai au nici o șansă și nici un rost cum nici un rost nu mai are să ne întrebăm pentru ce Dumnezeu Cel Atotputernic are totuși inexplicabil acest handicap al tăcerii, al muțeniei simptomatice în comunicarea directă și nemijlocită cu noi ? Această muțenie a Lui Dumnezeu pentru noi nu e o problemă căci ea e aparentă și spulberată atunci când Dumnezeu ne face concesia să ne vorbească prin vis, prin închipuire, autosugestie și imaginație, prin evlavie, prin credință, prin neuronii noștri făcători de minuni care ni-L revelează pe Dumnezeu scoțându-L din nimic prin reacțiile neuronale chimico electrice din capul nostru ce ne determină și mobilizează la speranță când ne trezim speriați, să plusăm și mizăm totul în sfera emoțiilor religioase în dorința noastră avidă, în voința noastră încăpățânată de a crede speriați de singurătatea și pericolele universului că noi n-avem cum să fim singuri în univers ; Dumnezeu e împreună cu noi și ne-a mai dat și tot felul de îngeri păzitori și o puzderie de duhuri bune cu care a împresurat Cerul. Aceste ființe celeste împreună cu Dumnezeu sunt la dispoziția oamenilor fiind specializați și prompt pregătiți ca niște medici cu ambulanțe ale Cerului pentru noi și neputințele noastre să ne ajute. Exact ce ne trebuia. Chiar de-am ști sigur și matematic că Dumnezeu nu există, orice informație de acest gen ar fi inutilă și târzie ; e voia noastră a fiecăruia să ne bucurăm în parte de eroarea credinței sau necredinței noastre, iar ca și cazuri pierdute,  patologice în ambele cazuri, toți până la urmă putem să alegem pentru liniștea și terapia noastră calea credinței, cea mai ușoară și sigură iar cei ce mai șovăie n-au decât să se uite cu jind și invidie la cei sporiți în credință pe care nimic nu îi liniștește, luminându-le fețele și inimile și nu le alungă frica de vid mai mult decât de a vrea să fie împreună și în părtăşie cu acest demolator de vid, antidot de pericol și medicament pentru frică și singurătate care se numește Dumnezeu, cel mai frumos vis al universului, vis obligat să prindă viață din frumusețea și insistența obsesiilor și visurilor noastre bolnave...! Un par în cap sau o ghilotină face să cadă definitiv și irevocabil capul plin de visuri. Prea târziu. Contra fricii de moarte, contra morții însăși oamenii au luat măsuri încă din timpul vieții și au rezolvat prin credință problema lor existențială fără prea multă bătaie de cap, cu cap sau fără cap, vii sau morți.  

                         2)

  Câțiva au zis că sunt nebun să mă iau în piept cu Dumnezeu și să-L întreb cele ce nu se-ntreabă... Ei mi-au dat citat din Biblie și mi-au spus : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și mi-au spus că o să dau socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. M-au întrebat : Nu ți-e frică ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, părintele meu care mă iubește cu o inimă părtinitoare de părinte care niciodată nu face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Eu le-am spus că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei Îl iubesc cuminte și așezat, ortodox și din interes, din interesul de a le face lor efemer Dumnezeu parte de o bucățică de veșnicie ca să și-o pună pe inimă ca pe un pandantiv atunci când cred că au dreptul la mângâiere și izbăvire după o viață de rugăciuni, la spartul târgului când vine vremea să mori ; eu Îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță și nici un fundament. Toate fundamentele din această lume prin uzul îndelung și obsesiv devin fundamentalisme care toate ar trebui să tacă și dispară într-o explozie a refuzului și protestului uman față de tot ce se întâmplă. Dumnezeu poate exista liniștit adulat de câțiva fani mai loiali. Când toți par a căuta în Dumnezeu o soluție definitivă și obligatorie moral admirația și loialitatea enormă a tuturor se transformă în fanatism inflamat. Și orice fanatism e exclusivist și maniheist negând orice nu e de aceeași opinie sau egal de intens și fervent. Nu prietenie față de un oponent emană un fanatic ci cel puțin dispreț transformat până la urmă în ură manifestă. Fiindcă sunt om și nu înger și eu am dreptul la ură. Urăsc emulația și suficiența discreționară a oricărui fanatism ; iar cel religios e un fanatism cu totul durabil, inextricabil, infinit și epatant. Să fii singur și necredincios e distructiv și incomod moral dar e eliberator încât suprema liniște morală vine din distilarea conceptului de eliberare dusă până la extrem atunci când cucernicii credinței te numesc sceptic sau ateu. Distilatul rezultat astfel al scepticismului sau ateismului se numește libertate iar trăirea intensă a libertății înseamnă să fii trist pentru unicitatea ta, trist dar liber, precum și Luceafărul eminescian se simțea singur, trist, nemuritor și rece dar liber. Prefer reconfortantul sentiment al libertății și dreptului de a te înșela din orice motiv și pentru orice cauză în mod conștient și asumat și a-L lăsa pe Dumnezeu captură și pradă tuturor celor ce au certitudinea și revelația existenței Lui, care nu sunt liberi ci afiliați fanatismului religios mai manifest sau mai discret. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un mall sau club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, băşinile mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu cred că Dumnezeu a pus în mine un lighean de mațe ca să aibă vreme, aplecare și specializare să le știe tot rostul și pântecăraia lor și să mă apere de chiorăituri de foame ori de infarct mezenteric atunci când un accident biologic și anatomic întâmplător dictează ca circulația sanguină să se blocheze în mațe și ele să-mi putrezească de viu. Nu cred că Dumnezeu are obligația sau voința de a opri sau interveni inutil în cursul normal al evoluției biologice către îmbolnăvire și moarte și că ar mai avea vreo noimă să ne mai apere temporar și paliativ de boli și să amâne astfel circumstanțial prin oarecari însănătoșiri efemere iminența decesului și sfârșitului ca lege a firii și biologiei. Rugându-ne pentru sănătate ne rugăm împotriva naturii și pentru amânarea sentinței la moarte și e adevărat, putem fi tămăduiți de Dumnezeu odată sau de două ori și vom evita să murim tineri de cancer sau de un accident stupid apucând să trăim ani mulți în credincioșie și să murim de bătrânețe, demenți și decrepiți într-un azil de bătrâni spre disperarea asistentelor și infirmierelor obligate să ne spele de rahat în fiecare dimineață și seară și să ne șteargă miloase la gură de balele bătrâneții cu șervețelele de pe noptieră aduse de aparținători. Un junghi în inimă la tinerețe cât ești încă în puteri și limpede la cap și mai doritor ca oricând să dai un noroc cu Dumnezeu, te umple prematur de agonia morții care devine astfel mai responsabilă și curată decât să mori de alzheimer bătrân și decrepit într-un pat de azil după ce-ai experimentat o viață toată gama de dureri dispusă de Dumnezeu pentru tine în dosarul de dureri și boli cuvenite ce-ți sunt hărăzite și setate a le trăi odată cu viața. Pentru aceasta am zis că nu trebuie să strig la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toată liota rugăciunilor noastre stereotipe, cinice și ridicole, am zis că trebuie să fie foarte supărat pe noi și am zis că trebuie să stau deoparte ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea eu tac, îmi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și Îl caut pe Dumnezeu nu în Cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dau întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caut mercantil din interesul mântuirii ca toți, ci să-L caut în inima mea cea uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă... Dacă-L găsesc, de bine, dacă nu, nu... Nu vreau să am surpriza neagră de-a găsi un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă un vierme. Din mâinile unui Creator numit Dumnezeu, adică domnul tuturor zeilor dacă te iei după etimologia cuvântului,  nu ieșea o lume cu reversuri proaste. Pentru mine Satan nu există. Dacă există, atunci nu există Dumnezeu care n-ar fi avut nici un motiv rațional și logic să-şi bage bețe în roatele creației Sale știind că toți dracii împreună cu Satana ne vor încurca și sabota serios pe cărările vieții. Satana e doar o alegorie, o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini cum e obiceiul uman să dea vina pe altcineva și să fugă de răspundere, complicații și situații incomode, dând vina pe un Satan inexistent, descărcând pe el tot oful lor, toată mizeria lor morală,  propriile tare și greșeli de comportament... Pentru ce L-aş căuta pe Dumnezeu cu tot dinadinsul și cu toate riscurile într-un Cer indefinit, ascuns de realitățile triste ale unui pământ pustiit ? Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol prin ce avea El mai scump, oamenii, pe care i-a făcut nemilos și incredibil de vulnerabili, prin ispitirea și coruperea inexorabilă a fiecărui omuleț de câte un drac de serviciu destinat prin program. Pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu liberi să cădem în golul tuturor riscurilor și să suferim nonsensul promisiunilor schingiuirilor din iad, noi, punctul sensibil al Lui Dumnezeu și creaturile Sale preferate în univers care facem păcate cu voie sau fără de voie când puteam fi setați să nu le facem nicicând astfel încât diavolul cu instituția sa represivă să dea faliment ? Nu concep un Dumnezeu care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan, și nu știu de ce Divinul creator nu ne-a pus preventiv în cap inspirația și muza de a fi imuni la corupția și relele diavolești, dar în schimb suntem cu totul neputincioși prinși în plasa ispitirilor și relelor Satanei, ca și cum ar avea Domnul vreun interes să nu-l lase pe Scaraoțchi șomer ci trebuind musai să-i dea ceva de treabă în univers ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru, experimentând pe noi ispitirile și toată gama de păcate la care ne îmbie diavolul, un slujbaș în organigrama de funcționare a Cerului și patron al fabricii sale de procesare a cadavrelor noastre. Ce sunt cadavrele noastre dacă nu deşeul și zgura a tot ce-a mai rămas din noi după ce sufletul a fugit speriat în clipa morții din trupurile noastre calde și moi, foste creaturi preferate ale Domnului ? Când Dumnezeu preferă ceva El nu se răzgândește. El nu ne-a făcut din carne ca să se răzgândească spunând că nu-i mai place și să spună că preferă doar sufletul nostru pentru care nu s-a gândit dacă tot îi place atât, să-i dea o identitate ceva într-un colț al buletinului. În buletin, alături de poza chipului și adresă trebuia să fie și poza sufletului de unde să vedem clar cum având un hoit cu nume, o dată de naștere și o adresă temporară într-un bloc, iar alta veșnică într-un loc de veci în sicriu, avem și un suflet destinat locativ la veșnicia Raiului. Pe buletinul de identitate trebuia să avem un loc în care să fie pusă poza sufletului ori dacă nu, trebuia să ne fie sufletul transparent, cert și vizibil în noi, pulsând ca o inimă de embrion, să se vadă că suntem oameni și avem suflet volatil și aspirant către Cer și către Dumnezeu, ca dușmanii să știe că e inutil și caduc să ne omoare. Murim în schimb în draci, omorâți de dușmani și nici măcar nu știm dacă avem un suflet, ceva invulnerabil și rezistent din noi care să scape din declinul și martiriul nostru uman și să se ducă la Rai. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu imperios necesar, adevărat și responsabil, haiduc, care nu știu de ce existând ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume, neuitând de toate celelalte nedreptăți și urgii câte-au mai fost din toate timpurile ; căci dac-ar fi să ne gândim că după proverbiala inimă bună divină Dumnezeu nu putea avea inspirația malefică de a ne hărăzi toate relele în care ne zbatem, acum evident că trebuia să fim niște sfinți tereștri și niște pui de Dumnezeu după toată logica. Dar suntem stârvuri și lepădături ale universului și mi-e greu să cred că Dumnezeu ne-a născut doar ca să ne lepede la ghena de gunoi a universului ca pe niște pisoi fără ochi mieunând agonic la imensitatea cerului. Vreau să am dreptul de a protesta chiar și în fața Lui Dumnezeu, de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de bucuria sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Până la urmă e posibil ca un descreierat invocând voia unui Dumnezeu să te ciuruiască de gloanțe într-un restaurant tocmai când îți făceai cruce mulțumind pentru bucate Domnului. În drumul fericit către lumea cealaltă rudele îți vor rămâne triste să te bocească la căpătâi, neştiind că tu le faci fericit cu mâna bezele din Cer. Pentru ce se mai plânge când murim dacă o vom duce atât de bine în Cer ? Îmi este greață de o astfel de realitate grotescă și funebră atât de pe lumea asta cât și de pe cealaltă, realitate păstorită de un Dumnezeu placid oricare-ar fi El. De aceea nu vreau căutându-L pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe să descoper un Dumnezeu nepregătit să fie văzut, acoperindu-se cu mantia Sa de vid și întuneric universal și rezervându-şi Sieși dreptul și mie plăcerea de a-L vedea în sfârșit în toată splendoarea cu orbitele goale ale tigvei mele din sicriu. Căci atunci, măcar atunci în ceasul al treisprezecelea ochii mei putreziți și mintea mea dusă din sicriu ar putea scăpată ca o sămânță de buruiană ieșită într-un colț de cimitir să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop și apocalipsă odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor uluitor și inuman. Nici mort n-aş suporta asemenea absurd precum și toate celelalte care mai sunt și de care toată omenirea s-a săturat. Viu sau mort nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial și care n-a luat toate măsurile și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi toți ca ființe împrumutând genetic inteligență de la Dumnezeu și ca entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității, și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale preferate, lumea și noi oamenii, împotriva posibilității ratării noastre evidente în care colcăim în schimb... Cum de putem privi placizi și împăciuitori un criminal care ucide și nu e găsit decât pe lumea cealaltă de Dumnezeu care îl poate izbăvi dacă ne rugăm pentru greșelile lui de voie și fără de voie ? Cum de putem privi fără ură către Cer un copil costeliv, agonizând de malarie, mort de foame și plin de muște în Africa și să mai spunem că Dumnezeu există ori mai are vreun rost să existe un minut în plus tolerând încăpățânat și peren să existe așa ceva în lumea aceasta creată și gestionată de El ? De ce nu ne-ar fi făcut adică Domnul îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot i-a plăcut carnea și dacă tot le avem aceste inimi făcute din lutul cu care s-a murdărit pe mâini Domnul ? Dar inimile de carne ce minunat era să ne fi fost făcute puternice ca ale îngerilor din cer și fără posibilitatea unor sufluri sistolice ori infarcte miocardice, asta nu-nțelegem cum de nu s-a putut ! Pentru ce-a mai fost nevoie de îngerii din Cer cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor...? Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, fără de asistența divină și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele și nimicurile omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu și iadul ca soluție barbară și despotică,  ciocoiască... Nu...! Îmi permit dreptul să spun singur NU unor astfel de grozăvii ale vieții, unor astfel de inconveniente și nonsensuri ale existenței și vieții chiar dacă cel mai mare nonsens pare a fi creatorul tuturor celorlalte nonsensuri, numit Dumnezeu care trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați în febra simptomatică a credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânărilor Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil, ca probă și ofrandă a credinței și răbdării mele de dragul Lui Dumnezeu și a reputației Lui și nu pot întoarce și celălalt obraz la pălmuit cum ne îndeamnă Domnul. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, aș fi sfânt, aș deveni cetățean al patriei iluzorii de pe lumea cealaltă. Cu apa de pe lumea cealaltă, eu nu pot să sting focul acestei lumi care arde și produce arsuri de gradul IV pe 95% din suprafața corpului și arsuri de căi aeriene încât nu pot să cred că se întâmplă aceste lucruri în mandatul unui Dumnezeu căruia i-am dedicat toată încrederea dar cel mai probabil Măria Sa îmi vrea pieirea în abisurile iadului când spun dezabuzat că nu cred în inima Sa de bazalt din care materie a făcut și mare parte de pământ. Nu știu ce plăcere ar avea cineva să înghită toate acestea dar cei ce o fac o fac de dragul fricii de Dumnezeu ca de un despot și satrap imprevizibil și discreționar învățat să fie dictator nepotolit la cârma unui univers stupid făcut după chipul și asemănarea a ceea ce oamenii numesc indefinit Dumnezeu care în idee nu permite opoziția și critica Facerii Lumii și nici recursul la Înfricoşătoarea Judecată a viilor și morților care se proorocește, cu riscul ca cine îndrăznește să cârcotească, toți să fie damnați stupid a arde în focul virtual și ridicol al lumii celeilalte... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș pe care Dumnezeu calcă și pare că nu știe nimic, nu știe pe ce gândaci calcă, într-o nesfârșită guvernare a Sa, sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iată lumea degenerată creată de Dumnezeu. Un pic dacă ridici ochii spre cer totul devine mai suportabil căci la  etajul 1 al magherniței creată de Dumnezeu numită lume și viață ca să trăim, se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu e totul minunat în Cer dacă nu vezi această sângeroasă poveste a vieții noastre terestre în care murim cu zile în mizeria și durerile care din Cer ne vin sau sunt aruncate pe pământ în capul nostru ca o molimă din Cer...? Nu pot să mă duc singur la subsolul infect al umanității să fac curat, aceste scrieri macabre și blasfemice ale mele sunt o zadarnică încercare de protest când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu, atât de prea târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata direct din mâinile Lui Dumnezeu ca niște vite însetate din ciutură, de setea noastră nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click binevoitor al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai, click care ar fi trebuit dat mai demult, chiar la Facerea Lumii, dar nu l-a dat Dumnezeu, atunci nefiind laptopuri. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului, în spatele cortinei piesei pe care a creat-o unde e colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie la degringolada și tragedia noastră. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozăvii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că dacă știe și tace e coautor la degringolada și declinul nostru uman, lăsându-ne moștenire,  pentru că îi suntem rude de gradul zero, adică fii și fiice după duh, o lume otrăvită pentru care și din cauza căreia plângem. Plângem că Dumnezeu definitiv e departe, e prea departe în Univers dus pentru totdeauna cu treburi divine... Ne-a dat lumea pe mână, ca pe un cartof fierbinte, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv pe-un capăt... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți de suflet, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine că nu...! Tocmai fiindcă Îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii Lui lăsați singuri pe pământ. Expresul va sări în aer dar eu Îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil și vulnerabil ca noi rudele Lui... Mi-e rușine de mâhnirea Lui Dumnezeu când o vedea câmpul fumegând de bombe al lumii ce-a creat-o. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate... Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult îl voi iubi pe Dumnezeu Cel al dreptății, Cel cu inima curată ca al celor puțini drepți și buni, Cel al păcătoșilor și credincioșilor și care după ce ne-a creat pe toți ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat ceva, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa, evitând gluma de prost gust de a ne face tuturor oamenilor un cadou otrăvit, o farsă a tuturor farselor, farsa macabră numită viață...