GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )

GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )
Nu există nici o formă de protest pe această lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu să se uite în gura noastră și să-L înduplecăm câtuși de puțin să ne spună și nouă ceva, să ne spună deschis de avem ori nu dreptate în durerile, viermuirea și deșertăciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviți de toate relele în soarta noastră, după exercițiul credinței nestrămutate în Dumnezeu și rugăciunile cele de cuviință făcute la toate liturghiile, toate fără rezultat, vom fi încercat totul ca formă de protest : greva foamei, greva nașterii, greva morții și in final revoluția morții dar toate în zadar. Soarta ne va fi pecetluită și vom muri după datină, ortodox, tern și insignifiant, asemeni oricaror câini prinși de hingheri și eutanasiați în masă apoi aruncați cu miile în crematoriu. Ce diferență e între un om și-un câine murind, în afară de faptul că ni s-a spus că avem un suflet aspirant la Rai iar câinii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred că și câinii merită și trebuie să aibă un suflet aspirant la raiul câinesc dacă e să ne luam după logică...? Câinele, un lup degenerat și impostor care ca și sufletele noastre care fug din carcasele trupurilor noastre către Rai, a fugit din pădure și a ajuns din comoditate și interes să trăiască din mila iresponsabilă a oamenilor printre ei și prin parcurile lor și să rupă picioarele bicicliștilor sau să ne mănânce copiii, are și el un suflet se pare. Nu degeaba se zice că e cel mai bun prieten al omului. Până la un punct, da, prefer un câine de prieten decât un om. Câinele, mort, eu, mort. Câinele, intrat în putrefacție în bălării, eu, intrat în putrefacție în întunericul sicriului. Valoarea sufletului și trupului câinesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade în derizoriu în fața evidenței și iminenței cadavrului de animal inteligent ori nu, astfel încât trupurile noastre de oameni nu sunt decât niște carcase, simple carcase de mamifere comune și efemere în perisabilitatea lor, iar sufletele noastre un curent electric care se volatilizează după legile fizicii când s-a întrerupt sursa de curent, adică viața, circulația sanguină. Ni s-a năzărit însă în decursul istoriei noastre de ființe inteligente gândul că având o viață și fiind conștienți de ea, având o inteligență superioară oricăror alte forme de viață de pe pământ, am avea ceva dumnezeiesc în noi, un suflet superior, ceva, un sânge albastru și princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele ființe de manufactură divină aspirante pertinent la demnitatea și privilegiul unor treburi importante în Rai în serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugăm evlavioși neostoit o viață. Așadar iată că ni s-a năzărit gândul că nu putem și nu merităm a fi urgisiți cu o moarte efemeră pur și simplu asemeni tuturor orătăniilor și jivinelor necuvântatoare, cu aceeași rușinoasă și crudă soartă a declinului viețuirii în mizeria inexorabilă a vieții sub amenințarea spectrului  realității sfârșitului pământesc în putreziciunea inexorabilă a cadavrului producător iminent de viermi similar oricărei viețuitoare de carne, căci după sufletul și logica noastră noi nu trebuia să producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu, ci să producem ninsori de petale de flori, muzici și minunății ca și copii ai Lui Dumnezeu. Cum ? Tocmai noi oamenii, cu care Dumnezeu și-a dat doctoratul în făurirea noastră, să producem viermi și putregai să se aleagă de carnea ce a meșterit-o Dumnezeu ? E cu neputință cum Dumnezeu ne pruncucide și presară sare pe cadavrele noastre, adică viermi. Nu era rău și nu se făcea gaură-n cer să fi fost din născare sfinți, apoi moaște, nicidecum stârvuri. Și astfel, bucuroși, radioşi, am fi primit cu bucurie posibilul și logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desăvârșire de Dumnezeu însă), de a ne înălța totuși cu trup cu tot la Cer și la Rai, într-o mirobolantă apoteoză, emulație și mândrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fără să trebuiască să îndurăm rușinea de a fi și a muri ca niște troglodiți ai universului, ca niște lepădături grobiene, ca niște orfani abandonați și ignorați de Dumnezeu, ca niște napârci veninoase, ca niște șoareci murați înecați în butoiul cu varză murată, îndurând astfel în sensibilitatea noastră rușinea de a sfârși mizer și similar ca orice sălbăticiune a pământului, ca orice hoit de câine împuțit în bălării, astfel încât întrebarea noastră obsesivă retorică nu mai poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i intrebarea", ci : "A fi fost om și a sfârși jivină...?, aceasta-i suprema dezonoare și jignire..." De aceea, sătui de această umilință a suferințelor irezolvabile ale pustiului nostru de viață, o mărgică de sticlă fără valoare, nu ne va mai rămâne decât să facem greva foamei, când nu vom mai mânca, greva nașterii, când nu vom mai vrea să ne naștem și să ieșim din pântecul mamelor condamnați la univers în stigmatul bolilor și morții, greva vieții, când nu vom mai vrea să trăim și carnea noastră să fie sediul tuturor bolilor, necazurilor, durerilor și suferințelor din noi, greva morții, când nu vom mai vrea să murim, apoi revoluția morții, când vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte... Toate acestea însă vor rămâne fără sorți de izbândă în fața intransigenței Lui Dumnezeu și pentru asta va trebui să facem un ultim gest : să facem greva înmormântării. De acolo înainte cadavrele noastre nu vor mai putea fi înmormântate. Ele vor atârna atât de greu la morgă încât nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom rămâne lipiți de acele paturi de spital și vom putrezi acolo, cu viermii colcăind pe cearșafurile paturilor în disperarea autorităților spitalului care își vor da demisia neputând gestiona molimele și mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur și simplu înmormântare, ca un ultim protest disponibil și logic. Accidentații vor rămâne blocați și încarcerați în mașinile tamponate pe șosele, spânzurații vor rămâne atârnați în copaci ori agățați de lustre iar preoții își vor da demisia fiindcă nu vom mai vrea să le dăm nici un ort și nu ne va mai încălzi nici un prohod și nici o îngropăciune, precum nu ne va mai sătura nici o pomană. Dezgustați iremediabil de veșnica farsă a spectacolului funest și macabru al înmormântării, cei pe care vor reuși totuși să-i smulgă și să-i pună forțat în sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflată de putreziciunea sucurilor morții asemeni morților dintr-o piesă a lui Michael Jackson, "Thriller", și vor arunca în toți cei prezenți cu tot ce au la îndemână, cu bucăți de carne de mort putredă, cu prescura din mâinile împreunate pe piept, cu coroanele și florile inutil puse împrejur pe mașina mortuară, în țipetele îngrozite de frică ale tuturor. La ce e bună și cu ce ne ajută această glumă proastă de-a ne purta la groapă în acest ritual dezgustător și oripilant și a ne băga în pământ ca pe un gunoi sub preș fiindcă n-ai unde-l băga...? Pentru ce plâng toți în urma dricului nostru mergând și petrecându-ne la groapă prin "ploaia și frunza-mprăştiată a toamnei și vantul care zvârle-n geamurile mașinii mortuare grele picuri" ? (Citat Eminescu) Au nu știu toți că noi morții, murind vom fi în sfârșit fericiți și că suntem în drum spre Rai și mergem la încorporare fericiți în solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor și recviemurilor ridicole ar trebui să îndurăm, ci cântări vesele ar trebui să ni se pună, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac ; haine mai frumoase ar trebui să poarte toți îndoliații și nu cernite amintind de bezna și vidul înghețat al universului, haine în culori frumoase inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul și încântarea ochilor și simțurilor noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie și mândrie, fericire să izvorască din ochii rudelor noastre petrecându-ne la groapă, nu să-și pună cenușă și să-și rupă părul din cap într-o irațională uzanță a doliului trist. Dacă tot e să fie doliu, să fie un doliu vesel, un doliu responsabil și suportabil, una din condițiile pentru care am putea accepta totuși să fim înmormântați. Altfel, să se termine cu tot circul funest și grețos al canoanelor religioase de conjunctură care ne-au impus forțat la înmormântare mizeria tristeții și amărăciunii celor dragi care se frâng pentru pierderea noastră în urma sicriului nostru hurducăind în mașina mortuară prin mocirlele drumului. Măcar vechea noastră religie zamolxiană, cea a dacilor, a lui Burebista și Decebal impunea ca toți să se bucure normal la înmormântări fiindcă fericiții răposați au scăpat de corvoadele vieții, de boli și suferințe. Ce-am câștigat înlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Creștinismul, printr-o întâmplare istorică ce a făcut într-o zi ca dacii să fie cuceriți de romani, care și ei au abandonat politeismul și au fost vrăjiți intenționat de politica statului roman de mrejele creștinismului și ale demiurgului aferent numit Dumnezeu, cel ce L-a creat pe Iisus...? Dumnezeu ne-a creat așa cum a vrut el, astfel că de când ne naștem și până murim tot o ducem într-un plâns și-o suferință : plâns de nou născut, plâns de copil în fața vitrinei magazinului de jucării că nu vrea mama să-i ia băiatului trenulețul mult visat, plâns de adolescent în fața primei decepții în dragoste, plâns la moartea părinților ori și mai groaznic, a copiilor, plâns și transpirații de muribund canceros, plâns de rude cernite ce merg sfâșiate de durere în urma dricului nostru. Pentru ce atâta plâns și pentru ce atâta suferință pe capul nostru, al oamenilor, singurele ființe de pe pământ conștiente și meritorii de dulceața bunătăților Lui Dumnezeu...? Dulceața acestor bunătăți serafice este însă tabu, nu este la liber, ci ca și pe pământ când tot ce este bun este foarte scump și în porții mici și este disponibil doar condiționat de plata pe care o facem pentru orice beneficiu : Totul se plătește scump : Confortul vieții care aduce lipsa exercițiului fizic și viața sedentară se plătește prin îngrășare, obezitate și bolile ce derivă de-aici, mâncarea bună, condimentată, cu fast fooduri, cu sucuri acidulate, cu alcool, cu ceaiuri, cafeluțe, dulcețuri și sărături ne aduce diabetul și podagra, totul ne împinge către boală, plâns și moarte după o viață de mizerii garnisită cu râuri de lacrimi. Doar astfel putem accede în Rai la huzur și veselie eternă, doar prin darea obştescului sfârșit ori și mai stupid și groaznic este când nu știm ferit-a sfântul ce vom face în Rai și nu oricât ci o veșnicie ! Însă am fi vrut să trăim și să murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos și dumnezeiește, mai boierește... Ce nu era posibil la Dumnezeu dacă era mai larg la inimă cu noi...? Să ne fi născut râzând, să fi trăit râzând si să fi murit râzând de "amicii ce ne-or plange" (citat Eminescu). În schimb, prin religia contra firii cu care-am fost îndoctrinați printr-un accident istoric de unde-am importat cutumele unui popor și unei țări din orientul mijlociu, țara sfântă antică, Iudeea, care ne-a impus religia și obiceiurile, evangheliile și eroul lor mesianic Iisus. De acolo am importat totodată și plânsul ca soluție si ingredient sine qua non al vieții, al morții și al înmormântării finale. Cum ne putem îmbolnăvi și muri în chinuri când simțurile ne fierb și plesnesc de viață, de dorul și mândria că avem niște gene de Dumnezeu, o rudă primară de-a noastră care are calitatea de-a fi atotputernic și nemuritor...? Cum ne putem resemna și împăca în disoluția aceasta a sfârșitului când scontam ca mai degrabă Dumnezeu în părinteasca-i grijă să ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit și inalienabil cu moștenirea favorurilor, deliciilor și încântărilor sale din clipa nașterii și până în infinit, fără să trebuiască să ne urzice inimile și viața cu amarul sclaviei de a fi așa cum suntem, robi, etern robiți durerii și chinului pe un pământ de neînțeles disociat și despărțit definitiv de atuurile și privilegiile Raiului care se câștigă doar prin performanțele inumane și nerealiste ale credinței...? De ce e lumea și viața doar un stagiu dramatic cotizant, de ce e pământul ocna eternă unde ne săvârșim dezabuzati penitența, de ce e pământul locașul pătimirii, tragediilor și încercărilor noastre și de ce nu e pământul Raiul însuși dacă tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat și nemaipomenit liman...? Noi nu-nțelegem lipsa Raiului pe pământ și nu-nțelegem rostul și logica sa în altă dimensiune, în altă parte și nu-nțelegem acest ocol inutil și contraproductiv prin lacrimile vieții pe pământ ca să ajungem într-o inimaginabilă și imemorială zi sfârșiți de răbdare într-un Cer pe veci răpit pamânteştilor și omeneştilor palpabile simțuri. De ce în cer totul și de ce nu pe pământ cum mai direct, simplu și firesc era...? De ce atunci fericirea și mântuirea și de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui și de ce nu binele întruchipat, aici și acum...? De ce să aștept o zi să mor ca să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu și de ce să nu-L întâlnesc azi sau mâine, undeva, pe o stradă, la o adresă disponibilă pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, dacă nu are nimic de ascuns, făcându-ne hatârul de-a ne umple de emoție și fericire, de-a ne da pe spate, de-a ne lăsa muți de uimire când ni se va arăta ca un artist atâta vreme așteptat la noi în țară ca să susțină concertul Său memorabil pe cel mai mare stadion al pământului în fața gurilor noastre căscate de sublim și emoție...? Nu cred că stă în logica lucrurilor să-L văd pe Dumnezeu doar după ce musai trebuie să mor și să dârdâi de frică în fața vămilor văzduhului astfel încât să trebuiască la Înfricoşătoarea Judecată după ce mi se va da ultimul cuvânt înainte de sentința la iad, umil și cuminte să-L întreb pe Dumnezeu unde și cu ce treburi a fost plecat atâta timp, de ce a trebuit să trăiască atât de departe de noi și de ce atâta neagră și ilogică discreție iritându-ne simțurile și răbdarea, dragostea, speranța, așteptarea până la un negru paroxism acut și fără leac...? Nu pot să concep eliberarea în Rai lângă Dumnezeu, visând monoton și placid la mântuirea insipidă, incoloră și inodoră de acolo în asemenea condiții draconice de împilare a vieții noastre cu tot ce-a avut mai degradant, tragic, periculos și urzicător simțurilor noastre universul a ne oferi, departe de minunățiile sale verosimile și potențiale, rămase pe stoc stricându-se pe rafturi, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tină făcuți și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață altfel decât necuvântatoarelor, dându-ne falsa impresie a unei excelențe pe care nu o avem în raport cu tot ce e din carne, moare și putrezește. Împilați la maxim de tragismele vieții așteptăm și visăm iresponsabili și excrocați în toate simțămintele noastre o mântuire inconceptibilă potențial și logic, visăm și aspirăm la relaxarea ei făcând slalom printre posibilitățile vieții care nu sunt decât niște păcate prescrise, poticnindu-ne la tot pasul de aceste inexorabile păcate prescrise cu atâta erudiție,  intransigență și osârdie de Dumnezeu. Astfel, amăgiți, dezabuzați, așteptăm toți, cum a spus Emil Cioran,  "mântuirea, această robie a robiilor. A-ți pune speranțe în ceva, aici sau oriunde, e dovada că târăști niște lanțuri. Blestematul aspiră la paradis ; această aspirație îl coboară, îl compromite. Să fii liber înseamnă să te dezbari pe veci de ideea de răsplată, înseamnă să nu aștepți nimic de la oameni sau de la zei, înseamnă să renunți nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile și la însăși mântuirea goală de orice conținut practic și logic potrivit necesităților vieții noastre, înseamnă să spulberi până și ideea de mântuire, această autoasumată robie a robiilor". (Citat din Emil Cioran ). Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă. Să fim liberi să murim ori nu și să fim înmormântați ori nu. Pentru asta vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de tragic, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție. Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice că e o lume de mântuială, că nu ne convine, nu ne place și ne repugnă să fim actorii ei triști și manipulați ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales bun. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are sens stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară. Cum ar fi putut crea Dumnezeu universul când înainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de un timp și spatiu anterior absolut indispensabil în care întâi să se creeze pe Sine Însuși, în afara timpului, din nimic. După care, creându-se întâi pe sine într-un spațiu și timp vid, putea să se apuce în continuare să creeze toate celelalte : universul, timpul, spațiul, materia și totul. Or, cum timpul și spațiul care presupunem după Scriptură că tot Dumnezeu le-a creat, atunci n-a existat nici zare de timp și nici zare de spațiu înainte de Dumnezeu. N-a existat un timp și un spațiu anterior pentru Dumnezeu pentru a se așeza și poziționa în el și a se face mai întâi pe Sine Însuși pe acest fundament inițial spațio-temporal. Or dacă există universul și existăm noi, nu putem înțelege că un Nimeni care nu a avut fizic un timp anterior disponibil a putut crea toate acestea pe matricea unui neant inițial insondabil și imposibil. Realizăm că mai înainte de Dumnezeu trebuie să fi existat un timp zero și un spațiu zero în care Dumnezeu să se poziționeze cu toate uneltele pentru Creație. Un Dumnezeu Creator poziționat într-un timp deja creat pentru El și pentru desfășurarea secundei unu a Creației ne incită întrebarea cine i-a creat anterior acel timp și spațiu ca și condiție suport pentru secunda unu a nașterii de Sine divine și apoi a creării universului...? Un alt Dumnezeu auxiliar...? E cu neputință când știm despre Dumnezeul cel curent că a fost Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Prin urmare putem accepta că Dumnezeu a făcut totul în atotputernicia Sa, mai puțin timpul și spațiul absolut indispensabile de dinainte să fi purces El a se naște singur. Or, ce fel de atotputernicie e aceea în care să ai nevoie de preparative auxiliare necesare din afara aptitudinii proprii a atotputerniciei, ca apoi mulțumită și pe fundamentul lor să creezi ceva, fie el spațiul, timpul, materia însăși și mai cu seamă pe tine Însuți ca Dumnezeu atoatefăcător...? Triști și cutremurați ajungem la concluzia că n-a existat o altă specie de timp și spațiu anterior pentru Dumnezeu ca să creeze în el ulterior timpul cel de toate zilele al nostru, spațiul vital, apoi pe Sine și ulterior universul însuși cu lumea noastră și pe noi. Triști și dezamăgiți realizăm nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al autogenezei și existenței Sale însăși dintr-un timp care n-a existat înainte de aparitia Lui Însuși.  Putem obosiți să postulăm că Dumnezeu a existat de-a pururi într-o împărăție care nu are început și sfârșit cum ni se spune. Dar însuși timpul în idee și imaginație are un început iar prezența unui Dumnezeu inițial înaintea oricărui timp e un nonsens amețitor. Putem accepta că Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar nici un spirit nu e mai bătrân și tare decât timpul care-a avut totuși un început și un start. Timpul n-a fost infinit atât în trecut cât și în viitor. Timpul a început cândva precum se și poate opri din curgerea lui în anumite condiții ale legilor fizicii postulate de Einstein. Timpul nu e o scurgere liniară a unei durate. El e relativ și precum o materie, timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus în scripturi creându-ne atât de proști. Einstein doar ce ne-a mai luminat. Or potrivit calculelor sale, dacă ai călători cu viteza luminii există legi fizice care demonstrează că timpul ar încetini pentru tine atât de mult, secundele sleindu-se în durata lor încât aproape s-ar opri. Ajungând în călătoria noastră cu viteza luminii în preajma unei găuri negre gravitația ei inimaginabil de uriașă ne-ar opri însuși timpul pe loc și ar curba furând în abisurile sale negre și lumina lanternelor noastre încremenindu-ne într-un prezent aproape continuu și imposibil de depășit. Să aprinzi o lanternă și să vezi cum razele ei o iau curb către mijlocul întunericului găurii negre e o posibilitate demonstrată prin observații de astrofizică. Lumina unor stele în preajma găurilor negre se comportă ciudat. Ea deviază de la traiectoria rectilinie. Și timpul la fel face în asemenea extreme condiții. El se oprește și se sfârșește când gonim cu viteza luminii prin univers ori ne apropiem de monstruozitatea gravitațională a unei găuri negre. Dușmanii timpului sunt ori viteza, ori gravitația. Cu cât acestea sunt mai extreme, timpul nu se mai simte bine. El se dezagregă și ne arată fețele ascunse neputințelor percepțiilor noastre. Enorma gravitație a găurii negre oprește însuși timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp călătorind în asemenea condiții, ori cu viteză enormă, ori lângă o gravitație enormă, se oprește din îmbătrânire. Aș putea să văd bătrân un frate al meu geamăn de 90 de ani iar eu să am doar 50 în același aparent timp. Timpurile noastre s-au separat și ne-au influențat însuși corpul fizic asistând unul la întinerirea, celălalt la îmbătrânirea fratelui geamăn. Dacă am accelera în continuare depășind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai că s-ar opri dar ar lua-o înapoi făcând posibil să călătorim în trecut să-i vedem pe părinții și bunicii noștri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventați de Dumnezeu care i-a făcut din lut. Orice planetă n-are cum să fie din lut la început. Și n-are cum să conțină ab initio materia primă, lutul pentru plămădirea primului om, Adam. Orice planetă e ori gazoasă ca Jupiter, ori solidă ca Terra care a fost compusă inițial ca toate planetele solide dintr-un miez metalic și din piatră, care e o fostă lavă ulterior întărită care s-a scurs din erupțiile imemoriale ale trecutului. Pământul, această clisă pe care o dăm la hârleț ca să căutăm râme de pescuit e doar descompunerea regnului animal și vegetal trăitor și muritor în milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente și cu fecalele și urina lor. Ce mai de viață a fost pe pământ...! Ce s-a mai trăit și murit ! Totul a fost și totul a sucombat. S-a acumulat pe suprafața pământului un strat după altul de sedimente, sub influența bacteriilor și reacțiilor chimice transformându-se totul într-o clisă adică în pământ. Pământul, lutul din care suntem făcuți de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice moarte și sedimentate de plante și animale. Cum să ne facă Dumnezeu din lutul lor când ni se spune că pământul era netocmit și gol...? Cel mult puteam fi făcuți din piatră sau metal care au existat inițial. Noi am fost făcuți însă din pământ, e preferința Lui Dumnezeu cum scrie în Scriptură. Capitolul Facerii din Scriptură a fost scris de niște vechi oameni preistorici ignoranți bieții de ei și i-au pus Lui Dumnezeu în cârcă atâtea fapte și Faceri puerile și pline de nonsens științific. Oricând un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecările inteligenței noastre și că vom prevedea că toate sunt niște prostii antice sau bull shit cum spun americanii. Or, n-a făcut-o, a perseverat cu legendele stupide despre lume și facerea ei din lut și ne-a jignit impardonabil. Imensa parte a omenirii a pus însă botul să creadă asemenea speculații ridicole. Nici un Dumnezeu care se respecta nu făcea totul de o manieră atât de precar logică și neverosimilă. Încât Dumnezeu ori e cu totul altceva decât sporovăim noi sforăitor și solemn despre El, ori nu există sau nu există sub o formă obligatoriu antropomorfă la care îl condamnăm noi oamenii să existe. Printr-o regretabilă scăpare și neglijență Dumnezeu ne-a indus în conștiință această amară dar logică concluzie a inexistenței Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu să existe. Nu a existat un timp cu minus pentru Dumnezeu să se facă întâi pe Sine, apoi să facă timpul cu plus, universul și pe noi. Oricât L-am căuta pe Dumnezeu în mulțimea probabilităților, fizica nu ne permite acest lux ca să putem cu deferență să-i acordăm atâta credit rațional oricât am vrea. Basmul și legenda, frica de întuneric și inexplicabil ne-au pervertit simțurile și responsabilitatea care s-au volatilizat sub comoditatea și confortul religios. A ne da jos ochelarii religioși e un disconfort dar o eliberare amară care tot e mai dulce decât cea mai oarbă credință. E ușor și comod să crezi în Dumnezeu și să te abandonezi în credință din interesul liniștii și siguranței interioare. Căutându-L pe Dumnezeu e la fel ca și cum ai căuta marginile pământului. Într-o idee teoretică ai putea accepta că pământul are niște margini. Dar când știi că pământul e o sferă care nu are margini, a privi într-acolo stricto sensu și a privi implicit într-un mod simplist în posibilitatea existenței Lui Dumnezeu în această manieră nedescriptivă și retrogradă e un exercițiu inutil. Toți suntem liberi să credem ce vrem și ce putem după propriile noastre percepții și prejudecăți. Dumnezeu, mai firesc, comod și simplu e să credem că e doar o percepție a noastră, e oglindirea bunătății noastre, a unor oameni, nu toți, în intunericul și vidul universului. Dumnezeu suntem noi înșine, dorința și speranța noastră de bine și de excelență, bunele și puținele noastre gânduri și fapte pline de scrupule pe cale de dispariție. De aceea cea mai simplă și la îndemână explicație e spre nefericirea și dezamagirea noastră că nu există Dumnezeu... Există doar bunătatea din oameni, din ce în ce mai puțină care-L salvează pe Dumnezeu de la faliment și ratare. Triști înțelegem că nimeni n-a creat universul și nimeni nu impune necesarmente credința ilogică într-un  Dumnezeu mai mult sau mai puțin antropomorf,  gestionar specializat al destinului oamenilor, funcție de preferințele lor efemere. Această percepție ne conduce la o profundă și dramatică descoperire : Că cel mai probabil nu există nici Rai și nici iad, nici păcat și nici virtute religioasă, nici răsplată, nici pedeapsă și nici febra vieții de apoi. Existăm doar noi cu creierele noastre supradezvoltate de efectele evoluției și ale legii întâmplării și dezordinii cosmice denumită entropie. Creierul ne-a luat-o razna dezvoltând o inteligență mult prea rafinată pentru posibilitățile și îngrădirile biologiei. Am evoluat într-o extremă inteligență, singura care explică și legitimează apariția Lui Dumnezeu prin gândurile noastre. Am purces astfel să existăm noi oamenii cu bunele și relele noastre, cu călăi și victime, cu criminali și cu martiri nevinovați, colcăind toți tragic pe o lume de mizerii. Când suntem buni suntem dumnezei iar când suntem răi suntem diavoli. Iată mai degrabă explicația logică a apariției Lui Dumnezeu și diavolului în discursurile noastre. Avem această viață, așa cum e, bună, rea și putem aprecia Marele Univers numai potrivit simțurilor și percepțiilor noastre directe. De frică și silă, de iubirea sau ura noastră de noi înșine L-am creat pe Dumnezeu și pe opusul Său diavolul, ca ei să ne uzurpe toate calitățile și defectele noastre, în ei să aruncăm toată bucuria sau ura noastră, tot efortul nostru în acest univers ca într-un paratrăsnet care dă viermuirii noastre un oarecare scop practic. În Dumnezeu sau diavol ne-am plasat tot ce-am avut mai bun sau mai rău. Trebuie forțați de împrejurări și datele precare ale problemei să ne mulțumim cu atât. Și pentru asta trebuie să fim extrem de recunoscători Nimicului și nu unui Dumnezeu neverosimil și improbabil până la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric această dilemă a necunoașterii și deznădejdii cosmice plasându-L pe Dumnezeu în centrul tuturor durerilor, lacrimilor și incertitudinilor lor ca un medicament calmant al tuturor temerilor, suferințelor si necunoscutelor noastre. E o soluție paliativă ca să poți trăi și să ai un punct de sprijin în universul înghețat bocnă și întunecat beznă de care te agăți să nu cazi aiurea în neant... În evoluția noastră de ființe create de Dumnezeu atât am putut concepe la nivelul nostru de extratereștri iviți vulnerabil undeva în Calea Lactee și pierduți inexorabil în deznădejde într-un colț de univers. Personal aș fi vrut din suflet ca Dumnezeu să existe și să ateste, să supervizeze și verifice prin bunătatea Sa bunătatea puținilor oameni de soi care mai există pe lume pe ici pe colo. De fapt eu personal am tot respectul și reverența pentru un Dumnezeu al bunătății și al dreptății, pentru Dumnezeul cel bun și milostiv către care se ruga sfârșita mea mamă bolnavă de cancer în fază terminală... Mare ești Doamne, Slăvit să fie numele Tău inventat, întru nădejdea celor deznădăjduiți și cu insuportabile dureri de cancer...! (Aduc mulțumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al cărui geniu îl include pe cel al lui Newton și Einstein la un loc și din a cărui înțelepciune am luat unele citate pe care le-am completat și recenzat profund pentru a lămuri odată chestiunea unui Dumnezeu și a umilinței la care ne supune într-o mizantropie sau nepăsare insuportabilă de la Facerea Lumii și în vecii vecilor)...