SĂ MORI INSOLENT CU OCHII LARG DESCHIȘI (REACTUALIZAT)

59) SĂ MORI INSOLENT CU OCHII LARG DESCHIȘI (REACTUALIZAT)
              
               PARTEA I
(recenzie cu comentariul meu după un text de Emil Cioran)

Motto: (Emil Cioran) "AROGANȚA RUGĂCIUNII"

《Când ajungi la limita monologului, la marginile singurătății, îl inventezi, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, pretext pentru dialog. Atâta vreme cât îl numești, demența ta e bine deghizată, și... totul îți este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă ; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult ? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că INFINITUL îi stă la îndemână, se înalță prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim... Răspunsul nu se dă, soluția este în mulțimea vidă, rămâne atunci doar infinitul negru al rugăciunii și credinței, clipa lor atotstăpânitoare pe inima credinciosului. Și totuși, această clipă constituie o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios. Dar cel care este cu adevarat modest își poate spune liber și răspicat în sinea lui : Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele.     Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum ? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți : lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce o împrăștie. Doar viața de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru poftele voastre de credincioși, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului ; pământul și clipele lui vă par prea fragile. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare francezi... Cel care nu-și acceptă neantul, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii. Și, dintre toți, credinciosul este cel mai puțin dispus să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic. Voința de a dăinui, dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare. Printre smârcurile, mlaștinile, veceurile împuțite și mizeriile pământului cu care atât de mult m-am învățat și obișnuit vreau să trăiesc și să mor, nu vreau ca ducându-mă în Rai parfumurile de-acolo să-mi pută ca unui țăran troglodit scos la plimbare la un stand de parfumuri din mall. Nu vreau ca în Rai să fiu stingher ca mâța-n fierărie și să-mi fie dor de moarte, dor de urât și dor de acasă, de iadul în care Dumnezeu a avut cinismul și cruzimea ori neinspirația să ne lase a trăi pe pământ. Vreau să rămân normal... De aceea, maxima mea rugăciune ce Ți-aş putea-o face Doamne, este următoarea :
  "Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori cum ne-ai făcut. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se turbulent și catastrofic în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul, capriciul și îngăduința Ta ocultă. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare impunând lumii să încheie abrupt socotelile cu lumea și viața asta imposibilă pe care ai creat-o tocmai pentru ca să impui prin stagiul ei o stupidă goană după aur către lumea cealaltă, către NIMIC..."
  Spunând această rugăciune inversă Lui Dumnezeu, și aruncându-i pe biroul Judecății Sale acest dosar cu descrierea nudă a fundăturii în care și-a împins de bună voie propria Creație trebuie să ai minima decență de-a te oferi singur pedepsei și damnării unui Dumnezeu care e făcut aidoma după chipul și asemănarea noastră, adică răzbunător și însetat de sânge cum suntem de fapt și noi copiii Lui de la Facerea Lumii și neîncetat până azi. Văzând aceste orori ale universului care a fost în stare în mulțimea probabilităților de variante ale experimentului de A FI să cearnă aleatoriu pentru noi cu concursul total al Lui Dumnezeu varianta cea mai mizerabilă și sângeroasă de a exista, nu-ți rămâne decât, într-un acces de sinceritate și realism să pui singur capul pe butuc și să-L provoci pe Dumnezeu să lovească așa cum i-e voia, să facă ce știe El mai bine adică să fie cum a fost dintotdeauna : și moașă și călău pentru o lume stupidă născută spre-a muri și muritoare spre-a se naște în paradoxul paradoxurilor, viața renăscută de pe lumea cealaltă. De aceea, singurul act de bun simț pe care îl poți face ca om, rob declarat și destinat al Lui Dumnezeu este să ai decența de-a tace în sfârșit și de a-ți oferi gâtul satârului sau ștreangului Lui Dumnezeu spre a muri insolent și dornic în zadar de viață, cu ochii larg deschiși de agonia sfârșitului..., iubind până la lacrimi deopotrivă viața cât și moartea, niște daruri otrăvite de la Dumnezeu...》

            PARTEA a II-a

                        1)

  Eram mic... Aveam trei ani și ceva. Ăia m-au cocoțat sus pe catafalc, lângă taică-meu mort ; mort de mal praxis în 1967 la 32 de ani de o operație de ulcer... S-a dus viu, s-a hotărât să se opereze că nu putea mânca nimic, și ăia au făcut practică pe el..., au făcut ce-au făcut și l-au omorât cu zile... Nu i se-nchidea operația..., tot sângera și nu se prindea. Deștepții, văzând asta, l-au deschis din nou să vadă ce-au uitat pe-acolo, nu înainte de a-l anestezia din nou după ce nu se trezise încă din prima anestezie. Văzând că sângerează, medicul a spus să i se bage o doză de sânge. O asistenă a luat una din greșeală din altă grupă de sânge și i-au băgat-o. De ce vă mirați ? Și voi puteți păți așa ceva. Medicii pot să vă vină și vouă de hac. Tumoarea de care suferiți acum fără să știți, în cuțitul chirurgului va muri odată cu voi rezecată și exorcizată. Și pe voi doctorii tot așa vă vor tăia, vă vor căsăpi, ei știu ce vă vor face, ca și lui taică-meu care a făcut comoție cerebrală și-a murit într-o zi de vară... Dumnezeu se uita de sus și bătea din picior, semn că se enerva poate pe doctori și pe mal praxisul lor. Dar nu e sigur că se supără Dumnezeu pe doctori când ei te omoară cu zile în spital. În fapt ei, prin mal praxisul lor ajută printr-un mijloc curat,  eficace, chiar dacă tragic pentru tine, ca Dumnezeu să te dobândească mai lesne și mai repede în economia și industria Sa divină a morții. Până ce murim, Dumnezeu nu are nevoie de noi vii ; nu vedeți ? Vii mai suntem acum și pregătiți pentru senzații și pentru viață dar Dumnezeu nu ne strânge drăgăstos pe nici unul de obraz ca o mătușă simpatică preferând să ne lase obrajii ori pentru coșuri, ori să-i întoarcem de o sută de ori pentru palmele dușmanilor, ori oricum goi și liberi pentru lacrimi și dorul zadarnic de El, de Dumnezeul ascuns definitiv dincolo de neant. Nu-L interesează acum pe Dumnezeu de trăim ori de murim în chinuri sau de moarte bună, dovadă că ne doare atât de tare totul și ne sunt atât de lesne dușmane atâtea lucruri, atâta vreme cât nevoia și dependența Sa oficială de noi este abia când devenim exclusiv suflete imateriale după moarte, adică oase goale în sicriu, totuna. Nu suntem decât niște cadavre iminente ; ce să facă Dumnezeu cu viața din ele ? Nu poți muri agățându-te de viu de Dumnezeu ; trebuie să mori mai întâi. Abia mai apoi poți spera să întoarcă Dumnezeu capul către tine. Până atunci singurătatea ta și a corpului tău în durerile morții e totală și nu poți visa că murind te ține Dumnezeu în mână ca pe-o vrabie moartă după care copiii plâng îngropând-o-n grădină. Nu visul mântuirii în Rai ar fi cel mai mare ; ci visul că Dumnezeu s-ar îndura să te asiste milos, să-ți ia pulsul și tensiunea chiar de pe patul morții ; iar când cancerul te doare mai tare, să-ți dea Dumnezeu să sorbi o linguriță din harul sfințeniei Lui, leac mai tare decât orice morfină și decât orice prosop cu care ți se șterge transpirația agoniei pe patul morții. Atunci, când Dumnezeu ne-ar băga în seamă așezându-se lângă fiecare din noi pe patul de spital ștergându-ne de pe frunte transpirația suferinței bolii, moartea ar fi o plăcere și o fericire și toți am vrea să murim cu Dumnezeu de mână și nimeni n-ar mai vrea să trăiască. E limpede de ce Dumnezeu nu se-arată : e pentru ca visul tău de dragoste cu universul să capete contur ; e pentru ca să nu ai posibilitatea deziluziei ; e pentru ca visul la Rai și la lumea cealaltă să rămână proaspăt și nepieritor în inima ta și să fie cel mai frumos lucru și vis descoperit de tine în viață, acela că murind ca un câine dar cu Dumnezeu însăilat în gând nu faci decât să-ți arunci sfârșit de puteri corpul într-o mare de puf și vată care nu mai are cum să te înece odată ce ți L-ai luat pe Dumnezeu drept colac de salvare ; și plutind astfel inert în marea credincioșiei să descoperi astfel tot mai fericit că acea mare este chiar Dumnezeu în persoană ; și că nu-i atât de trist și greu a muri cu El de gât câtă vreme abia de-atunci încolo speri bolnav că te-aşteaptă plăceri virtuale tot mai mari în compania Lui Dumnezeu care este și a fost totul pentru tine, după cum ai poftit și visat toată viața ta de credincios cu adânc respect față de divinitate. Acesta e tot sensul și toată dulceața religiei și credinței după care oamenii sunt topiți. Acesta e tot sensul Lui Dumnezeu care e o boală care paradoxal te vindecă chiar prin prognosticul ei letal. Ce mai contează dacă Dumnezeu prin frumusețea cu care e construit și impregnat în tine ca un miros de săpun parfumat între rufe e cea mai frumoasă boală psihică ? E boala prin care mori cel mai frumos și iresponsabil și după care toți oamenii sunt ahtiați mortal și irecuperabil.

                         2)

  Eu nu știu dacă tata a gândit și simțit vreun vis de dragoste cu Dumnezeu și cu Raiul în clipa morții pe patul de spital. Dacă a fost ateu, acum după toate calculele religioase trebuie să fie mai mult ca sigur în iad. Dacă doctorii care l-au omorât operându-l au fost credincioși și s-au rugat pios Lui Dumnezeu, acum se delectează în Rai, la umbră de palmier, legănându-se în hamac cu un picior atârnând afară și gustând dintr-o chesea dulceață de trandafiri paradisiaci, apoi stingându-şi setea cu un pahar brumat de apă rece cristalină. Numai și dacă Raiul a admis prin hotărârea Domnului să ofere aceste plăceri și să-i găzduiască pe acei medici și pe alte pramatii și criminali ai pământului cărora Dumnezeu le-a dat o șansă la mântuire, căci așa spune Cartea Sfântă că Dumnezeu vrea îndreptarea păcătosului și nu moartea lui, dați-mi voie să înjur, să vomit și să scuip pe preșul de la intrarea în Rai ; și dați-mi voie să-mi desfășor pancartele de protest în fața porții Raiului, să arunc cu ouă și cu roșii în poarta Raiului, să desfășor niște pancarte mari din pânză albă pe care să proiectez ca să vadă siderați Dumnezeu și toți îngerii și sfinții din cer eroarea judiciară a Lui Dumnezeu, și medicală a doctorilor, care s-a făcut, pelicula cu filmul cum a stat tata muribund două zile în comă pe patul de spital, respirând sfârșit, apăsat, în agonie, horcăind până ce și-a dat duhul... Iată ce te poate aștepta ca și creatură a Lui Dumnezeu dacă ai avut neșansa de a fi făcut parte din lada de gunoi, trăsnăi, scorneli și vechituri inventate de Dumnezeu. Înainte de moarte, prevăzând că poate să i se întâmple ceva, a scris tata și o scrisoare de adio în caz că nu se mai trezește, pe care bunică-meu în ignoranța lui a pierdut-o. Maică-mea a rămas văduvă cu trei copii, eu și doi frați gemeni, băiat și fată (care nici nu erau născuți când a murit tata, s-au născut la șase luni după aceea). Ca toată drama să fie completă, la vârsta de șase luni, băiețelul din gemeni a murit și el, rămânând numai fetița și cu mine, doi copii și-o mamă singură și distrusă de necaz. Ce mi-o fi spus mie la trei ani de moartea tatei când întrebam unde e...? Cine știe ce înțelegeam eu atunci...? Cert e că stăteam pe mașină, lângă sicriu cu o ciocolată în mână dată de milă de oameni și priveam cu privirea nepricepută de copil crud cum îl duceau pe tata la groapă. Ce puteam să fac...? Totul era hotărât... Hotărât de Dumnezeu, că El hotărăște totul, nu...? S-a întâmplat astfel, din voia Domnului care îi ia la el pe toți adormiții robii Săi, ca eu la trei ani să nu mai am dreptul să am tată deoarece a fost nevoie ca el să moară, după datoria creștinească impusă de Domnul, și iată, acum să-l ducă țeapăn în sicriu la groapă, cu mine, băiețelul lui drag, lângă sicriu, neînțelegând nimic din ce se petrece... Nelipsitul alai de preoți, cu trebuincioasele rugăciuni își făceau treaba plictisiți, își făceau meseria, și rugau pe Domnul să-l ierte pe răposat și să-l pomenească întru Împărăția Sa la loc cu odihnă, la loc cu verdeață de unde-a fugit toată-ntristarea și suspinul... Aveam oare dreptul atunci, lângă sicriu, mic copil fiind să fac ceva, să urlu de ciudă, să-l răzbun cu ceva pe tata...? Aș fi urlat, răcnit și înjurat ca un birjar, asurzindu-i pe toți ca un biciclist atacat de câini cărora le vine de hac cu un aparat protector cu ultrasunete ca să alunge javrele turbate. Ce vină aveau preoții aceia care îi cântau tatei prohodul ? Își făceau și ei plictisiți și stricați la burtă meseria. Și totuși, aveam dreptul să urlu și să arunc după ei cu ciocolata și cu prescura și cu florile din mâinile tatei încrucișate pe piept... Să arunc în toți cu toate florile din jurul tatei de pe sicriu, cu ciocolata dată de compasiune, să rup bucăți de sicriu și să le arunc pe toate la toți în cap și să-i scuip și să-mi înec și răzbun în avans cumva amarul ulterior de copil rămas orfan de-un părinte la trei ani când aveam mai multă nevoie de el... La ce-a servit moartea tatei atât de tragică și prematură,  ontologic, gnoseologic și axiologic vorbind ? O, vin învățăturile religioase și spun cu emfază că nimic nu se petrece fără rost și fără știrea Domnului... Prin urmare evident regulile religioase declamă solemn că moartea oricui, mai călău sau victimă, mai inocent sau mai păcătos, mai tânăr sau mai bătrân, mai vinovat sau nevinovat, morțile tuturor în acest gulag al torturii și desființării ființei prin deces, toate se petrec cu un scop înalt creștinesc de Domnul știut și gestionat, căci încurcate sunt căile Domnului și nu trebuie să fii nebun să le-nțelegi... Îmi vine să vărs deci, la gândul otrăvit la ce genocid și batjocură existențială a putut fi supusă creatura, fiind scoasă din dulcele neant al neființei ca reputația de Creator a Lui Dumnezeu să se umple de faimă, ca ființa tocmai creată să fie dată ororilor durerilor și suferinței mizerabilei existențe, apoi Dumnezeu să facă un simplu gest care-a mai rămas de făcut, o formalitate, să îți strângă cu mâna Sa nevăzută beregata ca să nu mai poți respira în ceasul cel de pe urmă al agoniei și să mori neştiind de ce, sub ochii înlăcrimați ai celor dragi, sub îngăduința unui Creator deloc vinovat, mândru de creația Sa și cu o floare la ureche, care n-a văzut și auzit nimic, care n-a putut sta cuminte în experimentele Sale malefice creaționiste și s-a dedat la asemenea perfectă agresiune și crimă cosmică a nașterilor și morților noastre ale tuturor cu autor pe veci necunoscut. Astăzi, mi-ar fi mai ușor să accept moartea tatei dacă n-aş vedea că în zadar a murit și în zadar a fost prohodit... Doctorii ce l-au suprimat pe tata între timp au murit și ei... La rândul lor și ei au fost prohodiți de acești oficianți religioși meticuloşi rugându-L pe Domnul să le ierte lor greşalele de voie și fără de voie și să-i pomenească Dumnezeu întru Împărăția Sa.

                        3) 
 
  Cum să nu privești scârbit și dezabuzat acest ritual odios al morții și înmormântării și pe acești oficianți pretins specializați în problema gestionării morții...? Se moare prolific sub orice și din orice motiv iar Dumnezeu este la butoane și guvernează peste această funestă și mizerabilă şaradă împărțind dreptatea Sa în stânga și dreapta printre noi cei proști și smeriți. Nicicând nu vor fi preoți șomeri, ori secții din iad închise din lipsă de comenzi și materie primă, nicicând nu va fi o zi a porților deschise în Rai în care să se facă promoție și reclamă la dulcile meleaguri și plăceri paradisiace. Totul e după manualul religios : precis, cazon, metodic, odios, scris în Sfintele Scripturi pe care noi le sărutăm cu maximă emulație a credincioșiei și punem mâna pe ele când jurăm. Industria morții e înfloritoare și de preoți e absolută nevoie oricând ca să facă cu bietul mort un ritual fără de care Dumnezeu pare că nici nu s-ar uita la tine oricât de mort ai fi și oricât de mult te-ar fi iubit Cel de Sus ca și creatură a Lui... Oriunde e un muribund e și muncitorul specializat care se roagă de Dumnezeu tămâind și cădelnițând pentru iertarea păcatelor răposatului, iar Dumnezeu de sus vede și receptează pe sub geană și cu coada ochiului toate rugăciunile pentru iertarea păcatelor noastre, oricât de ocupat ar fi... Nu scăpăm de ochiul Lui Dumnezeu nici după moarte, El oricând supunându-ne unui control draconic. Într-o exemplară simplificare a acestei birocrații funebre, Dumnezeu ar înțelege că pentru eficiență și pentru restructurare ar fi suficient să preia El mai direct și simplu soarta iertării păcatelor răposaților fără a aștepta inutil formalitatea preoficierii acestei responsabilități de către preoți muritori pentru noi muritori. E incredibil pentru ce are nevoie Dumnezeu de mediatori între El și noi, de preoți cu cruce-n frunte care să-L roage la infinit și inutil pe Domnul un lucru pleonastic pe care l-ar fi putut face Dumnezeu pentru noi și nerugat, din prea multa Sa previziune, milă și bunătate ce are Domnul pentru noi, creaturile Lui... Ori dacă nu-L rogi, crede Domnul că ai altă opțiune ocultă și mai personală care să şunteze voia Lui și mare mila Sa cu tine mortul...? La ce bună e această nevoie de acești intermediari între tine mort și Dumnezeu viu când Domnul se presupune că e Atotștiutor și are previziunea să simtă că toată suflarea muritoare are ca opțiune automată iertarea păcatelor dacă aceasta tot e trecută în oferta instrucțiunilor lui Dumnezeu...? Inutilii oficianți, fețele bisericești, meticulos se roagă după etica lor profesională pentru tine mortul fiindcă așa e tipicul și așa prevede fișa postului lor... Or Dumnezeu n-a făcut nimic caduc pe lume, nimic care să aibă nevoie de roți mai mult de patru la o căruță, la Dumnezeu toate fracțiile sunt deja simplificate și calculul Lui e ireductibil, matematic și precis. Ori de ce practic e strictă nevoie să mă oprească cu dricul la toate răspântiile, să mă tămâieze și să plătească familia pentru mine mortul pentru îngropăciune bani destul de multișori încât constați că e mai ieftin să trăiești decât să mori dacă asta tot e o datorie obştească și creștinească...? Și eu și tu prieten viitor muritor de cancer în fază terminală vom avea parte de acest grețos, ridicol și grotesc spectacol al îngropăciunii... Și mai ales trebuie să știm și vedem că numai noi facem cancer, Dumnezeu după a cărui chip și asemănare ne-a făcut a ales pentru că e de rang superior și are sânge albastru divin să evite acest deranj al bolii, durerilor și morții care e numai pentru noi, prostimea. Cineva a zis că Dumnezeu deja a murit din ambiție ca să ne transmită astfel demonstrativ impresia unei solidarități cu soarta mizerabilă a noastră a necredincioșilor și să ne dea astfel subtil o lecție a credinței când moartea Lui Iisus n-a fost destul de convingătoare pentru noi ca să schimbe omenirea în bine și să-i rezerve o soartă mai bună dar noi nu credem această manipulare. Nu să moară Dumnezeu și Iisus pentru noi ar fi soluția ci să nu ne mai fi chinuit și murit noi niciodată, asemeni Lor, rudele noastre divine care s-au ocupat cu concepția și drămuirea destinelor noastre programatic. Dumnezeu nu ne poate apăra de boli și de moarte căci e un nonsens când totul, și virușii bolilor și moartea sunt rânduite de Dumnezeu. Și atunci noi de pe patul morții și luând ultima împărtășanie vom închide ochii murind docili ca să nu facem greutăți și răzmeriță Lui Dumnezeu și să stăm cuminți în sicriu. Iată, se vor plăti bani destui pentru coșciug, taxă de îngropăciune, flori, lumânări, prosoape, batiste, găleți, pomană, ciocli, etc., etc... La ce bun toate aceste nimicuri când din spirit economic vrei ca mort să mori decent dar mai ieftin când tot e obligatoriu...? Cel mai mare dor pe care poți să-l ai e să mori rezonabil și fără nici un fast funest de prost gust gestionat de alții pe care-i detești să se amestece netrebnici atât în viața cât și în moartea ta ca inutili și contraproductivi mijlocitori între tine și Dumnezeu, între tine și Nimic...

                       4)

Pentru ce-aş crede că am nevoie de mijlocitori în relația mea intimă și respectuoasă cu Dumnezeu...? Nu am nevoie de acești mediatori încremeniți în apetența lor pasională pentru fetişurile religioase, înțepeniți într-o stare de spirit obscurantistă neevoluată din sălbatica preistorie și antichitate, în care aduc superstiția sălbatică la rang de virtute confundând rătăcirea subiectivă obligatoriu religioasă a spiritului primitiv uman cu o calitate de-i zic smerenie, pioșenie,  religie, revelație divină și credință pioasă în Dumnezeu... Eu unul râd amar cu lacrimi de dezgust și oripilare când știu că în imensa măreție și putere a Lui Dumnezeu, El ar trebui să nu se uite în gura unor astfel de șmecheri și șarlatani mistici care cultivă ignoranța în toată splendoarea ei în mlaștina propriilor lor speculații și prejudecăți excusiviste și totalitare în tenebroasa ideologie antiumană ce-i zic religie și Îi amestecă iresponsabili Numele Lui Dumnezeu în ea... Să te ferească Dumnezeu de fundamentalismul religios sub auspiciile căruia sălbăticia regnului animal se manifestă într-o formă cu atât mai cinic și toxic rafinată cu cât oamenii mistic religioși sunt mai inteligenți, culți și erudiți... Să te ferească Dumnezeu de inteligența și fundamentalismul unui teolog erudit care din două vorbe și pilde teologale specific meșteșugite te va demonta complet, te va disprețui și urî de moarte pentru necredința ta, pentru faptul că bunul simț și datele triste ale realității nu-ți dau voie să crezi în porcăria în care crede el precum și dacă ieși din canoanele religiei și prejudecăților, sofismelor religioase prețioase care-l mobilizează plenar pe el. Primitivii hominizi nerecunoscuți de Dumnezeu precum că din ei ne-am trage deși toată evidența și izvoarele arheologice și istorice arată clar cum ei ne sunt străbunii și nu fictivii Adam și Eva, aveau o scuză manifestându-şi temerile existențiale prin a nu avea de ales decât să subscrie la obscurantismul religios, la a se închina unui despot alfa suprem al universului prin care sperau să-l potolească din capriciile demiurgice potențiale și să-i ocrotească la nivelul lipsei de cultură și morală de atunci sub forma unei necesare, indispensabile și normale atitudini religioase primitive de supuşenie și cumințenie pentru a nu irita și enerva pe cel mai mare și capricios satrap din Cer, pe cel responsabil cu potoapele, apocalipsele și represiunea... Oamenii aceștia de azi, cu spiritul cantonat în trecutul sălbatic, în consecință în manifestările lor emoțional religioase în fapt sunt diabolici căci popularizând și înfricoșându-se de puterea și răutățile diavolului opozabile religiei în care mercantil și formalist cred din interesul comodității izbăvirii meschine ca și scop efemer egoist, își trădează inconștient propriile caractere găunoase, golite de orice încărcătură și elevate trăsături umane când diavolul și iadul nu există ca și locație concretă și încă stupidă cu atât mai mult cu cât ar exista cu niște coordonate GPS ; dar iadul apare plauzibil datorită răutății endemice a oamenilor și în primul rând a oamenilor prinși în corsetul alienant al religiei care admite diavolii ca actori consacrați ai teatrului religiei, având un rol bine definit și necesar represiunii răului omenesc endemic și nevindecabil pentru eliminarea căruia practica și istoria au dovedit că nici Dumnezeu nu mai are nici o putere și e necesară doar dictatura diavolului... Așa cum în societate s-a demonstrat că cea mai mobilizatoare forță contra indolenței și lipsei de principii este dictatura, la fel și pentru chinuita noastră viață apoi și pentru viața de apoi, diavolul are un rol descurajant, defensiv, spre a ne opri cu forța din relele și năravurile noastre odioase. Pentru a continua să trăim în această societate și a nu deveni canibali asemeni restului regnului viu nu putem decât să îmbrățișăm acest surogat al soluției religioase, speriindu-ne de diavol și aruncându-ne în brațele Lui Dumnezeu uitând că din vina Lui am apărut atât de vulnerabili și supuși tuturor ororilor lumii și vieții. Cui putem imputa valoarea nulă a interiorului biologic și psihologic a exemplarelor umane în care Dumnezeu a încercat fără izbândă experimentul unui imposibil succes ? Tot ce mai imperios ni s-a cerut a fost datoria religioasă inexorabilă și necomentabilă. Omul religios dacă nu e religios e sălbatic, iar dacă e religios cum e, e un sălbatic travestit... Eu de aceștia râd și sunt dezgustat, de aceștia care cred că eu nu pot comunica și relaționa frumos și civilizat cu Dumnezeu decât cu mijlocirea lor descalificată uman și moral și de aceea cinică, încercând diabolici să-mi administreze otrăvitor cianura ridicolelor și inumanelor canoane și dogme mistico-religioase impuse barbar și totalitar omenirii într-o tristă doză letală de alienare și spălare a creierului de orice emoție privată și gând logic și sănătos, și acum ca și în sălbatica și necivilizata preistorie... Între mine, în secolul XXI și un ins de acum două mii de ani din antica, sălbatica, precara civilizație omenească moralmente și cultural de atunci se cere de către dogmaticii religioși să nu existe nici o diferență de maniere, atitudini, reflexe și comportament. Om antic sau contemporan, trebuie de vrei să dobândești un minim și mizerabil succes postum paradisiac, să ai o atitudine strictamente de tip conservator și imuabil religios, închistat în ruginitele reflexe umane preistorice de precaritate a gândirii. Ce este credinciosul dacă nu cel care suferă bucuros, inconștient și mândru de o boală a gândirii așa cum spunea Cioran, o boală care nu e letală ci înnobilează căci așa spune simțul comun oficial împământenit ? Tot ce trebuie să fac, potrivit canoanelor religioase și acum, ca și acum două mii de ani este să stau cuminte și să mi se administreze meticulos și inexorabil pilula religioasă și branula credinței înfiptă în vene astfel încât creierul și gândirea mea să nu o ia razna, să se oprească din normala și biologica evoluție și să mă comport la scena religioasă deschisă a omenirii tarat și alimentat la refuz cu conținutul științei teologice, dospit strict de reflexele clasice religioase ca efect al administrării de către componenta religioasă a acestei morfine pentru liniștirea omului care se cheamă religia și ceea ce calificații și responsabilii religiei denumesc credința... Și ți se spune că încăpățânat de ești să ai alte atitudini și opțiuni private și libere moralmente, asta se cheamă vânare de vânt, erezie deci pierdere de timp în încremenita viziune retrogradă mistică religioasă... Ți se inoculează în vene odată cu preparatul canoanelor religioase și morfina fricii funciare, frica, ca modus vivendi, frica ancestrală a unei ființe neevoluată mental și moral decât rudimentar și precar, similară trăitorilor mai mult sau mai puțin sălbatici ai antichității și preistoriei... Să ai frică de Dumnezeu adică... Frică iresponsabilă și ilogică de Sfânta Ființă a Lui Dumnezeu care se declamă în Sfintele Cărți a fi ; și să te temi când trece Domnul așa cum se teme în sălbăticia sa o capră legată de țăruș la marginea căii ferate atunci când trece acceleratul lăsând praf și frunze răvășite în urmă..., și o capră sugrumată în lanț de frica de tren... Această frică religioasă este născută în omenire din zorii Creației și până azi... Este un efect al normelor religioase care au apărut ca și un alt efect al fricii instinctuale a ființei biologice fie ea om sau animal cu un minim și rudimentar creier în fața necunoscutelor și stihiilor naturii... Dacă Dumnezeu nu bagă de seamă că este un fapt urât și la culme jignitor pentru noi ca și specie dominantă a viețuitoarelor să ne temem atât de simptomatic de El ca niște viermi temându-se să nu fie striviți de bocancul zoologului, când Dumnezeu este înfățișat ca un bun și milostiv Tată și mântuitor al nostru, atunci cum putem judeca asupra bunătății generice, milei și excelenței divine fără pată, fără a rămâne definitiv și irecuperabil siderați de acest spectacol prost al universului unde Dumnezeu ne-a invitat să fim și actori și spectatori interactivi nenorociți totodată, trebuind să murim de gât cu dușmanii, semeni ai noștri, înlănțuiți și căzând cu toții pe scenă în ultimul act ca în piesele shakespeariene în bălți de sânge pe scena lumii, căci așa spune scenariul divin al acestei proaste piese de teatru care se numește viața și lumea inventate de Dumnezeu...? Cu atâtea intenții bune și cu atâta aură de bunătate și sfințenie ce-o împrăștie Dumnezeu în jur în tot cerul noi nu avem cum a ne teme de Dumnezeu ca o populație amorfă, sălbatică,  neevoluată, trăitoare în neolitic. Mai verosimil ar fi să ne bucurăm nemijlocit și incontestabil și să exultăm bucurându-ne de Dumnezeu și lumina Sa părintească, precum iezii caprei care sar zglobii, jucăuși și încrezători pe lângă mama lor, bucuroși și niciodată temători de ea chiar dacă în entuziasmul lor fac prostii și o supără... În loc să mă bucur de viață, de acest cadou ce mi l-a dat Dumnezeu, mie mi se servește de acești cinici retrograzi, misticii religioși, pastila amară a netrăirii, a abolirii gusturilor și simțurilor și tuturor senzațiilor date de Creatorul intitulat Dumnezeu, pentru amara penitență religioasă simptomatic mistică...! Norma indicată de religioși e cazonă, searbădă, insuportabilă omenește căci nu ți se dă voie să trăiești, să te bucuri de bucuria vieții și senzațiile ei, din orice ei, apologeții religiei scoțând păcatul și anatema, cu care-L forțează pe Dumnezeu să te pedepsească pentru orice și din orice, când bunul Dumnezeu n-avea de gând atâta osândă cu tine și inima ce nu ți-a dat-o să-ți putrezească în piept inutilă ci să bată și nu pentru frica de Dumnezeu ci pentru emoțiile bucuriilor vieții... ; nu e mai normal așa ? Viața e sălcie și nu e viață ci doar viețuire în concepția și norma religioasă... Postul și austeritatea inimii și cugetului sunt singurele rudimente de trăire și sentimente ce-ți sunt tolerate... Cu o sete imensă și spuzit rămâi frecventând pios și cuminte canoanele inventate de misticii religioși... Nu poți să spui că mori totuși de sete, căci la două zile, în întunericul carcerei de-i zic ei viața ta creștinească, ți se dă o ceşcuță de apă caldă cu sare să-ți treacă de sete... Astfel, și bătrânilor bolnavi li se mai dă voie să mănânce de dulce în post și trebuie ca iminent muribund să-ți iei adio de la viața asta și senzațiile ei concrete pentru beneficiul nul și încăpățânat iluzoriu al lumii celeilalte de pe tărâmul nimicului și neființei de care oamenii se sperie odată cu moartea inventându-şi terapeutic morfina odihnei și păcii binemeritate de pe lumea cealaltă a vidului și neverosimilului...

                     5)

  Ar trebui să-L rugăm pe Dumnezeu, scoțându-L din neant și neființă și inventându-L pentru o clipă demonstrativă a dragostei și iertării ca să-i ierte și iubească pe toți definitiv, necondiționat și odată pentru totdeauna. Odată ce și-a asumat rolul de creator al oamenilor buni sau răi este treaba Lui Dumnezeu să se spele cu ei pe cap, ori să-i determine eficace să fie buni și să nu mai facă niciodată nici un rău ori dacă sunt răi să evite Dumnezeu pentru ei soluția stupidă și ineficientă a damnării pe care creatura n-o receptează ca pe o soluție ci normal, ca pe o represiune barbară care nu-şi găsește rostul, normalitatea și productivitatea. Oricât ar ierta Dumnezeu omul, nu are o soluție pentru a-l determina să aibă dragoste și aviditate pentru rațional și lucrul evident când oamenii sunt ahtiați și seduși de supranatural, oniric și superstiție. Mai cu seamă dacă tot e Dumnezeu un judecător ar trebui să-i ierte pe acești farisei, pe acești uzurpatori, oficianții religioși, teologii și teoreticienii religiei, care au făcut din religie și din Dumnezeu o știință și o disciplină prin care au răstălmăcit planurile bune și suportabile uman pe care le avea un Dumnezeu al posibilității și rațiunii cu oamenii și inimile lor de carne... În numele acestor criminali care conectează o lume-ntreagă la perfuzia otrăvită a spălării creierului prin otrava religioasă, în numele lor i-aş putea cere scuze Lui Dumnezeu că inconștienți îmbolnăvesc omenirea sălbăticită, cu drogul netrăirii, privând creatura de sorginte divină de dreptul și abilitatea de a se desfășura integral și liber pe scena vieții ca să poată trăi consumându-se deplin pur și simplu, sănătos, moral, omenește, cinstit și neîndoctrinat de nici o otravă spirituală, cu toate simțurile date de Dumnezeu creaturii la întreaga capacitate capabile să trăiască și să simtă viața... Jucării stricate făurite de Dumnezeu suntem iar acești mistici religioși ne bagă mai abitir bețe în roate astfel încât să ne sară toate arcurile și tot ce e omenesc să ne fie străin, să fim străini și venetici în corpul nostru, să fim străini și figuranți aici pe pământ, niște muritori de profesie adică, cu mintea doar la drogul de pe lumea cealaltă, trăind realmente drogați religios pentru acel drog numit mântuire... În rătăcirea religioasă a acestor mistici semisălbatici, calitate curentă care ni se cere tuturor a o cultiva pe pielea noastră, ni se impune inconștient conceptul de frică de Dumnezeu... Este imposibil a accepta și subscrie la acest stupid concept, fără a aduce indubitabil o jenantă jicnire unui Dumnezeu oricare-ar fi și oriunde ar fi El, când bunătatea, blândețea și Sfânta mărinimie divină fără de cusur sunt unanim acceptate și recunoscute... A avea frică viscerală de Dumnezeu așa cum cer dogmele mistice religioase înseamnă a compara pe Dumnezeu similar unui despot nemilos și irațional, imprevizibil și crud, unei creaturi malefice sălbatice care este mizantrop și crud cu supusa omenire ca și principiu, unei entități periculoase pentru ființa umană, unui satrap față de care trebuie ținută distanță, prudență și precauție în maleficele lui comportări simptomatice de bestie care-ți poate dăuna imprevizibil în sărmana ta existență de om pândit de capriciile divine punitive care-ți pun pe sărmana existență stresul și consumul interior al unei prăzi hăituite... Admițând posibilitatea existenței unui Dumnezeu nu poți să-ți imaginezi decât un Dumnezeu al binelui suprem, un Dumnezeu benign. E imposibil să-ți imaginezi în niște coordonate reale și verosimile un Dumnezeu malign al represiunii și că i-ar fi trecut vreodată prin cap să inventeze un iad ca instituție a torturii bestiale ca unică soluție a reparațiunii și justiției cosmice. A fi om înseamnă a fi rațional și analitic până la ultima consecință. Doar astfel poți continua să mai suporți a fi om punându-ți-se de la Facerea Lumii niște gânduri și simțăminte în tine care te fac să simți cu toată ființa că Dumnezeu e imposibil să-ți poată dăuna cu ceva și că dimpotrivă El te apără și-ți susține cauza umană după cel mai elementar și normal simț al rațiunii și logicii ; căci asta ar fi logic să faci prima dată dacă ești un Demiurg și nevoia Ți-a dat ghes să te amesteci părintesc în destinul uman, să fii avocat și judecător în același timp al oamenilor, chiar dacă oamenii se comportă ca diavolii... Nu se mai justifică ocuparea postului de Dumnezeu, șef Suprem al universului și undeva la marginea unei galaxii să existe oameni care se comportă ca diavolii. Ca să fii Dumnezeu ar trebui fără dubiu să te bucuri și simți că toți oamenii pe care te-ai ambiționat să-i faci sunt și pot fi blânzi și inofensivi, iar dacă nu sunt, degrabă să dispui să fie iubitori și umani mulțumită Sfintei cauze divine suverane potențiale pe care nu-ndrăznesc a o submina cu vreun gând și sentiment ascuns și detractor în măsura în care ar exista un Dumnezeu al realității, al eficacității și nu s-ar ascunde alergic de realitate cu atâta încăpățânare... Dogmaticii religioși, e limpede de ce aruncă pe piață în raport cu Dumnezeu acest concept al fricii de Dumnezeu... În semisălbăticia sa, de care omenirea și indivizii nu s-au dezbărat și n-au evoluat uman la rangul rațional și superior hărăzit de Creator, ei cred că Dumnezeu are ceva similar în comun cu manifestările și caracterul lor cinic și sălbatic... În megalomania lor, unii îndrăznesc a se crede regi, împărați, suverani, teribili ori preacucernice și preafericite fețe bisericești și cred că pot stăpâni, avea și dispune de orice peste biata turmă ce trebuie să se supună ca s-o ducă bine și să nu fie urgisită cu represalii. Față de barbarii despoți umani iraționali și malefici, evident că trebuie să ai frică în cruzimea lor scontată, funciară și periculos imprevizibilă. Având frică, evident că niciodată nu te vei gândi să sapi și să subminezi autoritatea suverană cu maleficele ei acte de supremație bestială peste o omenire supusă și terorizată, deci înfricoșată... Astfel că frica este idealul mijloc prin care se elimină din turmă spiritul de competiție, se elimină spiritul beligerant și se elimină uzurparea plăcutului statut de suveranitate despotică... Nimeni nu va dăuna niciodată unui satrap și unui zbir imoral și crud care are puteri discreționare și suverane, dacă este îndoctrinat existențial cu conceptul de frică... Astfel, inconștient, omenirea încă sălbatică și ea, Îl compară pe Dumnezeu, molipsită de aceste trăiri proprii barbare,  cu orice suveran rău și malefic în principiu care garantat impune prin asta un respect turmei terifiate și speriate... Ivan cel groaznic, Ion Vodă cel cumplit, Vlad Țepeş, Stalin, Hitler ori alți lideri cruzi au impus respect prin cruzime și duritate... Având cruzimea și duritatea implantate genetic în ea, omenirea aproape că divinizează aceste caracteristici indispensabile ca să fii lider autoritar peste o sălbăticie... Într-o turmă, masculul alfa trebuie să fie cel mai sălbatic și impunător în mijlocul sălbăticiei... El trebuie să ragă și să-și arate colții pentru ca toți ceilalți să se așeze cuminți cu botul pe labe ; altfel e luat de prost și alungat... Marii hoți și criminali inspiră în turma de rând o discretă și disimulată adorație și prețuire căci a fi hoț și criminal înseamnă a fi cumva inteligent pentru a prăda eficient și a avea mai mult într-o omenire în care argumentul forței e mai seducător decât forța argumentelor... Indivizii umani fiind răi din concepție ca și cauză a similarității sălbăticiei endemice a regnului animal din care și oamenii fac parte devin irecuperabili uman. Astfel încât omenirea Îl crede pe Dumnezeu liderul lor și masculul alfa fiindcă impune un respect simptomatic, forțat și bolnav doar prin frica bestială. Nu și-au imaginat niciodată oamenii că bunătatea divină poate fi în idee mai eficace decât orice manifestare de severitate i-ar atribui oamenii Lui Dumnezeu speriați de atmosfera de junglă a vieții peste care stăpânește totalitar Dumnezeu ca un leu, rege al junglei. Oamenii fiind prea răi și sălbatici prin moștenirea comună a zestrei genetice a sălbăticiei regnului animal, n-ar suporta drama pentru ei ca Dumnezeu să fie prea bun și etern nepedepsitor creaturii făurită de El cu iubire, atenție, geniu și milă... Mila și iubirea pe pământ sunt deficitare și numai conceptul de Dumnezeu poate sparge această penurie când resursa de milă și iubire de la Dumnezeu e chiar inepuizabilă mergând pe încredere cu această imaginație. În această idee eu nu cred că Dumnezeu a avut vreun impuls rațional și o chemare voluntară care i-au inspirat necesitatea de a fabrica iadul și diavolii. Și totuși lumea Îi zice Lui Dumnezeu atotputernic, făcătorul cerului și al pământului, a toate văzutelor și nevăzutelor, deci și a diavolilor și iadului încât chinuita noastră logică și puținătatea minții ne duce cu gândul că de fapt Dumnezeu s-a ocupat totuși într-o nefericită inspirație de inventarea iadului și a tot instrumentarului represiv, deci și a păcatelor pentru care trebuie să murim și nu doar atât, ci să suferim etern în iad. Dumnezeu este șeful tuturor, deci implicit al iadului și diavolilor și iată de ce oamenilor le e teamă de acest iad și de șeful și responsabilul moral din umbră al acestei locații punitive care este intitulat Dumnezeu. Acest respect înfricoșat al omenirii pentru Dumnezeu ca și dispozitor și supervizor al chinurilor iadului ține omenirea într-un oarecare echilibru. Când Îi pun Lui Dumnezeu în mână biciul după expresia denumită "biciul Lui Dumnezeu", pentru oameni aceasta e reflectarea subconștientă în oglindă a caracterului și lumii lor bestiale prin scuza aparținerii de drept la regnul sălbatic animal... Jurându-i o frică și supunere deplină oamenii se asigură că Dumnezeu niciodată în Înfricoşătoarea Lui Judecată presupus similară sălbăticiei și lipsei lor de scrupule, nu le va face nici un rău, nu-i va pedepsi prea crunt și-i va scuti de pedepsele și coerciția divină văzând cum se târăsc umili la picioarele Lui Dumnezeu ca niște viermi, ca niște câini târându-se dând din coadă la picioarele noastre... Oamenilor le ține de cald în sălbăticia lor această siguranță asupra inofensivității divine ce-o cultivă și întrețin voit și intenționat prin osanale, lacrimi și jurăminte de supunere pentru ca Dumnezeu să fie ținut liniștit ca un cal de căpăstru să nu i se năzare ceva și să nu ne dea chinului iadului discreționar și totalitar. Linguşindu-L cu asupra de măsură oamenii Îi ponderează Lui Dumnezeu instinctele demiurgice de forță brută și oarbă și inventând rugăciunea și prosternarea continuă Îl sedează pe Dumnezeu să nu mai aibă puteri să fie imprevizibil și rău ca un cal nărăvaș sau un satrap. Prin credința lor către Dumnezeu oamenii sunt asigurați, simt că astfel au învins bestia, adică pe însuși Dumnezeu, și chiar cred că El o să-i și răsplătească cu confortabilități și plăceri ușuratice paradisiace în meschinătatea și cinismul simțirilor lor formaliste, lipsite de încărcătură umană. Eu nu am de ce să cred că trebuie să mă tem de Dumnezeu fără să simt că dacă ar trebui funciar să mă tem aș jigni profund o blândețe generică incontestabilă a Lui Dumnezeu asemuită cu blândețea unui miel... Biciul lui Dumnezeu e un concept inventat de oameni în animalitatea lor care nu cere decât bici și dictatură represivă pentru îndreptare și potolire și e caracterizată de o ostentativă stratagemă în a măguli divinitatea de supuşenia lor mizerabilă de servi fără caracter și găunoşi uman, tremurând de frică la orice gest al Lui Dumnezeu... A avea frică de Dumnezeu pare a fi o neobrăzare și o mojicie aduse mândriei, milosteniei, demnității și inteligenței divine, când dacă ai rațiune și prognoză poți constata apriori că niciodată un om nu poate practic a ajunge în a-i dăuna cu ceva Lui Dumnezeu, nu-L poate uzurpa, nu-i poate fi detractor în acțiuni, nu-i poate pricinui vreo vulnerabilitate și nu-i poate ajunge în scrupule măcar la nivelul microbilor de pe bocancii Săi... Numai zeii cei sălbatici din Vechiul Testament, Eli, Iahve, Savaot etc., se luptau cu dușmanul câte trei zile până învingeau, erau părtinitori doar cu poporul iudeu, iar pe ceilalți îi treceau prin foc și sabie considerându-i suboameni, tratându-i după canoanele sălbatice din talmud... Pentru victorii agresorii le mulțumeau acestor zei aducându-le jertfe pentru calmarea sălbăticiei lor... Astfel generalul Eftali din Vechiul Testament pe propria fiică și-a jertfit-o aducând astfel mulțumire zeilor pentru victoriile repurtate, arzând-o de vie pentru a savura zeii barbari ca și ei mirosul cărnii arse... Astfel creau în mintea acestor zei un sublim al satisfacției, îmbunau bestia și evitau pedeapsa și pogromul crezând și cultivând cu meticulozitate  sfânta frică de demiurgul cel rău... Numai de un dușman îți este frică întemeiat. Psihologia ne arată că frica generează ca revers al medaliei ură și repulsie... Chiar dacă nu-și dau seama, misticii religioși Îl urăsc și Îl disprețuiesc inconștient chiar pe Dumnezeul lor, ori nu-L respectă și nu-L concep la justa Sa valoare... Căci e impardonabil a nu simți jicnirea ce o poate suferi Dumnezeu numai la aceste consecințe ale iresponsabilelor lor concepte religioase, superstițioase, lipsite de profunzime și încărcătură morală în cinismul lor comportamental... Eu nu pot avea rătăcirea să cred că Dumnezeu îmi cere explicit mie să Îl ajut cu ceva acolo în Rai, ori că Îi pot fi de folos cu ceva ori pe pământ ori în Rai, ori că am aptitudinea de a beneficia de altceva de la El decât mulțumirea că m-am născut întâmplător și voi muri sigur, și că nu mă pot ridica la înălțimea impozantei valori divine, declarându-i o supuşenie și-o fidelitate de lingăi de care Atotputernicia divină nu are nevoie și nu are cum a fi dependentă prin comparația incompatibilă dintre infinitul care e și se vrea a fi Dumnezeu și niște părticele de carne perisabilă care suntem de fapt, noi trebuind mai bine a fi conștienți de măsura acestei totale inadecvări în a clama orice raportare la divinitate cu pretenția de mare și viabilă relație... E imposibil să aștepți de la Dumnezeu cu iresponsabilitate să-ți mai dea ceva vreodată, altceva decât ceea ce maxim și sigur poate da El : viața vie de dureri de cancer și cenzurată de orice gust plăcut și moartea inerentă și lipsită atât de orice glorie cât și de orice sens... Trăim într-o lume cauzală : De ce exist...? Pentru că am fost creat... De ce am fost creat...? Pentru că Dumnezeu suferea singur ori simțea cel puțin un minus și o insatisfacție fără oameni... Exclus să cred că eu, sau noi oamenii am putea fi de folos cu ceva unui Atotputernic declarat care ar fi ahtiat în univers a-şi pierde timpul cu niște efemeride ce suntem, fără a simți cum astfel jignesc Atotputernicia și tulbur alte scopuri mai mari ale Lui Dumnezeu în cer... Problemele mele mărunte existențiale nu pot avea pretenția să agaseze în treburile capitale și mărețe care-i suscită tot geniul și competențele unui Creator în gestionarea Universului. Mă rușinez să cred că aș putea servi cu ceva unui Dumnezeu și că ochii Săi se pot plictisi oprindu-se pe creștetul meu efemer aici pe pământ și să am nesimțirea și iluzia să cred că Dumnezeu poate suporta și-i servește la ceva micimea subiectului meu în Cer, printre aștri, găuri negre și galaxii, și mai ales o veșnicie... Motivul prezenței mele acolo în Cer în Rai lângă Dumnezeu mă oprește să pot a-i găsi un sens. Nu am cum să cred că pot fi posibil în Rai, lângă Dumnezeu pe lumea cealaltă. Să continui să trăiesc în Cer sub formă de suflet ca să fac ce ? ; și să servesc la ce ? ; și mai ales o veșnicie...! Nu poți accepta să crezi că te duci în Rai numai pentru odihna și relaxarea ta veșnică și gratuită după o viață și lume creată așa de Dumnezeu unde ai învățat și te-ai străduit să plătești totul, și pielea de pe tine dacă ți s-a cerut așa în lumea creată astfel de Dumnezeu așa. Nu pot să cred că după chinul vieții urmează tratamentul reconfortant al nimicului care ești, într-un spa paradisiac creat intenționat pentru a seduce și momi chinuiții și plânşii pământului. Pe de altă parte nu poți să crezi că ai mai putea servi și altcumva acolo în Cer, în Rai o veșnicie lângă Dumnezeu. Totul mă oprește să cred că Dumnezeu s-ar opri un minut din existența Sa demiurgică pentru a mi-l dedica instrucțiunilor unei slujbe, unei îndeletniciri acolo în Rai cu care să mai alung plictiseala atâtei odihne și relaxări printr-o îndeletnicire, ceva. Dacă aș avea o slujbă acolo în Cer ar însemna că Dumnezeu are nevoie și-i trebuieşte grăuntele meu de muncă și serviciu efemer acolo întru beneficiul divin. Privind după manualul de utilizare a unui Dumnezeu vedem limpede că Dumnezeu acolo în Rai, la reședința Sa de un Sfânt lux are toate puterile, toate facilitățile, toate măririle și toate complexele responsabilități exclusive și nedependente de întâmplarea că m-am născut ori nu m-aş fi născut vreodată... Astfel, prezența mea întru Împărăția Lui Dumnezeu ar fi perfect inutilă, ori cel puțin facultativă, dacă nu caducă... Dumnezeu, imaginându-Ți-L în deplinătatea exercitării atribuțiilor și competențelor divine trebuie să constați că  oricând poate veșnicí ori guverna în Rai fără a avea necesarmente trebuința și nevoia indispensabilă a unui serviciu uman când nu știu ce lucru, fie mic, fie mare din Univers vezi clar cum Dumnezeu e exclus să nu-l poată face absolut singur după atotputernicele Sale forțe și virtuți... Dumnezeu nu va muri niciodată singur și plângând după ce și-a ucis toți oamenii. Chiar și pentru asta are o soluție fiind Atotputernic, putându-se dispensa de serviciul inutil al oamenilor morți și cu atât mai inutili cu cât se transformă în suflete, aceste himere și iluzii de abur. Numai regii și împărații de pe pământ au nevoie de sérvi, de sfetnici, consilieri, ori semeni cu care să împartă responsabilitățile și să delege competențele... Să vreau în Rai numai ca să mă bucur egoist de locul călduț și favorabil vieții cu temperaturi moderate și atmosferă respirabilă când tot universul e plin ori de clocotul inimaginabil al miezului sorilor, pulsarilor, quasarilor, ori de gerul de zero absolut (-200 grade Celsius) de ar îngheța până și sufletul meu dezertor și rătăcitor către oaza Raiului...? Ce merit extraordinar al meu poate avea pretenția să-i trezească Lui Dumnezeu interesul pentru bucata de carne, sânge, urină, fecale și salivă care sunt, din care mi s-ar ridica un suflet tot atât de insipid, vulnerabil și efemer într-o călătorie imposibilă de ani lumină către îndepărtatul Rai...? Manualul de utilizare al Lui Dumnezeu spune că El nu are nevoie de nici un ajutor al nimicului ce sunt și nici un serviciu în nici o treabă la care El să nu poată face față în schema de atribuții și fișe ale postului din universul care Îl înconjoară, ori El înconjoară și umilește întreg universul... Scopul și rațiunea pentru care cei morți trebuie să ajungă în Rai alături de Dumnezeu creatorul universului rămâne un nonsens de o manieră rizibilă și puerilă. Toți morții transformați în suflete pripășite și cazate în Rai ar trebui să aibă minima decență de a muri de rușine și jenă în Rai de inutilitatea statutului inutil și parazitar care doar așteaptă de la Dumnezeu un etern ajutor și o eternă favoare lipsite de abilitatea de a putea ajuta efectiv și realmente cu ceva concret și productiv divinității. Singura calitate a răposaților care s-au dus în Rai este de a fi buni numai de osanale și cult al personalității pentru Dumnezeu cel mult, de care acesta oricum nu duce lipsă nici pe pământ și nici în cer... Nu poți să fii ca și suflet parvenit în Rai pe lumea cealaltă încă un cântător din corul broaștelor de pe lac și un torționar care să-L perie pe Dumnezeu când acesta este în exercițiul funcțiunii Lui condamnând într-o veselie la iad și la Rai pe toți cei răposați în vacarmul lor de osanale de nedescris în care exultă confortabil și-i plac și nu-i folosesc la nimic, numai îi mângâie și satisfac vanitatea și megalomania divină... Dacă presupun că sufletul meu ar ajunge în Rai cum aș putea să mă simt bine acolo dându-mi seama că sunt încă un torționar subscriind și dând girul la crima perfectă prin care Dumnezeu face și apoi ucide o lume-ntreagă fără să fie niciodată descoperit... A accepta cazarea în Rai după moarte îți poate lesne trezi un sentiment de disconfort simțind cum lesne Îl poți jigni profund pe Dumnezeu când vezi că nu poți și nu ai cum să faci nimic responsabil în Rai ci doar să ai o fadă și egocentristă odihnă veșnică într-o letargie de handicapat paradisiac întreținut și asistat al Lui Dumnezeu, la loc cu verdeață, fără întristare și fără suspin alături de ceilalți întreținuți ai Raiului, bine plăcuți inimii Lui Dumnezeu... Dacă ar exista, Dumnezeu ar trebui să fie prea Divin, prea Superior și complex ca să poți înțelege și concepe cum de e musai să-şi găsească de lucru amestecându-se ineficient în marasmul nostru mărunt atât din viața asta cât și din cealaltă, când viața mizerabilă pe care ne-a dat-o Dumnezeu nu putem în ruptul capului să vedem oare ce are divin și transcendent în ea ca să beneficieze corespunzător de acest superior statut de apostilă și aprobare pentru o eternă habitație viageră în Rai, când carnea care se strică de vii pe noi e în primul rând o chestiune de biologie pură, de atac al bacteriilor și virușilor, de mațe, de sânge, flegmă, urină și fecale ? Dacă le pui pe toate pe o masă de disecție într-un lighean, puțin probabil ca acestea să vorbească și sugereze posibilitatea emanării unui suflet cu pretențiile lui transcendentale originar din din aceste produse pure de abator. Un suflet onest care se respecta, moralmente nu părăsea atât de nonșalant această adunătură de cărnuri bolnăvicioase care suntem, rămânea ca să gestioneze responsabil spectacolul funest al morții și alterării corpurilor noastre, ori nu se cuibărea niciodată în asemenea locație terifiantă de abator. Un suflet care-a fugit trădător din tumultul declinului cărnurilor noastre canceroase e neverosimil și imposibil să se înfrățească cu ele cumva. Văduviți astfel de părtășia fericită cu un suflet trădător, imposibil și imperceptibil, ne punem serios întrebarea câtă credibilitate are acest suflet, această utopie a utopiilor, această fără acoperire în biologie îngâmfare a firii exclusiv umane ca să mai putem formula zdraveni la cap opțiunea și pretenția paradisiacă ? Singuri și părăsiți de ideea nerealistă și alegorică a sufletului, rămânem doar cu carnea de pe noi care și așa ne doare prea tare și din cauza asta și a multor alte mizerii nu prea are a face cu amestecul concret divin deoarece singuri ne înmulțim și multiplicăm, Dumnezeu îndeplinind doar formalitatea de a sufla un duh sfânt peste noi destul de complicat și ineficient ca să nu ne garanteze nici pe departe automat succesul nostru paradisiac indubitabil.
 
                      6)

  Dumnezeu ne face ce-i drept din lut sau glod cum știe El mai bine dar o face plictisit cu mâinile noastre, zicând emfatic și lăudăros că ne face El. De fapt mamele noastre sărmanele sunt puse la munca de jos a biologiei să ne nască în dureri, fiind nevoie biologic doar de organele genitale ale părinților care să colaboreze prin ceea ce se numește copulație. Ce chestie ingenioasă a proiectat evoluția pentru perpetuarea speciilor, când Dumnezeu de la primii doi oameni s-a spălat pe mâini de lut și nu a mai făcut pe nimeni ! Tot ce se naște putea apărea simplu și automat printr-un pocnet de deget, din voință exclusivă divină fără mijlocirea unor unelte sau dispozitive ci pur și simplu printr-un impuls magic creaționist divin. Dar Dumnezeu n-a vrut să se complice și să-și piardă timpul și răbdarea mai mult ; astfel încât i-a fost suficient să se murdărească o singură dată pe mâini de lut pentru crearea primilor oameni, Adam și Eva. După asta Dumnezeu a luat o pauză totală și definitivă ascunzându-se chiar cu totul de oameni astfel încât pentru faptul că nimic nu mai voia să apară pe lume din activitatea vidă a unui Dumnezeu care și-a consumat resursele și a dispărut, natura și-a suflecat mânecile și evoluția s-a pus pe treabă singură. Astfel evoluția trebuia să suplinească sila Lui Dumnezeu de a mai face ceva să apară când Dumnezeu nu mai vrea să facă pe nimeni după ce s-a plictisit și i s-a făcut greață de la frământatul lutului mizerabil al primilor doi oameni. Atunci speciile singure au purces să se facă ele din ele însele. Indivizii trebuiau să iasă și să evolueze unii din alții prin metoda directă a proceselor creșterii progresive a cărnii, singurul material de construcție ieftin și prost pe care evoluția l-a pus la dispoziție speciilor vii, cu aprobarea Lui Dumnezeu, bineînțeles. Fiecare femeie fiindcă era văzută de Dumnezeu mai inferioară și demnă de prostit, a trebuit să facă loc în ea muncii și deranjului germinării unei semințe așa cum procedează și regnul vegetal care s-a dezvoltat mai înainte să fi apărut regnul animal. Natura nu a văzut nimic mai simplu și optim decât să facă în burțile femeilor cuiburi în care să se dezvolte o sămânță venită din interiorul bărbaților printr-un tub ovipozitor care să are și pregătească terenul apoi să depună în gaură sămânța, să acopere terenul și să lase evoluția să lucreze. Nu poți să nu te minunezi când constați la ce stadiu sofisticat a apelat evoluția din lipsa evidentă a unei soluții mai simple și elevate divine cu care Dumnezeu nu s-a complicat și s-a spălat pe mâini. Astfel evoluția a găsit cu cale că trebuie un penis, ceva. Acest dispozitiv este pe bună dreptate cea mai practică unealtă agricolă de însămânțat, cel mai elaborat burghiu pe care evoluția l-a făcut așa după adaptările succesive ratărilor. Iată că evoluția a proiectat un burghiu ovipozitor fără schelet și care totuși se face dur ca să aibă forța de a pătrunde în carne și a băga sămânță la germinare fără să scoată şpan și să distrugă gaura și-şi îndeplinește genial scopul de prăsilă fără mișcare de rotație. Ingeniosul dispozitiv sexual pus la dispoziția masculilor de evoluție sau de Dumnezeu, același lucru,  învinge cu succes împotrivirea orificiului sexual feminin virgin printr-o mișcare de penetrare prin translație în care miezul pătrunde în adânc ajutându-se singur să alunece în adânc prin pielea care se calează la intrarea virgină și astfel ostilă a vulvei. Totul e numai adaptare și cursă a înarmării de găsire a unei soluții practice pentru a învinge inerția și imobilismul neantului și a neființei.   Această regulă a acuplării și sexului e tot ce ne caracterizează mai reprezentativ, amintindu-ne că suntem pure animale căci și ele fac așa. Această regulă a acuplării a eludat-o doar Iisus, fiind cast și neavând relații sexuale din principiu și din convingere, chiar dacă fiind inițial om, atitudinea Sa ulterioară pudibondă care a popularizat exemplul nenatural al castității a negat scopul inițial pe care ni l-a atribuit Dumnezeu să ne înmulțim, lucru pe care nu-l putem face rămânând în castitate și virgini, cu sămânța sexuală explodând și stricându-se în noi ca în Iisus și discipolii Săi cărora li s-au atrofiat și le-au căzut organele sexuale inutile. Mi-ar fi plăcut ideea ca Iisus și chiar Dumnezeu să fie căsătoriți, să facă dragoste cu Consoartele lor și să fi avut copii prin metoda biologică normală a copulării pe care o folosim și noi creaturile lor și tot regnul animal. Ar fi putut fi priviți mai cu simpatie ca unii care s-ar fi asemănat cu noi, cu durerile și cu nimicurile noastre, când ni s-a băgat în cap știrea că suntem făcuți după un chip și o asemănare divină și să ne înmulțim și umplem pământul că e bine. Duhurile bune ale Raiului în frunte cu Iisus și Dumnezeu au ales soluția nefirească de a nu se înmulți, de a face autovasectomie încă de la Facerea Lumii. Nu prindem sensul adânc al acestei hotărâri stupide de automutilare a Lor și îi respectăm din inerție, din bunătate și simpatie și fiindcă preponderent oamenii sunt funciarmente credincioși. Suntem frumoși când credem într-un Iisus și un Dumnezeu oricum ar fi ei, eunuci sau cu penisuri flaşte ori erecte și inutile și testicule pline de spermă stearpă care fermentează și se infectează umplând sângele divin de septicemie. În definitiv ne putem mai logic imagina că Dumnezeu și îngerii din Cer au totuși mai degrabă ceva în desuuri, niște rudimente de penisuri sau vulve, ceva, și e exclus să nu aibă nimic, fiind deci fizic asemeni nouă care suntem produsul și creația Lui Dumnezeu cu care ne asemănăm atât de mult la chip și înfățișare după învățăturile din scripturi. De aceea, singurul care desigur mai are meritul deplin de a sta lângă Dumnezeu în Rai este doar Iisus... Ni se cere atât de plenar castitate și virginitate tocmai ca să fii pur și antiseptic, capabil astfel să atingi absolutul atenției Lui Dumnezeu pentru tine, neputinciosul și păcătosul. El, Iisus este singurul bărbat antiseptic care e virgin, deci pur și curat, de o puritate și curățenie respingătoare uman, care nu e mascul, nu are sex și pofte carnale ci doar o cicatrice de sex din care pofta carnală s-a topit și a murit în fașă. El, Iisus a fost un om din carne care nu a păcătuit și nu s-a dat desfrâului ca noi, care nu a avut erecție și ejaculări, care și-a reprimat sămânța masculină dacă a avut-o vreodată să se topească în El, care nu a avut la adolescență poluții nici în somn, care nu s-a masturbat ca noi, care nu a avut testosteron dar a avut barbă, rezultat al testosteronului ce lucrează normal în corpul tuturor masculilor. Iată nonsensurile și minciunile religioase pe care nu le înțelegem și nici nu pot fi de înțeles dar le dibuim încet, încet stupiditatea când ele ne atacă judecata și rațiunea pură ca o molimă și ca o pecingine inexorabilă. Legile chimiei și fizicii sunt improprii divinității, doar în noi oamenii muritori ele lucrează, în noi care putrezim iar duhurile bune ale Raiului în frunte cu Dumnezeu au evitat acest inconvenient, în noi care nu pricepem aceste nonsensuri stupide ale ezotericului sau nu avem abilitatea de a pricepe așa ceva, această încăpățânată voință a Lui Dumnezeu de a se ascunde după nimic și după vid, într-o încăpățânată discreție dusă până la absurd, eludând orice lege a universului și bunului simț. Noi muritorii, în raport cu entitățile și duhurile speciale ale Cerului ne forțăm norocul, forțăm nota și destinul nostru efemer. Cum să am nesimțirea să vreau să stau lângă Dumnezeu în Rai și astfel să rămân pe veci captiv, ignorat și neluat în seamă de gravitația puterii și autorității divine, prizonier al micimii și neputinței mele omenești...? Un Dumnezeu al treburilor cosmice importante putem presupune pertinent că în Cer nu-şi mai vede capul de treabă, iar eu, cum să nu simt că în așa desăvârșită afacere divină la care Dumnezeu este manager în Rai sunt de fapt inapt a sta lângă entitatea denumită Dumnezeu, învârtindu-mă în jurul Lui ca o molie de noapte atrasă de lumina unui felinar ? Toate sufletele zdravene la cap simt după ce ajung în Rai și trece perioada de carantină că trebuie să facă ceva, să ajute cu ceva pe Dumnezeu în exercițiul Lui și nu pot ; pentru că nici măcar conceptual nu putem a crede că îi putem ajuta și folosi cu ceva Lui Dumnezeu în Cer, El având deplina și recunoscuta Atotputernicie de a face și de a fi făcut întotdeauna TOTUL, fără de intermediari și fără de servitori...! De aceea orice muritor cu bun simț și decență ar trebui să simtă că moare de plictiseală și de rușine în Rai, că la fel ca pe pământ toți am fi ca niște păsări închise în colivii în care aripile nu ne-ar mai servi la nimic, că nu suntem puși în Cer să facem nimic, ci la fel ca pe pământ, doar să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i facem un deşănțat cult al personalității, să punem umărul adică inutil la sprijinirea unei Atotputernicii divine care își este singură suficientă și funcționa în această demiurgică singurătate atât de strălucit și singură... Astfel încât mă întreb : Ce fac cei răposați și bine plăcuți inimii Lui Dumnezeu în mărețul Rai plin de mireasma și prezența divină nemaigândită și megalomană, autosuficientă sieşi...? Cei mântuiți de Dumnezeu cu ce chestiune înaltă se ocupă oficial în cer printre stele și găuri negre, printre nebuloase cosmice și materia neagră din univers astfel încât serviciul lor aplicat să-i fie de vreun folos Creatorului Atotputernic...? Precum vedem, ar trebui să murim de rușine să fim în Cer niște mântuiți handicapați și nemerituoşi, asistați social ai cerului când programatic un parteneriat cu Dumnezeu este exclus datorită emfazei cu care El se declară ori este declarat Atotputernic...! Astfel că Dumnezeu nu are în mod practic nevoie de nimic de la nici unul din noi, iar noi îi dăm toată atenția numai pentru că Dumnezeu se preface că ne bagă în seamă mărunțișurile noastre și disponibilitatea noastră inutilă de a-i servi cu ceva Lui Dumnezeu, El având toate puterile, toate oficiile, toate meritele, toate virtuțile, toată strălucirea, toată supremația, toată autosatisfacția și bineplăcerea de a exista, de a clădi și reclădi sau dărâma perpetuu Universul din ceva și din nimic și a se plimba prin el reparându-l ori distrugându-l după cum i-e voia în apocalipse și potoape de care dispune exclusivist și nestingherit după infinitele Sale puteri și voințe Divine, fără de prezența noastră inoportună și ineficace ori cel mult facultativă de efemeride în univers și în mărețul Rai după care toți sunt ahtiati dar nu știu de ce...

                       7)

  Nu ai cum să înțelegi cum de are nevoie de noi Dumnezeu în Rai când simțim și declarăm cu toată răspunderea că nu am fi buni de nimic acolo... Suntem ageamii, leneși, putori, lipsiți de caracter și scrupule. Cum am putea avea tupeul să nutrim speranța unui reviriment în Rai cu acest bagaj moral mizerabil ? La fel ca pe pământ unde nu putem face nimic și lăsa o urmă durabilă căci n-avem timpul fizic necesar și nici puteri și sănătate, cum am putea face față în Rai o veșnicie cu abilitățile indefinte ale unui abur incert care e sufletul ? Sufletul emană din amărăciunea și tristețea unor efemere cărnuri care suntem pândite de inexorabilul pericol al unor boli maligne cu microbul cărora ne naștem luptând în van cu toate armatele bacteriilor și virușilor care ne atacă și supun efemera carne întreaga viață, din care tragedie medicală nu mai putem să ne permitem luxul unei excelențe, al unui succes moral și intelectual în viață. Cum să-ți propui să fii pionierul unor mărețe fapte de acțiuni și realizări în viață când toate acestea sunt prea grele și scufundă epava bărcii sănătății care îți lasă trupul și spiritul infirm a te manifesta cu vreun înalt rost în univers ? Timpul nu-ți permite să fii decât o râmă temporară, o muscă bețivă trăind de dimineață până după amiază, dar ca și homo religiosus ce suntem avem ambiția încăpățânată și vană a perpetuării nimicului și nonvalorii noastre efemere întru veșnicie alături de un Dumnezeu specializat pe drămuirea destinelor noastre de efemeride. Nu putem visa la lună din balta vieții în care Dumnezeu ne-a pus să orăcăim ca niște broaște. Trăim o idee mai mult decât broaștele. Nu putem să accesăm universul și veșnicia plecând într-o călătorie spre infinit din prozaismul și efemeritatea scurtei noastre vieți de mormoloci. Cred că trebuie, văzându-ne lungul nasului să abandonăm proiectul cuceririi Raiului și veșniciei și să ne gândim mai mult la locul efemer de pe pământ unde viermuim unde știind că suntem plini de bacterii și viruși letali care ne vor pune capăt curând tuturor ambițiilor noastre paradisiace cred că nu ne rămâne decât să visăm la singurul Rai posibil, cel de pe pământ, unde ar fi fost suficient ca omul să trăiască trei sute de ani ca să aibă timp să trăiască din plin bucuria vieții. Sau cred că ar fi fost mai democratic să lase Dumnezeu omul să-și aleagă cât timp vrea să trăiască. Să trăiască fiecare cât ar fi avut nevoie și cât l-ar fi ținut brăcinarii, puterile și răbdarea să facă ce-i place și ce simte că-i face bine. Să fi ucis Dumnezeu din fașă pe cei a căror bucurie și plăcere a vieții ar fi fost crima și hoția și să-i lase pe cei blânzi să se bucure de trei sute de ani de viață. Cred că omul nu are nevoie mai mult de trei sute de ani ca să facă în viață tot ce vrea și-i place și să nu regrete nimic, nici împlinirile, nici insuccesele. Într-o lume fără criminali și hoți uciși din start de Dumnezeu te puteai bucura de trei sute de ani de viață, maximul posibil de atins în singurul rai posibil, cel de pe pământ. Nu poți nutri speranța unei vieți fericite de bucurii și împliniri pe pământ care se vor termina dramatic și abrupt prin moarte și să nu înnebunești de nonsensul visului obsesiv și tare a atâtei fericiri iluzorii și neverosimile care nu se mai termină în Cer. Ca să te saturi de viață și de bucuria ei, ca să te saturi de nevoia de Rai nu ai nevoie să mori și sufletul să-ți iasă pe gât ca un abur și să se ducă la Dumnezeu ; ai nevoie doar de timpul a trei, patru vieți terestre ca să faci totul și să te plictisești de viață storcând-o de toate rosturile și înțelesurile. În schimb noi vedem că nu putem uza din minunea de a exista decât câțiva ani de viață în care visurile noastre de fericire cad pe rând ca niște păsări vânate... Era nevoie de o sută de ani de copilărie, o sută de ani de tinerețe în care să ai o putere blândă și nu una malefică și în care să te poți bucura de iubire și niciodată de ură și să  mulțumești pentru acestea toate Lui Dumnezeu, și să-ți mai rămână o sută de ani de bătrânețe în care să te odihnești în pacea și liniștea azilului unde ești îngrijit de infirmiere mai mult sau mai puțin miloase și unde pe băncile din parcul azilului poate să te mângâie amintirea a tot ce-ai făcut într-o viață lungă de trei sute de ani, abia acum având rost să mulțumești Lui Dumnezeu pentru toate.  Noi nici la azil nu putem visa. Moravurile noastre și cutumele morale ne fac să respingem ideea azilului când azilul de fapt e singurul Rai și aparține bătrânilor care trebuie să moară după o viață în care n-au trăit căci bolile și molimele le-au distrus visul celor trei sute de ani de viață terestră nelăsând loc decât visului religios al Raiului de pe lumea cealaltă după care toți bătrânii sunt ahtiați și topiți. Tabloul trist al destinului nostru e știut : Nu putem decât să murim instantaneu de cancer și gata... Și astfel în viață nu putem să facem nimic... Un singur lucru putem să-l facem cu nădejde cum spuneam : Să facem ori infarct miocardic, ori infarct mezenteric când ți se alterează de viu mațele în tine prin întreruperea circulației sanguine din zona mațelor. Și mai putem face o mie de forme de cancer, tumori și alte sortimente de boli și savori amare ultime pe care suntem lăsați de Dumnezeu să le trăim în toată acuta intensitate a durerii și suferinței... Cum poți iubi pe impiegatul dispozitor și permisiv a atâtei suferințe ? Să murim și să dispărem sunt singurele libertăți ce ni le dă Dumnezeu, prescrise cu migală și erudiție de Creator în atâtea Biblii care popularizează marțial suferința iovică, smerenia și sărăcia duse la limita de sus a răbdării și suportabilității umane, chestiuni pentru care Dumnezeu nu are cum să se supere că avem îndrăzneala să le criticăm și negăm constructiv în măsura în care noi putem înțelege dependența până în ultima fibră a nemuritoarei și Sfintei Ființe a Lui Dumnezeu în a ne gestiona amarul ce se cheamă a noastră viață și a se amesteca atât de acut, turbulent și aplicat în mizeria și tristul nostru destin...

                       8)

  Sufletele noastre călătoare dezertând către Dumnezeu în clipa morții ce sunt decât niște gemeni ai noștri, niște clone ale noastre şi a neputințelor noastre, a trupurilor noastre canceroase și bolnave cu boli din panoplia inventată de Dumnezeu într-o zi când a avut o inspirație genială în maleficul și negrul ei neajuns pentru vulnerabilitatea noastră în acest domeniu al vieții umane de a face discreționar ce crede Dumnezeu că e mai potrivit pentru noi...? Doar bolile sunt virtuțile și calitățile noastre curente, iar sufletul care în clipa morții fuge iresponsabil și dezertor din trupurile noastre canceroase către Dumnezeu, e tarat și molipsit moral de aceleași metehne și rele obișnuite ale anatomiei noastre... Cum de poate pune Dumnezeu la treabă în Rai niște suflete bolnave, inapte, infidele și trădătoare care ne părăsesc legic după moarte și care poartă în ele morbul propriilor boli ale trupului, propriilor defecte fizice și psihice ale trupurilor noastre iminent paraplegice și canceroase ? Cum ar putea sufletele noastre să scape de noi și carnea noastră, de simptomele și metehnele noastre contagioase și demolatoare fără a ne moșteni stigmatul lor alienant într-o nevindecabilă boală care se numește jindul și dorința osmozei iresponsabile cu Dumnezeu...? Să simți că nici în Rai nu mai poți avea un loc și un rost ca și suflet mâncat de rugina propriilor tare ale trupului de carne e o tristețe nemăsurată dar mai suportabilă și responsabilă în măsura în care știi că omenește nu ești apt pentru Rai. Măcar resemnarea de la visul frumos al Raiului e un gest de decență, realism și bun simț, asta ținându-ți loc de orice consolare, fiind surogatul perfect al consolării, soluția de avarie și redundantă la Rai. Să fii admis în Rai dar să te simți inutil acolo, plimbându-te fără bilet prin autobuzele serafice (cu ce bani să-ți cumperi...?), te simți perfectul venetic, un câine jigărit cu pecingine, de pripas, o pisică pășind sfioasă într-o fierărie unde fierul se îndoaie și se strunjeşte plenar... Ce merite am eu să-i fiu Lui Dumnezeu companion, când în Rai nu pot face nimic din niște treburi pe care le-ar lăsa Dumnezeu și pentru mine...? Ori ce să lase El de făcut și pentru mine când în Atotputernicia Sa nimic nu scapă nefăcut și nedeservit de Dumnezeu și pe pământ, și în Rai...? Să profit numai egoist, subiectiv și fraudulos de grația și mila divină eternă...? Să zic nesimțit și handicapat mereu : Dă Doamne, Dă Doamne și ai milă de un iresponsabil cerșetor ce sunt, în a mă proteja de chinurile vieții pe care oricum le am de consumat integral până la drojdie așa cum a dispus Creatorul nostru și indirect al tuturor relelor care ne-au năpădit cu ocazia acestei neinspirate creații...? Să mă rog Lui Dumnezeu să mă scutească de atribuții grele și munca de jos asiduă și laborioasă în Rai în serviciul Său, când orice serviciu pe lângă Dumnezeu presupune un minimum de muncă din partea Lui ca să preia serviciul meu acest minimum și relanti al forțelor Sale și astfel să-i fiu de folos cu ceva, ceea ce Atotputernicia Sa nu are nevoie, orice responsabilitate și muncă compensatorie a mea pe lângă Dumnezeu fiind caducă și lipsită de sens... Ca musca la arat aș fi pe lângă Dumnezeu în Rai, stând iresponsabil pe plugul Său ce ară oricum, cu mine ori fără mine... Deci e ilogic să beneficiez de orice răsplată mi-ar da Dumnezeu în Rai, când e lovit de nulitate să pot crede că pot mișca vreo piatră acolo și s-o pun mai bine decât a pus-o El vreodată, oricum infinit mai bine înaintea mea, când Dumnezeu, tuturor pietrelor, și de pe pământ și din cer le știe rostul și le-a pus mai bine, definitiv, decât oricine ar încerca să facă ceva în locul Său sau în ajutorul Său sau întru slava și mărirea Sa. Nu poți să slăvești și mărești pe Dumnezeu și să fii orb să nu vezi că actul în sine este inutil, este o linguşeală din care Dumnezeu nu are cum trage nici un folos, doar noi oamenii îndelung credincioși și etern rugători mângâindu-ne și inventându-ne o satisfacție personală din linsul unei mantii și unor tălpi divine oricine-ar fi fost Dumnezeu vreodată în univers. Perfect imorală mi se pare astfel smiorcăiala celor autodeclamați credincioși pe lângă Dumnezeu și care nu-și imaginează ce greu și jenant e să fii acolo în preajma Sa, să simți că nu poți face nimic, că realmente nu poți face nimic util complexităților Raiului și astfel să fii etern condamnat la lene, la fericire și odihnă fără să știi de ce și pentru ce..., sufletul să îți beneficieze etern de o imposibil de dulce dulceață a mântuirii care n-a presupus nici un eroism meritoriu din partea ta decât egoistul scop de a-ți salva pielea și a dăinui nesimțit ca suflet mântuit în Rai peste un infinit (alături de Domnul, bineînțeles, pavăză nepotrivită și neverosimilă insignifianței tale de muritor). Mântuirea, astfel, ce rost și motivație mai are, când ea pare o utopie prea dulce și prea bună, iar simțurile date nouă de Dumnezeu spun că ce e prea dulce, prea bun, prea mult, prea înflăcărat și consistent strică sănătății și vieții noastre ca orice abuz adus fragilității ei...? De ce aș plânge astfel nemângâiat și singur în Rai printre niște sfinți nepăsători preocupați exclusiv ca întotdeauna numai de ale lor...? De ce în Rai m-aş simți doar un întreținut lipsit de merite reale și responsabilități...? De ce în Rai aș plânge de atâta bine și fericire insuportabilă locuind lângă ființa presupus ocrotitoare a Lui Dumnezeu, când aerul acela din Rai, molipsit de gravitația divină cu atâta încărcătură de sfințenie, beatitudine, extaz, fericire și satisfacție fără sfârșit m-ar ucide într-o clipă precum radiațiile unui soare de-aş trăi prea aproape de el...? Acești credincioși dorindu-se alături de Dumnezeu în Rai, nu știu ce-i cer...! Ei nu știu că se vor topi instantaneu în apropierea radiațiilor divine letale de sfințenie ce le împrăștie Dumnezeu involuntar în cosmos mai abitir decât orice soare...! Ei, dependenții de Rai și de Dumnezeu, în tot ceasul declamă și prezic că-i atât de bine în Rai, cum nu s-a mai văzut și cum nu s-a mai conceput vreodată de minte și suflet omenesc...! Atât de bine încât e periculos de bine... Vom arde în preajma Lui Dumnezeu ca și suflete stând la coada Înfricoșătoarei Judecăți, ca niște fluturi ahtiati după lumină zburând deasupra focului...Și putem presupune că sfințenia Lui Dumnezeu dacă El există e ca un foc care arde ; și arde atât de cumplit acest foc încât e inuman de insuportabil și cine are pretenția că poate procesa cu simțurile-i finite omenești chestiunea Dumnezeiască e un naiv care va pieri instantaneu ars și dezintegrat de teribila temperatură a Sfințeniei Dumnezeiești dacă aceasta există... Măcar vechii egipteni recunoșteau că dumnezeul lor era ceva care se vede și se simte evident și nemijlocit, indubitabil, adică însuși soarele, denumit Ra. Cu ce să Îl comparăm pe Dumnezeu dacă nu cel mai bine chiar cu soarele care el însuși e o stea mai apropiată de noi ale cărei radiații, forțe, legi și mecanică cerească nu e pentru mărunta noastră rezistență omenească...? E la îndemâna oricărei bătrâne cerșetoare care stă cu mâna întinsă la metrou cu o icoană în mână și făcând cruci peste cruci să creadă că poate accesa atât de lesne infinitul care e un pic mai mic decât Dumnezeu se pare, adresându-i-se atât de facil și direct... Ale Sale întru ale Sale, cum se spune la Scriptură sunt toate chestiunile dumnezeiești, imposibil de înțeles și aprofundat tocmai fiindcă sunt pline nejustificat de nonsensuri evidente și neclarități incredibile spunându-se iresponsabil de învățătura religioasă că încurcate sunt căile Domnului. Toate virtuțile și atuurile Lui Dumnezeu atât de înalte par a fi încât nu ne putem apropia de ele, suntem legic inapți a le concepe, primi și digera...
Există o dezamăgire și un moment greu care se instalează la un moment dat în orice suflet care a avut norocul să fie admis în Rai. Nu poți trăi în Rai cu gândul că nu vei avea nici un vertij sau un moment de panică și mâhnire naturală de fost om. La un moment dat toate sufletele fericite ale Raiului vor încerca experiența unui plâns în sughițuri sfârșit de nefericire în Rai... Dacă Dumnezeu s-ar îndura de mine să mă admită în Rai nu ar trece mult timp și aș intra în panica dorului de casă. Oricât de frumos poate fi în Rai dar prea suntem legați de viață și de casa noastră ca să nu fim în stare unii din noi să încercăm să evadăm cu prima ocazie din Rai și să ne întoarcem acasă, luându-ne scheletele din mormânt, acoperindu-le cu o pânză și cu un voal pe fața cu tigva rânjită, bătând timid la ușa casei noastre care nu se va deschide căci alor noștri le va fi frică de arătarea de fantomă din fața ușii. Atunci, triști ne vom întoarce în Rai. Și pe ascuns vom plânge să nu ne vadă Dumnezeu... În uniforma curățică și cu matricola pe care o avem aplicată pe uniforma din Rai, am cădea în genunchi de durere, pe lângă ziduri, când Dumnezeu este dus la treabă în Rai. Cu boneta cazonă cu stema Raiului în frunte sufletele își vor șterge lacrimile amare de dor... Unde vor fi dragii noștri...? Iubiții noștri...? Copiii noștri...? Mamele și tații noștri...? Nimic în viață nu le-au garantat că vor fi cu noi în Rai decât niște speculații scrise în scripturile omenești, de oamenii muritori, după chipul și asemănarea lor... Insuportabil mi-a fost gândul să trăiesc cu dragii mei fericit până când moartea ne va despărți...! Acest mesaj și ursire malefică și ciocoiesc divină mi se pare imposibil de suportat uman. De ce am fost creați cu scârbă și dispreț de un Dumnezeu care și-a păstrat veșnicia și fericirea veșnică doar pentru El și îngerii Lui iar nouă ni s-a spus că trebuie să fim fericiți și să ne iubim până ce moartea ne va despărți și că trebuie să murim și să fim îngropați căci ce-i din pământ făcut, în pământ trebuie să se întoarcă !? Această rezoluție divină este satrapică și uluitor de nedemocratică și inumană. Existența unui Dumnezeu printre noi în asemenea condiții este un neajuns și o pagubă pentru noi. Ştiu că într-o zi trebuie să mă despart de cine mi-a fost mai drag în această lume, de toți dragii mei. Dumnezeu ne privește romantic de sus și spune că nu este vinovat de amărăciunea aceasta a sufletelor noastre. Noi privim în jur și vedem că nu e nimeni decât Dumnezeu asupra căruia nu putem să nu aruncăm bănuiala nefericirii noastre. Singurul suspect posibil de crearea noastră și a nefericirii și asasinării oficiale a noastră numită moarte e în Cer și ne cheamă la El să fim părtași în Rai. Câtă stupizenie când nu ai cum să nu simți cât de ciuntită și lipsită de interes, savoare și conținut, amară îți poate fi viața trebuind să-i iubești pe toți ai tăi până ce moartea vă va despărți, și nu etern cum trebuie să Îl iubești programatic doar pe Dumnezeu deși evident că El nu are practic o deplină și indispensabilă nevoie de aceasta afecțiune cleioasă a noastră exacerbată, ineficace, inutilă... Mama mea..., Tatăl meu..., Soția și copiii mei..., Prietenii și toți dragii mei..., e posibil să nu fie cu mine în Rai...? Da, e posibil ! Nu e suferința și silnicia cea mai grea asta...? Lipsa căldurii prezenței lor, a ochilor lor..., dragostea cu care ne-au înconjurat toată viața..., nu e stupid să constat că toate acestea s-au topit și au încetat odată cu moartea ce ne separă și ne duce pe unii în iad iar pe alții în Rai ? Cum poți să-ți iei adio de la dragii tăi care te aștepți că pot fi condamnați chinului în iad, să știi că ei se vor chinui etern în blestematul și inutilul iad, eminamente inutil și inoportun odată ce nimeni nu-i poate dăuna Lui Dumnezeu cu nimic, niciodată Atotputerniciei Sale încât să fi dispus vreodată inventarea acestui penitenciar stupid al iadului...? Cum să nu urăști pe cel ce a avut proasta inspirație de a nu crea un Rai unic și suficient și a se deda nonsensuri de a crea un iad al schingiuirii pentru ființele create însuși de El ? Într-o zi, chiar dacă unii din noi vor ajunge în Rai, ne vom da seama de toată tărășenia și tot genocidul la care am fost supuși de propriul nostru Creator. Atunci râuri de lacrimi vor începe să curgă din ochii noștri, acolo pe lângă zidurile palatelor serafice unde în baluri se dansează și se petrece de către vietățile insipide ale Raiului în sindrofii și menuete eterne ciocoieşti și imorale uman vorbind... Râul de lacrimi din ochii noștri va curge printre pietrele Raiului, peste văi și se va face fluviu de durere ;  un fluviu de lacrimi de durere ce va curge pe lângă sala Palatului de Justiție al Lui Dumnezeu ; un râu cu ape cristaline și răcoroase în care îngerașii copii se vor bălăci jucăuși în canicula Raiului când părinții lor sunt duși la muncă la Înfricoşătoarea Judecată, ca grefieri ori gardieni, lefegii în solda dumnezeiască... Unii din noi, păcătoșii și cei ce au luat numele Lui Dumnezeu în deșert vom fi luați pe sus, de mâini și de picioare..., cu căluşul în gură și legați în cămașa de forță,  cum a fost legat și asasinat și Eminescu, după ce se va termina Înfricoşătoarea Judecată, de acele gorile spurcate, gardieni ai Raiului și vom fi aruncați ca niște saci de cartofi în acea ambulanță neagră pe care scrie cu litere de foc: "GHEENA"... Dar noi vom zâmbi totuși fericiți, spre disperarea diavolilor cu sulițe pe care-i vom scoate din minți că nu vom țipa de durerea spurcatelor lor sulițe de foc...!
Nimeni nu poate muri vreodată și să reușească să-i spună Lui Dumnezeu tot ce avea pe suflet și merita spus. Murind, mai aveai atâtea să-i spui Lui Dumnezeu și nu vei mai apuca... Să-i spui Lui Dumnezeu în clipa morții, în loc de sterilele rugăciuni religioase clasice, un murmur de cuvinte sugrumat de un nod în gât al dorului de viață ; să-i spui Lui Dumnezeu în clipa morții, ca și Grigore Vieru într-o frumoasă poezie: "Doamne, ca un copil aștept dimineața.../ Până la lacrimi mi-e dragă viața./ Orice splendoare mă doare.../ Mă doare-această floare/ Și frumusețea Ta,/ Și frumusețea Ta.../ Și-această zi ce mâine nu va mai fi, NU VA MAI FI...!/ Înfiorat spun mamă și tată/ De parcă mi-aş vedea părinții prima dată.../ Ca un copil aștept dimineața.../ Până la lacrimi mi-e dragă viața..."