luni, 11 aprilie 2016

AUTOPSIA CERULUI

AUTOPSIA CERULUI

  Nu știu de ce mă obosesc atât prin scrierile mele ca să fac prin ele autopsia Cerului ca să găsesc în el și în disoluția vieții noastre o urmă de Dumnezeu, de ceva. Văd tot mai mult că mă lupt cu morile de vânt când orice-aş spune cade în derizoriu când actualmente conștiințele oamenilor sunt una cu religia care a luat în lume și în oameni un avânt puternic. Poate peste apelul meu disperat la rațiune inserat în toate scrierile mele se va apleca cineva, măcar o maimuță la grădina zoologică răsfoind o carte furată de la un vizitator printre gratii, peste cinci sau opt sute de ani când lumea se va plictisi de Cerul rămas gol după atâtea chemări de dragoste către Dumnezeu și revendicări obsesive de Dumnezeu când toate cele peste două sute de religii Îl fură și și-L însușesc pe Dumnezeu din Cer spunând că e Dumnezeul LOR, iar Cerul rămâne pur și simplu gol de Dumnezeu cum rămân pădurile tăiate de hoții de lemn. Astăzi toți spun : "E Dumnezeul meu !", alții : "...ba e al meu, păgânule !", astăzi cu un Cer rămas gol în care Dumnezeu revendicat într-un iureș de toți a devenit o resursă în penurie, câțiva vor vedea cum un antic ca mine a descoperit firul de unde începe a se deșira cacealmaua Cerului în care Dumnezeu e As de treflă dintr-un joc de poker unde mereu pierdem mizând întreaga noastră viață pe această carte care nu ne mai iese fiindcă diavolul ne dă mereu bluff și nu mai putem să facem și noi în pustiul nostru de viață o chintă royală la As de treflă în sfârșit și să fim fericiți. Și aceasta nu se poate pe pământ făcut de Dumnezeu pentru noi din capul locului locaș al pătimirii, când fericirea adevărată e declarată Bun și atu al Cerului și condiție a morții și dispariției noastre definitive de pe fața pământului.

SĂ NU CITĂM MAI MULT DECÂT CITIM

SĂ NU CITĂM MAI MULT DECÂT CITIM

  Domnul Dan Puric e ca masele : Le dă prin discursurile sale filozofico liturgice ceea ce oamenii cer și după care sunt ahtiați : Nevoia simptomatică de Cer și de Dumnezeu, ca unică terapeutică eficace a calma moral, spiritual, psihic o omenire care va fi religioasă sau nu va fi deloc cum spunea filozoful francez André Malraux. Na, iaca poznă, că și eu am citat mai mult decât am citit așa cum spunea Dl. Pleșu despre Dl. Dan Puric. Deci recunosc că Dl. Pleșu are dreptate. Și eu mă simt vizat de critica sa usturătoare și pertinentă. Și eu citez cam mult pentru cât am citit și trebuie să iau un perdaf de la un om, jalon de cultură cum e Dl. Pleșu. Am simpatie și admirație pentru Pleșu. Cuvintele sale au o exactitate filozofică riguroasă, directă, francă și originală pe care n-am mai văzut-o decât la Emil Cioran. Însă în fața unui discurs popular și populist care place vulgului cum e discursul lui Puric, orice altă elocință pălește. Toți filozofii se pot duce naibii. Omenirea are nevoie mai mult ca oricând de oratori care să le vorbească despre Dumnezeu. Dan Puric excelează la acest capitol, adună săli pline ; ce e rău în asta ? Omenirea,  îmbărbătată cu discursul acestor oratori are dreptul și determinarea să viseze și să adore lideri mesianici, Iisus fiind cel mai mare dintre ei, șeful de partid al tuturor celorlalți mici guru ocazionali ai timpului în frunte cu papii, numiți Pontifex Maximus, somități ai lumii divine, descendenții direcți ai Sfântului Petru,  care să mângâie și flateze duhovnicește masele și să stimuleze orgoliul religios al umanității. Dumnezeu și Iisus au avut rolul Lor în istoria umanității. Fără ei omenirea ar fi avut un destin și mai sângeros. Cu ei a curs mai puțin sânge, dar a curs și mai curge încă încât te întrebi : Acolo undeva, sus la butoanele universului are cineva comanda sau s-a pus totul pe pilot automat și nava noastră, lumea și viața au intrat în vrie în apelurile disperate de SOS ale Lui Dumnezeu care nemaiştiind ce să facă pune periodic de câte o apocalipsă și un potop, în închinăciunile noastre hotărâte de frică să nu cădem în iad, cu toate ocaziile, la toate bisericile și răspântiile ?

DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI ; NU LE ARUNCĂM PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE ELE DUPĂ POST.

DE PAȘTE PUNEM ARMELE ÎN CUI ; NU LE ARUNCĂM PENTRU CĂ AVEM NEVOIE DE ELE DUPĂ POST.

  Ar fi superb ca toți oamenii să-și dea mâna și să fie uniți de dragul păcii și umanității lor. Tocmai în asta stă inconvenientul, în faptul că nimeni, dar absolut nici un credincios din nici o cultură religioasă nu va catadicsi să facă nici un sacrificiu în acest sens. Pentru ce să te dezlegi de siguranța și protecția credinței tale și de Dumnezeul tău ca un cosmonaut ce-şi dezleagă cordonul ce-l ține legat în siguranță de modulul său spațial ca să vadă ce-i dincolo în spațiu ? Pentru pace și armonie între oameni, pentru colaborare și înțelegere umană nimeni nu va face nici un pas în afară de la adăpostul coconului dreptei sale credințe. Iată că rațiunea spune că de dragul păcii și concordiei nimic din ce-a fost până acum nu mai e valabil, credința noastră trebuie s-o updatăm și să vedem în primul rând ce este bun și ce putem prețui sau chiar iubi în dușmanul de opinie și credință al nostru. Dimpotrivă, lama rece de oțel a credinței noastre strămoșești face ca de dragul sfintei tradiții ce ne motivează, nimic să nu se schimbe în oameni care motivați de a lor credință de fier au o astfel de atitudine și determinare exclusivistă în fața vieții. Războaiele și ororile lumii au fost posibile datorită opiniilor și vanităţilor divergente religioase care au crezut fiecare în contrariile lor că sunt alfa și omega în materie de adevăr spiritual de aici alimentându-se ca și efect imediat ura și intoleranța reciprocă. Să nu-mi spui creștinule ortodox că nu disprețuiești catolicismul care a sărbătorit Paştele cu o lună în urmă față de tine sau hinduismul care crede în zeul numit Krishna sau în alt zeu numit Hanuman, cu chip de maimuță, sau că poți rezista să vezi cum venerează vacile care sunt sfinte și umblă libere și fericite pe ulițele satului cu ghirlande de flori în jurul grumazului și făcând mofturi de la câte smocuri de iarbă le sunt oferite de trecătorii credincioși ca și tine, și că pentru asta mai e posibil să privești vreodată cu simpatie pe cei de altă religie și care au credință în alt Dumnezeu decât al tău și că n-ai fi gata să lupți cu arma cuvântului ca să-i combați pe cei păgâni, să faci misionarism și prozelitism așa cum Dumnezeul tău ți-o cere simțindu-se atât de mândru de determinarea și dreapta ta credință ! Dumnezeul tău face furori în inima ta, iar dumnezeul altuia, potrivit credinței tale se poate duce la dracu' cu credincioșii lui cu tot. Vinovată de ura și conflictele endemice ale acestei lumi, de aceste metehne ale omenirii este însăși religia sau religia TA care spune că e mai bună decât a altuia și Dumnezeul tău mai bun ca al altuia. În ziua când oamenii vor vedea în orbirea lor că însăși religia e o problemă, și că înșiși acești atâția dumnezei în frunte cu Dumnezeul tău, șeful tuturor sunt o problemă, atunci va fi pace și concordie pe pământ, adică niciodată. Nu rațiunea, concordia și prietenia între oameni, seminții și popoare diferite trebuie să învingă, ci credința TA în Dumnezeul TĂU care îți întărește ura și disprețul de tot ce nu e și nu simte ca tine și decretează solemn că păgânii vor arde veșnic în fundul iadului pe când tu te vei legăna la umbră de palmier în Rai într-un hamac, în timp ce îngerul păzitor îți va face vânt cu o frunză de palmier ; iar tu, fericit, realizând ce bună a fost credința ta, te vei legăna în continuare în hamac, cu un picior afară, mâncând dintr-o chesea dulceață de trandafiri roz paradisiaci și când îți va fi sete vei bea apă pură cristalină dintr-un pahar brumat cu apă din munții Raiului și vei adormi din nou în hamac legănându-te. Trezit din somn transpirat, îți vei șterge fruntea de sudoare de visul urât și gândindu-te la păgânii de altă credință pe care i-ai visat cum ard în fundul iadului vei spune : "PIEI SATANĂ !!!"

duminică, 10 aprilie 2016

WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

                        1)
 
  Ce lume minunată pare a fi lumea Lui Dumnezeu... Dar dacă deschidem o ușă plină de păianjeni, lugubru scârțâind, vom descoperi o lume, o monstruozitate cu multe lucruri care vor încreți carnea pe noi și ne va ridica părul măciucă în cap... Lumea religioasă... Desigur, dacă te declari pasionat al acestei lumi nu poți să fii decât mândru și fericit. Noi suntem creștini și suntem mândri pentru asta ; și desigur că am uitat, sau motivați de puterea incontestabilă a credinței noastre nu mai dăm nici o importanță ororilor trecutului petrecute sub flamurile creștinismului, sub varianta lui din catolicism când s-au făcut multe barbarii prin mâinile sfintei inchiziții, o modă sinistră a timpului străvechi patronată de papii trecutului, antecesorii sfinți ai papilor la fel de sfinți, pașnici și înțelepți de azi. Dar se pare că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și adevărata cauză a ororilor trăite de biata omenire. Cauza este ceva atât de mare și puternic încât devine monstruos de mare și de puternic prinzând irecuperabil omenirea sub această forță stăpânitoare.  Când bagi un elefant în magazin nu te aștepta ca toate porțelanurile să rămână la locul lor pe rafturi. În genere elefantul e simpatic pentru că e cel mai mare, puternic și maiestuos. Omul e topit după exemplul măreției și oriunde îl vede îl adoră. Principala vină a ororilor și barbariilor lumii e Credința, acest elefant maiestuos și simpatic, puternic și insidios băgat în inimile noastre ca într-un magazin de porțelanuri. Credința, oricare-ar fi ea face ravagii în inimile oamenilor căci e un proces de patos și înflăcărare, iar patosul și înflăcărarea e patimă și negândire, antirațiune și mândrie care te face să spui odată ce ai fost sedat de serul credinței tale și și-a făcut el efectul în capul tău cimentându-ți convingerile religioase, că Dumnezeul tău e cel mai bun iar al altuia împreună cu dușmanul tău put și sunt păgâni ; și tot cine nu e cu voi și cu Dumnezeul vostru e împotriva voastră, și toți cei ce nu adună cu Dumnezeul vostru, risipesc și sunt demni de sila și disprețul vostru, al celor care blamați alte biserici spunându-le păgâne, iubind în schimb o altă biserică, biserica VOASTRĂ, un brav elefant pe care exuberanți îl primiți cu bucurie în casa voastră și vă sparge toate porțelanurile sub ochii voștri mirați și obrajii voștri plini de lacrimi că nu mai înțelegeți nimic, cum de alții nu pot crede în religia și Dumnezeul vostru atât de bun pentru voi și convingerile voastre și câte răutăți și barbarii sunt pe lumea asta cu toată credința și religia care vă înflăcărează și dau aripi inimilor voastre...!? Poți să ai curajul și insolența să spui că ai dobândit dreapta credință a ta și să fii trist sau scandalizat că nu toată lumea se convertește la ea, când vin unii și-ți dau peste bot cu o mie de argumente mai puternice ale credinței lor ? Oare nu în numele credinței și al unui Dumnezeu catolicismul a făcut ororile amintite ale trecutului, inchiziția cu arderile pe rug, omorârea unor femei declarate vrăjitoare, cruciadele prin care creștinismul a vrut să fie impus cu forța popoarelor orientului care aveau alte religii pe care le au și azi, detestând funciar și dintotdeauna creștinismul nostru din aceleași motive ale rațiunii credinței lor ? Oare nu în numele credinței și alții terorizează și în prezent barbar oameni și populații tot în numele unui Dumnezeu sfânt al lor pentru care sunt mândri și se roagă să-i ajute și să le dea lor putere să-şi înfrângă dușmanul și să le dea biruință în războaie ? Catolicismul are toată vina din lume dacă vă place dar cât de orbi puteți fi încât să nu vedeți cum omenirea de bine de rău sub catolicism, religia Europei civilizate și libere, a avut parte totuși de o renaștere și un iluminism, de o slăbire a habotniciei religioase, de atâtea acumulări moral valorice umane consacrând democrația, libertățile și drepturile omului, imposibile sub jugul moral al altor religii declarate de noi păgâne, cum și ele o declară pe a noastră tot așa. Iată, Europa cu catolicismul ei cu tot a favorizat totuși în cele din urmă filozofiile și valorile culturale umane,  morale și de căpătâi ale lumii, izvor din care a început să curgă civilizația, democrația cu pietrele ei nestemate, libertatea, egalitatea și fraternitatea, diamante de preț în sufletul și mintea umană care au mai umanizat de bine de rău omenirea, făcând posibilă civilizația Europei și toate valorile ei către care toți cei destupați la minte tânjesc și nu numai ei, ci în taină toți nespălații lumii care vin ca lăcustele în roiuri din lumea întunecată patronată de credința lor căreia noi îi zicem păgână, migrând din iadul lor barbar în pacea lumii libere a societății noastre democratice și a credinței noastre căreia ei îi zic la rându-le păgână. Lumea, nu pe tot mapamondul, ci doar în Europa și în civilizațiile care nu numai au migrat aici dar au și migrat de aici înapoi în restul lumii, gen civilizația americană, o avem așa cum e, cât decât liberă și democratică pentru că este laică, dezbărată de corsetul religios, nu detot, numai un pic, teren numai suficient pentru a se risipi din sufletul nostru ura de clasă, ura de altă religie cuibărită în sufletul nostru cu atât mai mult cu cât ești mai religios, motivat de ura de alt Dumnezeu decât al tău. Sub religie am avut toate războaiele trecutului și cu părere de rău cele ale prezentului. Și cu și mai mare părere de rău, orice religie nu își propune nici pentru viitor o lume mai pașnică și bună căci toate promisiunile religiei se limitează și duc dincolo de teritoriul vieții unde pe pământ cum vedem nu este posibilă pacea și bunăstarea, atuuri exclusive doar ale teritoriului morții, unde în Cer și numai acolo va fi o lume mai bună, lucru pe care noi l-am înțeles luându-ne adio de la lumea asta sub reclama irezistibilă făcută de religia noastră lumii celeilalte care ne face să repudiem tot ce se mai petrece în lumea asta, să ne supărăm pe ea, să ne luăm adio de la ea, să ne luăm jucăriile și să emigrăm toți pocăiți pe lumea cealaltă unde plini de rănile războaielor lumii noastre Îl vom întâlni pe Dumnezeu pregătit cu pacea și izbăvirea Sa de pe lumea cealaltă pentru noi. Cu toții nu suntem decât niște emigranți, emigranți ai Cerului pentru că nu ne simțim bine într-o lume terestră creată de Dumnezeu așa încât ne cauzează atât de mult și vrem drept compensare, și vrem în scârbă să plecăm îmbolnăviți din această lume oribilă la sanatoriul Raiului etern, tot ce se potrivește sufletului nostru avid de cosmos și de veșnicie. Sub această transă și hipnoză a credinței care are ambiția de a ne determina să devenim prieteni cu veșnicia, noi cei condamnați de fapt la efemerul condiției noastre biologice, la precaritatea întâmplării de a fi, sub emulația acestei narcoze și reparațiuni cu drogul numit infinit, îmbătați de acest infinit unde Îl visăm pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa, devenim inapți a mai vedea că atât timp cât mai trăim și suntem vii, aici în lumea noastră precară și temporară opusă infinitului,  trăim într-un rebut al Lui Dumnezeu, numit Facerea Lumii.

                       2)

  André Malraux se pare că nu mai are dreptate când spune că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Oamenii vor mai îmblânzi puțin bestia religioasă și habotnică din ei, nu mult, doar atât cât să devină toți mai umani chiar și fără ajutorul religiei sub flamurile mândriei căreia oamenii capătă efecte adverse de ură și intoleranță, astfel încât eliberați puțin câte puțin din strânsoarea prejudecăților religioase oamenii vor reuși să fie mai buni prin ei înșiși și prin bunătatea lor umană genetică. Parcă văd peste cincizeci de ani când noi toți deștepții și importanții de-acum vom fi oale și ulcele cu dinții rânjind lugubru în întunericul nostru religios al sicriului, o știre de breaking news se va difuza la tv : "Împăcare istorică între orient și occident, liderii lumii, creștini catolici sau ortodocși, musulmani,  evrei, hinduși, şintoişti, mormoni, satanişti, drogați sau nedrogați își vor da mâna și vor semna o pace nu de o mie, ci de zece mii de ani !" Frumos și sublim, emoționant, lacrimogen va fi atunci, în 2066, peste cincizeci de ani când Rusia se va împăca cu Ucraina și Siria cu restul lumii, când America prin președinții lor de-atunci se va împăca cu Statul Islamic cerându-şi toți reciproc în genunchi iertare unii altora, pupându-se și îmbrățișându-se în lacrimi și-i vor chema și pe ceilalți la această îmbrățișare : Israelul cu Palestina, ISIS cu Franța,  într-un multi tandem lacrimogen și emoționant. Nici într-un milion de ani nu se va întâmpla așa ceva. Credința și religia fiecăruia vor fi anticorpii malefici și celulele canceroase din umbră care își rezervă prin principiu găsirea fericirii nu în lumea aceasta ci în cealaltă, și nu pe limba tuturor și a rațiunii, ci pe limba lor, a vanităților fiecăruia și a prejudecăților și credinței strămoșești în care întâmplător s-au născut fiecare. În zadar predici pace dacă Dumnezeul din tine disprețuiește dumnezeul păgân din alții și astfel ne mirăm proști cum apar diferendele, conflictele și războaiele... Dumnezeul din alții care urăsc pe Dumnezeul tău nu va permite niciodată pacea pe care o visezi tu și Dumnezeul tău. Trebuie să te aștepți la provocări și declarații de război de la oameni motivați de credința în alt dumnezeu decât al tău. Dumnezeul tău care e cel mai bun, de asemeni va face ceva împreună cu tine pe alții și pe credința și dumnezeul lor rău și păgân. La fel și ei se vor ușura pe Dumnezeul și religia noastră considerată păgână neputând muri în pace până nu ne vor converti pe toți cu forța la religia lor dacă de bună voie și prin pace nu se poate, ca niște ghiauri încăpățânați ce suntem încăpățânați să credem în credința noastră strămoșească. Iată că acum înțelegem conceptul barbar de război sfânt și de ce războiul nu se poate desființa iar pacea rămâne o pasăre schilodită înecată în petrolul deversat de pe petrolierul credinței eșuat la marginea mării intoleranței noastre religioase. De aceea a rămas o singură variantă : omenirea să tragă heblul și să se facă liniște ; liniște odată pentru totdeauna...! Un contact normal deschis al heblului va cupla omenirea la redundanța rațiunii, realității, responsabilității și civilizației, iubirii și concordiei umane până la urmă. Până atunci unii dintre noi urâm catolicismul și suntem scandalizați pentru câte rele a făcut în evul mediu și ne rugăm Dumnezeului nostru izbăvitor care e cel mai bun, mai bun decât al dușmanilor care fac același lucru într-o lume barbară și fără de leac prizând pe nas surogatul și panaceul credinței sale strămoșești, credință care e cea mai bună, evident. Pentru că atunci când zici om, zici homo religiosus, adică omul care având minte și inteligență i s-a impregnat pur și simplu în ADN, generație după generație datorită uzului intens această caracteristică genetică a credinței ; iar de aici, de la această habitudine pe care omul a început s-o vadă absolut normală și în firea lui, de aici i s-a tras omului atât mărirea cât și decăderea încât e atât de simplu să vedem cauza declinului nostru uman : credința prea mare în ceva sau cineva numit generic Dumnezeu,  care te mobilizează și te face fan înflăcărat de unde derivă mândria de a te crede cel mai bun și vanitatea de a te crede jignit de cei ce sunt de altă credință sau opinie. Astfel se explică toate dramele și suferințele omenirii : Sunt mai mult de două sute de religii și toate sunt partizane și părtinitoare canonicii lor fixând modele de viață și comportament cărora unora, din aceleași motive reverse li se par inacceptabile. Iată cum dacă alții țin cu îndârjire la preceptele și modelul lor de valori religioase, acestea din aceleași motive, altora li se par stupidități și prostii fiindcă măcar Dumnezeu ne-a dat liber arbitru și ne-a dat dreptul să ne îndoim și să nu ne placă totul și să ne înșelăm cu toții crezând în adevărurile noastre, să credem fiecare în iluzia și în prostia lui funciară. De aici până la intoleranța și ura dintre oameni și seminții nu mai e decât un pas astfel încât această ură subterană e cauza tuturor conflictelor umane care explică și de ce nu avem și nu putem avea pace și concordie pe pământ măcar o mie de ani sau măcar o sută. Mândria religioasă și impulsurile febrei sângelui fierbând întru credința ta a făcut ca aceasta să devină patimă care e chiar laitmotivul declarațiilor de război care nu sunt apanajul oamenilor uniți prin valori comune ci inexorabil dezbinați din motivul valorilor diferite și antagonice religioase. Ce este mai antagonic și nu pot avea, ca apa amestecată cu uleiul, o rezolvare prietenoasă și un numitor comun decât o religie diferită oponentă alteia diferite ? Niciodată Dumnezeul Iehova al nostru nu va sta la masa înțelegerii, împăcării și cooperării cu Dumnezeul Krishna sau Hanuman al altui popor. Este evident că toți dumnezeii se disprețuiesc unii pe alții de moarte astfel încât și noi oamenii le copiem moravurile fiind copii ai lor. Prea multă religie strică ; prea puțină poate strica așijderea încât se explică cum sub patronajul religiei oricare-ar fi ea nu avem Raiul pe pământ și-l visăm toți avizi în Cer, ucigând prin vorbe sau de-a dreptul cu bâta pe toți cei din jurul nostru de altă credință sau opinie pentru a ajunge noi în Rai primii, călcând pe cadavre pur și simplu cum se călcau cei de la clubul Colectiv să scape care și cum puteau din iad. "What a wonderful world...", ce lume minunată a făcut Dumnezeu, un cântec mai ironic și stupid ca acesta cântat de Louis Armstrong nu credeam să pot auzi vreodată...

sâmbătă, 9 aprilie 2016

ADRESA UNDE-L PUTEM GĂSI PE DUMNEZEU :

ADRESA UNDE-L PUTEM GĂSI PE DUMNEZEU : "LUMEA CEALALTĂ"

  Dumnezeu există chiar dacă nu există, așa spunea filozoful sceptic Emil Cioran. Dumnezeu a existat și a murit ; așa spunea filozoful nihilist Friedrich Nietzsche. Dumnezeu e pauza dintre două respirații ale tale și e pauza dintre o sistolă și o diastolă a inimii tale care va face infarct, asta nu mai știu cine a spus, mi se pare că eu. Dacă oamenii nu se duc la Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu nu se duce la oameni, nu înseamnă că oamenii nu mai au nevoie de El și că nu vor muri nevinovați arși în cluburi sau cu gloanțe în cap trase de fanatici tot în numele unui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există nu înseamnă că nu putea să fie unul singur pentru toți, cu același chip, cu același nume. Dacă Dumnezeu există și ne cheamă la El nu înseamnă că nu ne putea da adresa exactă ca să ne ducem în masă la El ; ori dacă ține ca adresa să rămână secretă putea să ne dea adresa de Facebook ca să îi dăm un mare LIKE. Îi stătea în putere s-o facă și dacă n-a făcut-o pierderea este comună și irecuperabilă : și a Lui Dumnezeu și-a noastră. Nu-i un moft să vrem să fi fost copiii Lui Dumnezeu cu acte-n regulă, măcar adoptați. Dar așa, Dumnezeu face ce poate și El : Este Tatăl nostru din Ceruri dar pleacă cu treburi importante pe-acolo și ne lasă de suflet în orfelinatul vieții amărâți și chinuiți. Și legănându-ne în pătuțuri cu bale la gură ca niște copii autiști din centre sociale de îngrijire minori abandonați, Dumnezeu nu ne părăsește detot. Își lasă la secretariatul leagănului de copii unde ne-a internat, în sfârșit adresa unde-L putem găsi pe Dumnezeu : "LUMEA CEALALTĂ"

vineri, 8 aprilie 2016

DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină cu care trebuie să dormi în pat, de sânge și cheaguri de sânge care se duc la creier și în plămâni și mori asfixiat, viață legată cu ață unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe, de demență senilă, de alzheimer, adică de moarte bună și împăcat cu Dumnezeu ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca o amenințare, ca un dangăt de pericol iminent și grabnic scadent pentru bietul meu spirit ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?
  O, terifiați de această situație îngrozitoare a cărnii noastre bolnave pentru care toate farmaciile se dau bătute căci nu mai au ce ne face, cum mai visăm de frumos în schimb la Dumnezeu ca la singurul Doctor fără de arginți și la Rai ca la singura clinică gratuită care-ți dă o șansă la lux săracului care-ai fost o viață...! Părăsiți și loviți de toate deziluziile, greutățile și tragediile vieții noastre ne mai rămâne un singur dor, ne mai rămâne un singur vis, visul la Dumnezeu și la mântuire, sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt poluat prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină depărtare ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem pe Creator. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul care a luat-o din noi la sănătoasa fugind și rupând pământul din noi, va orbecăi rătăcit în Cer și va hălădui divorțat de trup, rătăcit de noi, de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări cu Divinitatea. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal extrem, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni ca un părinte cu copiii lui din orfelinatul vieții. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. N-a făcut-o și nu știm de ce. Dar asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, dându-le ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii și iluzii reci împodobite cu visurile noastre fierbinți, consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta. Într-o zi vom consuma și ultima picătură de sănătate plătită scump cu medicamente de toată pensia și când prețul medicamentelor va depăși valoarea pensiei ne vom mulțumi cu o ultimă gură de aer gratis și nu tocmai gratis căci și pentru ultima suflare să cuvine să mulțumim Lui Dumnezeu căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup vreodată și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni și eu bigot întorcându-mă la credință ca și voi toți, căci ce mai putem face învinși de Dumnezeu și de viață ? Cu toții ne vom pocăi și smeri, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului și a întregii istorii a omenirii, în bucuria și aplauzele unui Dumnezeu cu totul virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde ne va ierta pe toți căci acesta e specializarea Lui, IERTAREA, și gafa Lui cea mai mare, TĂCEREA.

SĂ IERTĂM DAR SĂ NU UITĂM, CĂCI ATUNCI AM FI CA IISUS

SĂ IERTĂM, DAR SĂ NU UITĂM, CĂCI ATUNCI AM FI CA IISUS

  Să fim bucuroși de cei ce ne înjură, de cei ce ne doresc moartea, de dușmanii care latră la noi ca niște câini răpciugoşi, de cei săraci cu duhul care ne critică și nu știu săracii în lobotomia și simptomatica lor cerebrală că ocările lor ne întăresc și ne fac mai puternici. Nu prieteni îți trebuie căci ei din complezență îți fac complimente pe care poate nu le meriți, ci dușmani îți trebuie, a căror ură și ocări să-ți dea valoare și în luciul bălții lor infecte să te vezi ca într-o oglindă mai semeț și demn ca oricând. De când cu Facebook-ul orice vierme de cadavru are acces liber a comenta că i se pare că ești vierme de closet. O, ce frumos și simpatic e când te critică un vierme care nu știe că e vierme ! Ce-ar însemna să te laude toată lumea ? Ce-ar însemna să te laude viermii ? Să nu ne pară rău că nu suntem iubiți, să fim bucuroși de ura dușmanilor sau de critica și dojana șefilor. E tot ce pot să facă și ei... E bucuria vieții lor, să nu le-o stricăm... Să fim fără să vrem, aproape ca Iisus : să-i iubim pe cei care ne scuipă dar să nu le întoarcem obrazul căci atunci am fi prea buni. Să iertăm celor ce ne-au greșit, dar nu de șaptezeci de ori câte șapte căci atunci am fi prea buni : ca Iisus. Să iertăm odată sau de două ori, dar să nu uităm, căci atunci am fi ca Iisus. Nu poți fi ca Iisus și nu poți iubi ca El, oricât te-ai strădui. De aceea, resemnat poți spune ca Emil Cioran în "Demiurgul cel rău" : "Pentru ce să privesc cu pizmă ori cu ură aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește ?"

CE ESTE DUMNEZEU ?

CE ESTE DUMNEZEU ?

  Dumnezeu nu e ca o mașină pe care te-ai prezentat a o cumpăra, ți se dă manualul de utilizare și documentele, plătești banii și o ai. Dumnezeu e ca o mașină pentru care ți se cere ca preț viața, ți se dă ca și documente Biblia, și gata, ești liber să pleci acasă cu documentele, adică cu Biblia, s-o citești și să fii răbdător până la întâlnirea cu mașina ta de pe lumea cealaltă ; dacă crezi că există acea mașină, de bine ; dacă nu, e pierderea ta și în plus vei arde și în focul cel veșnic.

joi, 7 aprilie 2016

CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării. Mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care El nu se mai joacă fiindcă s-a făcut mare. Internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență și cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu și să bem o cafea sau un pahar de vin sau chiar două apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde și să ne bucurăm "de-această zi ce mâine nu va mai fi", (vorba lui Grigore Vieru). 

CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI

CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI

  Fiecare din noi este prost în felul lui. Câți pumni nu ți-a venit să-ți dai în viață când știi câte ai pierdut în viață din cauza prostiei !? De ce să disprețuim prostia ? Suntem copiii ei și pe parcurs ne-am mai destupat la minte și-am uitat de părinți ! Nu prostia e de acuzat în viață, ci faptul de-a fi rău la mațe, criminal, lepră, jeg odios fără caracter. Slavă Domnului că noi nu suntem răi ! Suntem buni la suflet, pașnici și cuminți. Suntem niște proști care-am fost și am umplut pământul. Ei și ? Raiul e al celor proști dar mulți. Glumesc bineînțeles. Noi nu suntem proști. Bine măcar că avem minima decență de a ne crede cei mai deștepți dintre proști !

DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină, de sânge și cheaguri de sânge, unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe și de moarte bună ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca un dangăt de pericol iminent și scadent pentru bietul meu spirit ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta ?
  O, cum mai visăm de frumos la Dumnezeu și la Rai sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină depărtare ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul rătăcit în Cer va hălădui divorțat de trup, rătăcit de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. Asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, dându-le ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii reci împodobite cu visurile noastre fierbinți, consumând vorace resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta și căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni bigot și mă voi pocăi, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului, în bucuria unui Dumnezeu virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde mă va ierta căci acesta e specializarea Lui.

AM DESCOPERIT RAIUL ( REACTUALIZAT)


86) AM DESCOPERIT RAIUL ! (REACTUALIZAT)

  Am descoperit Raiul dragă prietene ! Eu unul, am descoperit Raiul. Nici n-o să-ți vină să crezi când o să-ți spun unde L-am descoperit și cum am făcut...! Nu te mai chinui să te-ntrebi unde e Raiul și cum e-n El... Nu vei afla niciodată în timpul vieții despre locul unde ai vrea să-ți petreci veșnicia și efemeritatea alături și în părtășie cu Dumnezeu cum te rogi. Știi bine că va trebui să mori și abia atunci, după ce vei fi înmormântat, ca și suflet proaspăt ieșit din hoit vei fi ținut de subsuori de Dumnezeu și vei învăța să faci cătinel primii pași pe ulițele Raiului. O splendoare și explozie de plăceri ale simțurilor te așteaptă în Rai o veșnicie să-i încerci gustul și să-ți alunge plictiseala anoştilor ani petrecuți pe pământ în necazuri și dureri. Deocamdată trebuie să trăiești și să verifici pe propria piele astfel de dureri și neajunsul de a te fi născut ca să trebuiască să trăiești toată gama de orori și încercări ale vieții hărăzite de Dumnezeu ca stagiu înainte de parvenirea în Rai. Oare nu știi tu, condamnatule la univers și la chinul vieții că numai dacă nu ai mai fi om ca și mine, atunci, doar atunci când nu ai mai fi om ci ai fi însuși Dumnezeu ai avea dreptul să vorbești despre Rai...? Prieten drag... Neîndoielnic că și tu tânjești la Rai. Dar cum poți vorbi tu despre așa ceva...? Nu știi că Raiul e ceva sublim și fără limite, de aceea perfect inabordabil? Cum poți tu încadra în interiorul creierului acela rizibil de insignifiant și vulnerabil din craniul tău măreția și speranța unui perpetuu viitor sejur in Rai...? Nici măcar nu poți visa, om bun, nu poți dori și nu poți gândi și sconta posibilitatea unei fericite pentru tine relaxări finale în sublimul Rai, după o întâmplătoare viață chinuită în care faci temerar și înfricoșat slalom printre toate pericolele, bolile, deziluziile și loviturile vieții dintre care una tot te va doborî și pe tine într-o zi nefericită pentru tine, minunată pentru alții... Ești slab, om bun și mi-e milă de soarta ta, de sublimul tău suflet vulnerabil, ținut captiv într-un trup și mai vulnerabil de carne caldă și îmbăiată ce o ai acum, și care știi în final bine că nu va fi reciclată în nimic mai bun și va fi aruncată barbar și indiferent de ciocli plătiți într-o groapă pe care o urăști de pe-acum, cu tot cu bolile care au mâncat din tine încă din prima clipă în care te-ai născut și până te vor răpune... Spectrul acelei blestemate gropi îl alungi din minte drogându-te cu buna și unica ipostază salvatoare care e gândul la minunatul și sublimul Rai..., și la și mai minunatul și sublimul Domn Ceresc, care, doar la cererea și rugăciunea ta anticipată și programată de acum va fi ultimul tău doctor salvator, dacă aici pe pământ tot nu te-a putut ajuta nici unul fără de arginți... Cât îmi pare de rău să te dezamăgesc prieten drag, că nu ai dreptul să te gândești cu speranță la o asemenea mântuire în acel sălaș ultim și salvator care e Raiul...! Ți-a zis cineva că indiferent ce-ai face meriți să vezi și să te vrei cetățeanul etern al acelor meleaguri de negrăită fericire la care aspiri în Rai...? Ți-a zis cineva că ai drept și putere, că ai ochi și înțelegere să-L vezi și să-L percepi pe Dumnezeu în toata splendoarea Sa și a Raiului ce L-a creat (nu neapărat) și pentru tine...? Cum să-ți dorești, omule, limitatule, bolnavule de profesie, temporarule, să vezi și să fii locuitor a ceva ce știi că nu are limite de măreție și minunăție...? Când gândești ceva, omule, implicit gândul tău îi pune niște limite, căci așa ești tu făcut de Dumnezeu : sărman, neîmplinit, imperfect, limitat în trup, în posibilități, în puteri și prin urmare limitat în gândire și în dorință și până și în visare...! Niciodată nu vei ști ce nu știi, omule, nici nu vei avea habar că nu ai habar nimic... Nu vei avea habar dacă există Dumnezeu și nu vei avea habar nici dacă nu există. Dumnezeu ți-a dat doar conștiința că te termini undeva, și asta precum vezi îți strepezeşte toată viața și toată bucuria vieții, dacă se poate vorbi de vreuna autentică în condițiile surghiunului vieții cazone și prozaice de pe pământ. Și atunci de ce visezi omule la Rai...? Despre ce Rai visezi și tânjești? Tu nu te poți gândi, omule, la Raiul real. Nici nu știu dacă pentru toate ostenelile tale, prietene de suferință, ai dreptul să visezi și speri la eternitatea acelui hamac salvator în care te poți legăna o veșnicie. Căci niciodată nu vei face îndeajuns să meriți Raiul real ! Mai bine lasă-L pentru sfinții Lui Dumnezeu care s-au antrenat pentru așa ceva, care s-au pregătit neabătut și sufocant o amar de viață în sfințenie și au făcut performanță supraomenească întru credință sperând merituos și umil ca măcar paznici la poarta Raiului să fie, ca măcar mâna pe clanța porții Raiului să pună și au pus-o în cele din urmă, au deschis-o. Dar tu, prietene, omule de carne păcătoasă și dependentă plăcerilor, comodităților și relaxărilor, vulnerabilă finalmente ca să se altereze și putrezească în sordida groapă, nefericitule de profesie, dacă tot te încăpățânezi să visezi la un Rai, visează, n-ai de ales, doar la un Rai pentru TINE și cei dragi ție, un Rai al tău, cu totul al tău, în care știi bine că vei face ceva, în care știi bine că vei fi în sfârșit liber... Iată, îți dau un exemplu de Rai în care să visezi că ești liber : În Rai nu ești liber ; ești înregimentat și în solda Lui Dumnezeu ; visează la Raiul de acasă și la Raiul din țara ta, căci nici în Rai nu e ca acasă și nici în Rai nu e ca în țara ta... Sfinții din Raiul lui Dumnezeu se simt bine dar pe fond se simt nefericiți pentru că nu sunt liberi, deși nu au nevoie de libertate căci și ei cu toții ca și noi toți sunt și se declară robii lui Dumnezeu. Ce să facă robii cu libertatea ? Despre ce fel de libertate poți vorbi în genunchi ? Căci în Rai, toată lumea, sfinți, îngeri, serafimi, heruvimi și suflete recrute abia sosite îngenunchează în fața Domnului mai abitir ca pe pământ ; și toți într-un glas aduc Domnului ode de închinare într-un spectacol apoteotic al robiei și supunerii pe care doar trăitorii în Rai sunt capabili să-l facă în fața Domnului pentru a-şi clama obediența, supunerea, deci sclavia. Cu aceasta se ocupă trăitorii Raiului : să facă Lui Dumnezeu un sluj, un cult nemăsurat al personalității și să-i aducă evlavioase osanale față de care cele ale popoarelor din dictaturile asiatice comuniste sunt jucării. De aceea tot timpul din Rai sufletele și-l ocupă cu odele, cu apoteozele și preamăririle către Dumnezeu în foc continuu și în trei schimburi. Zi sau noapte vei munci la fabrica de adus omagii și prinoase de iubire Lui Dumnezeu. Nimeni nu va trăi pentru el în Rai ci doar pentru Dumnezeu și lauda Lui, așa cum într-un mușuroi de furnici lucrătoare, toate muncesc pentru matca și regina lor. Deci nu putem vorbi de libertate în Rai ci de o adunătură de robi, fie ei sfinți, serafimi, heruvimi sau suflete de oameni care pe fond, pentru că trebuie să trăiască un trai aspru de veritabili monahi, în clipele lor private când stau acasă în Rai și se odihnesc în chiliile personale ei sunt triști și amărâți căci în Rai nu se poate vedea, în Rai oamenii sunt orbi când în clipa zborului sufletului din ei, ochii au rămas să putrezească în pământ în orbitele craniului ; de asemenea toți cei din Rai sunt triști că nici nu pot respira, că nu au nevoie, neavând plămâni, pieptul lor e umplut cu un fel de rumeguș sau silicon roz parfumat divin. Și sfinții sunt etern sobri, ei nu pot zâmbi, că nu au nevoie, buzele lor nu se pot deschide a zâmbet sau a sărut mai mult decât pentru rugăciunea fierbinte și insipidă către Domnul. Și sfinții din Rai nu pot călători și zbura, că nu au nevoie, ei au aripile crescute degeaba, doar de estetică și decor căci ei se teleportează dintr-un loc în altul numai gândind. Și sfinții din Rai sunt triști că ei nu pot avea nimic din ce au oamenii, ei nu pot avea copii, că nici nu au organe sexuale cu care să facă copii iar sânii sfintelor sunt sterpi și nu au lapte cu care să hrănească niște bebeluși sfinți, nici nu se pot bucura de gânguritul drăgălaș al bebelușilor, că nu e nevoie, și sfinții nu pot nici gândi și nici evada din acel fericit sclavaj delicios de plăcut din Rai, fiind sub o suverană și binecuvântată robie și tutelă a unui Atotputernic și suficient Dumnezeu care le ajunge. Un sfânt din Rai nu va vrea niciodată nimic, ca o floare frumoasă pe câmp care crește unde-i aruncă vântul sămânța și niciodată nu vrea să se mute de-acolo până se usucă, nesimțind dorul și nevoia nici unui alt loc. Sfinții nu vor nimic și nu au nici un drept, cum mai avem noi aici pe pământ câte un drept efemer si deşart cum e dreptul de a tăcea astfel încât nimic din ce zici și gândești să nu fie considerat un păcat și folosit împotriva ta de Dumnezeu, și dreptul de a muri de boli și suferință în sfârșit și a te odihni de ele... Când vei gândi la drepturile sfinților din Rai, vei vedea că ei nu profită de nici unul căci nu au nevoie. Să fii sfânt în Rai, e ca și cum ai fi o roată dințată, pusă de Dumnezeu cu un anumit scop acolo, o roată dințată care se rotește monoton antrenată de alte roți și care se învârte și antrenează alte roți în acel etern angrenaj angoasant divin al Raiului. Te privesc omule cum te-ai putea învârti în acel angrenaj al Raiului, veșnic și monoton, amețitor de parfumat, cu o singură treabă de făcut : Să te învârți neabătut în slujba Lui Dumnezeu, ca o roată dințată, o roată dințată vie, cu ochii plânşi... Și atunci, nefericitule, nedreptățitule, de ce visezi la ACEL Rai...? Nici un sclav n-a visat și nu s-a pregătit bucuros pentru sclavie, fir-ar ea cât de sublimă și fericită...! Căci tot mai rămâne un ochi deschis, pe Plantațiile Raiului, un ochi deschis și treaz, pândind păcătos și înlăcrimat după un petic de libertate... Visează omule la libertate, pace, blândețe omenească și nu de sfânt, și visează la un Rai rezonabil în care să-ți aplici productiv și util bunătatea ta și a inimii tale aici pe pământ cât mai ai vreme... Viața ta e un Rai și pământul este un Rai care așteaptă să-i faci amenajările necesare și să te transformi într-un om bun, blând și drept fără să aștepți să spună Dumnezeu asta, trăind pe pământ ca și cum ai fi în Rai, fiind bun și drept indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, făcând aici pe pa lucruri bune și trăind aici exact așa cum ai vrea să trăiești Dincolo... Din păcate, toți suntem chinuiți de călăi și de diavoli pe care ni i-a dat Dumnezeu pe cap aici pe pământ într-o zi când a avut cea mai proastă inspirație. Și oamenii au descoperit pentru asta cea mai practică și bună soluție de a scăpa de dușmani : Raiul și Dumnezeu...! Ce ușurare...!


AVORT RATAT

           AVORT RATAT

  Să facem copii, căci și ei au dreptul la durere, căci și ei au dreptul a fi condamnați la acest ostil univers ca și noi, căci și ei au dreptul ca și noi a bea cu forța din cupa otrăvită a neajunsului de-a ne fi născut, fiind scoși cu forcepsul sau prin cezariene în durerile facerii mamelor noastre din pacea eternă din neantul din care am venit ca să devenim niște gladiatori luptând pe arena sângeroasă a vieții și salutând un Dumnezeu care ne-a ferit de avort, de pacea dinaintea oricărei dureri și neajuns al vieții ! Să facem copii, astfel încât copiii șefilor noștri să fie șefii copiilor noștri și copiii dușmanilor noștri să jie dușmanii copiilor noștri în vecii vecilor în acest bâlci al timpurilor numit viață în care întâmplător am apărut și ne dăm atâta importanță fiind fiecare din noi doar un sex întâmplător și un avort ratat.

miercuri, 6 aprilie 2016

CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL (REACTUALIZAT)


122) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !

  În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi și a viețuitoarelor e starea de ură și dispreț. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă. De ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate. E de la ura ancestrală cuibărită biologic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, ori bogat, ori sărac, să avem în gură alt scuipat decât al nostru. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri, ighemonicoane, să iubești ceea ce capul transplantat a iubit și să urăști ceea ce acea țeastă a urât și disprețuit. Nu degeaba anticorpii noștri încearcă să respingă grefa iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești anticorpi. Urâm prezența și tot ce înseamnă individ diferit de noi. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, în tren sau la coadă și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori vânturile. Vânturile altuia ne put dar ale noastre nu, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic înainte de-a trage apa și după ce-şi bagă degetul în chiloți, miroase să vadă cum o fi, doar e mirosul fundului lui foarte suportabil. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta lucru nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune prin forță și vicleșug. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a foamei. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și toată noaptea. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici" și toți trebuie să bea o cafea și să fumeze o țigară să se liniștească și relaxeze. Nu numai oamenii, dar tot regnul viu urăște programatic și fabrică venin, începând cu oamenii, șerpii, ciupercile și florile. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți. E lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și dragostele : extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul dragostelor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și interesele Lui Dumnezeu. Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. O dragoste din acelea posibile și palpabile de la vârful aisbergului. Cât de deşart si fals... A iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde cu unul ca tine. Dulce și înțelept e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit ; să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și nu mai poți aștepta nimic în schimb. Așa face și Dumnezeu cu noi : Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească. Bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar... Și măcar de ți-ar mângâia suferința și bubele leprei cineva mai brav decât tine, nu te poate încălzi spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea. Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța și dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli in iad pentru că totul are un preț de cost. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrățișându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane. Aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune. O au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror senzații de voluptate, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă și disperată de ură, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească, cu fiori de năzuință de răzbunare. În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată. Dacă m-am îndrăgostit vreodată, a fost mereu fără speranță. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată frumoasă, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren și a rămas fără ambele picioare se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu mie-mi umple inima de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă și tânără îmi promite în inima ei un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu. Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră. Și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată. A fi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu tolera în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască, pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care să ni le fi dat  gratuit și necondiționat, ca și creauri ce suntem de sorginte divină demne de a se bucura prin moștenire de aceste bucurii și drepturi. Nu acestea sunt visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate a universului neexploatată în favoarea fericirii neumbrite a creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ? Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi ; și să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi ; și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii. Și vei fi ciopârțit cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă,  ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu. Dumnezeu nu suferă concurență și ne aruncă pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale. De asta suntem condamnați să murim. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-au dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent stringențelor și necesităților acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e neverosimilă pe pământ, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer și toți sunt seduși de acest farmec al credinței. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm. Și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm. Ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem. Și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și un junghi al remuşcărilor la adresa noastră. Dar fiindcă Lui nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai. Adică în veci răul va sta cu regele la masă. Ura va fi ură, boala va fi boală, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de războaie, păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile ; semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini prin bălării și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, cu noi, cu oamenii, cu tot ce-a creat Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta e cu neputință. Ori, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu. Și binele și răul. Binele pentru cei păcătoși, și răul pentru cei sărmani și săraci cu duhul. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!

luni, 4 aprilie 2016

DUMNEZEU ȘI-A BĂTUT JOC DE MINTEA NOASTRĂ ( REACTUALIZAT)

DUMNEZEU ȘI-A BĂTUT JOC DE MINTEA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)

                         1)

  Dumnezeu și-a bătut joc de mintea noastră când ne-a dat-o, ori a uitat să pună toate șuruburile când ne-a creat, în ideea că merge și așa, de unde și noi am copiat modelul : Unde sunt patru șuruburi poți pune și două în diagonală că merge și așa ; și cu această minte prinsă în doar două șuruburi unii s-au apucat să proiecteze avioane iar noi, dragii de noi să ne facem bagajele și să ne urcăm la bordul sicrielor zburătoare, recunoscând adevărul incontestabil că zborul cu avionul e cel mai sigur transport după cum spune statistica. Înseamnă că cei care au proiectat automobilele și sistemul de transport auto în care sunt mai multe accidente decât cu avioanele, cei care au inventat calea ferată sau șoselele și nu au prevăzut sisteme sigure de intersectate a lor, toți sunt niște ageamii și niște zevzeci, niște tâmpiți și criminali și mai siniştri decât cei care au inventat avionul, și au de la Dumnezeu prinsă mintea doar într-un șurub din patru, că merge și așa. Ce dacă circulând cu mașina intră altul în tine pe contrasens și te face terci, ori fiind pieton te calcă unul pe trecerea de pietoni și te face șnițel, ce dacă îți explodează cauciucul și intri în plop cu mașina, ce dacă intri cu locomotiva într-un autocamion cisternă încărcat cu benzină ? Supraveghetorul destinelor noastre este sus și vede tot, supervizează tot, nici un fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără știrea și fără îngăduința Lui, El este sus acolo în mărirea Sa și tace, norii tot mai tună și fulgeră, vulcanii tot mai bubuie și aruncă cenușă și lavă, dar Dumnezeu tace de-o veșnicie, dar în schimb face tot ce știe El mai bine, notând erudit și meticulos cu roșu în Cartea-i Sfântă toate faptele noastre, fapte bune sau păcate.
  Cred că special autoturismele, șoselele, liniile ferate, avioanele, mâncarea, totul, fiindcă Dumnezeu ne-a dat procentul de minte și inspirație să le inventăm într-un fel precar și nu în altul perfect, această tristă ipostază ne duce cu gândul să realizăm că totul e făcut de mâinile noastre și supervizat de Dumnezeu așa încât pur și simplu să ne cauzeze, să ne dăuneze, să ne fie letal ca să ne împuțineze și curețe pe cale naturală după un plan ocult, fie cu mânuțele noastre săpându-ne mormântul cu lingura și furculița mâncând din mâncarea plină de E-uri, fie urcând la bordul autoturismelor noastre ori locomotivelor, ori avioanelor ca în niște sicrie mobile ori zburătoare. Cred în această teorie a conspirației divine împotriva oamenilor pe care realitatea o verifică, în care Dumnezeu a dispus prin Creație spiței umane un soi de curățenie și primenire funciară, să ne împuțineze pe cale perfidă și curată, naturală, lucrând cu mănușile chirurgicale ale statutului divin, nelăsand urmele crimei. Iată cum acum înțelegem rostul diavolilor inserați de Dumnezeu în calea destinelor umane, rostul stafiilor și demonilor, ai duhurilor rele, toate aruncate pe capul bieților oameni pentru a putea fi ei controlați programat în posibila lor dezvoltare sănătoasă, la fel cum vulpile, șacalii și acvilele controlează numărul iepurilor care lăsați de capul lor ar umple fața pământului de urecheați. La fel și Dumnezeu, ne controlează ponderându-ne nouă infatuarea de a ne dezvolta social și a ne implementa de capul nostru vanitatea și fasoanele, de a construi ceva și emite pretenții, opinii, snobisme, ighemonicoane, orice pe lumea asta ni se pare că-i important fiindcă așa credem noi sau așa am crezut vreodată. Când crezi că-ți poți scoate uneltele și crea ceva pe lumea asta cu un rost și neprecupețire în care crezi, vine Dumnezeu cu cenzura de fier a autorității Sale, ridiculizându-ne eforturile și spunând că nu trebuia să gândim vreodată ceva pe lumea asta ca să încălcăm principiul divin de aur de a nu dobândi cunoștințe din pomul cunoașterii, că totul nu este decât deșertăciune și vânare de vânt și nu avem a izbândi nimic pe pământul transformat special pentru oameni într-un lagăr de concentrare destinat nu ca să trăim și să ne bucurăm de șansa vieții oferită în dar de Dumnezeu ci ca să fim prieteni ai tristeții și regretelor, copii ai pedepsei eterne și inexorabile moștenite de la mama noastră Eva și tatăl nostru Adam pentru păcatul lor strămoșesc stupid și ridicol nu că l-au făcut, ci că a fost interpretat așa. Cine crede în această teorie a conspirației divine asupra oamenilor, să fie sănătos căci oricum va fi blestemat de Dumnezeu și aruncat în fundul iadului ; cine nu crede că Dumnezeu este un personaj rău și se transformă în avocatul Lui din oficiu, la fel să fie de sănătos. Este evident că suntem opriți și cenzurați în elanul nostru de a crede sau nu ceva pe lumea asta, de a înfăptui sau nu ceva, de a crede că putem fi niște figuri și niște excelențe profitând de șansa la o singură viață terestră suportabilă doar prin visul izbăvitor la una viitoare de pe lumea cealaltă. Ce fac oamenii mai important în această viață terestră ? Ei sunt prin definiție religioși și astfel își uzează timpul vital dedicându-şi plenar integralitatea vieții definindu-şi sensul ei doar pentru a se pregăti pentru veșnicie, visând cu pumnii strânși la tâmple, ca niște statuete ale "gânditorului", în volutele îmbietoare ale aburilor viselor umane religioase, visând astfel frumos și în culori la o viață viitoare fericită în altă dimensiune a ezotericului și incertitudinii, o viață excelentă printre nori și stele unde sufletele ne vor hălădui prin spațiul interstelar și intergalactic nu numai un timp ci culmea,  veșnic chiar, în arealul mirobolant a ceea ce se cheamă Rai. Cine crede în astfel de teorii, să fie sănătos ; cine nu, la fel de sănătos să fie, într-o lume făcută special de Dumnezeu în care sănătatea noastră fie trupească, fie mentală e-o iluzie temporară iar bolile și suferințele noastre care ne falimentează viața sunt singurele certitudini împotriva cărora ne rugăm frumos și vanitos Lui Dumnezeu să ne scape de ele, și le respingem vehement și inutil tămăduindu-ne de tot oful și amarul vieții noastre prin euforia înșelătoare a efectului placebo al credinței noastre. 

                        2)

  Nu trebuie să ieșim de la adăpostul dulce al neștiinței noastre plenare care ne apără de efortul de a cunoaște și dezbate ceva și a ne ocupa cu ceva important pe lumea asta, fără ca să încălcăm grosolan principiul de aur enunțat de Dumnezeu că adevărata fericire ține de teleportarea în lumea onirică a Raiului și e doar a celor săraci cu duhul, a celor smeriți, obidiți, supuși, și prigoniți pentru dreptate, a celor ce nu gândesc și nu cugetă și nu păcătuiesc cu fapta și cu gândul ; fericirea e-a celor tăcuți, a celor smeriți și necăjiți, victime ale vieții. Drept compensare pentru acest neajuns, a lor va fi Împărăția Cerurilor, iată o promisiune de aur și eficace pentru conștiința umană la care aproape nici un om nu rezistă și toți devin religioși și bigoți în finalul vieții lor, cum le stă mai bine potrivit moravurilor și eticii vremii încetățenite în societatea contemporană și în cea dintotdeauna. Rămân numai nebunii să aibă alte opinii și amendamente contrare religiei, ateii, agnosticii și nebunii care spun în inima lor că nu este Dumnezeu jignind emfaza Lui Dumnezeu de a crede că după dreptul care l-a avut creându-ne, în virtutea aceluiași drept ne poate și stârpi ; și o face cum nu se poate mai bine și eficace când nu vedem în jur decât moarte, cum mor toți și toate, noi răsuflând ușurați când vedem printre noi cum alții din senin și atât de prolific mor și noi mai avem slavă Domnului șansa la încă o zi și un an. Și bineînțeles că Dumnezeu nu omoară cu mâna Lui. Sunt diavolii, calfe, unelte și mănuși ale Sale, sunt bolile noastre, sunt ramolirea biologică, alzheimerul și demența noastră senilă care ne pun pe butuci și ne pun capăt într-o zi făcându-ne să încheiem definitiv socotelile cu inteligența și cu rațiunea, dacă n-am murit deja cu zile de vreun cancer sau accident în tinerețe. De aceea e caduc și contraproductiv a ne mai certa și contrá unii cu alții polemizând visceral unii cu alții asupra unui aspect anume sau situații ale sărmanelor noastre vieți atât de ușor vulnerabile la accidentul decesului. Timorați de acest stigmat al inutilității funciare în tot și în toate, pentru ce să ne mai băgăm în seamă tot comentând pro sau contra transportului cu avionul, cu mașina sau cu trenul, ori susținând alte idei în care credem scremându-ne cele zece procente ale minții la care avem acces prin voia Lui Dumnezeu care nu a îngăduit să gândim și cunoaștem mai mult, că nu ne e de nici un folos ? Nu are rost să ne chinuim să lansăm idei și opinii despre cum ar trebui să fie cele ce sunt cum sunt sau cele ce nu sunt cum nu sunt. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu ne-a vrut cu minte în cap, de asta ne-a interzis să mâncăm mere din pomul cunoașterii, lucru pe care oamenii nu l-au ascultat și nu au luat aminte de pedeapsa divină că primii oameni care au gustat din pomul cunoașterii au fost crunt pedepsiți de Dumnezeu prin surghiunul pe pământ și au început să scornească totul, printre care și avioane să zburăm insolenți brambura pe la Dumnezeu prin cer. Dumnezeu nu ne-a vrut cu mai multe, cu nimic din ce ar putea să ne ușureze viața și existența, să ne-o facă umană și decentă. Ne-a vrut Dumnezeu așa, proști și goi precum erau Adam și Eva, fără chiloți să ne acopere goliciunea, nici măcar frunze să mascheze erecția lui Adam și menstruația Evei. Dumnezeu ne-a vrut goi în Rai și să nu vedem și înțelegem că ni se scoală mătărângile iar femeile să nu vadă că li se scurge menstruația pe picioare. Iată ce soartă am fi avut în Rai dacă nu am fi mâncat mere din pomul cunoașterii, rămânând cuminți și murind de poftă cu merele prin jur și ce fericiți am mai fi fost iar Dumnezeu atât de mândru de noi și ascultarea noastră, iar noi, cu buzele arse de poftă de mere și dorință spulberată de cunoaștere ! Pentru toate cuceririle științifice pe care le avem, Dumnezeu tace, înghite în sec și albește de necaz. Cum ne permitem să facem avioane când ni le putea face perfecte Dumnezeu în Facerea Lumii ca pe munți, ca pe ape, ca pe copaci sau orice-a făcut util ca să ne bucurăm și să uzăm pentru folosul nostru pe pământ ? Dar dacă nu ni le-a făcut dintâi înseamnă că nu-au trebuit. Nu vedeți că tot ce nu-i natural de la Dumnezeu, tot ce e scorneală de-a noastră dăunează grav sănătății, e letal și ne cauzează din cale-afară scurtându-ne pustiul de viață cu cel puțin jumătate ? Habar n-aveți câte radiații electromagnetice vă umblă prin cap și vă umplu creierul cu puiuți de cancer de la mobilele cu care vorbiți în draci că v-a dat Dumnezeu minute să vă săturați, și mesaje să zmângăliți texte și urări puerile și stereotipe de sărbători şeruindu-vă ciclic de sărbători unii altora mediocritatea ! Dumnezeu ne vrea la El oricum, proști, deștepți, criminali și sfinți și asta cât mai repede, morți de boli necruțătoare ori în accidente de mașină sau de avion. Nu se pot face avioane mai sigure ; ori dacă pe astea le avem care cad, de ce vă e teamă să urcați în ele când copilotul decide să se sinucidă căci cu toții ce mai aveți de pierdut murind decât un schelet și o carne, sediul tuturor bolilor voastre incurabile ? Pe când sufletul, trădătorul, pe care l-ați încălzit o viață la sân, nu suferă de nici o boală dureroasă fizic decât de inimă albastră sau dragoste fără speranță, mofturi și capricii trecătoare ale sufletului, afecțiuni pe care le uită repede când sunteți călcați pe trecerea de pietoni sau muriți de groaznice dureri de cancer pe patul de spital. Sufletul dragul de el, este foarte fericit și lăudat de voi tocmai pentru că vă lasă morți țepeni în patul morții ori în balta de sânge când ați fost călcați pe trecerea de pietoni, ori căzuți din înaltul cerului din avion și dintre cărnurile alea rupte se strecoară de își ia tălpășița și se duce sufletul la Domnul ca un țăran fugind zdrențuit pe câmpuri, mânat de urgia și represiunea răscoalei de la 1907... Ce bucurie, ce fericire pe capul nostru să știm că suntem doi în unul iar unul din ei, sufletul mai are o șansă să scape din toate accidentele și ororile pe care Dumnezeu ni le-a îngăduit tocmai pentru că a scontat că ne vom duce cu toții la El avizi și dependenți de mărirea Sa, ținându-ne după El și promisiunile Sale ca niște copii smiorcăiți ținându-se de poala mumii !

                        3)

  Când mai încercați să comentați despre necazurile vieții voastre ori despre prăbușirea avionului, atât acesta cât și cele trecute sau viitoare trebuie să vă fie clar un lucru trist : Rasa umană nu e făcută de Dumnezeu ; altfel le dădea oamenilor mintea să facă avioane care nu cad ; și înțelepciunea să fie creativi în tot și în toate, buni, corecți, cinstiți cu ei înșiși și cu semenii lor și să facă atâtea lucruri care să funcționeze din start și să facă din viață și din pământ un Rai și nu un iad cum l-au făcut. Nimic din toate acestea ; deci nu ne-a făcut Dumnezeu, oricât ați încerca religios și visceral să protestați întru credincioșia voastră, pentru că dacă Dumnezeu a dat minte rasei umane să creeze ceva și au creat totul în jur care merge după cum vedeți atât de prost, inclusiv avioanele așa cum sunt ele de se prăbușesc, chiar dacă teroriștii sau piloții le prăbușesc, sau au creat râşnițele de cafea care se ard ori cartușele de imprimantă care sunt de unică folosință, înseamnă că Dumnezeu și-a bătut pur și simplu joc de noi și de mintea noastră dându-ne infatuarea de-a crede că suntem deștepți și am inventat vreodată ceva măreț, avioanele, niște sicrie zburătoare, ori telefoanele mobile care ne umplu capul de cancer de la radiațiile electromagnetice. Cu toții, deștepți sau proști suntem atât de vulnerabili în vuietul atât de neprieten și periculos al acestei lumi și al acestui univers cu condiții extreme. Percepem lumea, realitatea și universul prin aceste simțuri. Suntem robii simțurilor ; atât cele tactile cât și cele spirituale. Simțurile sunt efectul cărnii și semnătura ei. De ce nu am fost făcuți numai din simțuri, ci pentru ca ele să funcționeze a trebuit să fim făcuți doar din carne ca să fim robi tributari ai acestei cărni și de ce n-am fost făcuți din abur sau fum, din închipuire și spirit? Doar în această ipostază a spiritului puteam să nu fi fost nevoiți niciodată să fim robii cărnii, nevoilor și simțurilor ei. Doar abur și lumini și umbre fiind puteam să fim în ton cu însăşi alura Lui Dumnezeu care e doar un spirit și o iluzie onirică ce nu poate oferi certitudine și satisfacție decât prin credință și nu prin rațiune și evidența simțurilor încuibate în carnea noastră. În lipsa tot mai evidentă a unui Dumnezeu palpabil, oamenii singuri cu mintea prinsă de Dumnezeul imaginar în actul Creației în doar două șuruburi că mergea și așa, au inventat totul și au conceput totul precar și prost, de la aceste sicrie care zboară numite avioane, până la locuințele în care le e teamă să stea că se prăbușesc la cutremur. În precara lor minte și imaginație, ca dovadă că nu e nimic divin în crearea noastră și a minții noastre, oamenii atât au putut izbuti, să facă avioanele de azi, societatea și ordinea, adică dezordinea socială de azi unde e de treabă dar n-avem ce munci, unde muncim dar nu suntem plătiți căci banii ce ni se cuvin nouă îi fură niște paraziți de trăiesc și ei bine în credință cu copiii lor cu tot mulțumind Lui Dumnezeu pentru tot ce le-a dat, pentru pâinea lor cea de toate zilele. Astfel, lumea Lui Dumnezeu e lumea unde inocenții mor cu zile omorâți de criminali, din culpă sau premeditat, pe când bestiile umane, criminalii și violatorii nedescoperiți trăiesc și iau lumină și mănâncă cozonaci de Paști o sută de ani. Iată lumea făcută de Dumnezeu în șase zile, iată Facerea Lumii care ne fascinează de adâncă recunoștință adusă Creatorului umplând bisericile cu noi la fiecare Paști și Crăciun când ne simțim mai frumoși și curați, înaripați de emulația religioasă, tot ce avem mai liniștitor și sigur într-un univers ostil care se învârte și ne amețește. Este incredibil cum Dumnezeu a făcut o astfel de lume sau cum o tolerează la infinit așa, necatadicsind de bună voie ci doar rugat, silit de noi și rugăciunile noastre stereotipe să-i dea izbăvirea și click-ul reparatoriu pentru că așa ar fi bine și logic, iară nu condiționat de rugăciunile noastre. Este incredibil cum mântuirea și liniștea noastră în univers odată ce am fost creați nu sunt garantate ab initio prin definiție și depind doar de ruga noastră în genunchi adresată Creatorului, doar de capriciul și mila Lui pe care o invocăm simptomatic în rugăciunile noastre, de a ne feri de condamnarea la iad, de a ne feri de demoni și de malefica lor influență. Este incredibil cum trăim într-o astfel de lume care nu ne poate garanta fericirea direct, logic, limpede și simplu ca o lume făcută de Dumnezeu. Este lumea Lui Dumnezeu cea a ororilor în care trăim ? Este incredibilă atâta dramă în istoria umanității. Este incredibil cum suntem loviți, prostiți și înșelați din vina că ne-am născut și din ambiția unora ce se cred mai deștepți și puternici decât noi, că viermuim astfel și victime și călăi sub un cer plin de stele unde trăiește un Dumnezeu numit izbăvitor care ne așteaptă prompt cu izbăvirea nu oricum ci doar pe lumea cealaltă când deja este prea târziu. Este incredibil în ce lume a-tehnică trăim, incredibil cum avioanele cad și noi murim cu zile, împrăștiați pe câmpuri și prin păduri, prin ape, ciozvârte de carne căzând din cer în ape să aibă peștii ce mânca. Este incredibil cum niște iresponsabili proiectează avioanele cum le proiectează iar alți ageamii pun de le construiesc, iar alți nenorociți la urmă semnează pentru ele și ne invită la bord să plecăm zâmbăreți în Canare cu avionul în concediu, adică în iad. E la mintea cocoșului că atâta timp cât avioanele au motoarele sub aripi și la o adică nu pot ateriza pe apă (70% din suprafața Terrei) ca niște bărci pentru că se opun motoarele care opun rezistență apei și dezintegrează avionul la contactul cu apa, cei ce au inventat avioanele așa și se cred mari, geniali și deștepți, ar trebui decapitați pentru că sunt părtași la niște crime potențiale și atât de verosimile și iminente. Este incredibil cum n-au inventat la avioane scaune ejectabile cu capsule de siguranță presurizate cu măști de oxigen și parașute în care tot mai aveai speranța să aterizezi într-un copac iar o maimuță curioasă să-ți dea o banană. E destul câte cazuri de avioane prăbușite am văzut. Se putea inventa un avion perfect. În materie de aeronautică încă suntem în antichitate. Este incredibil cum în activitatea feroviară de la noi din România nimeni dintre cei ce au absolvit facultăți, și-au tocit coatele asimilând studii feroviare și care fac parte din ceea ce se numește "administrație" plătiți bineînțeles nejustificat cu salarii atât de nesimțite și mari nefiind direct productivi, plătiți atât de bine doar ca să controleze tehnic niște locomotive care niciodată nu vor corespunde tehnic deoarece sunt în proprietatea tuturor adică a nimănui și pe nimeni nu-i doare inima de ele ca să le îngrijească și doteze corespunzător, este incredibil cum acești indivizi scrobiți și parfumați, amatori de sinecuri denumiți manageri și organe de comandă nu se gândesc să elimine nonsensuri oculte strecurate în regulamentele și instrucțiile feroviare care sabotează din interior eficiența și economia activității feroviare, de n-ar fi să amintim decât aserțiunea și prevederea stupidă dintr-un regulament feroviar adoptat după revoluție care statuează steril că trenurile rapide și accelerate care limitate fiind datorită liniei să circule cu viteza de până la 100 km/h trebuie să frâneze după o curbă mai lentă a frânării după regimul de persoane, deși vagoanele sunt înzestrate cu frână cu acțiune rapidă cu acceleratoare de frânare care pot face față cu succes unei frânări în timp mai scurt și eficientă, chiar dacă viteza liniei, ba cu atât mai mult, limitează planul de mers la 100 km/h. Să fii inginer feroviar, încadrat în instituții de specific cu birouri multe și nenumărați șefi de servicii cu salarii nesimțite și nejustificate, unde anii de facultăți ale tuturor angajaților din birourile respective cumulate ar însuma mii de ani și să nici nu-ți treacă prin cap că un tren rapid sau accelerat dotat cu frână cu acțiune rapidă și acceleratoare de frânare este obligat datorită unei linii ferate limitată la viteză și unei prevederi stupide din regulament nefundamentată științific și economic să frâneze după o frână mai lentă, pierzând timp dintr-un timp mai rapid și adecvat de rulare alertă a unui tren accelerat, risipind energia cinetică obținută prin combustibil și energie electrică pentru a frâna și circula mai lent după niște curbe și regimuri ale vitezei de la regimul de persoane a trenurilor personale, dezamăgind călătorii prin timpul foarte mare de rulare a unui tren actual comparativ cu epoca ceauşistă unde ajungeai cu trenul mai repede la destinație, dovedește că inginerii feroviari înțelepți ai trecutului, murind nu au reușit să lase moștenire uzurpatorilor și ageamiilor prezenți aflați la butoanele comenzii și deciziei feroviare moștenirea rațiunii. Dumnezeu nu a vrut să fim creativi și temerari ci și-a bătut joc de mintea noastră și nu a vrut pentru noi mai mult decât să fim dependenți de distracție, de lene, de o mâncare proastă și de emulația bucuriei serbede și stereotipe a luării luminii de Înviere. Iată cu ce jucării religioase, ca niște copii ne jucăm și ne închinăm neputincioși în limitările noastre fizice și psihice și ne fascinează simptomatic și iremediabil întregul nostru surogat de minte dat de Dumnezeu ca să ne fie un apendice inutil și să n-o folosim căci desigur e păcat ! Peste vreo două mii de ani nici un avion nu va mai cădea. Atunci se va proiecta și munci cu responsabilitate pe planeta Pământ. Nu va mai fi relaxare la locul de muncă, nu vor mai fi week-end-uri, nu vor mai fi o mie de sărbători pe an în care e păcat să muncești căci trebuie să te rogi Domnului evlavios uzând la maxim de lenea noastră înnăscută, sub acoperirea argumentului că e păcat a munci în sărbătoare. De asta cad avioane, că nu sunt proiectate și construite bine. De asta o ducem rău și n-avem bani : din cauza lenei și zăbăvniciei noastre. Aş vrea să muncesc la o fabrică de avioane reciclată și cu fierul vândut de interlopi la fier vechi. Să fiu inginer și să mi se dea să construiesc mașina timpului pe bancul de fier, singura piesă de fier care-a mai rămas nevândută. Ori aș construi-o cu abnegație adormind de oboseală cu capul pe biroul de proiectare, și cu degetele însângerate de lovituri de ciocane, dând tot din mine pentru încrederea de a mi se da pe mână un proiect măreț, ori aș alege să mor plecând în pădure să mă mănânce de necaz ursul că n-am reușit să îndeplinesc misiunea la care singur m-am înhămat dar m-am dedulcit la confort, lene, relaxare și zăbăvnicie ca noi toți. Tuturor urșilor din pădure ar trebui să le vină greață și să vomite de la câtă carne de oameni ar trebui să mănânce că nici unul din noi nu merităm să mai trăim când nu vrem să fim de vii sfinți, cinstiți, corecți, drepți și harnici ca Dumnezeu, așteptând lumea cealaltă ca să fim așa. Merităm să fim mâncați de urși în pădure pentru că nu vrem să avem nici o datorie, să facem nici un sacrificiu personal, să avem nici un țel înalt pentru care să luptăm și să murim pentru el, și nu vrem să consumăm o viață pentru o idee preferând relaxarea și confortul, efectul și simptomul advers al visului nostru la Rai, alt efect reflex al lenii funciare din oasele noastre. Mai bine am folosi după ce murim să fim dați hrană la leii costelivi din grădinile zoologice în faliment căci toți vrem în Rai și nu pe pământ și atâta vreme cât trăim pe acest pământ ne este bine și așa cum ne aflăm căci nu vrem să ne depășim condiția animalică și să uzăm cele 90 de procente din minte rămase pârloagă cu care nu vrem să proiectăm pe pământ amenajări ca în Rai, trăind și simțindu-ne ca în Rai. Când știm că ne ducem cu toții buluc într-un Rai din cer, cu plăcere și inconștiență facem din pământ un iad și nu un loc bun și perfect utilat pentru folosul acestei lumi și al nostru în care Dumnezeu nu s-a complicat și băgat mai mult și nu se bagă și ne lasă s-o stricăm această lume și să ne risipim această viață făcându-ne de cap până la momentul fatidic când ni se trage preșul de sub picioare inopinat și ni se cere să murim cu dumicatul în gură la nuntă sau scremându-ne în wc-ul din avion, Dumnezeu chemându-ne alert la El în această încolonare și recrutare a timpului în care Dumnezeu ne cheamă la El să veşnicim silit, încorporându-ne ori în Rai ori în iad ! De ce nu merge nimic în această lume și în această țară ? Ne lipsește spiritul de sacrificiu și curajul de-a uza temerari de cele 90 de procente din creier pe care nu le utilizăm, preferând să ne relaxăm, să jucăm table și macao. Îmi pare rău pentru mine și pentru noi toți, pentru această lume că suntem niște impostori, parcă n-am trăi acum și aici. Dar înțeleg aspectul și motivul pentru care nimic nu merge în această lume. Noi nu avem interes real pentru ea. Toți cădem pe spate seduși definitiv de mirajul tentant al vieții viitoare și asta ne ocupă tot timpul și ne pervertesc cele 90 de procente de minte pe care nu le folosim, atârnând inutil în creierul nostru ca niște curnuți de lâna oii. Toți suntem vinovați de toate.  Avem cel puțin o cunoștință, o rudă imbecilă sau sinistră pe care o disculpăm din start că e din sângele nostru, o rudă sau două care se ocupă de proiectare de locomotive care se strică sau de avioane care cad și căreia îi acordăm clemență și pentru care avem partipriuri speciale și naturale. Să ne fie rușine la toți că nu ne dăm seama că Dumnezeu și-a bătut joc de mintea noastră și de frică (atât de în elementul ei în ziua de azi și întotdeauna) nu vrem să facem nimic să schimbăm ceva preferând să stăm ascunși ca niște șoareci și să ronțăim în liniște dintr-un colț de pâine mucegăită care e pustiul nostru de viață în frica de Dumnezeu și nu vedem că acest Dumnezeu care atât de mult ne-a iubit și-a bătut joc de noi și de mintea noastră !