Centrul de reeducare si mantuire a omenirii

Ispita de a trai... Majoritatea oamenilor sunt tentati de ispita de a trai. De a te bucura de aer, de soare, de simturi, de senzatii, de viata... Si pentru tine, prietene, ispita de a trai este covarsitoare in viata ta caci faci totul ca sa traiesti, spre deosebire de sinucigasi care isi permit luxul de a alege sa moara si sa incalce obraznici voia Lui Dumnezeu care numai el are dreptul si iti poate lua viata dupa voia Sa, de unde si expresia: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat..." Ispita de a exista ne-a strecurat-o Dumnezeu in simturi si carne atat de solid incat traim pe rupte de la Facerea Lumii, inmultindu-ne atat de prolific pe pamant,(in curand vom ajunge sapte miliarde), chiar daca viata nu e decat o penitenta daca judecam dupa izgonirea din Rai a intregii omeniri, de la Adam incoace sa traiasca auster pe pamant, in suferinta, prin sudoarea fruntii sa-si castige painea, femeile in dureri sa nasca copii si glezna sa le-o muste serpii din balarii. Si cu toate astea viata dainuie neintrerupt de sase mii si ceva de ani cat se spune ca sunt de la Facerea Lumii, oamenii sunt prompti a onora blestemul Lui Dumnezeu a se chinui pe pamant si a nu putea huzuri in Rai daca Adam si Eva nu faceau greseala. Nimeni n-a incercat macar vreodata sa-si ceara drepturile la viata (fericita) lui Dumnezeu si sa puna de-o revolta in aceasta puscarie pe viata din generatie in generatie de-a fost botezata viata pe pamant, nu in Rai... Nu putem protesta fata de nefericirea noastra aici pe pamant, caci orice-am spune si face poate si va fi folosit impotriva noastra la Infricosatoarea Judecata de apoi. Astfel, ispita de a exista pe pamant chiar si in aceste conditii precare izbandeste in fata altor ispite dar nu complet. Caci unii au ales hotarat ispita de a muri... Ei dandu-si seama si simtind practic cum viata lasata de Dumnezeu pe pamant le e imposibil de digerat, intr-o austeritate si criza perfecta care nu se mai termina de la Facerea Lumii, (vezi razboaie, boli, catastrofe, drame etc.), fiind mai putin rezistenti ca noi s-au gandit cum ar face sa scape totusi de neajunsurile acestei vieti, de neajunsul de a se fi nascut aici in inchisoarea Pamant departe de Patria Rai ce ni se promisese si ce ni se flutura pe la nas de-o vesnicie... Astfel, pentru acesti revolutionari ai negarii vietii asa cum a fost data de trait in chinuri, ispita de a trai a fost invinsa de ispita de a muri. E singura cale de a accede in Rai, astfel incat dupa revelatiile acestor pionieri extraordinari ai visului repopularii Raiului, plata fiecarui om pentru acest lux este moartea ca si conditie sine qua non. Moartea pur si simplu. Abandonarea in mizerie intr-o zi, de catre sufletul tradator incalzit o viata ca un sarpe la san, a acestui trup pe care noi cei care am ales ispita de a trai il ingrijim si doftoricim cu parfumuri, bai calde si medicamente si il delectam cu placeri, pasiuni, voluptati si amoruri. Toti cei ce aleg ispita de a muri pentru viata vesnica urasc senzatiile acestei vieti si placerile si desertaciunile dupa care noi cei care am ales ispita de a trai suntem topiti... Astfel incat daca alegi ispita de a trai avid de senzatiile acestei lumi te numesti necredincios si inerent pacatos. Caci plata pacatului este moartea, asa zic ei, intelegand moartea cat si viata pe dos decat noi. Astfel, ispita lor de a muri legifereaza ca moartea carnii noastre este biletul one way catre Rai, pe cand ispita noastra de a trai chiar si asa auster, surghiuniti din Rai aici in chinurile noastre e pierzanie si pacat pe care-l platim cu moartea, a noastra vesnica, a lor temporara, pana la apropiata si prorocita viata vesnica ce o cauta toti sau aproape toti intr-o goana dupa aur care si cum poate spre teritoriile unde se afla Dumnezeu si mantuirea. In acest diferend de opinie intre tabara pamantenilor si cea a rebelilor dupa Rai, sta crudul adevar ca toti suntem oameni. Ca pe toti ne doare aceasta carne pusa de Dumnezeu pe noi incat cearta si neintelegerea dintre credinciosi si necredinciosi e eminamente contraproductiva si fara sens, in dispretul unui Dumnezeu logic si rezonabil. Toti oamenii, si cei cu vocatia credintei care traiesc in ispita mortii pentru Rai, si cei care iubesc viata bruta asa cum e ea si n-au revelatia si inspiratia de a se agata atata de fantezia experientei religioase, sunt cu totii oameni egal facuti si pentru asta iubiti de Dumnezeu cu nepartinire. De un frate e credincios iar celalalt e necredincios sau de alta religie, o lume si o viata au aratat ca isi vor da in cap si vor purta razboaie. Fiecare in numele ideii sale fixe si indestructibile. Dumnezeu s-a saturat de razboaiele noastre si de toate mofturile noastre. El ne vrea oricum caci isi da seama ca zvarlindu-ne pur si simplu din Rai pe pamant ne-am ratat deopotriva, credinciosi ori nu. Ura de rasa, de clasa, religioasa, certurile dintre oameni stau marturie ca oamenii lasati singuri de Dumnezeu pe pamant au dat chix fiind fizic practic inapti pentru aptitudini mai superioare scontate si visate de Dumnezeu dupa deportare din Rai. Or, era totuna pentru bunatatea, marinimia si excelenţa Lui Dumnezeu sa ne fi harazit totusi noua pacatosilor o soarta mai buna cu 1% chiar si alungati din Rai. Cert e ca inmultindu-se atat de mult rautatile dupa izgonirea din Rai si potopul lui Noe nefiind o solutie, Sodome si Gomore urmand cu duiumul dupa orice extinctie si apocalipsa data de Dumnezeu, ori care unii zic c-ar mai vrea sa mai dea, pentru astea e sigur ca Dumnezeu va lua suparat o masura radicala, cat de curand, nimeni nu stie: Gloata, zvarliti unii peste altii, si credinciosi si sceptici, si frumosi ori urati, sanatosi ori handicapati, nebuni ori nu, pe toti ne va lua intr-o criza de nervi Dumnezeu, ne va incarca intr-un tren al salvarii precum detinutii trimisi la Auschwitz, si ne va descarca direct in Rai, la lagarul de recuperare, o imensa institutie la care au muncit ca la canal atatia adormiti si credinciosi demni de Rai... Si spuneati ca nu stiti ce fel e-n Rai, ca ne odihnim vesnic la umbra de palmieri... Aiurea...Se munceste frate rupere de oase in Rai, fara rasplata si fara salariu, pentru construirea "Centrului de Reeducare si Mantuire a Omenirii", cel mai mare proiect al Lui Dumnezeu din Rai, mai stiu si altele... Prin niste surse am aflat ca institutia e gata, s-au montat termopanele, s-a inaugurat, si s-a spart sticla de sampanie de catre insusi Dumnezeu dandu-i drumul de funia cu fundite si beteala. Ne asteapta Dumnezeu pe toti cu bratele si inima deschisa, credinciosi ori sceptici, crestini de toate formele, catolici, protestanti, penticostali, iehovisti, si papuasi din jungla... Toti suntem frumoasa constructie a Lui Dumnezeu, inpotmoliti la examenul de penitenta si reeducare aici pe pamant, dupa alungarea din Rai din vina Lui Adam si Evei... In Rai cu noi, la adevaratul lagar de reeducare si mantuire, ca ne asteapta de-o vecie Dumnezeu de nu se mai poate fratilor...!!!

Prima iubire de la Facerea Lumii

Dragostea n-a fost de la Facerea Lumii. Dumnezeu a facut intai Barbatul. Pe Adam. Si fiindca a vazut Dumnezeu ca e singur si nu e bine, dintr-o coasta a sa a facut pe Eva, sotia lui si a vazut ca e bine. Dar totusi, Adam nu suferea de lipsa de dragoste singur fiind. Nu se gandea el la asta... Nu pentru dragoste i-a facut Dumnezeu femeie, pe Eva. Daca i-ar fi facut Dumnezeu lui Adam pe Eva pentru dragoste, oricum Adam era primitiv si nu putea intelege acest concept cu totul si cu totul modern. Dumnezeu a vazut ca e bine facandu-i lui Adam femeie din simplul motiv ca in planul Lui Dumnezeu de a popula pamantul avea nevoie de concursul personal al Evei, al femeiei, care numai ea putea practic naste urmasi din pantecele ei, Dumnezeu fiind in continuare prea ocupat cu planurile Sale complexe, nemaiavand timp a se ocupa tot El cu gestionarea nasterii fiecarui individ pe lumea asta. A pus Dumnezeu femeile la munca si le-a dat munca de a face copii, de a se ocupa ele cu aceasta atributie prea marunta si insolubila preocuparilor superioare ale Lui Dumnezeu. De atunci femeile tot nasc prunci in dureri, cu mana lor face Dumnezeu oameni pe pamant, scutindu-se de chinurile nasterii, Dumnezeu nestiind pe pielea Lui ce-nseamna suferinta, dand-o exclusiv prostimii si nu elitelor din cer, exonerandu-se de aceasta sarcina de a se murdari pe maini de lut pentru nasterea fiecarui om. Astfel facand, a vazut Dumnezeu ca e bine. Dar dragostea, cum spuneam, n-a aparut de la facerea lumii. Nici n-a fost nevoie de acest concept caci daca era, spunea Dumnezeu ca in ziua a saptea va fi facut dragostea dintre oameni, iar in ziua a opta s-ar fi odihnit, saptamana avand opt zile in loc de sapte. Neinventand Dumnezeu dragostea, nici nu s-a simtit ca e nevoie de ea de la facerea lumii si pana prin anul 837 dupa Hristos. Cam atunci a aparut dragostea, o inventie omeneasca ce chinuie oamenii atat de mult fiindca pur si simplu n-a fost data de Dumnezeu prin program, de unde se vede ca unde n-a pus Dumnezeu mana omul s-a impotmolit in propriile scorneli. S-a imbolnavit omul de dragoste, s-a otravit cu dulcea ei otrava ca de o mancare de ciuperci otravitoare culese la nimereala de om din padurea vietii, fara stirea si apostila Lui Dumnezeu. Prin anul 837, traia intr-un castel din Franta un jupan pe nume Jacques Leblanc. Un castel mare, cu toate acareturile si cu servitori o mie. Sotia lui jupan Leblanc, Simone-Juliette, o faptura de o frumusete cum nu s-a mai vazut prin acele tinuturi... Pe langa ca era ingeresc de frumoasa, tot atat era de virtuoasa si priceputa in toate artele: canta divin la clavecin, la harpa, compunea poeme, picta, canta neasemmuit de frumos, mai sublim ca o pasare lira... Dar sotul ei, Jacques, un martafoi gras si oribil, plin de cosuri si betivan nu privea cu ochi buni pe ingerul sau de sotie si preocuparile ei nobile si gingase, ba mai mult o si batea regulat, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, din te miri ce, beat sau treaz, invinetindu-i mereu ochii si obrajii plansi, fugarind-o cu barda prin toate odaiile castelului, biata femeie, ditamai doamna de familie buna, nu odata fugind prin vecini, si dormind prin bordeiele slugilor, prin hambare si grajduri in paie langa cai. Suparati mai erau si oamenii tinutului pe mosier ce sotie buna si frumoasa avea si cum bruta o mai schingiuia seara de seara tipetele si plansul ei auzindu-se pana la marginea mosiei. Dar biata femeie n-avea ce face caci era casatorita cu jupan Leblanc in taina cununiei si ceea ce Dumnezeu legase oamenii nu puteau dezlega. Si mai era si juramantul de cununie in care sarmana Juliette jurase in fata Domnului sa-i fie credincioasa barbatului ca Lui Dumnezeu si sa fie supusa barbatului ei. Am uitat sa spun ca Juliette era si extrem de credincioasa, lua ca atare tot necazul ce i se intampla si cu ochii vineti de batai si vesnic rosii de plans se ruga Lui Dumnezeu, fiind si ea rabdatoare la necazuri si greutati ca si Iov si fiind supusa barbatului ei dupa juramantul de cununie dupa lege. In acele vremuri toate femeile erau negresit supuse barbatilor lor dupa porunca divina, lumea fiind foarte credincioasa pe atunci, nu ca azi cand femeile s-au emancipat si nu mai vor sa fie supuse si stapanite dupa porunca... Nicaieri in lume nu se mai auzise de dragoste pe atunci, de amor si de pasiune. Erau numai jupanii si doamnele lor batute si supuse, cu cate zece copii la 30 de ani, puse sa stea closti in fiecare an caci nu se auzise de anticonceptionale de la Facerea Lumii, asta fiind tot o inventie draceasca ce a venit dupa aceea, ca dragostea si pasiunea, scorneli lumesti... Dragostea nu a existat de la Facerea lumii. Ci a aparut intr-o seara de vara cu cerul plin de stele, atat de multe stele, parca cineva inmuiase o bidinea si stropise cerul cu stele... In acea seara Juliette pentru prima data se opri din plans. Leblanc jupanul era prea beat ca s-o mai bata si dormea tun. Deschise usa balconului si privi in jos unde un menestrel se pripasise pe sub plopii de sub balconul Juliettei si canta la lauta niste armonii pe care ea le mai auzise undeva. Era Pierrot, feciorul potcovarului din tinut, unde si ea se refugiase prin vecini intr-o seara de bataile lui Leblanc. Il gonise si pe el taica-su de-acasa ca era un zabavnic, toata ziua se ocupa cu lauta si nu mai vrea sa invete forja si potcovaria de la tatane-sau. Asa ca l-a dat afara sa se duca in lumea larga sa-si caute de drum ca el nu-l mai putea tine. Si Pierrot dus a fost. Singura care-l intelesese si simpatizase fusese Juliette cand fugise de batai prin vecini si nimerise la casa potcovarului, unde Pierrot canta la lauta atat de frumos... Nu luxul din castelul lui Jupan Leblanc, ci armoniile lautei lui Pierrot descoperise Juliette fara sa stie ca-i fericirea si dragostea. Acum, cand si el fusese gonit de potcovar de-acasa, unde sa se duca...? Dragostea il impingea catre iubita lui, Juliette... Si canta de dragoste pentru ea. Iar ea simti atunci pentru prima data primii fiori de dragoste pentru un barbat... Ce a urmat, doar stiti... Cate nopti de dragoste..., cata pasiune si voluptate..., cate juraminte de iubire, cate sarutari si imbratisari... Eu doar v-am povestit toate astea, caci va dati seama ca nu stiu sa definesc dragostea aceea dintai, ce ati simtit-o fiecare pe pielea voastra. Dragostea nu se defineste ci se traieste ori nu. Iar eu bicisnicul v-am descris povestea primei iubiri de pe lume, de unde au urmat toate celelalte, pana in ziua de azi, prieteni. Si fiindca si voi ati trait neaparat o poveste de dragoste, ati inteles ce-am vrut sa spun... Ati inteles ca Dumnezeu nu v-a dat de la inceput dragoste. A trebuit sa v-o cautati singuri si sa v-o bagati in traista. Si poate ca astfel ati comis un pacat caci va daduse Dumnezeu tot tacamul cu catel si purcel de la Facerea Lumii. Ce v-a mai trebuit sa va indragostiti...? Si ce v-a mai trebuit sa cantati altceva decat psalmi...? Pacat...! Pentru ca v-a dat prin cap iubirea, pacat...! Dar e singurul pacat pe care stiu ca nu-l recunoasteti si pe care il iubiti pana in pamant, purtandu-l in viata voastra ca pe un stindard in lupta, mai ascuns sau nu, in pofida degetului Lui Dumnezeu care va face dupa colţ a bataie... Am uitat sa va spun sfarsitul povestii de iubire dintre Juliette si Pierrot. Ca asa se sfarsesc toate povestile de dragoste: Ei au fost prinsi de Leblanc in grajd iubindu-se goi in fanul proaspat cosit pentru cai. Se iubeau a suta oara poate. Dar tot au fost prinsi si totul s-a sfarsit cum se sfarsesc toate iubirile intr-o zi, ori cum altele nici n-apuca sa-nceapa de frica unora ca Jupan Leblanc. Mare pacat si cu iubirile astea, Dumnezeu sa ne apere si pazeasca...! Juliette a fost dusa de Leblanc la Manastirea Carmelitelor si inchisa pentru tot restul vietii intr-un turn, iar Pierrot fu pedepsit de judele bisericesc pentru adulter prin taierea bijuteriilor de familie. Si nu oricum ci atarnand de ele caramida cu caramida pana ce s-au rupt. Asa merita toti cei ce comit adulter, cum au comis eroii primei iubiri de pe lume...........................