59) RĂZMERIȚĂ ÎN RAI
1) Se simte în aer tot mai evident că într-un viitor foarte verosimil, foarte probabil și apropiat, lumea, oamenii vor ajunge la o saturație insuportabilă și se vor plictisi să mai moară. Nimeni nu va mai vrea să moară. O răzmeriță, o anarhie se va face atât pe pământ la îngropăciune când morții se vor scula din sicrie găurind cu pumnul capacele sicrielor, cât și în Rai, acolo, chiar la Înfricoşătoarea Judecată, când o rumoare se va strecura în rândul tuturor celor ce stau cu capul plecat la judecata Domnului, dar toți vor ridica privirile din pământ uitându-se ca niște câini mârâind, cu ochii țintă, neîncrezători și oțeliți la bagheta magică și ciocanul de judecător cu care Domnul pocnește și condamnă când la iad, când la Rai cohorte întregi de răposați aspiranți avizi la beneficiile și splendorile lumii celeilalte. Tunurile cu apă, norii de gaze lacrimogene și bastoanele de cauciuc ale trupelor speciale guvernamentale divine nu vor mai putea opri hoardele de condamnați care se vor răscula acolo în piața mare a adunării de la Înfricoşătoarea Judecată din Cer. Totul, toată această răzmeriță în Rai se va petrece spontan, în disperarea tuturor sfinților, preafericiților și a Lui Dumnezeu care își va pune mâinile în cap de anarhia creată de mirenii și muritorii de rând care vor refuza să mai fie condamnați la moarte și să moară după pravilă toți în ziua nefastă ce ne-a hotărât-o Dumnezeu fiecăruia la timpul lui ca și datorie creștinească.
2) Nu poți protesta față de ziua nefastă a morții tale pentru că protestul acesta în sine este inutil și interzis de Dumnezeu într-o lume presupus a fi perfect creată și un univers care îți așteaptă în spațiul lui infinit răbdător, să-ți consumi decesul efemer, ca astfel să-ți împlinești acest sens unic al decesului hărăzit de Dumnezeu creaturii Sale speciale, omul. Dacă rostul vieții tale este frumos și nobil căci este de esență divină, atunci sensul vieții tale este în contradicție cu această esență divină. Căci esența divină este bună. Ea a făcut în grădina Raiului flori splendide și nemuritoare făcute cu entuziasm și talent de Dumnezeu. Atunci viața ta, făcută din același talent tot de Dumnezeu, este în totală contradicție cu manufactura divină. Pentru ce să fi creat Dumnezeu ceva atât de perisabil, efemer și vulnerabil care se cheamă viața ta, care este ca și un buchet firav de flori care o scurtă vreme strălucesc frumos în glastra vieții tale pentru ca oricâtă apă ar avea, trebuie să se ofilească și înmoaie atât de curând și tragic și să se aplece învinse, uscate și dându-şi duhul pe marginea glastrei care este patul tău de boală ? Are vreun rost a se lăuda Dumnezeu cu tine, cu valoarea sensului tău fizic și material când ca și materie și suport ești atât de perisabil și efemer, în totală contradicție cu un suflet atât de celest forțat să existe și crească într-un trup atât de jalnic, pradă tuturor bolilor, molimelor și riscurilor, dat în final atât de sordid la ghena de gunoi poreclită sicriu ? Nu pot să cred că Dumnezeu nu a putut prevedea acest neajuns al tragediei biologice umane, contrapus și neverosimil alăturării unui suflet atât de norocos ce iese din tine curat și scăpat de stigmatul cărnii, ca și nufărul care nici nu zici, cum a putut să iasă așa frumos din mâlul negru și împuțit de pe fundul lacului ?
3) Iată de ce trebuie să te consolezi că nu un Dumnezeu celest al splendorii te-a creat pradă scopului morții, similar oricărui gândac pradă pompei cu DDT a Sanepidului și nu putea face Dumnezeu o asemenea gafă cu numele tău, și atâtea gafe cu numele atâtor oameni amărâți, oropsiți și chinuiți de alte gafe numiți asupritori și exploatatori ai celor mulți, proști și umiliți. Trebuie să privești cu simpatie corul celor îndelung închinători și credincioși la slujbele bisericești pentru care viața e un stagiu trecător și lipsit de valoare, iar moartea aducătoare de izbăvire în brațele calde ale Lui Dumnezeu, un dulce deziderat. Dacă cei îndelung iubitori de manufacturierul acestei lumi sângeroase nu se tem de moarte, chiar o așteaptă și sunt bucuroși pentru solemnitatea și beneficiile ei paradisiace, atunci tu nu mai are rost să protestezi pentru moartea ta, ci să iei aminte de la credincioși care iubesc pe Dumnezeu, și ca semn de respect și simpatie pentru mortul hotărât de Dumnezeu că trebuie să înceteze cu viața într-o zi, ce pot oamenii să-i aducă la căpătâi mortului decât flori, multe flori, așa cum este și în Rai, împânzit de flori ? Așa cum credincioșii nu au frică de moarte, așa și cei sceptici sau necredincioși trebuie să învețe de la ei să salute în ghearele morții pe Dumnezeu, atât Creatorul cât și lichidatorul tuturor. Nici florile nu se tem de moarte și nu au ură pe grădinarul care le și cultivă dar le și taie, și asta pentru că nu au minte. Dac-ar avea minte florile, s-ar împotrivi, s-ar opune să fie tăiate și puse în glastre. Dar florile nu au minte și nu se tânguie și supără pe moarte și grădinar, atât creatorul cât și lichidatorul lor. Trebuie să învățăm de la flori, care neavând minte și rațiune nu suferă scontarea mizeriei atât a vieții lor cât și a morții. De la credincioși trebuie să învățăm, și de la flori care mor demne fără frică de moarte și fără să se tânguie. Florile nu au un Dumnezeu floral care să le asiste la moarte, credincioșii da ! Ei au un Dumnezeu care i-a făcut după chipul și asemănarea Lui, care este antropomorf. Credincioșii mor asigurați și fericiți în brațele Lui Dumnezeu, cei necredincioși mor ca și câinii prin șanț, ca și florile uitate în glastre, singure și neasistate de o mână divină. Și mor aceste flori cu ghiotura în glastre sau pe morminte și în morminte cu pământ aruncat peste ele, pe sicriuri și în beznă de sicriuri, închise și lăsate singure cu morții și ele, florile nu se sperie, doar omul necredincios ar trebui să se sperie. Pe când cel iubitor de divinitate are pe Dumnezeu cu mâna gata pregătită să te culeagă din univers când moartea te seceră impasibilă ca lama coasei un fir anonim și efemer de iarbă printre atâtea miliarde ale pajiștii.
4) Nu are cum să nu-ți convină această secerare a morții dacă crezi în Dumnezeu trebuind să accepți viața și moartea care de la Dumnezeu vin, știe El ce face cu tine mort sadea, așa cum zice învățătura religioasă... Și atunci nu poți protesta față de nimic în această viață fără să-ți scontezi și primești pedeapsa că ai îndrăznit să cârcoteşti față de planul perfect pe care ești îndemnat să crezi că l-a avut Dumnezeu cu această lume : omul cu viață și moarte pe bandă rulantă, omul trăind și murind în draci, o piesă de teatru cosmic tragicomică, o activitate tristă a universului căruia Dumnezeu nu i-a răbdat liniștea și monotonia și a decorat neantul cu trupurile noastre efemere, bolnave și degrabă muritoare. Ca să nu ni se urască de această tristă și spitalicească paradigmă a celor ce suferă în bolnița vieții, Dumnezeu ne-a dat simțul a ni se năzări că avem un suflet care ne rezistă mizeriei morții și asta e singura rațiune pentru care omul rezistă să trăiască și acceptă să moară.
5) Când vezi că universul prinde culoare și nu mai este plictisitor decât împodobit cu acest spectacol dramatic al vieții omului a cărei finalitate și sens hotărât de Dumnezeu este decesul, nu poți protesta pentru moartea ta ca act nud și fapt istoric tragic numai pentru tine, nu și pentru univers, nu și pentru Dumnezeu care a ales să fie nemuritor. E dreptul Lui Dumnezeu care are sânge albastru divin, deși spune că ne este Tată și îi suntem copii, să aleagă numai pentru El din panoplia senzațiilor plăcute ale universului, senzația convenabilă și regească a nemuririi, care reflectată în drama vieții noastre de mujici și muritori de rând arată că funciarmente moartea ca act nu e convenabilă, e un disconfort și o mizerie pentru simțuri și percepții deoarece nu este acceptată în primul rând de divinitate, lăsându-i amarul și consecințele nefaste doar pentru noi, copiii bicisnici și robi ai Lui Dumnezeu. Din această tristețe de copil părăsit și condamnat de divinitate, uitat de Dumnezeu la orfelinatul vieții, reușești să reziști și să ieși și să nu mai vezi moartea ca ceva tragic doar atunci când așa cum ai apucat din bătrâni ești și tu, normal, credincios. Numai dacă evidența, logica și rațiunea te fac necredincios, atunci poți cu emoțiile și sentimentele tale primare și libere de orice filtru și încorsetare să-ți privești moartea ca pe o adevărată condamnare, execuție, cu atât mai evidentă cu cât accepți prin reducere la absurd că există un Creator care are asupra ta dreptul atât al creării cât și al lichidării și destructurării.
6) Ce este moartea dacă nu o lichidare și oprire în avarie a tot ce ai fost, cu care te alegi după ce numai Dumnezeu care singur este autorizat să umble la mașinăria ta, apasă pe un buton roșu de oprire și stop motor a agregatului biologic ce ești și îți validează sfârșitul dând ceremonios și cu solemnitate divină dintr-o baghetă magică ? Din respect și iubire pentru Dumnezeu te lași zdrobit și învins în mâinile Lui ca un strugure anonim în cada vieții ce aparține cu tot cu must Lui Dumnezeu, într-o lume creată de El care trebuie să aibă învingători și învinși, într-o lume în care trebuie să înghiți cu răbdare otrava morții care pare dulce când vine din potirul credinței în Dumnezeu ; atunci, mori frumos, creștinește, ortodox și adrenalina credinței te face să nu mai simți cum moartea trupului tău e lovitura de grație care ți se dă după atâtea lovituri ale vieții.
7) Totuși, nimeni nu poate spune că nu se îngrijorează, că nu are teamă și silă de moarte și aceste sentimente primare funeste omenești demonstrează că mugurii protestului mut și subconștient față de propriul sfârșit există în fiecare om făcut din lut peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață. Cu duh sfânt sau fără, nu poți să nu privești viața cu toate necazurile ei decât ca o pedeapsă după ce mai întâi este o bătaie de joc în care creatura este încercată și hăituită ca un șoricel obosit de pisică, cu greutățile și problemele nefaste inerente vieții ; iar moartea cu tot doliul ei vine după toate aceste încercări ale vieții, ca o cireașă stricată de pe un tort expirat care se cheamă viața omului, ce trebuie aruncat la gunoi. Și astfel, cum o poți privi această moarte decât ca o dezonoare supremă, ca o pedeapsă capitală pe care o privești cu ură și mânie surdă știind că nu te poți răzbuna pe nimic și pe nimeni, iar Dumnezeu, unicul pe care Îl poți privi în față bănuitor și Îl poți întreba de moartea ta sau a copilului tău, de motivele tragediei umane, de toate motivele și cauzele lacrimilor tale și ale tuturor, sunt toate șansele ori nici să nu-ți răspundă, ori nici să nu existe. Dacă accepți însă că Dumnezeu există, nu poți muri privindu-L pe cel ce vede tot și știe tot, mințindu-te că mori de moarte bună și că nimeni în jur nu te-a asasinat, spunând dezolat și învins că doar ți-a sunat ceasul și trebuie să-i dai Lui Dumnezeu, martorul decesului tău, obolul și prinosul obștescului sfârșit.
8) Dacă accepți că Dumnezeu există atunci trebuie să știi că atunci când mori i te oferi voluntar Lui Dumnezeu în brațe ca o ofrandă de care El oricum are curtea plină. Miliarde de cadavre așteaptă în curtea și purgatoriul Lui Dumnezeu să fie luate, verificate, ștampilate cu parafa "Bun pentru Rai" sau "Bun pentru iad". Miliarde de cadavre zac în pământ așteptând tăcute medicul legist și procurorul criminalist divin asasinat de serviciile secrete divine pentru ca toți morții să se spună că au murit de bătrânețe, de boli și de beteşuguri. Dintr-o scăpare divină, Dumnezeu a uitat să ne facă nemuritori, sunt sigur că putea, dar a uitat sau n-a vrut pur și simplu, iar dacă ne-a făcut muritori a închis dosarul, l-a clasat pentru lumea cealaltă astfel încât când murim, ne acuzăm unii pe alții pentru crimă iar Dumnezeu are mereu un alibi. Pentru moartea noastră și a celor dragi acuzăm șoferul care ne-a călcat pe trecerea de pietoni sau te acuzi pe tine însuți căci murind ca un câine necredincios plătești astfel încât năpasta doliului cade ca un trăsnet pe o rudă care trebuie să plângă după tine drept represalii și pedeapsă de la Dumnezeu pentru că tu ai fost un necredincios și te-a călcat mașina pentru păcatul necredinței ; sau pentru moartea noastră ori a celor dragi acuzăm medicul care care n-a făcut totul să ne scape de cancer, malarie, varicelă, holeră, ciumă, sida, ebola sau antrax, niște boli acolo inventate de Dumnezeu în laboratoarele Sale creaționiste odată cu Facerea Lumii pentru care s-a murit și se moare în draci aici pe la noi, pământenii.
9) Nimeni nu moare de moarte bună ; doar ateii mor de moarte bună, privind moartea ca pe o finalitate biologică normală și ireversibilă, negestionabilă ; dar știm că Dumnezeu gestionează totul și nici o pasăre nu zboară, nici o frunză nu cade, ori un fir de păr de pe capul tău nu se mișcă fără ca Dumnezeu să nu aibă un amestec ; de aceea dacă îi ții hangul Lui Dumnezeu, dacă îi cânți în strună și îi dai un credit și un respect de bun simț și admiți din respect pentru credința oamenilor care cred în El și că El a făcut lumea și totul, atunci nu te poți abține să nu statuezi că tot ce moare este de-a dreptul omorât după aceeași logică a teoriei religioase în care tot ce trăiește este făcut de Dumnezeu. Privind prin paradigma religioasă succesiunea logică a efectului că existăm, paradigmă care statuează că am fost făcuți de un Creator, putem spune că ceea ce a fost făcut de un Creator și trăiește în sine, nu poate muri de la sine. Dacă un rob, creatură a Lui Dumnezeu moare, în acest context religios al logicii îți este mai la îndemână să spui că este omorât. Nimeni nu moare (în afară de sinucigași) din voința lui proprie și sub impulsul sentimentului datoriei de a muri, privind moartea ca pe o datorie creștinească.
10) Dacă am fi lăsați să alegem, toți am opta pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte umplând lumea Lui Dumnezeu de personalități care nu vor și nu pot să mai moară. Dumnezeu să fii, n-ai suporta atâta înmulțire pe fața pământului și deci acum înțelegem pentru ce Tatăl nostru din Ceruri nu ne rabdă veșnici pe fața pământului și pentru că este nevoie de curățenie, Dumnezeu fiind atât de antiseptic, harnic, gospodar și atotputernic, ne mătură, ne ia pe făraș și ne dă la lada de gunoi uman poreclită sicriu. Deci e logic să vedem că atunci când te fulgeră moartea, Dumnezeu declanşează heblul de curent, cine altcineva ? Și ca o autoritate specializată să facă curățenie și înnoire în lume, te ia pe făraș, îți spulberă ambiția și moftul nemuririi punându-te cu botul pe labe și trezindu-te la realitate. Nu poți ca fiu al Lui Dumnezeu să pretinzi drept moștenire genetică naturală nemurirea Lui de Tată divin. Și atunci, trebuie să mori cu capul în pământ, neînțelegând zgârcenia Lui Dumnezeu a-şi blagoslovi copiii de pe pământ cu nemurire, care ar fi costat mult mai puțin efort divin și ar fi fost mult mai normal și natural decât speculația nemuririi din Raiul din Cer atât de frumos și atât de costisitor.
11) Știu, dacă ești credincios îți este greu să spui că Dumnezeu te omoară, îți este mai ușor să spui că diavolul te omoară dar nu poți da vina pe diavol căci și el e o creație a Lui Dumnezeu ierarhic inferioară și în subordine ; face și diavolul cu instrumentele sale de tortură ceea ce l-a învățat Dumnezeu prin fișa postului. Poate că Dumnezeu nu te omoară când mori dar lăsat de izbeliște în mâinile diavolului înseamnă că Dumnezeu, dacă nu-i ceri ajutorul și nu țipi după El într-un cer gol, plin de vid cosmic și îngheț, vei constata că nu te cheamă El cu de la sine inițiativă și nu vine El la tine, nu vine moara la sac ; cine nu-L cheamă cu îndârjire și obstinație pe Dumnezeu în ajutor va rămâne singur și abandonat de El, ignorat, disprețuit, pedepsit de conceptul maniheist divin care statuează că dacă nu ești cu Dumnezeu ești împotriva Lui ; deci n-ai decât să mori și să te duci dracului cu toată emoția simțului tău primar care nu suportă ideea morții, a propriei despărțiri de tine.
12) Când mori, Dumnezeu este unicul martor din preajmă pe care Îl privești cu ochii holbați de agonia morții. Astfel, constați că Dumnezeu își împlinește planul pe care l-a avut cu tine ; astfel Dumnezeu te ajută să mori, te asistă cu tot instrumentarul divin să se asigure că nici un strop de viață și de suflet nu mai rămâne în tine și îți închide ușor ochii ca să nu vezi că El îți oprește curentul și impulsurile aparatului cardio respirator. Nici un minut nu mai meriți să trăiești odată ce Dumnezeu a hotărât că nu mai trebuie. Beethoven a murit înainte să-şi termine o simfonie ; cum putea să mai trăiască și s-o termine când Dumnezeu a hotărât ce e mai bine pentru Beethoven ? Fetele tinere sunt înmormântate în rochie de mireasă ; de ce să apuce ziua nunții vii când Dumnezeu a hotărât că le stă mai bine în coșciug cu voalul de mireasă pe ochii închiși ? Aceste tragedii umane arată mai degrabă disprețul Lui Dumnezeu pentru emoțiile umane, arată caracterul machiavelic, subversiv, ascuns și mizantrop al Lui Dumnezeu, pe care tu ca și bun samaritean și credincios pui bandajul și sărutările credinței tale și iarăși Dumnezeu iese basma curată în relația dezastruoasă cu propriile creaturi numite oameni.
13) Din respect pentru justețea ideii de Dumnezeu, poți să taci dar nu poți s-o faci la infinit și nu poți să nu rămâi siderat când vezi cum Dumnezeu pedepsește ; căci El pedepsește tot ce-i greșește, nu doară criminalii, tâlharii și violatorii ; dar și pe cei ce nu cred pur și simplu în El pentru că e o entitate ilogică și irațională, capricios și sever ca un zbir și ca un vodă despot care biciuie țăranii şerbi la talpă că au îndrăznit să ceară pământ, libertate și dreptate. Iată, de aceea nu pot crede unii în Dumnezeu, fapt pentru care i se ia numele în deșert ; iar acesta e unul dintre cele mai mari păcate înfierate în cele zece porunci după câte știm, să iei numele Lui Dumnezeu în deșert. Pentru aceste păcate nemărturisite și neregretate, pedeapsa Lui Dumnezeu este exemplară ; și mai ales, este eternă.
14) Nu poți să nu vezi cum o pedeapsă eternă este o injustiție eternă când nici o ființă pămanteană în afară de criminali și tâlhari nu poate fi atât de malefică încât să încapă în ea potențialul etern și vina eternă a unor păcate eterne. Ok, unui criminal îi poți da două, trei sute de ani de ocnă grea și muncă silnică drept pedeapsă ; dar trebuie să-i dai și viață să trăiască în penitență trei sute de ani de chin exemplar pentru care și mortul, cel asasinat care s-a urcat la Rai s-ar înduioșa și L-ar ruga pe Dumnezeu să înceteze cu schingiuirea criminalului său. Ok, criminalul a făcut douăzeci de ani de pușcărie, mai avea cinci dar s-a îmbolnăvit și a murit în pușcărie ; dacă a fost ateu, gata, a scăpat ; dacă nu, și are frică de Dumnezeu, îi mai rămân un rest de două sute optzeci de ani în iad. Cu pedeapsa eternă în iad ceva nu e în regulă : e o injustiție eternă. De ce ar fi făcut niște ființe Dumnezeu care trebuie să trăiască, căzând de cele mai multe ori inevitabil în păcat, să moară pentru asta, să fie ipso facto, implicit pedepsite etern și să existe în ochii Lui Dumnezeu o satisfacție a aplicării pedepsei exemplare, a datoriei și lucrului bine împlinit ? De ce dacă tot trebuie să murim și să ne ducem în iad ne-ar privi mirat Dumnezeu când bănuim că El ne-a omorât, după capriciul și buna Sa putere cu care a ales să fie atotputernic, atotcompetent și să aibă dreptul să se ocupe de orice, șantajându-ne că dacă vrem salvarea din focul iadului trebuie să credem în virtuțile Sale de pompier suprem cosmic ? ; dacă nu suntem credincioși, putem să crăpăm pe vecie în iad, pompierii nu vin la cei necredincioși.
15) Dacă admiți prin absurd că există un Dumnezeu în Cer care te-a făcut și dacă făcându-te nu te-a făcut nemuritor de trebuie să mori în chinuri și să speri la izbăvire pe lumea cealaltă, de ce când mori și când Dumnezeu este singurul martor din preajmă-ți pregătit cu brațele deschise să te ia iubitor în brațele-i calde, cu toate astea de ce să nu vezi în El pe adevăratul tău asasin care făcându-te are dreptul de autor să te și omoare fără a da socoteală nimănui ? Tot ce naște și moare e sub ordin, autoritate și dispoziție divină, deci tot ce moare nu poate muri din întâmplare, numai din datorie creștinească sau numai din vina diavolului ori a unor accidente scoase de el în calea omului. Dumnezeu a făcut oameni. Dumnezeu a înviat oameni. E cel mai la îndemână să deducem că tot El e autorul morții noastre dar e absolvit de vina de-a ne fi ucis tocmai fiindcă Îl iubim, respectăm și ne dăm viețile în mâinile Lui, acoperindu-i crima, pentru scopul nostru mercantil bine știut ca Dumnezeu să ne facă beneficiul și să ne dea privilegiul învierii și izbăvirii noastre în Cer.
16) Omorâți sau nu de Dumnezeu, ce ne mai interesează asta atâta vreme cât Dumnezeu până la urmă scoate sufletul din noi și-i dă o șansă în Cer printre stele și galaxii ? Dacă orice criminal odios te-ar convinge când te omoară că îți face un bine ajutându-te să renaști într-o lume mai bună din Rai, toți și-ar oferi viața la mica publicitate criminalilor pentru a renaște în Rai ca pasărea Phoenix cu ocazia tăierii gâtului de către criminal, făcând din el un erou, eroul tău, asistentul Lui Dumnezeu, care te ajută să ajungi mai repede la El. Nu poți privi cu ochi buni un Creator care ne-a hărăzit o asemenea soartă, să vedem și conștientizăm răul ce ne vine de hac toată viața și ne pune capac într-o zi când murim, și să ne amăgim la nesfârșit cu calmantul și panaceul iluziei visului izbăvitor paradisiac. Nu putem muri atât de ascultători față de un Dumnezeu, oricine-ar fi El și nu putem sfârși atât de cuminți și resemnați de greutăți, cu nădejdea într-un simplu vis paradisiac reparator și consolator generat de neuronii înfricoșați și obosiți ai creierului nostru. Nu putem muri atât de smeriți, deși ar fi indicat totuși și ar fi frumos, ortodox și creștinesc, nu-i așa ?, să murim fără proteste și săraci cu duhul, ca singură soluție admisă de Dumnezeu pentru noi și moravurile noastre în acest univers și bâlci criminal al timpurilor numit de Dumnezeu viață în care am fost puși să fim cuminți, bine stăpâniți, supuși, potoliți și ascultători, într-un cuvânt, religioși. Când mai suntem și blânzi, îndelung răbdători ca Iov și smeriți și săraci ca Lazăr, atunci suntem perfecți pentru Rai. Când însă îți aștepți și îți realizezi sfârșitul iminent al cărnii, căci dacă pui mâna și te ciupești vezi că te doare pentru că ești în primul rând și esențial făcut din carne care doare, deci când realizezi sfârșitul și declinul acestei cărni care evident nu poate fi decât unul dramatic, oricât de blând și smerit ai fi, tot te îngrozește ideea durerii și neajunsului întregului corp care moare și care începe să geamă de dureri oricât de religios ai fi și oricât de doritor ai fi, sub adrenalina iubirii de Dumnezeu să-ți urăști carnea și să uiți de moartea ei și de durerile ei groaznice de cancer și astfel să-L îmbrățișezi cu dragoste pe Dumnezeu, gestionarul specializat al morții tale.
17) Când prețul suprem pentru lumea dreptății de pe lumea cealaltă este să plătești cu viața ta însăși, de preferat sub asediul chinuitor al unor tragice și stupide accidente sau boli dureroase și agonizante, nu mai poți muri liniștit, ortodox, molcom, cuminte, resemnat, ieftin și tern, sub ochii Lui Dumnezeu, ai preafericitelor fețe bisericești care s-au dus la Dumnezeu și îngerilor diafani din Rai care asistă cu toții amuzați la viața și moartea noastră, această corrida stupidă cu râuri de sânge și lacrimi pe nisipul arenei, cu oameni în loc de tauri și cu diavoli în loc de toreadori. De aceea, toți muribunzii se vor sătura și vor pune de răzmeriță în Rai. Toate căile și încercările zadarnice de dialog rațional în acest univers s-au epuizat. Cu cine să dialoghezi rațional și inteligibil în univers și să-l întrebi care e rostul și rațiunea pentru care existăm în această tristă ipostază, când dialogul dintre oameni și Dumnezeu e un dialog al surzilor ce nu se poate desfășura niciodată productiv, constructiv și interactiv datorită legilor fizicii și a legilor divine care sunt antagonice și se anulează reciproc ? Legile fizicii spun că noi trăim în acest univers iar legile divine spun că Dumnezeu trăiește într-un univers paralel, transcendent, nici într-un caz în realitatea curentă și imediată și în actualitatea unde ne-a plasat Dumnezeu. Din aceste universuri paralele, cel al lumii și actualității noastre și cel al Raiului unde e reședința Lui Dumnezeu, putem comunica cu El dar comunicarea efectivă e cu sens inexorabil unic. Potrivit unei maxime a lui Hugh Laurie, actorul principal din serialul "Doctor House", când tu, din alt univers dialoghezi și te adresezi Lui Dumnezeu din alt univers, e atât de frumos, simpatic și creștinesc ; dar când Dumnezeu ajunge din neantul Său să-ți răspundă și să ți se adreseze ție vorbindu-ți într-o limbă îngerească, într-o limbă religioasă a revelației pe care o mărturisești exuberant și bucuros că Dumnezeu ți-a răspuns, acest dialog devine patologic, de domeniul psihiatriei, nu din partea Lui Dumnezeu, căci Dumnezeu e sănătos tun, ci din partea ta, care pari a fi sănătos dar prin exaltarea religioasă devii patologic, când nu poți renunța la rugăciuni, când orice rugăciune, prin adâncul și sinceritatea emoțiilor ei este un act exaltant și orice exaltare este o patologie.
18) Greva foamei nu e o soluție într-un sistem social în care ura și mizantropia fierb de ambele părți ale baricadelor celor ce sunt în neînțelegere. Într-un sistem democratic mai vorbim de democrație, dar ce democrație e aceea între țăranii de la 1907 și moșierii de-atunci, ori între Dumnezeu și oameni care singuri se declară robi ai Celui de Sus ? De aceea niciodată țăranii împilați de pe timpul răscoalei din 1907 nu făceau stupidul gest de grevă a foamei față de boierii și stăpânii moșiilor ca să-i impresioneze să le dea și lor pământ și dreptate. În relația cu Dumnezeu noi suntem ca țăranii cu boierii de pe vremea răscoalei din 1907 ; la fel suntem și jucăm în același film ; căci de e să judecăm după robie, suntem robii Lui Dumnezeu, evident. De e să judecăm după foame, trebuie să cerșim de la Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciunea "Tatăl nostru" pâinea noastră cea de toate zilele. Viața noastră e în mâinile Lui Dumnezeu care ne este Domn și Stăpân declarat și recunoscut iar moartea așijderi ne e în mâinile divine când murim de mâinile și în mâinile Lui Dumnezeu, ultimul martor pe care-L privim în ochi în agonia morții când El ne scoate din piept sufletul de vii, rupând vene și artere în noi și umplându-ne de hemoragie internă pentru care medicii nu mai pot face nimic și spun că asta e voia Lui Dumnezeu.
19) Dumnezeu declară că ne iubește dar e puțin probabil. Cum poți iubi niște viermi ? În raport cu măreția divină avem statut de viermi efemeri fără personalitate ci doar bucuroși și dând din coadă ca niște câini că ne dă Dumnezeu o pâine în fiecare zi, medicamente să ne facem bine și s-o ducem pân' la anul, și izbăvire eternă în Cer când ne va suna ceasul să plecăm în Rai unde vom avea de toate. Nici țăranii din 1907 nu se mai răsculau dacă boierii le dădeau în fiecare zi o pâine pentru istovitoarele munci ce le făceau pe moșiile lor. Greva foamei nu mai e suficientă ca ultimă soluție și nu mai impresionează pe nimeni, darămite pe Dumnezeu, iar ei, oamenii muritori, pentru atâta suferință, amar și nedreptate în viață iremediabile, vor trece la greva morții. E ultimul gest extrem spre a-i mai trezi cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert și imediat pentru noi și durerile noastre vii din lumea noastră vie pe care Dumnezeu ne-a făcut-o locașul pătimirii și vaietelor noastre, o repetiție a vaietelor din iad.
20) Ce sadică mândrie, să fii demiurg și să creezi o lume în șase zile iar apoi să constați și să te miri surprins că de la facerea ei trei sferturi din ea se duce cătinel în iad ! E imposibil să fii om cu sentimente și să privești cu reverență și condescendență cum Dumnezeu, creator de oameni, împreună cu Iisus, împreună cu milioane de îngeri, cu toate preafericitele fețe bisericești, mitropoliți, episcopi și papi, cu părintele Arsenie Boca și Dumitru Stăniloaie, cu Sfânta Parascheva și Sfântul Ioan gură de aur, cu nenumărați serafimi și heruvimi în Rai asistă cu toții la parada trenurilor cu deținuți pentru lagărele de exterminare din iad, privind toți prin geamul securizat și antiseptic al Raiului, privind melancolici cum gonesc trenurile cu deținuți către infern, în bezelele îngerilor și ale Lui Dumnezeu care le fac cu mâna de despărțire deținuților din vagoanele morții și murmură ușor : "Bye, bye, ne pare atât de rău pentru voi...!" Dacă trei sferturi din omenire sunt criminali, hoți, tâlhari și violatori, ok, și eu votez pentru trenurile iadului care chiar sunt necesare. Ce fel de mândrie de creator demiurg să ai încât să constați că trei sferturi din oamenii făcuți de tine din lut peste care ai suflat duh sfânt de viață au devenit criminali, adică rebuturi și trebuie să-i arunci la lada de gunoi care se cheamă iadul ?! Cum n-a putut Dumnezeu să stopeze prin metodele Sale ingenioase acest cancer comportamental printre oameni, făpturile creației Sale, astfel încât trei sferturi din omenire cade pradă ispitelor diavolilor și devin criminali, hoți și pungași buni de aruncat în iad ? Iadul nu are compartimente și secții. Chinurile iadului nu sunt împărțite pe categorii, dacă criminalul e mai sadic sau mai uman. Aceleași schingiuiri le suferă și cei ce-au omorât cu sadism, au furat și tâlhărit, și cei ce au fluierat doar în biserică și nefiind criminali, doar n-au ținut post dar au făcut amor sau s-au masturbat în postul sfintei Maria și luând numele Domnului în deșert n-au crezut în acest personaj imposibil și alegoric numit Dumnezeu care machiavelic a creat o astfel de mizerie a realității numită lume din care ca dovadă de succesul ei pe piața universului, trei sferturi din ea se duce în iad în fiecare secundă...!
21) Dumnezeu care semnează de autor în josul acestui tablou al ororilor numit Facerea Lumii n-a mai avut timpul și inspirația de a face triajul tuturor condamnaților la iad și supărat pe neascultarea noastră, pe tot și pe toate, ne-a alungat pe toți pe-un capăt din Rai să trăim pe pământul de crime, violuri și tâlhării, să fim cu toții frați, să ne pupăm, să ne înrudim și încuscrim cu criminalii și tâlharii sau cu copiii lor care să moştenească de la părinții lor ura față de noi și să ne omoare copiii prin moștenirea urii, iar noi să respirăm același aer cu ei și să bem apă unii după alții, să le întoarcem obrazul să ne mai pălmuie și umilească odată și de câte ori vor, să le iertăm de șaptezeci de ori câte șapte cum spune la Cartea Sfântă, să luăm împărtăşanie din aceeași linguriță toți, să ne ierte Dumnezeu pe toți și să ne vedem cu toții cu dor și prietenie în Rai... Dumnezeu va trebui să retragă acest film stupid și odios de pe piață, să îndrepte dacă poate această scârboşenie odioasă din capitolul numit Facerea Lumii cu care s-a ocupat în univers când trebuia să se abțină, sau să facă și să se ocupe cu totul de altceva dacă nu a putut face mai bine ceea ce a făcut, numit viața noastră legată cu ață. Dacă nu poate sau nu vrea, Dumnezeu va trebui să rezolve oricum această mizerie a facerii lumii și revolta inimilor noastre amărâte de chinul vieții, dezabuzate de așa tragicomedie care ni s-a aruncat în cap ca o țoală plină de ploşnițe zicându-ne că e VIAȚĂ și ordonându-ne să trăim în ea, să ne înmulțim și să umplem pământul căci asta e viața cum spunem noi depășiți de problemele vieții și e unica zdreanță pe care o avem când totul e de la Dumnezeu, cum spunem noi îmbujorați de mândria credinței noastre.
22) Tocmai din această cauză Dumnezeu nu va mai putea sta cu mâinile în sân privind placid la tragedia noastră umană astfel că va purcede finalmente să facă forțat ceva imediat util și pentru noi, pentru a ne potoli larma și răzmerița, pentru a ne rezolva drama culmilor disperărilor și încercărilor noastre, deranjat în existența-i etern, insuportabil și fără de sens camuflată în spațiul cosmic, conștient că a venit ziua când toate aceste manipulări și împilări cu stoicism suportate de creaturile-i subordonate de la Facerea Lumii, într-o zi ne-au scos din pepeni și ne-au adus la disperare determinându-ne fără dubiu să trecem cu toții în masă direct în greva morții. Dacă nici asta nu-L va mișca pe Dumnezeu, o altă soluție de rezervă mai avem : să trecem în greva nașterii. Nu vom mai vrea nici să ne naștem, precum nici să murim, refuzând să mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie primă, niște cobai manipulați pentru întreprinderea Sa serafică ce duduie de producție, iar pe pământ refuzând să mai fim niste boţuri de lut mizerabil peste care să sufle Domnul discreționar și plictisit duhul pustiului nostru de viață pe care trebuie s-o plătești cu schingiuirea finală a durerilor clipei morții.
23) Ce este acest tablou sinistru al morții, decât o scontare grețoasă care chiar și pentru cel mai fervent credincios nu este convenabilă deși știe că peste o oră sau o mie de ani va vedea în sfârșit pe Domnul în Rai ? ; dar totuși, chiar de știe că e dulce întâlnirea cu Dumnezeu și e numai cu condiția morții, nici un credincios nu vrea și nu poate muri AZI, atât de exuberant și bucuros știind că ăsta e prețul de-a ajunge mai repede în Rai. Orice credincios ține la viața lui, tremură pentru ea, ia medicamente să se facă bine și morfină să nu-l mai doară cancerul iar apoi citește o rugăciune dar detestă să moară subit, se îngrijorează și precipită, îi e frică de necunoscutul inexistenței și îi e jale nu atât de moartea lui ci mai cu seamă de jalea și doliul rudelor care îl vor boci, iar el la rându-i va boci pe alții, făcându-şi cruce și mătănii, binecuvântând pe Dumnezeu.
24) E de neînțeles cum se plânge și boceşte un mort știind că a scăpat bietul de chinul vieții și Dumnezeu îl așteaptă cu brațele deschise ca să îl primească și să-i dea habitație viageră în Rai. Dacă Raiul și lumea cealaltă ar exista și ar fi o soluție rațională așa cum se speră și declamă religios, doliul și lacrimile înmormântărilor n-ar mai avea nici un sens și ar dispărea automat ca o lege nescrisă și o axiomă a firii, a bunelor moravuri și percepției umane logice. Plângem morții pentru că în subconștient știm că "morți sunt cei muriți" cum spunea Eminescu, și i-am pierdut pentru totdeauna, noi urmând după ei în saltul ireversibil în neantul din care am apărut și vom dispărea toți. Evidența morții și ireversibilitatea ei naturală îi fac pe toți oamenii să vomite moral față de această stare de fapt a eșafodului cu care brusc culminează viața în ghearele morții și implicit pentru asta toți simt și au sentimentul negru de a fi revoltați și a fi atei în subconștientul lor și de a nu crede într-un Creator care ar permite și susține acest evident, mizerabil, trist și tragic destin existențial. Toți oamenii se nasc atei ; ei devin credincioși și alienați pe parcurs de această terapeutică turmentare a credinței necesară pe parcursul vieții tot mai plină de neajunsuri. Cel mai mare credincios este un ateu inconștient care când plânge pentru moarte își dă arama pe față și demonstrează că natural nu e de crezut în lumea cealaltă, într-o lume de vis, mitologică pentru care plângi știind și simțind subconștient că după legile fizicii nu are de ce și cum să existe acea lume supranaturală și alegorică.
25) Plângi cu ocazia morții rudelor și ești scârbit și te precipiți cu ocazia sentimentului propriei tale morți pentru că fiind om ești prea obosit, obosit de atâta viață, obosit de atâta moarte, de atâta amăgire voluntară în efortul de a insista să crezi în lumea cealaltă unde toate lacrimile și durerile se șterg și se rezolvă copilărește, chiar dacă știi că cel mai probabil nimic nu se rezolvă, chiar dacă știi matematic, rațional și logic și mai degrabă te aștepți subconștient ca în mod natural lumea cealaltă să nu existe dar te minți frumos că ea există de dragul și dorul Lui Dumnezeu și al credinței ancestrale în El. Cel mai adânc dor e dorul de Dumnezeu pentru că Dumnezeu alegând încăpățânat să se ascundă de noi și de lumea noastră vie în lumea Sa a neantului și a neființei, creează în noi un dor, cel mai adânc dintre doruri, cum spunea Lucian Blaga, dorul fără amintire și fără speranță. Cum să nu-ți fie dor de un Dumnezeu care nu există și nu vrea să existe și cum să nu fie acest dor al tău de Dumnezeu, cel mai adânc dintre doruri, acela când nu ai nici o amintire de la Dumnezeu și nici o speranță cu El, sau mai corect spus, exclusiv o speranță deșartă fabricată de inima ta bolnavă de credință ?
26) Această boală a credinței în nimicul pe care din dragoste pentru ideea nobilă îl numești Dumnezeu, generează alean și lacrimi, frică și zbucium ; plângi cu ocazia morții tale sau a rudelor pentru că te obosește efortul de a crede cu încăpățânare în legenda antică, că după moarte te vei duce în lumea cealaltă mai bună, lacrimile fiind dovada inconștientă că natural nu crezi și nu poți crede în așa ceva, în așa lume onirică ce creierii tăi o împrumută din tradiția religioasă și o îndrăgesc, dar crezi cu plăcere în acest vis al lumii celeilalte pentru că ești credincios, pentru că te obosește și înfioară să-ți închipui o lume pe care lacrimile ți-o arată tot mai plauzibilă fără Dumnezeu, o lume fără Dumnezeu pe care o întrevezi inconștient în probabilități și de aceea plângi pentru moarte, pentru că murind simți natural și evident că îți pierzi viața și pierzi tot, iar dacă nu plângi pentru moartea ta, plângi măcar pentru moartea celor dragi, și niciodată nu știi că ești un ateu deghizat, nevoit de slăbiciunea firii umane să fii credincios de dragul tradiției, de frica de tot și de toate, de frica de Dumnezeu și de diavol, de frica și greața de vid, de anxietate, de inexorabilul destin de-a fi un om firav supus legilor tumultoase ale existenței.
27) Nici un om nu vrea să fie ateu. Orice om știe că starea normală umană, starea logică, dictată de rațiune, biologie și știință este să fie ateu. Dar starea de a fi ateu este inconvenabilă uman ; înseamnă să-ți tai singur craca de sub picioare cum se spune înțelept. De aceea vorba de înțelepciune populară spune că așa cum fiecare albină trebuie să aibă o floare de unde să culeagă nectar, fiecare om trebuie să aibă o cracă pe care să stea și să nu și-o taie singur, un punct de sprijin în acest univers de care să se țină să nu cadă ; și oamenii numesc aceasta : credință în Dumnezeu. Ce suntem noi oamenii dacă nu niște paraziți, niște remore și lipitori de baltă care ne ținem de pulpana Lui Dumnezeu ca de o cracă din copac, cu determinare ca să nu cădem în gol și în disperare în acest univers ? Nu vrem să murim ; nu vrem să devenim iar neant ce am fost ; vrem neapărat, datorită întâmplării din care ne-am născut și profitând de această întâmplare, vrem, fiindcă musai trebuie să și murim la un moment dat, dar vrem să scăpăm de moarte, s-o bagatelizăn și eludăm profitând de această oportunitate numită Dumnezeu, să scăpăm și să înviem în Cer, în Rai, în siguranță, în fericire, cum n-am avut niciodată pe pământ, și vrem să înviem în Cer, dar asta nu pentru o mie de ani, că nu ne interesează, nu pentru un milion de ani, nici chiar un miliard de ani neajungându-ne în Rai ci VEȘNIC și iar veșnic vrem să trăim în Rai, să fim martori până în ultima clipă a universului la agonia Lui Dumnezeu și să murim odată cu El, când toate mor și sfârșesc în acest univers, cum au și apărut având un început, cum nici timpul și nici spațiul ca infrastructuri ale tuturor văzutelor și nevăzutelor n-au fost veșnice ci au avut un început și-or avea un sfârșit.
28) O, cum mai vrem noi oamenii să ne punem cu universul și cu veșnicia, să le cucerim spunând în fiecare zi câte o simplă dar din inimă rugăciune Lui Dumnezeu, amintindu-i insistent și avizi de acest elucubrant vis al nostru și rugându-L să ne dea o șansă în Rai, acolo unde vrem pe vecie să ne punem cu Dumnezeu și să-i fim martori plictisiți, noi plictisiți de Dumnezeu și Dumnezeu plictisit de noi în atâta amar de vreme în Rai, până la sfârșitul timpului ! Câtă naivitate umană să credem că vom rezista acestui sistem infinit spațio-temporal chiar și sub formă de suflete de abur, sub protecția unui Dumnezeu apărut în mintea unor extratereștri din galaxia Calea Lactee, pripășiți pe planeta Terra dintr-o întâmplare a sistemului solar și sub spectrul pericolului de a dispărea subit din altă întâmplare și accident din sistemul solar perfect verosimile și probabile ! Conștientizând că suntem nimic, că Dumnezeu făcându-ne nu a realizat nimic, că toate eforturile noastre sunt în zadar pentru a pune preț pe mintea și înțelepciunea pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, dar de care Creatorul nu e încântat pentru că nu ne vrea înțelepți ca să-L concurăm ci ne vrea proști, săraci cu duhul și smeriți, în aceste condiții nu mai ai cui să protestezi pentru așa situație ridicolă, tragicomică și fără ieșire în care te afli existând și aparținând speciei acesteia de extratereștri numiți oameni, specie autoîndobitocită de la Facerea Lumii cu viciul credinței într-un coordonator suprem din umbră care le aranjează tuturor după model antropomorf destinele și vanitățile întâmplării de-a fi. Nu avem ce face decât să strigăm în deșert, decât să ne trezim și să ne răsculăm țipând la un Cer gol, ca niște proști fără minte și asta pentru că suntem evident proști, dar mulți ; nici într-un caz răi la suflet ; doar neînțeleși, nici măcar de Dumnezeu.
29) Dar să nu ne facem iluzii că toată această revoluție a muritorilor va veni atât de repede... Vor mai trece sute și mii de ani de orbecăială în întunericul amărăciunilor și misticismelor noastre religioase moștenite genetic din zorii preistoriei de la strămoșii noștri primitivi care speriați de fenomenele naturale s-au refugiat în peșteri în competiție cu urșii. Pe ELE, pe sperieturile naturale ale firii noastre umane mizează Dumnezeu. Aceste sperieturi ale întunericului și ale necunoscutului din univers îi aduc Lui Dumnezeu siguranță și liniște în imperiul Său de pe lumea cealaltă unde duhurile sufletelor noastre vor sta liniștite și nu vor face prea ușor și curând tulburări în Rai datorită adâncii noastre evlavii și credințe în Dumnezeu ca ființă supremă care e reazemul potolirii tuturor temerilor și superstițiilor noastre. Pe aceste sperieturi ale noastre mizează Dumnezeu, pe superstițiile care ne timorează și asfixiază existența, patologii ale noastre pentru care astfel Dumnezeu este absolut fericit, liniștit și exultă în Cer trăgând incuantificabile foloase sufletești, când acest flămând de suflete Dumnezeu se hrănește gurmand din sinceritarea și adâncul rugăciunilor noastre să ne apere de cel rău, care fie vorba între noi, aceste rugăciuni ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe această lume și ajută și pe Dumnezeu să existe, să capete legitimitate, putere, curaj și să se manifeste în univers motivat de aceste benefice atuuri date de servilele atitudini religioase umane în favoarea-i.
30) Această supunere ancestrală necondiționată a oamenilor către autoritatea divină, această prosternare și linguşire smerită și ascultătoare sub tutela planurilor și întreprinderilor Lui Dumnezeu pe care acesta și le face cu noi în dulcele leagăn al Raiului, ne aduce acum în vremurile noastre mizerabile și înapoiate și acum ca și în evul mediu, în transa de a spune lipsiți de alte soluții, orizonturi și vise de demnitate, libertate și fericire cu adevărat umane și lipsite de încorsetarea obscurantismului religios actualizat erei noastre moderne, că nădejdea către Dumnezeu și planul Său cu noi, bun sau rău, ne e deocamdată singura opțiune practică de moment și singurul sprijin și noroc care ne aduc paliativul de liniște și comoditate ca să conștientizăm obosiți, sfârșiți de puteri și amăgiri, naivi și păgubiți, că avem măcar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucrează pentru noi, pentru naivitatea noastră programată și zăbăvnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amăgiri religioase...! Ne e frică visceral de Dumnezeu ca de un Călău iminent dar bun la suflet și iertător doar în măsura în care nu-L provocăm, nu-i punem întrebări fără răspuns, nu-i luăm numele în deșert, nu-L irităm și ne resemnăm și supunem Sieși într-o ascultare și sclavie alienantă, irațională și irevizuibilă dar pe pofta nepotolită a Lui Dumnezeu. Pentru frica noastră de Dumnezeu noi trebuie să luăm aminte și să stăm cu supunere și frică, așa ni se predică de preoți, pentru a ne fi nouă bine, evitând astfel orice acte coercitive divine clar promise omenirii pentru neascultare. Stând astfel noi oamenii fără griji în hamacul vieții în credincioșie, gândind la mântuire, rugându-ne, postind, făcând fapte bune, milostenii, dându-ne huța cu picioarele legănând în sentimentul adânc al credincioşiei când visăm la starea noastră de fericire și extaz din hamacul Raiului și șoptind inepuizabile, insipide și fierbinți rugăciuni, noi oamenii credincioși devenim absolutamente fericiți că are cine lucra la veșnicia și mântuirea noastră mirobolantă : Un Dumnezeu inepuizabil după părerea noastră, un Dumnezeu antropomorf, semănând obligatoriu cu însușirile biologice ale rasei noastre umane deci bun, apt în special să ne gestioneze mărunțișul nostru biologic, ca dovadă că doar rugându-ne de acest Dumnezeu antropomorf el ne va da o pâine trebuincioasă stomacurilor noastre făcute de Domnul să mistuie ceva, altfel, dacă nu ne rugăm pentru pâine, Dumnezeu nu ne va da, și vom muri de foame ; dar de ne rugăm pios și stăruitor, primim în fiecare zi o pâine care ne e dată din mila Lui Dumnezeu și nu că am merita-o această pâine de toate zilele pentru care am plătit doi lei și am cumpărat-o ; putem să avem oricât de mulți bani, dacă nu facem rugăciunea "Tatăl nostru" nu vom putea să ne cumpărăm pâine, pâinea nu va avea gust, va fi virtuală și în primul rând nemeritată atâta vreme cât nu e validată de rugăciunea ta prin care o cerșești Lui Dumnezeu într-o lume ritualică religioasă în care pentru orice trebuie să ceri învoire, apostilă, aprobare și îngăduință divină.
31) Sunt unele religii care statuează viața ta socială până la ultimul amănunt, amestecându-L pe Dumnezeu ca cenzor care îți monitorizează fiecare act : când și cum să faci sex, să te duci la wc, să mănânci, să dormi, să te trezești etc. Nici o religie din lume în afară de hinduism care are regulile kama sutra, mi se pare că nu-ți dă voie să faci sex dacă n-o faci strict pentru procreere, pentru nașterea de fii și fiice, ca să umpli pământul după porunca Domnului. Dacă sexul cu o persoană dragă și adorată e interzis ALTFEL decât pentru procreere și omul crede că are o scăpare prin masturbare, se înșeală : onania este aspru pedepsită în vama a optsprezecea din cele douăzecişipatru, pentru care nu vei intra în Rai, e clar, orice vamă fiind ca un stagiu obligatoriu ca la un joc pe computer ! Deci adio Rai tuturor celor care s-au masturbat vreodată ! Ca să fii bine plăcut Lui Dumnezeu trebuie să fii eunuc și emasculat în materie de erotică și sex care este aducătorul celor mai mari senzații și plăceri carnale, tot ce urăște Dumnezeu mai mult la noi. Trupul nostru îl urăște Dumnezeu, cu toate senzațiile potențiale pe care tot El le-a pus în noi. Numai spiritul nostru îl iubește Dumnezeu, curățit de carne și de păcate, curățit de suportul material cu care ne-am trezit o clipă agățați de spațiul, timpul și materia acestui univers. De aceea e de neînțeles cum a avut Dumnezeu nevoie să ne facă tocmai din carne, proscrisă a-şi înfrânge exaltarea ce i-o aduc simțurile, ca să vedem că în optica divină contează doar manifestarea spiritului acestei cărni, tot ce alege Dumnezeu din noi ca esență ca să îi fim dragi și simpatici, după ce, ca niște șerpi am năpârlit de corp și l-am ascuns de Cer și de ochii Lui Dumnezeu la lada de gunoi poreclit sicriu. Numai când Dumnezeul tău îți dă voie prin litera canoanelor religioase să faci ceva cu trupul tău, foarte puține lucruri permise cărnii cu atâtea tentații cu care viața inventată de Dumnezeu te ispitesc perfid, scăpat de patimile și euforiile carnale ale fostului lut meșterit de Dumnezeu ce s-a transformat în carne, ai scăpat de a păcătui și ești fericit și mândru de acuratețea cu care respecți pravilele Lui Dumnezeu.
32) Ferească Dumnezeu să simți patimă și dorință carnală pentru femeie, mai ales dacă nu este femeia ta căreia i-a hărăzit Dumnezeu la Sfânta Cununie să-ți fie ție supusă și tu să-i fii cap ei cum este Iisus bisericii ! Ferească Dumnezeu să-ți mânjeşti trupul cu vicii, ale băuturii, ale fumatului, ale plăcerilor carnale, trupul care trebuie să fie curat de patimi și tentații ale simțurilor, numai bun ca să fie aruncat în final la ghena de gunoi numită sicriu. Ferească Dumnezeu să te îmbuibi, să te predai poftelor și deliciilor cărnii, să mănânci altă pâine decât cea pentru care te rogi, ferească Dumnezeu să nu te rogi pentru pâinea ta cea de toate zilele ; și asta e valabil și pentru muribunzii de inaniție ai Africii, costelivi, plini de muște la gură și ochi, putând să cânți la pian nocturne de Chopin pe coastele lor, bolnavi de malarie și SIDA și agonizând căzuți pe jos în nisipurile deşertului : cel ce nu se roagă Lui Dumnezeu pentru sănătate se va îmbolnăvi ; cel ce nu se roagă Lui Dumnezeu pentru pâine va rămâne flămând și va începe să-i râşnească în gol stomacul și să-l doară și să să facă ulcer ; vei muri de inaniție dacă nu te rogi și nu-ți dă Domnul pâine de mistuit. În fapt Dumnezeu este, sau dacă nu este, cel puțin ar trebui să fie suprasaturat și irecuperabil agasat de ale noastre mărunte rugăciuni pentru sănătate, pentru pâine, pentru tot ; dar se pare că îi plac rugăciunile noastre, este dependent de ele ; să nu ne facem probleme că Dumnezeu ar putea fi într-un blocaj informațional apropo de gestionarea și procesarea în fiecare minut a milioane și miliarde de rugăciuni pentru sănătate și pâine adresate Lui de cei care se culcă și cei care se scoală ; să nu uităm să facem rugăciunea de culcare și rugăciunea de sculare dimineața ; fără ele Dumnezeu se simte rău ; El din aceste rugăciuni trăiește și capătă un rost pe care i-L fabrică oamenii în univers ; dar mai este și rugăciunea de seară și miezonoptica de miezul nopții cu care se ocupă în special călugării și tare-i mai place Lui Dumnezeu să-i privească noaptea pe călugări cum se roagă cu ochii cârpiți de somn și brațele ostenite de la muncile și ascultările obştei mănăstireşti ! ; îi place cum nu se poate mai mult Lui Dumnezeu să audă și să distingă cu lupa eu-l, sufletul și personalitatea fiecărui individ cu mărunta și efemera sa poveste expusă spre rezolvare Lui prin fierbinți rugăciuni ; și încă nu este suficient numai să te rogi căci să nu uităm cum Lui Dumnezeu i se adresează miliarde de acatiste, de pomeniri, de aghezme pentru sfințirea noastră, a caselor, căruțelor cu cai și mașinilor noastre, miliarde de ofuri și nimicuri destinate pentru analiză și soluționare unei entități, Creatorul galaxiei Andromeda, cea mai apropiată de a noastră și al celorlalte miliarde de galaxii, a întregii realități vizibile și evidente, palpabile, al spațiului și timpului însuși.
33) Ce mic este infinitul cu timpul și cu spațiul lui cu tot : Iată, infinitul, spațiul și timpul pălesc și se închină în fața Lui Dumnezeu care le-a făcut pe toate : Căci într-o zi, plictisit de neant și singurătate, în afara oricărui timp și spațiu Dumnezeu a zis întâi : "Să fiu Eu" ; apoi, văzând că e bine și se simte bine cu El însuși a spus : "Să fie timp și spațiu" ; E atât de genial cum au găsit oamenii o stupidă explicație simplă și accesibilă pentru apariția și existența complexităților și necunoscutelor acestui univers, punând în cârca Lui Dumnezeu totul, nepăsându-le că în mod ciudat, stupid și neașteptat tocmai Creatorul realității nemijlocite, a tot ce există în concret, a ales să locuiască în abstract, în supranatural, în transcendent, locuri care-i asigură scuza și intimitatea inexistenței.
34) Oricum, nu putem sonda neantul și abstractul ca să-L vedem și extragem pe Dumnezeu de-acolo și să-L punem la treabă în concret, acolo unde-i este locul, în realitatea alertă și curentă pe care a creat-o și pe care trebuie s-o repare într-o continuă mentenanță de foc continuu conform rugăciunilor noastre. Dacă Dumnezeu a ales să locuiască, nici măcar printre nori și stele în galaxia în care ne-a creat și pe noi, ci se află departe, foarte departe ascuns și neverosimil pitit într-o lume alegorică și de basm, noi trebuie să lăudăm această alegere irațională locativă divină și să cântăm, îmbujorați de sentimentul religios : "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați !", binecunoscuta cântare bisericească. Dumnezeu este cu noi, neapărat trebuie să fie cu noi, gata pregătit să ne deservească pretenția la nemurire și la veșnicie fiindcă Dumnezeu poate să ne facă acest suprem cadou după atâtea rugăciuni fierbinți pe care i le adresăm ; El special a venit pentru noi și mântuirea noastră din neant, cu tot bagajul și instrumentarul necesar să ne facă fiecăruia operația de mântuire, contra unui capriciu și slăbiciuni pe care o are : de a ne ruga de Dânsul neîncetat, care a venit atât de departe pentru noi, de acolo din basmul în care trăiește, din legendă, din transcendent și închipuire, din țara lui NICĂIERI din neant numită Rai unde pleacă toate rugăciunile noastre bucuroase ca să-L găsească pe Dumnezeu la datorie și să-L convingă să vină regulat pe pământ sub formă de duh și de har să aibă grijă de noi, să fie obligatoriu prezent prompt ca un intendent la magazia de cazarmament a omenirii, prezent la datorie să ne dea fiecăruia izmenele și uniforma de trăit și să recepteze doleanțele și fasoanele noastre demente, să aprecieze schimnicia călugărilor schizoizi și izolați, ce mult îi mai plac acești pustnici...
35) Ce mult îi mai place Lui Dumnezeu să ne ascundem de viață, de simț, de senzație liberă, poreclite desfrânări dacă ne dedulcim cu ele, și să ne retragem în schimb în asceză, în izolare, în neviață, retrași în sihăstrie ca niște anghile în găuri din ocean, în rugăciuni stereotipe, fade și efemere, ale oamenilor prin traiul lor de efemeride, făcând pentru o fracțiune de secundă în veșnicia timpului gălăgie inutil în eter cu decibelii rugăciunilor noastre atât de subiective, puerile, stupide și insignifiante... Ce Dumnezeu al realității ar putea rezista sub un asemenea asediu revendicativ din partea oamenilor pe care i-a făcut ? ; un asediu al atâtor insistențe de a formula atâtea rugăciuni ce se adună în creierul Lui Dumnezeu ca un torent și hărmălaie indescifrabilă, o gălăgie gregară generând atâția decibeli insistenți și tenace de a nu-L mai slăbi pe Dumnezeu prin toate rugăciunile noastre, prin larma și vacarmul lor care nu pot să facă decât să fie ca un nor toxic peste orice autoritate numită Dumnezeu care oricâte puteri ar avea, tot rămâne blocat de atâtea doleanțe primite prin atâtea rugăciuni care toate în parte așteaptă distinct și cu celeritate o procesare și o rezolvare cel mult virtuală de la un Dumnezeu virtual, tot mai supărat pe noi, ori plictisit, sau amândouă la un loc, când e clar că soarta tragediei noastre umane e de neschimbat, și nu există soluție practică de fericire pe pământ, iar alternativa speculativă, terminarea tragediei terestre se plasează în transcendent, doar acolo în Cer, oriunde altundeva decât în concretul și realitatea vie a vieții noastre, adică la Sfântul Așteaptă...
36) Acolo, la Sfântul Așteaptă în Cer lângă Dumnezeu e de trăit, e sfârșitul chinului, al nedreptății și tuturor suferințelor și lacrimilor noastre. Cât trăim trebuie să suportăm greul vieții oricum, fiind obligați de soartă și de condițiile și conveniențele sociale în care religia are un rol determinant, a trăi în legile sfinte ale credinței sperând la fericire eternă după moarte, mângâiați de efectul placebo al visului mântuirii din Cer. Din jugul amar al lumii și vieții ridicăm timizi ochii către un cer gol și vid de orice bune intenții, neprieten oricum vulnerabilității umane ; cu ochii sus la Cer ne rugăm fierbinte și insistent, storcând din el, obligând cerul să ne scoată cadou pentru noi din neantul lui negru și tăcut, din piatră seacă, din pământ, din iarbă verde un Dumnezeu bun pentru vătămăturile noastre, pentru bubele, cancerele și agoniile morții noastre. Astfel visând la Cer și la Rai nu mai simțim că vărsăm lacrimi inutile de durere și suferință aici în simulacrul de-a fost denumit viață a oamenilor pe pământ, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, tot ce i-a plăcut să facă mai mult, mai cârpaci și mai mediocru în viața-i creatoare divină.
37) Când viața noastră amărâtă, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, se apropie de sfârșit și pâlpâie ca o candelă cu uleiul consumat și fitilul ars în chinul și suferința bolilor, degrabă purcedem conștiincioși religios să devenim bigoți, pravoslavnici și să plusăm în erudiția și talentul credincioșiei noastre ce ne aduc în suflet necesitatea de a simți exuberanți că trebuie să murim tăcuți, molcomi, smeriți, să nu deranjăm Cerul cu zbierătele agoniei durerii cancerelor și bătrâneților noastre, să murim tern și insignifiant, după pravila, capriciul, dispoziția și îngăduința Lui Dumnezeu care nu a dispus ALTFEL cu noi încât ne-a spus rece și autoritar că din pământ am fost făcuți și în întunericul și mizeria lui ne e locul ; iar cât mai trăim să nu disperăm ; să ne rugăm și să ne bucurăm astfel de viața care ne-o dă Dumnezeu cu o mână și ne-o ia cu alta.
38) Să ne bucurăm de ne e viața plină de griji și să nu disperăm dacă nu avem soluție la nimic, suportând totul cu stoicism și răbdare, mângâindu-ne de efectul terapeutic al mâinii invizibile a Domnului care ne învăluie hipnotic viața și totul cum numai El știe, în liniștitoare și calmante promisiuni surogat de fericire și bine absolutamente postume și inutile practic. Tot ce trebuie să facem e să închidem ochii în această transă religioasă și să înghițim cu nesaț amarul vieții și morții ca pe o pilulă amară dar care știm că ne însănătoşeşte și ne face bine doar în Cer și doar pentru Cer, țelul și dezideratul nostru exclusiv și febril. Viața, se adeverește astfel că nu ne-a dat-o Dumnezeu ca s-o trăim ; e doar o rampă de lansare către Cer, e doar o etapă și un stagiu neinteresant și temporar din drumul stelar fără de întoarcere al mântuirii, scopul final și obligatoriu pentru noi.
39) Nu avem de ales decât să ne supunem acestui vârtej și uragan de nonsens cosmic de a fi amăgiți în zadar cu viața veșnică, când noi suntem vârâți până-n gât în viața reală ca într-un căcat cald și proaspăt mereu al tragediei și mizeriilor existenței noastre umane imediate. De ce suntem noi oamenii chinuiți de greul vieții pe acest pământ făcut de Dumnezeu, ca într-o arenă unde suntem gladiatori meniți să-i satisfacem Lui Dumnezeu pofta de sânge și de moarte ? Ce ne mai rămâne după ce suntem cu totul furați de dulceața vieții decât sentimentul dezolant al vieții vii ca țeapă cosmică monumentală dată nouă de Tatăl nostru care e în ceruri ? Dumnezeu nu ne-a cerut să investim în înțelesul practic și bucuria vieții, nu ne-a cerut să punem preț pe structura ei de carne pieritoare, ba dimpotrivă, carnea ne-o aruncă după un timp ascunzând-o în pământ și ne colecționează pasionat doar sufletele ; nu ne-a cerut Dumnezeu să ne sprijinim pe senzațiile nemijlocite ale vieții directe și actuale și nu ne-a cerut să căutăm înțeles și durabilitate în efemeritatea ei. Să învățăm de la călugării cei sporiți în credință care se nevoiesc în pustie ca să fugă de viață. Să fugim de viață e tot ce ni se cere. Să fugim și să alungăm din noi viața în înțelesul ei lumesc ca să facem pe plac Domnului de pe lumea cealaltă. Domnul are alergie la senzațiile vieții noastre pământene, la viața noastră privată. Nu-l interesează pe Dumnezeu toate pântecăraiele noastre, sau faptul că avem ciorapii urât mirositori sau chiloții găuriți în cur și pătați de caca din cauză că ne-am scăpat pe noi când ne-am abținut până în ultimul moment să ne facem nevoile că nu aveam apă în vasul wc-ului din cauză că nenorociții de la societatea de apă și canal, niște creștini și ei, sau mai bine zis, cretini, creații ale Domnului, au tăiat apa la cartiere întregi care aveau datorii la întreținere necontând că mai sunt și foarte mulți plătitori de facturi care sunt cu plata la zi și tot au apa tăiată din voia și cu îngăduința Lui Dumnezeu care a reglementat și îngăduit tot. Pe Dumnezeu care a creat atâta apă, atâtea râuri, mări și oceane care nu sunt gratis de trebuie să le plătim, nu-L interesează dramele, necazurile, nimicurile și lacrimile noastre pământești. Dumnezeu se ocupă exclusiv cu Cerul, cu chestiuni înalte și complexe, cu galaxiile, cu quasarii, cu pulsarii, stelele neutronice și găurile negre, cu chestiuni transcendente, nu cu mizeriile, catastrofele și infecțiile umane care put și-i iau nasul din loc Domnului. Cum am putea să-i cauzăm simțului estetic și sensibilității Lui Dumnezeu cu miasmele infecțiilor și puroaielor pe care Dumnezeu ni le-a pus mândru în cărnurile noastre odată cu bolile, știind El ce face, având un plan cu noi după cum mândru spune în scripturi ? Dumnezeu și-a arogat dreptul și favorul de-a fi o entitate superioară iar noi trebuie să avem deferența de a nu-L tulbura și agasa în efemerele și măruntele noastre probleme intestine. De aceea trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să-i fie de bine acest statut select și special de superioritate pe care-L are față de noi și față de orice ființă din univers chiar dacă constatăm aspra și tragica evidență că Dumnezeu dacă-şi pune mintea cu un nimic ce suntem atunci El însuși e un nimic și o vădită absență simptomatică și concretă, e etalonul dezamăgitor al inevidenței în lumea concretă a evidenței, neajunsuri care pentru noi credincioșii NU CONTEAZĂ ; căci dacă Dumnezeu a ales să fie o inevidență și abstracțiune în concret, a făcut această alegere tocmai ca să fie în schimb TOTUL în abstract, adică o amăgire eficace și monumentală a noastră, visătorii vieții onirice eliberatoare de pe cealaltă lume.
40) Secretul fericirii și liniștii este să-ți dai creierul la mașina de tocat a credinței în ceva suprem, supranatural și protector, să te minți absolut voluntar și inconștient cu amăgirea și visul de dragoste eternă personificat într-o ființă supremă și superbă, etalon de dreptate și bunătate numită Dumnezeu, idee ce însiropează neuronii creierelor noastre, ale ființelor inventate de El, ca pe un blat de tort și ne fac creierele fericite, dormind liniștite noaptea ca niște somnoroase păsărele. Iată de ce Lui Dumnezeu i se cuvine tot și a avea tot respectul nostru obedient de a-i recunoaște pe nevăzute toate măririle, toate beneficiile și satisfacțiile în dauna tuturor acelor ființe create de El, oamenii, care ar vrea și ei săracii să mai spere de a dobândi un dram de fericire și a avea ceva pe această lume de deșertăciuni astfel ca să simtă mângâierea clipelor existenței, clipe plăcute pe care toate ni le-a luat Dumnezeu, zicându-ne că sunt deșertăciuni și să mai așteptăm răbdători până murim, că ne rezervă această plăcere și consolare a vieții viitoare doar pentru Rai, ca nu cumva să ne bucurăm de vii de ceva în acest univers al evidenței și concretului mai mult decât El și să fim mai fericiți decât Dumnezeu care atrage în El ca într-o gaură neagră totul, stare ce-i dezvoltă în suflet o monstruozitate care se numește mândria exclusivistă și egocentrismul divin care calcă pe, și se hrănește din cadavrele noastre umane, din răbdarea și lacrimile unor cadavre iminente care suntem. Astfel, din viața noastră nu mai rămâne, după ce Dumnezeu a consumat avar toată dulceața și beneficiile universului, decât o coaşcă goală, o zdreanță lipsită de culoare, de gust și de înțeles, când Dumnezeu ne-a consumat deja totul și ne-a lăsat orfani de orice înțeles și bucurie a vieții de carne dându-ne în schimb ca o compensare ineficace nevoilor noastre curente și alerte de acum, dulceața visului vieții viitoare.
41) Dumnezeu în interesul Lui egoist cosmic ne cheamă la El ca să ne proceseze complet astfel încât din viața noastră nu mai rămâne decât un trup bolnav care trebuie să moară și un cap plin de visul morbid al mântuirii imposibile. Tot ce ni se cere este să renunțăm la dulceața și înțelesul lumesc al vieții noastre în cadrul căreia trebuie să-i dăm Lui Dumnezeu un alt înțeles și interes decât cel practic și logic, rațional și productiv. Nu trebuie să-L vedem pe Dumnezeu din cap până-n picioare și nu ne-ar ajuta cu nimic chiar să pună Dumnezeu mâna pe bubele noastre, să le stoarcă de puroi și să le vindece prin contactul direct dintre pielea noastră și pielea Lui. Bubele noastre se vindecă îndată numai dacă ne gândim la Dumnezeu și mâna Sa care de la un miliard de ani lumină depărtare, de acolo din Raiul unde trăiește, împrăștie asupra noastră prin imensitatea spațiului undele vindecătoare de har. Nu e minunat să credem în aceste fantastice bazaconii care vindecă toate bubele noastre prezente și pe cele viitoare întrucât ne-am îngrijit și noi să avem un vindecător de serviciu din Cer numit Dumnezeu ? Ce este viața noastră de carne făcută de Dumnezeu dacă nu o senzație directă de procesare a realității cu simțurile noastre primare la care efectiv trebuie să renunțăm totuși pentru satisfacerea capriciului și vanității divine de a ne cere să nu fim robii cărnii și simțurilor date de El odată cu Facerea Lumii, să fim robii Lui și să sinucidem în noi tot ce s-ar mai chema dor de viață, bucurie a ei, freamăt de gând și de simțire altul decât cel agreat și sinonim cu spiritul și buchile muzicale ale psalmilor din cartea de cântări bisericești ? Călugării bine plăcuții Lui Dumnezeu singuri și-au tăiat toate venele prin care încerca a curge o cât de mică picătură de sânge cald de simțire lumească. Sângele călugărilor nu mai e cald și roșu ci s-a răcit și s-a făcut inutil, roz sidefiu, transparent, curat de orice febră, de orice patimă și de orice vis lumesc. Iată cum Dumnezeu plânge de bucurie când își vede creatura transformată din care tot sângele roșu lumesc a curs și nu a mai rămas decât lichidul roz sidefiu ce aduce febra alienantă a credinței și sentimentelor religioase. După ce inimile noastre ale credincioșilor se opresc din bătut pentru lume și pentru interesul lumesc, atunci din respect și dragoste pentru Dumnezeu tot sângele nostru roșu se transformă în roz insipid. Acest lichid este materia primă perfectă ce ne transformă în cadavre. Cei de la medicină legală când ne fac autopsia nici nu știu că de fapt zeama care curge din cadavrul disecat, chiar dacă se numește științific putresceină și cadaverină, aceste lichide cadaverice sunt de fapt lichide derivate ale sângelui roz al credincioșiei noastre, care când ne taie la autopsie, se scurge pe masa de disecție. Atunci vin îngerii emisari ai Lui Dumnezeu și iau câte o mostră din zeama cadavrului nostru ca și probă la dosarul judecății de apoi să se vadă cât de credincioși am fost. Medicina legală e un serviciu din nomenclatorul de procese tehnologice după care suntem procesați după moarte și pregătiți pentru Cer. Medicii legiști care ne fac autopsia lucrează sub acoperire, au legitimație de serviciu secret divin care are instrucțiuni oculte și precise de la Dumnezeu să stoarcă din noi tot sângele rămas care a fost cald, ne-a circulat prin inimă și ne-a inspirat vreun interes, dor și emoție laică a vieții, ca nu cumva să ne ducem în Cer cu vreo picătură de sânge roșu, cald și pătimaș. Acolo, pe masa de disecție a autopsiei suntem pregătiți pentru Cer, cadavrul nostru este stors ca o lămâie de toată emoția și bucuria de-a fi fost oameni vii vreodată și devenim materie primă pentru Cer, pentru pofta ce-a poftit Dumnezeu cu leşurile noastre stoarse de orice patimi, emoții și deșertăciuni ale vieții. De-acolo înainte intră în acțiune Dumnezeu, îi cădem în mâini în masă, o omenire întreagă ca un banc imens de pești în plasa Sa de pescar cosmic ; pești morți și pești vii, claie peste grămadă în năvodul Lui Dumnezeu și trecem pe linia de producție a Cerului, a fabricii de conserve de suflete izbăvite. De o parte a benzii transportoare a fabricii de conserve sunt îngerii care adună grijulii peștii vii și-i trimit în Rai ; de cealaltă parte sunt diavolii care adună peștii morți și-i trimit la linia de producție a iadului. Din toată această şaradă, negăsindu-i un sens practic scoatem unul din burtă, îi zicem credință și-i dăm Lui Dumnezeu tot creditul vorbind cu exuberanță despre bunăvoința Lui pentru noi, despre iubirea Lui pentru noi și despre gestul ultim, mântuirea, pe care-l va face pentru a noastră salvare dintr-o viață mizerabilă dispusă așa din inițiativa și exclusivismul de-a ne fi condamnat la pământ și la iad pe toți pe-un capăt din vina a două rebuturi primordiale pe care El Însuși le-a creat : Un Adam și-o Evă iresponsabili...
42) Cum am putea îndrepta noi păcatul strămoșesc și să înduplecăm pe Domnul să vadă că n-avem cum să mai plătim cu toții greșeala făcută de alții cu atâta amar de timp în urmă ? Ca să nu vezi că alungarea noastră din Rai pe motiv că Adam și Eva au greșit și noi trebuie să plătim solidar cu ei toate oalele lor sparte în veci, e cea mai mioapă și mizerabilă atitudine, fie ea și punct de vedere oficial divin scris constituțional în Scriptură. Ceva nu se mai leagă în explicația religioasă și în acest nonsens cât și în altele consemnate cu erudiție în Scriptură. Aceste nonsensuri trebuie să înceteze și să piară din interesul și preocupările umane dacă Dumnezeu mai solicită și speră un minim respect și condescendență din partea robilor săi. Cu conștiințele prostite și violate în tot ce au mai sensibil, în setea noastră de cunoaștere, noi robii Săi suntem înșelați de produsul, în idee cel mai de preț al universului, Dumnezeu, să credem toată povestea puerilă a amenințării cu iadul când în primul rând avem un iad pe pământ, viața și lumea pe care Dumnezeu s-a lăudat o veșnicie că le face și uite ce-a ieșit, un penitenciar unde trebuie să plătim cu sănătatea și cu viața neajunsul de-a ne fi născut ! Pentru ce de frica Dumnezeului curent și capricios la culme, noi, cuminți trebuie doar să ne rugăm pentru iertare, ignorând că totul e greu și ne doare, ignorând și răbdând stoici orice of și suferință îngăduie Dumnezeu cu noi ?
43) Cum putem ignora că suntem părinți și cum putem ignora că suntem copii...? Bănuiește oare Dumnezeu cât de egal de greu ne e să fim și părinți de copii și copii de părinți ? La această întrebare răspunsul nu se poate da decât cu inima frântă și cu lacrimi pe obraz ; pentru că ambele variante, de-a fi părinți de copii sau copii de părinți sunt inacceptabile și insuportabile omenește privind drama inexorabilă de a ne iubi unii pe alții până când moartea de boli sau de niște accidente nefericite și stupide ne va despărți. Nu se poate răspunde și protesta prin cuvinte la tragedia umană ce rezultă din startul acestei lumi dat de Dumnezeu prin Creație cu un click ratat și atât de malefic ; ci numai prin lacrimi putem să ne răspundem singuri și în tăcere tuturor întrebărilor fără răspuns, singura ripostă blândă contra deznădejdii umane cosmice programată cu știința, inițiativa și îngăduința celui Atotputernic. Atotputernicie înseamnă forță discreționară și totalitară, talaz și torent de stihie oarbă a naturii opozabilă la tot ce există bun sau rău, omorând totul în cale ca un uragan, ridiculizând gândurile și sentimentele noastre când mai bune, când mai rele, arătând biciul atotputerniciei divine, mujicilor robi ai Lui Dumnezeu, oamenii supuși și credincioși, îngenuncheați și cucernici în toate ocaziile cerute de religie. Argumentul atotputerniciei și forței Lui Dumnezeu duce în derizoriu și ridiculizează orice forță a argumentelor dorințelor, neputințelor și simțămintelor, plânsului și râsului nostru, fanteziilor și plăcerilor noastre constituite în ceea ce s-ar chema bucuria vieții denumită de Dumnezeu deșertăciune. Suntem vulnerabili și pierduți în fața Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supuşenia fără cârtire față de ea ne e singurul lux ce cu frică ni-l permitem în sărăcia noastră existențială de foști și actuali oameni de grotă doborâți moral de aceleași temeri și superstiții ca în preistorie, cu tot progresul științei, tehnicii și conștiinței sociale moderne. De aceea în continuare în acest secol al vitezei și al megabiților ne facem cruce la orice răspântie unde sunt biserici și troițe, la orice stihii și fenomene ale naturii care înspăimântă creatura și în final ne apărăm de nepăsarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi și cruci zadarnice în ritualul stupid al supunerii și obedienței față de vidul universului numit generic Dumnezeu. De aceea aș fi vrut să fiu un sculptor ; și să cioplesc în marmură un chip disperat de părinte sau de copil care plâng unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz ; lacrimi de marmură pe obraji de marmură contorsionați de plâns ; lacrimi care nu se pot șterge fiind de piatră. Cum e să fii părinte de copil și să știi că după Dumnezeu ești al doilea responsabil că l-ai adus pe lume și l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, periculos, letal, adică l-ai condamnat și l-ai pregătit pentru moarte ? Pentru ce să crezi într-un Dumnezeu care a inventat o lume în care tremuri în orice clipă pentru soarta copilului tău, să nu i se-ntâmple ceva rău ce oricum știi că probabil i se va întâmpla și că oricum nu poți evita...? Vezi episodul cu Ionuț, copilul mâncat de câini într-un parc din București, poveste tragică despre care Dumnezeu sigur a aflat și era undeva atunci, în Cer, în Rai, servind o dulceață de trandafiri paradisiaci și-un pahar brumat de apă rece cristalină de izvor... Căci Lui Dumnezeu îi place apa de izvor din Rai, nu apa cu nitriți din fântânile poluate de la care unii bebeluși de la țară se înnegresc când li se face laptele praf cu ea.
44) Pentru orice tragedie care ni se întâmplă Dumnezeu are pregătit un întreg arsenal de ambulanțe, mașini blindate și utilaje de comando, gărzi cu mascați înarmați până-n dinți care să spulbere dușmanilor și tâlharilor noștri intenția de a ne veni de hac ; numai că de fiecare dată coloana de comando divin e în pauză de masă sau de siestă după masă și cu cătușele pentru hoți legate la centură și armele puse la rastel mai trag câte un pui de somn la volanul mașinilor blindate sau joacă o şeptică ori un macao până se termină programul, iar hoții care ne-au dat în cap, fug pe lângă ei fără probleme cu gențile și portofelele noastre. Întotdeauna hoții fug pe lângă Dumnezeu cu portofelele noastre iar dacă noi le facem semn hoților că au uitat să ne fure și banii din celălalt buzunar sau le întoarcem și obrazul celălalt să ni-l pocnească și să ne spargă măselele și învinețească ochii rămași întregi, cu atât mai creștinesc și bine va fi pentru Dumnezeu care va consemna pozitiv cu cerneală divină totul în cartea faptelor noastre bune și creștinești. O, cât se îngrijorează și frânge Dumnezeu pentru noi și durerile noastre, numai că asta nu ne ajută practic cu nimic în încercările vieții noastre căci niciodată nu primim nimic, nici un semn, nici un email din Rai despre opinia Sa la dramele noastre și părerile de rău divine, dacă are păreri de rău pentru tragedia umană, ceea ce nu cred căci dacă îi păsa de suferința noastră Dumnezeu ne-o făcea necunoscută și imposibilă. Singuri ne vindecăm de viața cu ororile ei pe care Dumnezeu ne-a trântit-o în cap ca s-o trăim. Tot anticorpii noștri ne vor curăța de microbi și viruși în măsura în care pot și tot timpul va șterge vânătăile ochilor după ce ne-au bătut și prădat tâlharii. Va spune probabil Dumnezeu că mai de folos ne va fi în Cer să fim acum bătuți și scuipați, iar de Ionuț, copilul mâncat de câini, că s-a făcut direct înger, altfel, dacă nu-l mâncau câinii, nu se făcea înger, avea neșansa să se facă mare, să devină ateu, deci să ajungă în iad. Ce explicație seducătoare, obraznică și imorală să induci unui părinte explicația divină că al său copil pierit prin moarte năprasnică s-a făcut înger în Cer chemat de însuși Iisus care a spus : "Lăsați copiii să vină la mine !" Ce usturător îndemn pentru gândurile unui părinte care totuși ar prefera un înger în minus în cohortele nesfârșite ale Raiului, spre paguba Lui Dumnezeu care nu-şi va mai putea pune la insectarul divin sufletul încă unui copil sfârtecat de câini, dar mama sa îl va mai putea în continuare strânge la pieptul ei pentru liniștea inimii de părinte ! Și cum e să fii copil de părinte și să știi că într-o zi cel ce ți-a dat viață, mamă sau tată va face accident vascular cerebral și va paraliza, iar din patul de spital când îl vizitezi te va întreba sclerozat, schizofrenic și decrepit cum te cheamă și dacă ai pregătit banii pentru doctor deși i-ai mai spus de cinci ori că da și totul e în regulă când în schimb știi că peste o săptămână sau două îi vei cumpăra sicriu mai ieftin de brad cu 300 lei, vei plăti taxa de înmormântare 200 lei și capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul că moartea ne-a consumat până dincolo de limita răbdării noastre, ea s-a acutizat în conștiința noastră și cauzele și urmările ei ne irită și exasperează la culme prin suprauzitare și molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului și opacului destin al neființei și tragediei programatice cu care suntem agasați de-o viață de Dumnezeu, Creatorul și lichidatorul nostru.
45) E cu neputință să murim atât de mizerabil ca năpârcile, șoarecii și gândacii de bucătărie. Să fim striviți sub bocancul destinului nostru iremediabil dramatic e imposibil a crede că se poate judecând după emfaza cu care își clamează Dumnezeu iubirea, grija și asemănarea cu noi după chip și ființă. Chiar a vrut din start Dumnezeu să își ucidă oamenii creați ? (bănuiesc că știa, omniscient fiind, ce se va întâmpla cu Adamii, cum îi vor greși și cum îi va alunga din Rai și-i va face muritori). Dumnezeu știa dinainte că Adamii nu-L vor asculta dar le-a dat liberă voință, liber arbitru cum se spune, i-a lăsat să greșească, ca apoi să vină să spună că au păcătuit și plata păcatului este alungarea din Rai, adică în ultimă instanță moartea, căci în Rai trăiam veșnic dar pe pământ ca și păcătoși trebuie să murim. E incredibil cum pentru naturalul impuls omenesc de a dori să cunoască și să învețe mâncând simbolic un măr din Rai, Dumnezeu consideră că au făcut un păcat, fie el și păcatul neascultării ; drept pentru care a trebuit să fim alungați în bejenie din Rai, să ajungem în locul nostru de surghiun pe pământ, să păcătuim în continuare căci tot ce Dumnezeu a creat în jur e ispită și păcat, să facem în acest fel umbră pământului vreo câțiva ani și să murim ; apoi această dramă a vieții nici pomeneală să se termine cu ocazia morții : urmează coșmarul lumii celeilalte unde sufletul îți hălăduieşte o veșnicie printre stele și galaxii, fiind relocat ori în Rai la plăcere, ori în iad la osândă, după cum în viața de carne ai optat după singurul ideal uman disponibil care suscită interesul uman, între biserică și cârciumă. Dacă ai mers la biserică vei trăi veșnic în Rai la plăcere ; dacă ai mers la cârciumă sau ai făcut amor de plăcere și nu doar pentru procreere, ori cu femeia altuia, ori fără cununie, înseamnă că ai păcătuit și vei țipa de durere arzând etern în focul cel veșnic, alături de criminalii cei mai odioși.
46) Ai căpătat mulțumită dărniciei Lui Dumnezeu liberul arbitru de a opta între Rai și iad, între a fi credincios sau ateu. Astfel, liberul arbitru e o minciună și o bomboană otrăvită câtă vreme uzând de el în ipostaza necredinței și ateismului ești condamnat de Dumnezeu la iad de unde îți spusese în scripturi că spiritul democratic divin e sublim : potrivit lui, liberul arbitru e un dar divin cu care oamenii au fost binecuvântați de la Facerea Lumii. O minciună și o prostie vădită prin analiză logică ; pentru că potrivit liberului arbitru, un fruct otrăvit, dacă nu-L alegi pe Dumnezeu vei muri cu un renume prost în această lume dar mai ales în cealaltă. Moartea capătă astfel valențe cosmice și înfiorătoare ; ea nu se mai termină cum am avut iluzia că pe pământ închizând ochii și bătându-ți în cuie capacul sicriului ai scăpat murind odată după sorocul tău. În legile și interpretarea divină dacă ești păcătos, când mori, mori perpetuu : trebuie să privești moartea ca pedeapsă și nu ca act biologic natural care i se întâmplă unui exemplar biologic la timpul cuvenit al defectării și disfuncției ce vine când mecanismul biologic a expirat. În optica divină, păcătoșilor muribunzi li se pregătește o moarte dinamică, moartea devine vie doar pentru ca damnatul să-şi păstreze simțurile pentru a simți durerea eternă a pedepsei divine. Dar pentru că Dumnezeu este antiseptic, inteligent și lucrează cu mănuși, El lucrează sub acoperire : Dumnezeu nu omoară cu mâna Sa ; altfel și credincioșii fervenți ar vedea că e criminal ; pentru a nu lăsa urme Dumnezeu și-a inventat diavolii, torționarii Lui. Inventând aceste batalioane represive Dumnezeu a semănat frica printre creaturile numite oameni, singurele primate capabile să dezvolte o frică generată de închipuirea propriilor neuroni. Celelalte primate inteligente nu se sperie de întunericul junglei și nu visează agresori de care să se sperie ci cel mult visează mai multe banane sau alune pe care să le culeagă din copaci și se sperie de agresori când aceștia mârâie și zgâlțâie efectiv copacul să cadă în colții și ghearele lor. Suntem singurele primate cărora Dumnezeu le-a dat o vedenie numită diavol ca prin promisa lui represiune să stea cuminți și să nu deranjeze ordinea divină cu pocinoage și neascultări.
47) Pentru că Dumnezeu era prea frumos și nu ne puteam speria de El păcătuind, Dumnezeu a inventat diavolul ca o sperietoare de ciori exemplară, ca oamenii să nu mai greșească. Diavolul nu reușește însă să sperie criminalii și tâlharii iar dacă ești ateu și te-au omorât bandiții, TU vei ajunge în iad iar criminalii și mamele lor dacă se vor ruga și posti pentru ei plânse și despletite, au ocazia să îi ierte Dumnezeu și să ajungă în Rai, căci Dumnezeu cum știm nu vrea moartea și pedeapsa păcătosului ci îndreptarea lui. O asemenea nedreptate făcută omenirii cu mâna perfidă a diavolului face să credem că bunătatea părintească ori pasiunea artizană a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat atât de jalnici și atât de vulnerabili diavolilor sunt undeva în mulțimea atitudinilor cinice și iraționale, machiavelice. N-avem acces a înțelege pentru ce au fost introduși diavolii în sistemul lumii Sale creată de Dumnezeu și pentru ce nu i-a destinat exclusiv ca gardieni de represiune a criminalilor și tâlharilor damnați pe bună dreptate etern la iad. Iată că diavolii au și misiuni speciale de ispitire și tulburare a oamenilor, de alterare a stării lor morale și civice naturale, astfel încât există cu voia Lui Dumnezeu preoți și călugări ispitiți de diavol la greșeală, nu mai zic de cei mai puțin bisericoşi care cad lesne pradă acestor agenți ai întunericului și represiunii care i-a deghizat Dumnezeu în unii oameni de lângă noi astfel încât să ne cauzeze neputințelor noastre omenești și cei mai mulți să pierdem startul în competiția pentru Rai, și chiar dacă n-am omorât, tâlhărit, escrocat și furat pe nimeni, să fim de-a valma încărcați în marfarele morții către iad, alături de criminali, de criminalii noștri și ai copiilor noștri care vor plăti și ei pentru că tăgăduiesc credința în zeul oficial al timpului curent numit Dumnezeu și în dreptatea Sa consfințită prin religia curentă. Cele zece porunci și alte o mie de învățături și îndreptări divine sunt bune, dar iată că sub litera lor de foc, sunt ineficiente. Căci Dumnezeu se adeverește că nu ne iubește viața de carne din care ne-a făcut dintâi, deoarece vom trăi până la moarte într-o lume barbară, odioasă și sinistră, plină de criminali, tâlhari, hoți și bandiți pe care nu-i mai interesează cele zece porunci și nici alte o mie de porunci și învățături divine, astfel încât un sfert din lume, exploatează, înșeală și oprimă celelalte trei sferturi care nu mai apucă să trăiască și să se bucure de viața asta și lumea asta vie, rămasă exclusiv a hoților și criminalilor, și ridică ochii către Cer la lumea cealaltă a morților, destinată compensării celor oprimați.
48) Chiar și dacă nu-ți place acest model denumit Facerea Lumii, de existență antagonică a creaturilor veșnic beligerante unele între altele în lumea creată de Dumnezeu, ai păcătuit fiind acuzat de blasfemie că găsești nod în papură creației Lui Dumnezeu, fapt pentru care ești apucat în clipa morții de haidamacii gărzii divine și încărcat în marfarele morții către iad alături de criminali și hoți, cărora nu le pasă nici acolo, tot mai pun de-un barbut și de-o babaroasă acolo într-un colț de marfar, sub ochii tăi triști cărat în marfarul de vite către iad. Vei pleca în iad și mai ai puțin timp, hurducat între scândurile vagonului, în picioare, înghesuit cu toți cei păcătoși care n-au postit și nu s-au spovedit preotului, să te gândești siderat și cu greață cum Dumnezeu a putut crea efectiv prin atotputernicia și măiestria Sa creatoare această stupidă și nondivină stare de lucruri. Noi eram absolut convinși și credeam că Dumnezeu nu ne poate face să greșim în lumea asta și că e un nonsens să ne fi dat liberul arbitru să greșim și păcătuim cum am păcătuit și că Dumnezeu ar fi trebuit să aibă în minte scenariul greșelilor noastre imputabile și ne-a lăsat intenționat să greșim și nu-nțelegem cum a considerat Dumnezeu că ne-a fost scris să greșim și nu a umblat la acest destin al nostru ascunzându-se după alibiul generozității că ne-a dat liberă voință să alegem Raiul sau iadul, stratagemă divină perfidă și otrăvită, greșită, merită să ne amețească conștiința de a nu mai sesiza că Dumnezeu nu are cum exista cu o lume ratată la picioare și mai mult decât atât, damnată chiar de El în iad când nu i-a mai convenit.
49) Cum de n-au avut oamenii norocul, după cât Îl visează, să aibă parte reală de un Dumnezeu real care ar fi putut berechet să își probeze mila, grija și bunătatea părintească pentru noi prin cuvinte și acțiuni clare, puține, logice, palpabile și dovezi pe măsură, ca să fi văzut noi limpede că trebuie și putem să ne simțim Prinți apărați și privilegiați ai Sfinției Sale, că nu murim și nu putem muri ca și câinii, ori mai grav, că nu murim când vor câinii, că nu mor preoți în lagăre naziste, ori uciși de torționari în închisori comuniste, cu barba, dinții și unghiile smulse de vii ; și exemplul tragediei umane trecute, prezente dar și viitoare poate continua căci în continuare omenirea va avea parte sub autoritatea Dumnezeului curent de întreg arsenalul de tragedii care au fost de la Facerea Lumii. Gândind rațional că ne-a făcut un Dumnezeu, noi nu credeam și scontam în veci că putem muri vreodată ; și uite cum murim în draci când credeam și speram că doar șoarecii și năpârcile nu e bai să putrezească și să devină hoituri împuțite. În schimb vedem că noi, os divin, cu sânge domnesc și regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa regească, murim în draci și putrezim de-a valma și ni se împuțesc hoiturile la fel cu ale stârvurilor de câini de prin bălării ori dintre șinele de tren.
50) Să nu-mi spuneți că sufletul e salvat și o ia razna și aiurea, hărgălaş și incognito cu o floare la ureche în drumul stelar către plăcerile Raiului și Slava Lui Dumnezeu, uitând placid de trupul care tocmai a fost sfârtecat de tren sau răpus de o boală. Îmi este greață să știu că am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru împuțit în sicriu de care uită cinic și iresponsabil în goana lui către Cer și către Dumnezeu. În Talentu-i divin în făurirea lumii și a noastră Dumnezeu putea să ne scutească greața existențială de toate necazurile și ororile și să folosească un scenariu mai plăcut, igienic și serafic pentru soarta noastră ca și creațiuni speciale de carne și cu adevărat diferite și superioare față de tot regnul animal tot de carne dar profan și ignorant prin natura speciei. Vedeam și noi barem că suntem sfinți de vii, că suntem pui de Dumnezeu, vedeam și noi această rezervare, privilegiu și influență a Lui Dumnezeu și vedeam direct și fără dubiu că suntem destinați Raiului căci avem de Tată pe însuși Dumnezeu. Raiul pe pământ era posibil ; numai Tatăl nostru să fi vrut ; numai Dumnezeu să ne fi scutit de primele Sale două rebuturi, Adam și Eva, ca să nu plătim toți la infinit pentru păcatul lor originar... Și eram mai fericiți fără Adam și Eva, fără crima Cainului cu Abel, fără sacrificiile și arderile detot de prin preistoria obscurantistă. Prima dată să fi făcut Dumnezeu pe Iisus, că așa era mai logic și normal. După Iisus să ne fi făcut Dumnezeu pe noi, oamenii, că era mai logic și dumnezeiește să fi fost cu toții frați ai Lui Iisus după Tată, buni, drepți și sfinți precum Întâiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus și nu Adam și care sigur nu ar fi furat mere din Rai și nu ne-ar fi învățat ca Adam și Eva șarlatania și furtișagul. Vedeam că eram sfinți ; credința ne era inutilă ; ea e necesară doar pentru mujicii manipulați de ciocoii și zbirii lor. Trebuie să crezi în boierul și ciocoiul tău care te ține şerb pe moșie și-ți dă o traistă de mălai pe lună. Dacă nu crezi în ciocoi, înseamnă că ești un posibil cârcotaș care îl poate săpa ; de aceea ciocoiul, dacă nu-i ești servil, deci credincios, te simte și te omoară. Deoarece au fost și sunt atâția ciocoi pe lumea asta oamenii și l-au imaginat pe Dumnezeu ca pe Ciocoiul suprem al universului și frica de Dumnezeu este frica acutizată și exponențială a omenirii care întotdeauna a fost împilată în istorie de ciocoii vechi și noi din toate timpurile.
51) În relația cu Dumnezeu oamenii nu sunt decât niște șerbi și pălmaşi legați de pământul Boierului suprem, cerșind întruna milă, îndurare și pâine. În relația cu Dumnezeu nu putem fi liberi, demni, fericiți și onorați ; pentru că suntem supuși și robi și ne trebuiesc genunchi doar pentru îngenuncheat și jurat supunere. Supuşenia și robia stau frumos doar câinilor credincioși ; doar ei sunt sublimi atunci când dau din cozi și au credință și dragoste pe veci pentru stăpânul lor, nu contează dacă e un om onest, civic și moral, ori criminal și bestie. Câinii nu simt morala din om ci doar nevoia de a fi loiali odată pentru totdeauna unui stăpân, oricine-ar fi el. Noi nu trebuia să fim câini supuși Lui Dumnezeu ; trebuia să-i fim copii, amici ori prieteni ; trebuia să fi avut ab initio statutul privilegiat de sfinți și prinți ai Lui. Pentru Oamenii Sfinți ai Lui Dumnezeu, dacă El ar fi catadicsit să ne facă AȘA, era de ajuns EVIDENȚA că suntem rude ale Lui Dumnezeu și nici o altă mijlocire ori promisiune paradisiacă mai mult nu trebuia să ne complice timpul scurt al vieții. A fi rege și a promite prinților tăi un trai princiar e pleonastic. A fi copii ai Lui Dumnezeu și a ne promite El Raiul e un nonsens, când așteptam după moștenire și după înrudire cu Dumnezeu să trăim în Rai după toată logica ereditară că din gândurile și mâinile creatoare ale Lui Dumnezeu ne tragem. Și pentru asta ni se rupeau nasturii de la cămașă de fală și mândrie, ce Dumnezeu măiastru ne-a făcut și ce soartă princiară ne-a dat, scutiți de grozăvii, de urât, necaz, lepră și zeamă din cadavru care să se scurgă numai din câini morți prin șanțuri, oamenii să nu putrezească, să fie ca aurul, ca platina, să nu ruginească și să se dezintegreze, să nu devină hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, în întunericul sicrielor cu cruci și flori deasupra. Ce fel de copii destructurați și avortați ai Lui Dumnezeu suntem morți în sicriu ? Iată de ce oamenii vor înțelege cu amar că n-au fost făcuți de Dumnezeu niște Oameni Sfinti ci niște năpârci penibile nedemne de statutul de Creație Divină. Și astfel, toți își vor lua lumea în cap și vor face greva morții cum spuneam. Va fi o opoziție constructivă a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta să mai îndrepte măcar ceva dacă are pretenția că există ori a existat vreodată.
52) Pentru ce Dumnezeu se ocupă cu atâta pasiune de moartea noastră atât de ceremonios și erudit ? Căci nu vedem nici o rațiune pentru care am fost scoși din pacea și neantul neființei de Dumnezeu dându-ne viață ca să trăim fără un scop precis și trainic deontologic și valoric, doar în dureri, boli și lacrimi un număr de ani apoi să murim insignifiant și etern, să ne întoarcem lipsiți de puteri în neantul din care-am ieșit, numai ca Dumnezeu să facă experiența bolilor și durerilor trupești pe trupurile noastre de cobai. Nu înțelegem pentru ce dacă moartea, destructurarea și neființa e soluția cea mai la îndemână rezervată de univers și legile fizicii, chimiei și biologiei, a mai avut vreun rost ca Dumnezeu să aprindă prin viețile efemere și vulnerabile ale fiecăruia din noi câte un bec slab în imensitatea beznei universului ca să ardă preț de o clipă efemeră apoi să se stingă ca și cum n-ar fi fost. Pentru tot acest neînțeles cu care Dumnezeu s-a ocupat în univers bătându-şi joc de niște entități care suntem cărora ni s-a zis ființe, scoțându-ne și băgându-ne în neant fără vreo logică, ca pe niște rufe în balia experiențelor cosmice ale Lui Dumnezeu, zicându-se pueril, incoerent și inexplicit că ceea ce s-a făcut din pământ, în pământ trebuie să intre, pentru toate acestea se va instaura în întreaga omenire o adevărată lehamite față de suferință, nedreptate, boli și moarte, această aparent normală dar pentru oameni pe nedrept denumită trebuință a firii de a muri creștinește de cele mai multe ori în chinuri groaznice de dureri ale bolilor, căci nimeni nu moare cu inima senină și o floare la ureche decât poate asceții și pustnicii cei sporiți în credință pentru care moartea e-aproape o bucurie vie și sinceră, un eveniment normal aducător grabnic de întâlnire și rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniște și mântuire neapărat postumă.
53) Pentru noi ceilalți care nu suntem călugări și pentru care viața nu ne e atât de lesne indiferentă și n-o privim ca pe un stagiu cotizant formal și ieftin pentru Cer, pentru noi cei care mai simțim trebuința necesității bucuriei vieții, a clipelor ei de dorită și visată dulceață a trăirii, moartea o resimțim ca pe un inconvenient și o tragedie, o lovitură vrând nevrând, lovitura supremă de fapt. Noi plângem și ne smulgem părul din cap la înmormântări, nu-i așa ? De aceea, toți oamenii vor refuza să mai moară așa pur și simplu și normal cum se spune că e, vor dori niște explicații și compensări în sfârșit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentați de îndoctrinarea religioasă și din comoditate și inaptitudine a firii nu vor nici o explicație clară de la Dumnezeu și nici o motivație pertinentă, preferând să primească de la Dumnezeu moartea și durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul răbdării lui Iov, ca pe un bir natural, legic și lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic și prețios pe care ni-l face Dumnezeu, căci toți suntem infinit respectuoși și docili față de tot ce ne dă sau nu ne dă Dumnezeu și spunem stoici și exuberanți formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat..."
54) Totul, toată această răbdare autoflagelantă o vom înghiți până într-o zi când oamenii se vor crispa și vor tace, în rumoarea scrâşnetului lor de dinți simțind manipularea cosmică și inconsistența perimatelor, nefundamentatelor, îndepărtatelor inuman promisiuni serafice, se vor sătura pur și simplu de tot și de toate și vor începe să facă inevitabila grevă a morții. De ce ? Pentru că nimănui nu-i va mai conveni să mai moară așa pur și simplu, atât de similar ca orice jivină necuvântatoare, atât de insignifiant, ieftin și inuman, nesolemn și fără un sens pertinent și credibil, pretabil speciei umane inteligente. Căci să fii om, ființă inteligentă, singura primată care a ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, să fii om, singura ființă din universul cunoscut care a devenit conștientă de sine, de universul însuși, de materie, timp și spațiu, de relativitatea lor, de infinit și de existența unui Dumnezeu în al cărui chip și asemănare voiam să sperăm că ne oglindim atât de similar dacă nu identic, și să continui tu ființă lesne muritoare a crede că e normal să mori și să sfârșești identic, la fel de sumar biologic și mizerabil, precar ca orice năpârcă și sălbăticiune necuvântatoare, atât de diferit și mizerabil față de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arăta prin exemplul Său cum se moare divin, util și frumos dumnezeiește, înseamnă să ratezi irepetabila șansă de-ai cere totuși Lui Dumnezeu, ruda noastră de gradul zero să ne arate un spectacol și o demonstrație mirobolante : Să ne arate cum se moare ! Să ne învețe Dumnezeu cum se poate muri ușor și suportabil dacă vrea să-L credem pe cuvânul de onoare că a muri e creștinesc, e frumos și e dumnezeiesc, e captivant și savuros ca idee și drept compensare te așteaptă Raiul. Dacă Dumnezeu ne-ar arăta cum moare El, cum nici măcar nu ne-a arătat cum trăiește, am învăța să prindem drag a muri și a simți ce frumoasă și sublimă e pilda demonstrativă de deces a Lui Dumnezeu pentru noi cum ni se spune că e tot ce amintește de orice centimetru pătrat de spațiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu, gestionarul de monopol, specializat și exclusivist al morților noastre.
55) Să ne arate mai întâi Dumnezeu cum boala și suferința e bună și frumoasă pentru El, și cum le-ar suporta în primul rând El pe pielea Sa divină, să ne arate cum s-ar îmbolnăvi și El ca să credem că și noi are vreo noimă și trebuie să ne îmbolnăvim. Să ne arate Domnul cum ar tuşi El în cascade până la asfixiere, cum ar vomita El de greață după tuse seacă de astm și cum ar muri El mai întâi, frumos, divin, acceptabil și elegant, eroic și încurajator, echivalent și îmbărbătător pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri și noi împăcați și liniștiți. Constatăm că Tatăl nostru nu vrea să moară și rabdă să-i murim noi toți copiii Lui înainte-i. Cât de tare trebuie să-i fie inima Lui Dumnezeu când vede cum în fiecare zi îi mor mii de copii în întreaga lume de foame și de malarie, odată la șapte secunde câte un înfometat copil scheletic al Africii cum închide ochii de inaniție cu muștele adunate puzderie în ochi și pe gura căscată pentru nevoia unei îmbucături de mâncare, când ne-a anunțat Dumnezeu în scripturi că a avut un plan frumos și responsabil cu noi și lumea, o relație cu fiecare ființă, un plan genial și divin care ne seduce într-adevăr a fi atât de credincioși și smeriți, atât de pravoslavnici !
56) Din frondă față de tragedia umană a foamei, malariei și războiului poate că era etic ca Dumnezeu să se sinucidă și învie în fiecare zi ca să arate că simte la fel ca noi și e solidar și plin de afinitate și empatie până la a se confunda cu tragedia umană. Totuși, nu ne-ar fi făcut plăcere să Îl vedem pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu, bătrân, bolnav și muribund de foame sau malarie. LUI îi place să ne vadă așa. Dumnezeu a ales pentru sine să NU sufere deci să NU moară. Cum poate rezista moral ca să-i moară toți copiii, de la Facerea Lumii și să nu facă nimic să schimbe această paradigmă funebră ? Cum nu poate muri Dumnezeu, însuși El, nu Iisus care a fost un om și a murit ca un om, ba încă în chinuri cumplite și vădit inutil deoarece lumea nu s-a îndreptat cu toate păcatele și relele ei ? Dumnezeu ar fi putut să moară pentru noi, ar fi putut s-o facă pentru instruirea noastră, direct și demonstrativ. În schimb a dispus ca din osul divin cu sânge albastru de sfânt să moară cel mult Fiul Său Iisus acum două mii de ani, să moară ca și noi, ba și mai chinuit chiar. Nici nu știm dacă nu e grotesc să mulțumim pentru această demonstrație a morții Lui Iisus. Că a fost un spectacol macabru și inutil o știm. Oamenii nu s-au mântuit. Același iad e și pe pământ și-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba așteptăm etalonul exemplu de moarte frumoasă și exemplară al Lui Dumnezeu. Dacă cu Iisus n-a reușit să ne învețe să murim cât și să trăim frumos și dumnezeiește, Dumnezeu nu-și poate permite disconfortul de-a se îmbolnăvi și muri de cancer din frondă cu noi și El însuși se menajează zdravăn punându-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvântatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii a morții și neființei. Căci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are în intenție, pentru că ARE putința regească și boierească de-a se proteja, de-a alege varianta cea mai bună și confortabilă cum toți boierii aleg luxul și comoditatea iar greul vieții e pentru mujici și troglodiți fără carte și fără parte. Astfel că noi, amărâții universului, muritorii numiți oameni, amăgiți cu statutul jenant de fii și robi ai Lui Dumnezeu pe care ne-a făcut din lut și s-a murdărit definitiv pe mâini de soarta noastră scoțând-o din neant, ne pare un pic rău că Dumnezeu pentru Sine și-a ales egoist o soartă boierească și privilegiată iar nouă, copiilor Lui ne-a hărăzit mizeria și precaritatea bolii și morții destinată întregului regn animal sau vegetal necuvântător.
57) Măcar copacii mor în picioare, mormântul lor e-n lumină și în soare, iar noi, fii de Dumnezeu făcuți din lut peste care s-a suflat duh de viață suntem ascunși sub preș în pământ în sicrie inutile, improprii morții unor pui de Sfânt și odrasle de Dumnezeu. Și dacă totuși trăim și murim în chinuri se pare că n-o facem în zadar. E mâna Lui Dumnezeu aici. Se pare că Iisus nu mai poate fi răstignit a doua oară, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuința și tabietul acesta ca din când în când să asiste la o răstignire exemplară. Noi toți oamenii, luați în masă, cu bolile, dramele și morțile noastre, suntem un Iisus răstignit a doua oară, priviți de un Dumnezeu plictisit, singur spectator pe arena morții. Până când și de ce tot acest interminabil spectacol funebru...? Cu cât n-o vom ști vreodată cu atât vom ajunge la o saturație și loviți de morbul deznădejdii imediate îl vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca să nu mai sufere fizic și să nu se mai chinuie inutil de-o veșnicie ca un cal cu picioarele rupte. Iată, nu numai Iov cu bubele și necazurile sale poate fi grăitor Lui Dumnezeu, că putem fi suficient de grăitori Lui Dumnezeu și noi cu bubele și necazurile noastre. Apoi, fiindcă nu mai putem da înapoi din această emulație, frenezie și erezie a celor prea mult și inutil loviți de tragedia cosmică a vieții vom trece toți hotărâți să facem greva morții. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi și noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu să aibă legi favorabile și să facă ceva bun și pentru noi muritorii de rând aflați în greva morții. De aici disperarea noastră a pământenilor va exploda ca o supernovă experimentând inutil greva foamei, a nașterii, a morții. De aici și până la Revoluția morții nu mai e decât un pas, despre care voi vorbi în episodul următor. Ca o avanpremieră vă pot spune că greva și revoluția morții vor fi învinse de comandourile și serviciile secrete ale Lui Dumnezeu care învinge mereu tot ce este viu, iar omenirii, încurajată de răzmerița sufletelor din Rai despre care se va auzi și pe pământ, nu-i va mai rămâne, ca o concordie cu frații lor morți din Cer decât să intre în greva înmormântării, ultima soluție.
