AM AFLAT CUM A FĂCUT DUMNEZEU PĂMÂNTUL ȘI STELELE
1)
Am aflat cum a făcut Dumnezeu pământul și stelele, a spus să fie, și au fost ; la fel și cu oamenii, dar cu oamenii a ieșit o poveste foarte urâtă. I-a făcut din lut, a suflat peste ei și duh sfânt, absolut tot ce trebuie și le-a spus : "Trăiți !" ; și ei trăiesc dar tot nefericiți sunt. Dacă stelele ar avea gură să vorbească, tot ar urla și ele de nefericire, noroc că sunt mute și mai explodează și ele din când în când, și noi credeam că le-a făcut Tatăl nostru veșnice, pentru cerul nopții noastre, odată pentru totdeauna ; când colo, și stelele pier ca și oamenii care trebuiau să fie fericiți dar îndeobște sunt triști. Am aflat de ce e nefericită omenirea. Omenirea e nefericită pentru că se droghează. Ea nu se droghează cu droguri ci cu medicamente. Ea nu se droghează cu medicamente alopate, nici homeopatice, nici naturiste. Sunt două medicamente care sunt mai tari și mai eficace decât orice drog sau morfină. Unul din ele este dragostea, amorul, pasiunea dintre oameni, altul este dragostea de Dumnezeu. Și contrar tuturor prognosticelor care spuneau că din poveștile de dragoste dintre oameni, cât și din poveștile de dragoste dintre oameni și Dumnezeu ai ocazia rapidă să fii fericit, totuși omenirea nu e fericită. Iubindu-ne unii pe alții cât și iubindu-L pe Dumnezeu mai mult ca orice, nu facem decât să ne drogăm cu o iluzie și constatăm rezultatul că rămânem triști în această viață și nu-i putem dibui bucuria și înțelesul. Cum poate fi omenirea fericită când știe că pe pământ nu se poate atinge acest ideal al fericirii ? Fericirea autentică este imposibilă pe pământ când este atinsă de două stigmate : prețul foarte mare şi scontarea sfârșitului, atunci când fericirea nu mai valorează nimic, nu se poate lua în mormânt. De aceea ceea ce a mai rămas speranță și bucurie a vieții în sufletul omului nu se leagă de fericirea de pe lumea asta ci de fericirea de pe lumea cealaltă. De aceea dacă mergi pe stradă și te uiți la fețele oamenilor, vezi în ochii lor că nu sunt fericiți, vezi că în general majoritatea lor sunt triști și morocănoși. Cum se poate așa ceva, când toată ziua sau noaptea oamenii iau medicamentele adecvate contra nefericirii, medicamente care sunt această îndeletnicire fascinantă a dragostei, medicament în sine care trebuia să aducă fericire omului ? Fascinația dragostei nu le aduce însă fericirea pe fețe oamenilor când iată, deși toată ziua și toată noaptea asta fac : dragoste, apoi, pioşi schimbă registrul și tot cu dragostea se ocupă, cu dragostea celestă ce i-o declară evlavioşi Lui Dumnezeu, ei tot nu pot fi fericiți până la urmă. Fericirea lor e-n Cer ; ei nici nu vor să fie fericiți pe pământ ; se păstrează pentru explozia de fericire din Cer ; iar pe pământ își rezervă numai o atitudine potolită, domoală, știind de la Cartea Sfântă că pe pământ totul este deșertăciune și vânare de vânt iar a iubi cu pasiune ceva din lumea asta în dauna celui mai mic fir de praf din lumea cealaltă este greșeală și păcat. Există însă pe lume oameni care sunt absolut fericiți ; căci ei se țin departe de păcat, şi nu că se țin departe dar își fac un modus vivendi după manualul de religie în a nu păcătui. Ei sunt sectanții şi monahii și sunt fericiți pur și simplu căci sunt îndrăgostiți exclusiv de lumea cealaltă, de promisiunea ei irezistibilă şi își proiectează fericirea totală acolo, iar orice pas care-l pun pe pământ îl pun ca o chezăşie pentru acea lume şi astfel trăiesc și se hrănesc numai din această euforie. Acești oameni au un zâmbet pe buze și o satisfacție în priviri, ei sunt cei care au deprins instinctul a se ridica cu tot corpul la Cer, cu toată inima și sufletul dincolo de nori, acolo unde e Dumnezeu. Abia acest vis la părtăşia cu un Dumnezeu special autonăscut şi apărut din neant ca să le gestioneze lor sensibilitatea şi nimicnicia, le conferă oamenilor sentimentul unei liniști terapeutice și inegalabile în sine. Toți credincioșii simt așa dar ca sectanții religioși și monahii nimeni nu poate fi mai fericit sub aspectul hrănirii entuziaste dintr-o speranță. Ei singuri pot fi deplin fericiți și nu sunt triști din dragoste. Nici monahii nu sunt triști din dragostea lumească pentru că au ales pentru fericirea din Cer anormala abstinență sexuală, iar sectanții religioși dimpotrivă, au ales și pe pământ a se iubi atât de mult încât fac toți copiii posibili matematic, biologic și calendaristic, iar pentru asta, bineînțeles, trec în cealaltă extremă a iubirii și Îi mulțumesc pentru asta Lui Dumnezeu iubindu-L nespus de mult. A fi cast și virgin ca monahii, precum și opusul acestei nerozii, a exagera făcând uz de actul sexual făcând toți copiii pe care ți-i dă Dumnezeu, sunt două fețe ale aceleiași erori ale iluziei unei fericiri complete pe care numai sectanții și călugării o pot experimenta fiind bolnavi de această unică boală a credinței care aduce fericire omului. De ce nu ne-am făcut și noi sectanți sau monahi ca să fim etern fericiți ca ei ? Căci nu vedeți ? Fără o rețetă a fericirii complete ca a lor, niciodată nu știm ce-am pierdut și ne lamentăm toată ziua că suntem nefericiți. Căci nouă, celorlalți oameni, care nu suntem nici vrednici sectanți dar nici cei mai răi păgâni, ci doar oameni pur și simplu, născuți ca toți în pielea goală urlând în scutece din voia Lui Dumnezeu, ca să fim niște efemeri viermi orbi țipând instinctiv la surpriza negativă a extragerii din uterul protector pentru a fi aruncați la contactul violent cu această lume, nouă de ce nu ni se potrivește nici o rețetă a fericirii ? E simplu ! Pentru că ne îndoim de Dumnezeu, adică de domnul tuturor zeilor. Când am mușcat din mărul cunoașterii și am început astfel să despicăm totul în patru ca să vedem ce conține, asta nu i-a plăcut Lui Dumnezeu, căci a intuit simțind că iritați de lipsa-i fizică, vom despica în patru măcar etimologia numelui Său ca să analizăm cine este de fapt cel ce este Tatăl nostru invizibil din acest cer plin de stele atât de evidente. Când am înțeles că Dumnezeu este Domnul tuturor zeilor, Lui Dumnezeu nu prea i-a căzut bine. Căci orice comparație cu zeii pe Dumnezeu Îl irită ; și nici nouă nu ne place atât de mult această comparație, știind că zeii sunt niște închipuiri. Ori ştiind că zeii sunt nişte închipuiri, mintea şi cugetului nostru nu ne dau voie a putea accepta că după logica etimologiei numelui Său Dumnezeu ar fi domnul tuturor zeilor, adică cea mai mare închipuire. Oricum, chiar făcând aceste sforțări să-i acordăm Lui Dumnezeu tot creditul și atenția noastră, tot nu putem fi fericiți : ceva nu e curat la mijloc, ori cu noi și înțelegerea noastră, ori cu conceptul în sine nobil de Dumnezeu care cel mai probabil pare a fi cea mai mare închipuire a tuturor timpuror. Oamenii Îl antropologizează, îi pun însușiri şi interese din sfera gestiunii practicii umane de aceea e clar că Dumnezeu nu avea altfel cum să ne creeze decât după chipul şi înfățișarea Sa. Astfel se adevereşte una din cugetările lui Titu Maiorescu, după care : "Dumnezeu nu este nimic altceva decât omenirea abstractizată, iar conceptul de Dumnezeu, nimic altceva decât conceptul de omenire". Cum oare în pofida conștientizării acestei idei nobile de Dumnezeu, încă omenirea poate fi atât de nefericită și dezamăgită, suferind de însuși decorul și conținutul îmbolnăvitor al acestei lumi și vieți încât trebuie să fii absolut sectant, monah sau bigot, ca drogat cu această îmbărbătare delirantă să poți fi fericit cu un Dumnezeu făcând placid o lume atât de iremediabil sângeroasă ? ; iar noi măcar că înotăm în sângele și lacrimile acestei lumi punând obolul propriului nostru sânge și lacrimi în ea, tot Îl iubim pe Îngăduitorul tuturor acestor realități și din dragoste de acest Dumnezeu ne motivăm moral și emoțional pe interior cu scutul formulei binecunoscute : "Cu Dumnezeu înainte". În lipsa acestei formule ești pierdut ; în lipsa acestei rugăciuni ești terminat ; și nu poți triumfa altcumva în iluzia fericirii așa cum fac călugării și sectanții în egală măsură. Nu știu ce ambiție și schizofrenie a minții ne lipsește să ne facem cu toții călugări și sectanți, deși îi prețuim sau cel puțin simpatizăm. Nu putem să ne predăm cu totul în mâinile Lui Dumnezeu, așa cum o fac ei. Deși știm că pierdem fericirea lor schizoidă, caracterizată numai pe procesele delirante ale unei vieți interioare subiective ascetice, noi nu încercăm această tentație extremă, acest contract cu propria noastră psihiatrie, deci cu Dumnezeu. Ne e frică de acest drog numit Dumnezeu, adică de transcendență și ezoterism, noțiuni abstracte care irită conștiința și rațiunea trează şi pură. Știm astfel că vom rămâne niște nefericiți, doar pentru o clipă de plăcere sinucigașă a lucidității și libertății cugetului liber şi neînvățat la căpăstru, fără nici o obligație a credinței ca obediență silnică prin însuși concept. Pentru prețul lucidității fericirii clipei de față libere de orice contract cu Dumnezeu și ca să scăpăm de stigmatul schizofreniei care va veni oricum mai târziu atunci când sclerotici vom îmbătrâni și ne vom ramoli conform manualului de biologie şi medicină, capitolul "Scleroză în plăci", deocamdată acum am ales dezertarea din ideile oficiale şi ortodoxe ale vremii şi să nu ne prezentăm la apelul de seară al lagărului de fericire care este Raiul unde Dumnezeu ne dă lipsă ca și stăpân de robi ce ne vrea pe toți închiși ca să fim obligatoriu etern fericiți după porunca Sa. Știu, Dumnezeu nu ne vrea băgați cu forța în Rai, de asta a inventat liberul arbitru ca să ne bucurăm de opțiunea propriilor noastre nătângii și ratări ca să facem păcate cu ghiotura spre a da o rațiune şi şansă iadului, această instituție a schingiuirii noastre veşnice. Preferăm această nefericire perdantă pe termen lung, a ști că vom fi băgați fiecare după păcatele noastre, fie în bazaconia Raiului fie în bazaconia iadului, dar deocamdată suntem liberi să rămânem cu această conștiință trează și pură, golită de orice fantasme ale minții care ni-L înfățișează pe Dumnezeu ca pe cea mai frumoasă ființă din univers în pofida inevidenței Sale crase care însă nu scapă de ochiul nostru veșnic treaz și curios din instinct. Cu acest ochi treaz, noi cei necredincioși deci păcătoși suntem pregătiți oricând, dintr-un simț exagerat al dreptății niciodată atinse, de a-i adresa la infinit Dumnezeului infinit de invizibil și mut întrebarea retorică și fără răspuns : de ce nu e dreptate și pace pe lumea făcută și guvernată de El și numai în Cer poate fi ? Din iubire exagerată față de statutul de oameni care nu vrem să fim păcăliți cu basmele frumoase despre o lume imposibilă mai bună și ideală din Cer în care ni se desființează moartea funciară și ni se înlocuiește arbitrar cu o viață veșnică perfect neverosimilă, am riscat pierderea însăși a fericirii eterne a lumii morților, o fericire alienantă cu flux continuu prin care toate cadavrele și carcasele noastre goale de conținut aruncate în gropile din cimitir își neagă această soartă normală a biologicului, salvându-şi cu obstinație conținutul craniilor care a adăpostit toată efemeritatea, ambițiile și vanitățile vieții noastre, ca toate aceste fasoane să se recupereze cu succes cu ajutorul Lui Dumnezeu cum le place oamenilor să spună, în lumea virtuală și supranaturală, antinaturală a morților înviați.
2)
Cine nu crede dintr-un bun simț anatomic, fizic, chimic și științific în morți înviați, ok, acela a pierdut contactul cu lumea bazaconiilor lumii morților înviați și toate senzațiile schizofrenice pe care ți le garantează încă din viață cultul acestei lumi onirice viitoare. Trebuie astfel să-ți accepți eticheta de necredincios, adică acela care este anatemizat şi etichetat a fi cel rău și rătăcit, cel pierdut pentru veșnicie care a ales nefericirea şi rătăcirea, în viziunea credincioșilor. După ei, ca și necredincios ai ales moartea veșnică și normală, deci ai ales necredința, adică normalitatea, preferând să știi că la Înfricoșătoarea Judecată vei fi declarat inapt a cutreiera la infinit Cerul sub forma indefinită și incertă a unor suflete insolente vagaboante vrând să fenteze infinitul și să-i povestească din ce cadavre pieritoare am pornit fiecare și ce ambiție atemporală am ajuns să nutrim fiecare ca şi suflete aspirante la Rai învingând pentru asta veșnicia și timpul, crezându-ne nemuritori. Când nu poți crede în aceste fantasme, când vezi cât de pieritor ești și n-ai cum rezista timpului, munților și apelor într-un cer neverosimil a fi apt să-ți admită și proceseze nulitatea, efemetitatea, vulnerabilitatea și ambiția de a nu avea un sfârșit, devii nefericit. De asta spuneam că omenirea nu poate fi oricum fericită decât dacă se droghează cu iluzia dragostei umane sau a dragostei de Dumnezeu. Alegând să fii neutru, eterogen și neimplicat militant în teritoriul credinței cu orice preț, devii un nefericit conştient şi avizat, devii un nefericit care ştie că e nefericit, spre deosebire de credincios care ştie că e, şi poate fi numai fericit, atât acum cât şi pe lumea cealaltă. Astfel constatăm că majoritatea suntem necredincioşi ; nefiind autentic deci militant credincioși, insatisfacția, nefericirea se vede pe majoritatea fețelor oamenilor, se vede felul cât sunt de nefericiți și indispuşi toți fără o credință insistentă și astfel bolnavă în Dumnezeul care se ascunde de realitate și actualitate și își dedică timpul a fi exclusiv gestionarul morților înviați numiți credincioși. Nu putem să ne facem un scop în sine a ne gândi toată ziua la lumea cealaltă a fericirii, ca monahii și sectanții. Asumându-ne că din asta ni se trage nefericirea, majoritatea dintre noi, numiți mireni mai mult sau mai puțin credincioși nu mai putem fi fericiți nici pentru viața asta, nici pentru cealaltă. E pierderea noastră pe care ne-o asumăm și de aceea dimineață la prima oră, în tramvai sau metrou, secretara cu fața încă umflată de somn numai de zâmbit n-are chef. Mâine dimineață ea se duce undeva la o corvoadă, la ceva ce numește "scârbici" iar nu servici și fața tristă și bufnită dimineața în tramvai o trădează. Munca, viața, lasă pe chipul oamenilor urme de silă, astfel că mina normală sau uzuală a oamenilor este să fie morocănoși, adică triști. Știu de ce omenirea e tristă de-o vecie-ncoa'... E tristă c-a pierdut vremea. În loc să vezi oameni optimiști și exuberanți la tot pasul dimineața grăbind spre slujbele lor, ducându-se la serviciul lor ca la un templu, nu ca la moarte, oamenii parcă au mereu un of, sunt morocănoși, lipsiți de chef, morbizi, fără de sânge-n obraji, vrând să bea o cafea amară să le treacă de toate grețurile, pântecăraiele, obsesiile, grijile și coșmarurile avute de cu seară. Până a se lăsa de fumat, sub presiunea degetului dojenitor al doctorului văzut obsesiv ca o imagine în vis, cafeaua nu avea nici un rost fără o țigară și viceversa. Când totuși te-ai lăsat de fumat într-o zi oarecare, căci și-aşa tot scontai să te lași odată, îți rămâne numai cafeaua, unic prieten apropiat matinal ce te salvează de grețurile, insomniile și angoasele nocturne. Când iar visezi degetul dojenitor al medicului gastroenterolog care ți-a spus clar că nici cafeaua nu-i bună pentru ulcerul cu semne indirecte pe care-l ai, atunci îți rămân numai ochii și fața tristă prin care să scoți și purjezi, ca o locomotivă cu aburi, toate deșeurile sufletești care nu-i dau pace omului.
3)
Astfel, fumând o țigară, iarba dracului, și bând o cafea, laptele dracului, eventual o votcă, apa dracului, ca și om de rând plin de vicii şi păcate nu mai ai șansa, nu atât a fericirii, dar măcar a iluziei fericirii şi transei euforice a omului perfect credincios. Astfel, din această libertate garnisită cu toate senzațiile şi păcatele aduse de vicii ești afundat pe veci în malaxorul nefericirii și tristeții umane. Știu de ce oamenii sunt triști. Ei au învățat din tată-n fiu de la semenii lor să piardă vremea. Și dac-au pierdut vremea și au tăiat frunză la câini, și-au făcut viața de netrăit, urâtă, fadă, ternă și insuportabilă. Știu de ce sunt oamenii nefericiți : Fiindcă au pierdut vremea irecuperabil. În loc să fi făcut ceva mai bun, unii s-au ocupat cu dragostea ; iar alții, imensa majoritate au pierdut vremea cu religia în interminabile și inutile apoteoze religioase față de Dumnezeu. Dacă te ocupi numai cu aceste două chestiuni, dragostea sau religia, pe stradă nu vei vedea decât fețe posomorâte care se duc la muncă dimineața, ori la biserică, cu ochii încă umflați de somn și doritori ori de dragoste, ori de Dumnezeu, necum atenți la munca lor de care le e silă și scârbă oricum, necum atenți la pământ și arealul lui care devine în ochii credinciosului o antecameră scârboasă care nu trebuie prețuită ci trebuie lăsată în urmă fără regrete, să rămână cu cadavrele noastre de unde-a fugit toată durerea și întristarea normală, toată lupta competițională denumită selecție naturală, ca plini de credință să ne transformăm toți în niște suflete avide și nesătule de cosmos și infinit. Cei ce se ocupă cu drogul dragostei și al Lui Dumnezeu au urâțit fața acestui pământ pentru că zăbava visurilor lor de plăcere i-au împiedicat să muncească fără preget și asiduu ca să facă pe pământ un Rai când au unul de-a gata făcut în Cer de Dumnezeu. Din fericire pentru binele omenirii, unor nebuni le-au dat prin cap să schimbe ceva în această stare de plictis și cătrănire a lumii. Sunt nebunii care nu s-au ocupat nici cu dragostea, nici cu religia, îngerii rebeli cum îi numește Pavel Coruț care și-au cheltuit energia să inventeze ceva : fie trenul, fie becul, ori telefonul, insulina, penicilina ori morfina
pentru calmarea durerilor canceroşilor, sau paratrăsnetul pentru protecția enoriașilor care pierdeau vremea în biserici în veșnice și contraproductive rugăciuni de iertare. Dacă toți oamenii de la începuturi și până azi se ocupau cu ceva practic și util, astăzi am fi fost fericiți și cancerul era un guturai simplu de tratat... Nu cu dragostea să fi pierdut timpul, și nu cu religia să zăbăvnicim pe această lume ; căci dragostea e protestul ființei chinuite de tainele universului, taine periculoase în sine vulnerabilității umane pentru care omul caută refugiu și protecție, uitare și terapie în îmbrățișările amorului unde, având în față o ființă pe care o contempli, se șterg temporar din mintea și inima ta frica, angoasa și sila de tot și de toate. Iubind o ființă, uiți temporar că trebuie să mori ; uiți că luxul amorului este un privilegiu al tinereții trupești și nu mai poate fi uzitat de la o vârstă încolo pentru că spectrul moartei cu coasa îți arată obrazul a ruşine, că e indecent să mai ceri iubire și pasiune carnală când trupul îți începe să semene din ce în ce mai mult cu al urâtei cu coasa, devenind plin de riduri, fleşcăit, scheletic, grețos ; şi atunci vine religia și Dumnezeu cu mâna Sa mângâietoare și primitoare, disponibilă a consola și mângâia toate scheletele iminente având și ele dreptul la o iubire, la iubirea disponibilă a Lui Dumnezeu, amantul tuturor scheletelor iminente în ipostaza funestă a cărora ne identificăm toți pe zi ce trece. Marfă expirată și retrasă de pe piața iubirii carnale, a pasiunii și amorului ca drog pentru angoasa vieții, suntem aruncați cu toții de bătrânețe în mâinile primitoare ale Lui Dumnezeu chiar dacă asta înseamnă că trebuie să îmbrățișăm nonsensurile religiei al cărei Împărat, Dumnezeu, ne-a dat o lume de orori, ură și sânge și ne-a spus să trăim și să umplem pământul. Umplând pământul, toți am dat în patima iubirii : unii în iubirea carnală și pasională păcătoasă, iar alții în iubirea pentru Dumnezeu, care e alternativa celor inapți a putea iubi omenește, adică de-a iubi păcătos și liber. Ambele, dragostea și religia sunt pierdere de vreme și de asta suntem nefericiți. Unii nebuni, ar fi lăsat dragostea și religia pentru a consuma timpul făcând viața și lumea mai suportabilă și posibilă. Dar pentru ce să faci o lume mai bună pe pământ din ruinele în care a lăsat-o Dumnezeu de la Facerea Lumii, când este deja o lume mai bună în Cer cu toate porțile și secțiile deschise, gata făcută de Dumnezeu pregătită să ne aștepte lenea și relaxarea ca obișnuințe, habitudini și opțiuni terestre ? Nu contează că ajungem în lumea din Cer abia după ce murim. Ba contează foarte mult, chiar asta ne dorim asiduu : să ajungem în minciuna din Cer și evident doar după ce murim. Căci așa am învățat noi că scrie la Cartea Sfântă : Că trebuie să facem totul, să ne dăm cu bucurie și speranță creștinească chiar și viața pentru lumea mai bună din Cer iar pentru lumea de pe pământ ca s-o facem în mod practic mai bună nu facem nimic pentru că interesul alert este pentru lumea veșnică din Cer. Aceasta, nu numai oamenii, dar chiar Dumnezeu a numit-o înțelepciune și scop al vieții. În două mii de ani de misticism și înapoiere religioasă, am fi găsit, dacă nu ne ocupam cu acest scop închis al vieții propus de Dumnezeu, conținut în toate elucubrațiile mistice, am fi găsit de pildă soluția la problema energetică a omenirii. Un mare schimbător de căldură montat adânc în pământ scufundat în lava care curge neobosit de-o vecie sub pământ sau montat sub razele soarelui, ar fi rezolvat problema căldurii și apei calde gratis pentru toată omenirea, pentru pensionarii executați silit și dați afară din locuințe că n-au bani să-și achite factura la încălzire, ori nu-nțelegem pentru ce n-a dat Dumnezeul bătrânilor abonament gratuit la căldură tuturor bătrânilor, lăsând atâta lavă în pământ și atâta soare în Cer să ardă în van, ba din cauza lavei să ne vină cutremurele, iar a soarelui intens, furtunile solare care distrug transformatoarele electrice ale metropolelor omenirii în loc după planul divin, omenirea să beneficieze integral și în mod fericit de soare şi de pământ gratis ? Universul în sine, soarele şi pământul sunt prea mari ca să nu fie toate gratis pentru om iar ideea înțeleaptă de Dumnezeu este prea nobilă şi perfectă ca să putem admite cum sub comanda Sa la cârma universului cu resurse infinite, aproape nimic nu este accesibil și gratis omului. Mai multe minți luminate care nu s-ar mai fi ocupat de două mii de ani numai cu osanale religioase inutile și sterile pentru univers și chestiunile practice şi urgente ale omenirii, ar fi rezolvat aceste probleme stringente ale urgisitei omeniri. Problema energetică ar fi fost rezolvată căci am fi luat energia din soare sau din lava pământului, resurse gratuite care oricum se irosesc în zadar, când Dumnezeu a avut un plan pentru fiecare și pentru întreagă această lume în care problema energetică și a tratării sănătății pentru pensionari depinde de integralitatea cheltuirii pensiei, care trebuie să aleagă : ori pentru căldură, ori pentru mâncare, ori pentru medicamente. Noroc că vine Dumnezeu cu planurile Sale pentru om și salvează toți pensionarii. Potrivit planului Lui Dumnezeu cu lumea, iată, avem încă în mare parte o lume analfabetă și needucată din care se racolează marii nebuni și cretini ai acestei lumi numiți criminali, tâlhari și teroriști, pe care, evident că Dumnezeu i-a făcut după un plan perfect. Problema cancerului, un alt plan important al Lui Dumnezeu pentru om, ar fi fost rezolvată încă de acum o mie de ani dacă nu ar fi fost arși pe rug ca niște vrăjitori ci ar fi fost lăsați să experimenteze și lucreze câțiva nebuni chimiști, alchimişti și farmaciști să-și facă treaba și să nu fie anatemizati de cler că se ocupă cu tot felul de scorneli drăcești și vrăjitoreşti... Telefonul, internetul, zborul spațial și alte cuceriri ar fi fost de actualitate încă de acum cinci, șase sute de ani, dacă planul Lui Dumnezeu pentru bunăstarea omenirii funcționa perfect sau măcar exista. Trăind în ascultările bisericești, imensa masă a gloatei n-a încercat nimic decât să viețuiască în ascultare duhovnicească după care povață aproape tot ce faci are stigmatul păcatului iar atunci viața pe pământ a degenerat în fiasco-ul și drama ce-o trăim în direct pe pielea noastră de netrebnici și zăbavnici ai credinței. Nu pot să cred că acest dezastru existențial e rezultatul practic și maximul fericit de posibilitate absolută al planului Lui Dumnezeu cu omenirea şi cu fiecare din noi. Răspunzători pentru această ratare sunt înșiși oamenii, adică homunculii care n-au rezistat și au răspuns prompt chemării religioase a străbunilor și au făcut catedrale și altare în care noi să preamărim isterizați Dumnezeul care fuge jenant de noi cu toate planurile Sale făcute sul, acoperindu-şi fața și identitatea de la Facerea Lumii și care ne desfășoară obsesiv doar în vis sau după ce murim acele coli cu schițe arătându-ne ochilor noștri fascinați adormiți sau morți câte planuri strălucite a avut Creatorul cu noi. De două mii de ani ne călcăm în picioare pe la biserici să ne frecăm batista de moaște și să luăm agheazmă în peturi din plastic din butoaiele sfințite aduse special în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii pentru gloatele disperate de emulația religioasă, ori să luăm lumină de la Înviere de la biserică din lumina adusă cu avionul direct de la Ierusalim. Dacă aceasta este soluția și planul divin propuse de Dumnezeu pentru și în legătură cu strălucita operă de-a gândit-o pe pământ, nu poți să privești decât cu tristețe doi actori triști și minusculi, Dumnezeu și omul, făcând figurație într-un colț de galaxie dintr-atâtea miliarde de galaxii care sunt singure și unde nu se întâmplă nimic decât normale nașteri și explozii de stele lăsând în urmă nebuloase stelare pline de gaz și praf stelar, Nebuloasa Calului, norul lui Oort, alte nebuloase din trecute stele care au explodat lăsând împrăștiată prin spațiu materie primă care iar se va aduna, roti, și aprinde datorită fuziunii nucleare, formând alte stele, alte sisteme planetare, alte planete. Ce norocoși suntem că ne-am născut pe singura planetă care are viață, pe singura planetă făcută de Dumnezeu ! Ne pare rău că am descoperit cum a făcut Dumnezeu pământul și stelele, dar nu seamănă deloc cu ceea ce au lăsat scris în Evanghelii cei câțiva monahi bătrâni antici care aveau unghiile netăiate, bărbile încâlcite și puțeau. Căci ei au scris evangheliile, cu mâna Lui Dumnezeu, evident. Deci ne pare rău că ne-am băgat nasul și mintea în planurile Lui Dumnezeu. Această îndrăzneală s-ar putea să constituie un păcat și pentru păcate, căci toate sunt păcate, indiferent dacă Îl întrebi pe Dumnezeu cine este sau dacă ești criminal sinistru, Dumnezeu tot se supără. Iar tu, cea mai mare Operă înfăptuită de Dumnezeu, copilul Lui chiar, nu ai voie să te superi căci încalci poruncile divine și faci păcate de moarte similare tâlharilor şi criminalilor ; și când vezi că Dumnezeu tot tace nu ai voie să te superi pe părintele tău și să-L întrebi nimic, doar să iei aminte ce-ți poruncește. Cum să te superi pe Dumnezeu când te poate trăsni imediat și poți muți, orbi, poți fi călcat pe trecerea de pietoni ? ; Cum să te superi pe Dumnezeu când sunt atâția îngeri păzitori cu care Creatorul îți dă semne că umple tot Cerul cu ei ca să ți-i trimită în ajutor iar tu nu-i chemi pentru că nu-i vezi și nu-i simți...? Iar ei, acești îngeri, aceste duhuri ale cerului rămân nefolosiți de tine, (păcatul şi pierderea ta), rămân puzderie și se calcă pe picioare nemaigăsindu-şi rostul într-un Cer plin de stele pe care deși ai înțeles cum le-a fabricat Dumnezeu și le vezi fiind atât de gigantice și la atâtea mii de ani lumină de ochii tăi, totuși nu înțelegi cum cu acești ochi, chiar și cu ochelari pe ochi și cu telescoape și antene parabolice pentru captarea oricărui sunet și bit din univers, totuși nu ești în stare să vezi Creatorul lor, al tău și al universului, care este mai mare, puternic și vestit decât toate ?
