GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )

GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( ACTUALIZAT )
  Se simte în aer tot mai evident că într-un viitor foarte verosimil, foarte probabil și apropiat, lumea, oamenii vor ajunge la o saturație insuportabilă și se vor plictisi să mai moară. Nimeni nu va mai vrea să moară. O răzmeriță, o anarhie se va face atât pe pământ cât și în Rai, acolo, chiar la Înfricoşătoarea Judecată. În disperarea sfinților și a Lui Dumnezeu care își va pune mâinile în cap de anarhia creată de mirenii și muritorii care vor refuza să mai moară după pravilă atât de ortodox, ieftin și tern, toți muribunzii, dacă greva foamei nu mai e suficientă ca ultimă soluție și nu mai impresionează pe nimeni, darămite pe Dumnezeu, ei, oamenii muritori, pentru atâta suferință, amar și nedreptate iremediabile, vor trece la greva morții. E ultimul gest extrem spre a-i mai trezi cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert și imediat pentru noi și durerile noastre vii. Va purcede astfel finalmente Dumnezeu să facă forțat ceva imediat util și pentru noi, pentru a ne potoli larma și răzmerița, pentru a ne rezolva drama culmilor disperărilor și încercărilor noastre, deranjat în existența-i etern, insuportabil și fără de sens camuflată în spațiul cosmic, conștient că a venit ziua când toate aceste manipulări și împilări cu stoicism suportate de creaturile-i subordonate de la Facerea Lumii, într-o zi ne-au scos din pepeni și ne-au adus la disperare determinându-ne fără dubiu să trecem în masă direct în greva morții. Dacă nici asta nu-L va mișca pe Dumnezeu, o altă solutie de rezervă mai avem : să trecem în greva nașterii. Nu vom mai vrea nici să ne naștem, precum nici să murim, refuzând să mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie primă pentru întreprinderea Sa serafică ce duduie de producție, iar pe pământ refuzând să mai fim niste boţuri de lut mizerabil peste care să sufle Domnul discreționar și plictisit duhul pustiului nostru de viață. Ne vom trezi și ne vom răscula ca niște proști fără minte și asta pentru că suntem evident proști, dar mulți. Nici într-un caz răi la suflet. Doar neînțeleși. Dar să nu ne facem iluzii că toată această revoluție a muritorilor va veni atât de repede... Vor mai trece sute si mii de ani de orbecăială în întunericul amărăciunilor și misticismelor noastre moștenite genetic din zorii preistoriei de la primitivii speriați de fenomenele naturale și refugiați în peșteri în competiție cu urșii. Pe ele, pe sperieturile și evlavia noastră contează Dumnezeu și pe sinceritarea și adâncul rugăciunilor noastre care ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe această lume. Această supunere ancestrală  necondiționată către autoritatea divină, această prosternare și linguşire smerită și ascultătoare sub biciul fanteziilor Lui Dumnezeu pe care și le face cu noi ne aduce acum în vremurile noastre mizerabile și înapoiate și acum ca și în evul mediu în transa de a spune lipsiți de alte soluții, orizonturi și vise de demnitate, libertate și fericire cu adevărat umane că nădejdea către Dumnezeu și planul Său cu noi, bun sau rău, ne e deocamdată singura opțiune practică de moment și singurul sprijin și noroc care ne aduc paliativul de liniște și comoditate ca să conștientizăm obosiți, sfârșiți de puteri și amăgiri, naivi și păgubiți, că avem măcar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucrează pentru noi, pentru naivitatea noastră programată și zăbăvnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amăgiri...! Ne e frică visceral de El ca de un Călău iminent dar bun la suflet și iertător doar în măsura în care nu-L provocăm, nu-i punem întrebări fără răspuns, nu-L irităm și ne resemnăm și supunem Sieși într-o ascultare și sclavie alienantă și irevizuibilă. Pentru frica noastră de Dumnezeu noi trebuie să luăm aminte și să stăm cu frică evitând astfel orice acte coercitive divine clar promise pentru neascultare și stând astfel fără griji în hamacul vieții, gândind la mântuire, rugându-ne, postind, făcând fapte bune, milostenii, dându-ne huța cu picioarele legănând în neant din hamacul Raiului și șoptind inepuizabile, insipide și fierbinți rugăciuni, știind că are cine lucra la veșnicia și mântuirea noastră inimaginabilă : Un Dumnezeu inepuizabil după părerea noastră, un Dumnezeu antropomorf, semănând obligatoriu cu însușirile biologice ale rasei noastre umane și bun, apt în special să ne gestioneze mărunțișul nostru biologic, ca dovadă că doar rugându-ne de acest Dumnezeu antropomorf el ne va da o pâine trebuincioasă stomacurilor noastre făcute de Domnul să mistuie ceva, o pâine de toate zilele, ori să râşnească în gol și să facă ulcer, să murim de inaniție dacă nu ne rugăm și nu ne dă pâine de mistuit. În fapt Dumnezeu este suprasaturat și irecuperabil agasat de ale noastre ofuri și nimicuri, fiind ori supărat pe noi, ori plictisit, ori amândouă când e clar că soarta tragediei noastre umane e de neschimbat, și nu există soluție practică de fericire pe pământ, iar alternativa speculativă, terminarea tragediei terestre se plasează în transcendent, în Cer, oriunde altundeva decât în concret, adică la Sfântul Așteaptă... Acolo e sfârșitul chinului, al nedreptății și tuturor suferințelor și lacrimilor noastre. Cât trăim trebuie să suportăm greul oricum, fiind obligați de soartă și de condițiile și conveniențele sociale în care religia are un rol determinat, a trăi în legile sfinte sperând mângâiați de efectul placebo al mântuirii din Cer și să vărsăm lacrimi inutile de durere și suferință aici în simulacrul de-a fost denumit viață. Apoi, când aceasta se termină și pâlpâie în chinul și suferința bolilor, să murim tăcuți, molcomi, să nu deranjăm Cerul cu zbierătele agoniei durerii cancerelor și bătrâneților noastre, să murim tern și insignifiant, după pravila, capriciul, dispoziția și îngăduința Lui Dumnezeu care nu a dispus altfel cu noi încât ne-a spus rece și autoritar că din pământ am fost făcuți și în întunericul și mizeria lui ne e locul. Iar cât mai trăim să nu disperăm. Să ne rugăm și să ne bucurăm de tot ce ne dă și ne ia Domnul, să ne bucurăm de ne e viața plină de griji și să nu disperăm dacă nu avem soluție la nimic, suportând totul cu stoicism și răbdare, mângâindu-ne de efectul terapeutic al mâinii invizibile a Domnului care ne învăluie viața și totul cum numai El știe, în liniștitoare și calmante promisiuni surogat de fericire și bine absolutamente postume. Tot ce trebuie să facem e să închidem ochii și să înghițim cu nesaț amarul vieții și morții ca pe o pilulă amară dar care știm că ne însănătoşeşte și ne face bine doar în Cer și doar pentru Cer, țelul și dezideratul nostru exclusiv și febril. Viața, o etapă și un stagiu neinteresant dacă e să luăm de bună bunăvoința Lui Dumnezeu pentru noi și gestul ultim, mântuirea,  care-l va face pentru a noastră salvare dintr-o viață mizerabilă dispusă așa din inițiativa și vina-i de-a ne fi condamnat pe toți pe-un capăt din vina a două rebuturi primordiale pe care El Însuși le-a creat : Un Adam și-o Evă iresponsabili... Noi, cuminți trebuie doar să ne rugăm pentru iertare, ignorând că totul e greu și ne doare, ignorând orice of și suferință. Cum putem ignora că suntem părinți și cum putem ignora că suntem copii...? Bănuiește oare Dumnezeu cât de egal de greu ne e să fim și  părinți de copii și copii de părinți ? La această întrebare răspunsul nu se poate da decât cu inima frântă și cu lacrimi pe obraz. Pentru că ambele variante sunt inacceptabile și insuportabile omenește. Nu se poate răspunde prin cuvinte la întrebarea pusă. Ci numai prin lacrimi, singura ripostă blândă contra deznădejdii cosmice programată cu știința, inițiativa și îngăduința celui Atotputernic. Atotputernicie înseamnă forță discreționară și totalitară, opozabilă la tot ce există bun sau rău, omorând totul în cale ca un uragan, ridiculizând gândurile și sentimentele noastre când mai bune, când mai rele,  arătând biciul atotputerniciei mojicilor robi ai Săi, oamenii supuși din genunchi. Argumentul atotputerniciei și forței Lui Dumnezeu duce în derizoriu și ridiculizează orice forță a argumentului dorințelor, neputințelor și simțămintelor, plânsului și râsului nostru, fanteziilor și plăcerilor noastre constituite în ceea ce s-ar chema bucuria vieții denumită de Dumnezeu deșertăciune. Suntem vulnerabili și pierduți în fața Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supuşenia fără cârtire față de ea ne e singurul lux ce cu frică ni-l permitem în sărăcia noastră existențială de foști și actuali oameni de grotă doborâți de aceleași temeri și superstiții. De aceea ne apărăm de nepăsarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi. De aceea aș fi vrut să fiu un sculptor. Și să cioplesc în marmură un chip disperat de părinte sau de copil care plâng unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz. Lacrimi de marmură pe obraji de marmură contorsionați de plâns. Lacrimi care nu se pot șterge fiind de piatră. Cum e să fii parinte de copil și să știi că după Dumnezeu ești  al doilea responsabil că l-ai adus pe lume și l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, tremurând în orice clipă pentru soarta copilului tău, să nu i se-ntâmple ceva rău ce oricum știi că probabil i se va întâmpla și că oricum nu poți evita...? Vezi episodul cu Ionuț, copilul mâncat de câini despre care Dumnezeu sigur a aflat numai că nu primim nici un email din Rai despre opinia Sa și părerile de rău divine. Va spune probabil că astfel copilul mâncat de câini s-a făcut direct înger. Ce seducție obraznică și usturătoare  pentru gândurile unui părinte care totuși ar prefera un înger în minus în cohortele nesfârșite ale Raiului, spre paguba Lui Dumnezeu și un copil nesfârtecat de câini în plus pentru liniștea inimii de părinte ! Și cum e să fii copil de părinte și să știi că într-o zi cel ce ți-a dat viață, mamă sau tată va face accident vascular și va paraliza și te va întreba sclerozat și decrepit cum te cheamă și dacă ai pregătit banii pentru doctor deși i-ai mai spus de cinci ori că da și totul e în regulă când în schimb știi că peste o săptămână sau două îi vei cumpăra sicriu cu 300 lei, vei plăti taxa de înmormântare 200 lei și capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul că moartea ne-a consumat până dincolo de limita răbdării noastre, ea s-a acutizat în conștiința noastră și cauzele și urmările ei ne irită și exasperează la culme prin suprauzitare și molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului și opacului destin al neființei și tragediei programatice cu care suntem agasați de-o viață. E cu neputință să murim atât de mizerabil ca napârcile, șoarecii și gândacii de bucătărie. Să fim striviți sub bocancul destinului nostru irecuperabil dramatic nu cadrează deloc cu similitudinea cu care își clamează Dumnezeu asemănarea cu noi după chip și ființă. Să vrea să își ucidă oamenii creați, ori dacă n-o face direct să tolereze un asemenea pogrom făcut cu mâna perfidă a diavolului face să credem că bunătatea părintească ori pasiunea artizană a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat sunt undeva în mulțimea numerelor iraționale la care noi n-avem acces decât ca matematicieni. Noi credeam că Dumnezeu poate să își probeze mila, grija și bunătatea părintească pentru noi prin cuvinte clare, puține, logice, palpabile și dovezi pe măsură că trebuie și putem să ne simțim Prinți apărați și privilegiați ai Sfinției Sale, că nu murim ca și câinii, ori mai grav, că nu murim când vor câinii, că nu mor preoți în lagăre naziste, ori uciși de torționari în închisori comuniste. Noi credeam că doar șoarecii și napârcile nu e bai să putrezească și să devină hoituri împuțite. În schimb vedem că noi, os divin, cu sânge regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, murim în draci și putrezim și ni se împuțesc hoiturile la fel cu ale stârvurilor de câini din bălării. Să nu-mi spuneți că sufletul e salvat și o ia razna și aiurea, incognito către plăcerile Raiului și Slava Lui Dumnezeu. Parcă mi-e greață să știu că am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru împuțit în sicriu. În Talentul Lui Dumnezeu în făurirea lumii și a noastră Dumnezeu putea să ne scutească greața și să folosească un scenariu mai plăcut, igienic și serafic pentru soarta noastră ca și creațiuni speciale și cu adevărat diferite și superioare față de tot regnul profan și ignorant prin natura speciei. Vedeam și noi această rezervare și influență a Lui Dumnezeu și vedeam direct și fără dubiu că suntem destinați Raiului căci avem de Tată pe însuși Dumnezeu. Raiul pe pământ era posibil. Numai Tatăl nostru să fi vrut... Numai Dumnezeu să ne fi scutit de primele Sale două rebuturi, Adam și Eva, ca să nu plătim toți la infinit păcatul lor originar... Și eram mai fericiți fără Adam și Eva, fără crima Cainului cu Abel, fără sacrificiile și arderile detot de prin preistoria obscurantistă. După Iisus să ne fi făcut Dumnezeu pe noi, oamenii, că era mai logic și dumnezeiește să fi fost cu toții frați ai Lui Iisus după Tată, buni, drepți și sfinți precum Întâiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus care sigur nu ar fi furat mere din Rai și nu ne-ar fi învățat ca Adam și Eva  șarlatania și furtișagul. Vedeam că eram sfinți. Credința ne era inutilă. Ea e necesară doar pentru mojicii manipulați de ciocoii și zbirii lor. Pentru Oamenii Sfinți era de ajuns Evidența că suntem rude ale Lui Dumnezeu. Și pentru asta ni se rupeau nasturii de la cămașă de fală și mândrie ce Dumnezeu măiastru ne-a făcut și ce soartă princiară ne-a dat, scutiți de grozăvii, de urât, necaz, lepră și zeamă din cadavru care să se scurgă numai din câini morți prin bălării, oamenii să nu putrezească, să fie ca aurul, ca platina, să nu ruginească și dezintegreze, să nu devină hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, în întunericul sicriului. Iată de ce oamenii vor înțelege cu amar că n-au fost făcuți de Dumnezeu niște Oameni Sfinti ci niște napârci penibile nedemne de statutul de Creație Divină. Și astfel, toți își vor lua lumea în cap și vor face greva morții cum spuneam. Va fi o opoziție constructivă a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta să mai îndrepte măcar ceva. Se va instaura în întreaga omenire o adevărată lehamite față de suferință, nedreptate, boli și moarte, această aparent normală dar pentru oameni pe nedrept denumită trebuință a firii de a muri de cele mai multe ori în chinuri căci nimeni nu moare cu inima senină și o floare la ureche decât poate asceții și pustnicii cei sporiți în credință pentru care moartea e-aproape o bucurie vie și sinceră, un eveniment normal aducător grabnic de întâlnire și rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniște și mântuire. Pentru noi ceilalți care nu suntem călugări și pentru care viața nu ne e atât de lesne indiferentă și n-o privim ca pe un stagiu cotizant formal și ieftin, pentru noi cei care mai simțim trebuința necesității bucuriei vieții, a clipelor ei de dorită și visată dulceață a ființării, moartea o resimțim ca pe un inconvenient și o tragedie, o lovitură vrând nevrând, lovitura supremă de fapt. Noi plângem și ne smulgem părul din cap la înmormântări, nu-i așa ? De aceea, toți oamenii vor refuza să mai moară așa pur și simplu și normal cum se spune că e, vor dori niște explicații și compensări în sfârșit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentați de îndoctrinarea religioasă și din comoditate și inaptitudine a firii nu vor nici o explicație clară de la Dumnezeu și nici o motivație pertinentă, preferând să primească de la Dumnezeu moartea și durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul răbdării lui Iov, ca pe un bir natural, legic și lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic și prețios pe care ni-l face Dumnezeu, căci toți suntem infinit respectuoși și docili față de tot ce ne dă și nu ne dă Dumnezeu și spunem stoici și exuberanți formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat..." Totul, toată această răbdare autoflagelantă o vom înghiți până într-o zi când oamenii se vor crispa și vor tace, în rumoarea scrâşnetului lor de dinți simțind manipularea cosmică și inconsistența perimatelor, nefundamentatelor, îndepărtatelor inuman promisiuni serafice, se vor sătura pur și simplu de tot și toate și vor începe să facă inevitabila grevă a morții. De ce ? Păi nu le vor mai conveni să mai moară așa pur și simplu, atât de similar ca orice jivină necuvântatoare, atât de insignifiant, ieftin și inuman, nesolemn și fără un sens pertinent și credibil, pretabil speciei umane inteligente. Căci să fii om, ființă inteligentă, singura care a ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, să fii om, singura ființă din universul cunoscut care a devenit conștientă de sine, de universul însuși, de materie, timp și spațiu, de relativitatea lor, de infinit și de existența unui Dumnezeu în al cărui chip și asemanare voiam să sperăm că ne oglindim atât de similar dacă nu identic, și să continui tu ființă lesne muritoare a crede că e normal să mori și să sfârșești identic, la fel de sumar biologic și mizerabil, precar ca orice napârcă și sălbăticiune necuvântatoare, atât de diferit și mizerabil față de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arăta prin exemplul Său cum se moare divin, util și frumos dumnezeiește, înseamnă să ratezi irepetabila șansă de-ai cere totuși Lui Dumnezeu, ruda noastră de gradul zero să ne arate un spectacol mirobolant : Să ne arate că a muri e frumos și e dumnezeiesc, e captivant și savuros ca idee, cum e tot ce amintește de orice centimetru pătrat de spațiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu, gestionarul specializat al morților noastre. Să ne arate mai întâi Dumnezeu cum boala și suferința e bună și frumoasă, să ne arate cum s-ar îmbolnăvi și El ca să cred că și eu trebuie să mă îmbolnăvesc. Să ne arate cum ar muri El mai întâi, frumos, divin, acceptabil și elegant, eroic și încurajator, echivalent și îmbărbătător pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri și noi împăcați și liniștiți. Constatăm că Tatăl nostru nu vrea să moară și rabdă să-i murim noi toți copiii Lui inainte-i, e tare Dumnezeu deoarece în fiecare zi îi mor mii de copii în întreaga lume. Nu ne-ar fi făcut plăcere să ne vedem Tatăl nostru, pe Dumnezeu, bătrân, bolnav și muribund. Dar ar fi putut s-o facă pentru instruirea noastră, direct și demonstrativ. În schimb a dispus ca din osul divin cu sânge albastru de sfânt să moară cel mult Fiul Său Iisus acum două mii de ani, să moară ca și noi, ba mai chinuit chiar. Nici nu știm dacă nu e grotesc să mulțumim pentru demonstrație. Că a fost un spectacol macabru și inutil o știm. Oamenii nu s-au mântuit. Același iad e și pe pământ și-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba așteptăm etalonul exemplu de moarte frumoasă și exemplară al Lui Dumnezeu. Daca cu Iisus n-a reușit să ne învețe să murim cât și să trăim frumos și dumnezeiește, Dumnezeu nu-și poate permite disconfortul de-a se îmbolnăvi și muri de cancer din frondă cu noi și El însuși  se menajează zdravăn punându-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvântatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii. Căci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are în intenție, pentru că are putința regească și boierească de-a alege varianta cea mai bună și confortabilă. Astfel că noi, amărâții, muritorii oameni, amăgiți cu statutul de fii ai Lui Dumnezeu pe care ne-a făcut din lut și s-a murdărit definitiv pe mâini de soarta noastră făcându-o, ne pare un pic rău că Dumnezeu pentru Sine și-a ales egoist o soartă boierească și privilegiată iar nouă, copiilor Lui ne-a hărăzit mizeria și precaritatea bolii și morții destinată întregului regn animal sau vegetal necuvântător. Măcar copacii mor în picioare, mormântul lor e-n lumină și în soare, iar noi, fii de Dumnezeu făcuți din lut peste care s-a suflat duh de viață suntem ascunși sub preș în pământ în sicrie inutile, improprii morții unor pui de Sfânt și odrasle de Dumnezeu. Și dacă totuși trăim și murim în chinuri se pare că n-o facem în zadar. E mâna Lui Dumnezeu aici. Se pare că Iisus nu mai poate fi răstignit a doua oară, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuința și tabietul acesta ca din când în când să asiste la o răstignire exemplară. Noi toți oamenii, luați în masă, cu bolile, dramele și morțile noastre, suntem un Iisus răstignit a doua oară, priviți de un Dumnezeu plictisit, singur spectator pe arena morții. Până când și de ce...? Cu cât n-o vom ști vreodată cu atât vom ajunge la o saturație și loviți de morbul deznădejdii imediate îl vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca să nu mai sufere fizic și să nu se mai chinuie inutil de-o veșnicie, cu bubele și necazurile sale că suntem suficient de grăitori și noi cu bubele noastre. Apoi, fiindcă nu mai putem da înapoi din această emulație, frenezie și erezie a celor prea mult și inutil loviți de tragedia cosmică a vieții vom trece toți hotărâți să facem greva morții. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi și noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu să aibă legi favorabile și să facă ceva bun și pentru noi muritorii de rând aflați în greva morții. De aici disperarea noastră a pământenilor va exploda ca o supernovă experimentând inutil greva foamei, a nașterii, a morții. De aici și până la Revoluția morții nu mai e decât un pas, despre care voi vorbi în episodul următor.