FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ ( ACTUALIZAT )

FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ ( ACTUALIZAT )
Cineva mi-a spus că a mai văzut exact tipul ăsta de blog macabru pe internet. Probabil că am fost plagiat. De aceea am decis să scriu la cota cea mai macabră la care se poate scrie. Ca să le fie frică și groază să mă copie.  Să scriu într-o manieră revoluționară și printr-un curaj nebun să le pară înfiorător că fac răzmeriță în Rai și să-L întreb respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajez de ce a fost așa și nu altminteri. Câțiva au zis că sunt nebun să mă iau în piept cu Dumnezeu și să-L întreb cele ce nu se-ntreabă... Ei mi-au dat citat din Biblie și mi-au spus : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și mi-au spus că o să dau socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. M-au întrebat : Nu ți-e frică ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, părintele meu care mă iubește cu o inimă părtinitoare de părinte care niciodată nu  face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Eu le-am spus ca îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei îl iubesc cuminte și așezat, ortodox și din interes, eu îl iubesc cu o dragoste tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu. Am zis că nu trebuie să strig la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toată liota rugăciunilor noastre stereotipe, cinice și ridicole, am zis că trebuie să fie foarte supărat pe noi și am zis că trebuie să stau deoparte ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea eu tac, îmi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și îl caut pe Dumnezeu nu în cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dau întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caut mercantil și din interesul mântuirii ca toți, ci în inima mea cea uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă... Dacă-L găsesc, de bine, dacă nu, nu... Nu vreau să am surpriza neagră de-a găsi un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă un vierme. Pentru mine Satan nu există. El e doar o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini să dea vina pe un Satan inexistent, pentru propriile tare de comportament... Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu adevărat și responsabil, haiduc, care nu știu de ce ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume dac-ar fi după inima Sa bună. Vreau să am dreptul de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de emulația sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Nu vreau ca mintea mea să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor și nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial și care n-a luat toate măsurile și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi ca ființe și entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității, și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale, lumea și noi oamenii împotriva ratării noastre... Să fim adică, de ce nu ?, îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot le avem făcute din lutul cu care s-a murdarit pe mâini Domnul, ne mai fiind nevoie de îngerii cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat din cer, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor... Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu... Nu...! Dumnezeu trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați sofisticați ai credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânării Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, ori nu pot fi în condițiile date... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș, într-o nesfârșită guvernare a unui Dumnezeu sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iar  la etajul 1 se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu pot să mă duc singur la subsol să fac curat când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata de setea noastră nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai dat mai demult, la Facerea Lumii. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului,  colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozavii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că îi suntem rude, adica fii și fiice, El e departe, în Univers cu treburi... Ne-a dat lumea pe mână, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine ca nu...! Tocmai fiindcă îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii lui. Expresul va sări în aer dar eu îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil ca noi... Mi-e rușine de mâhnirea Lui când o vedea. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate...  Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult îl voi iubi pe Dumnezeu cel al dreptății, cel cu inima curată și care după ce ne-a creat ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat nimic, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa...