DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM ( ACTUALIZAT )

DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM ( ACTUALIZAT )
  Când într-o zi de realism și luciditate vezi că ai trecut demult de jumătatea vieții, poți spune că poți să mori liniștit : ai văzut totul și te-ai înțelepțit sau ai înnebunit, după părerile altora. Atunci ai șansa să fii unul din cei trei inși necesari la cvorum pentru a vota și accepta că tot ce s-a crezut despre Dumnezeu până acum trebuie cumva îmbunătățit, repostulat, revizuit și actualizat, când se simte în aer tot mai mult că Dumnezeu nu mai e ce-a fost și nu mai poate fi ce este acum. Dacă până acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a făcut atâta bine după cât a putut și el (după cât a putut, sau după cât a vrut...?, aceasta-i întrebarea...!),  noi trebuie să mulțumim pentru binele primit. Și nu trebuie să disperăm de imensul rest de rău din viața noastră, trebuind să vedem că acest rău cu cap a fost pus de cineva, (de Domnul, de diavol ori de amândoi, uneori și cu concursul nostru conștient ori subconștient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curăța și echilibra extazele noastre de bine și fericire date programatic dintru început de Domnul, de rutina și plictiseala a atât bine primit de la divinitate. Fără rău și nici un necaz în viața noastră, binele și fericirea eternă care de la Domnul ni se trag, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun și prea mult dulce te îmbolnăvesc, de colesterol, de diabet, de ceva. Nu puteam la infinit exulta în fericire fără o porție corespunzătoare de necaz și rău cum și maimuțele năsoase din Borneo mai coboară pe pământ să mănânce sol, argilă cu minerale spre a stinge otrăvurile frunzelor cu care se hrănesc. Și astfel, prizând și binele și răul noi putem fi oameni așa cum suntem, cu bune, cu rele, având mai multă sau mai puțină răbdare ca Iov în încercările noastre. Întrebarea e : în Rai oare nu vom avea încercări ? Și oare vom putea suporta numai și numai bine nesfârșit fără să pălim cumva de plictiseală și ghiftuială eternă ? Sau ca o lege a firii și ca un exemplu al răbdării și smereniei noastre pe pământ nu ar trebui mai degrabă să mai cerem de la Domnul și câte-un necaz, două, trei, chiar dacă în Rai tolba de rău și necaz îi e goală Domnului pentru noi cei veșnic aleși, mângâiați și alintați de El...? Nu mai moral și supracreştineste ar fi să ne rugăm măcar odată-n viață, sau dacă nu apucăm, măcar odată-n Rai și pentru răul și necazurile noastre ? Că dac-avem prea puține, atunci să ne rugam să vină mai multe, mai depline și mai dramatice necazuri. Plusând și mizând voit în suferință, mai presus decât a îngăduit Dumnezeu pentru noi, nu numai pe pământ dar chiar și în Rai alegând suferința și martiriul ei, vom putea să plusăm în smerenie și să-L intimidăm pe Domnul, Iov și răbdările lui fiind deja istorie și recorduri depășite. Să ne rugăm, că și-aşa nu-l putem împiedica, pentru răul nostru, să fie mai mult și mai odios, dușmanii să ne fie mai puternici și fericiți, să ne rugăm să fi avut și noi o mie de obraze să le fi întors la pălmuit, nu numai două, să le întoarcem pentru palme la rând. Să ne fi rugat pentru foamea noastră cea de toate zilele, să fie mai grea, mai amară, când a muri de foame e o soluție și pentru sănătate... Și mai cinstit și demn ar fi să nu ne ierte nouă Domnul greșelile noastre precum nici noi nu iertăm greșiților noștri. Și aidoma precum măcelului nostru pe pământ, tot așa și-n Rai, să suportăm stoic toate aceste încercări încât să fim tot la fel de etici și apți să le suportăm ca pe pământ și-n Rai. Să arătăm Domnului că putem ajunge într-o zi pe culmile umilinței și disperării nu numai pe pământ, dar cu același dor de suferință, cu aceeași inimă demnă și pustie, rănită, putem sângera și-n Rai pe niște culmi ale disperării la care nici Dumnezeu nu s-a gândit, pe niște pietre în Rai care niciodată n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere și lacrimile noastre de necaz țipat și trâmbițat să se audă până la Rai, să se întrerupă măcar un minut balul și muzica de la castelul fericiților din Rai, să se oprească din dans toate duhurile bune ale cerului și toți să ne asculte oripilați și scârbiți corul plânsetelor noastre, al robilor și obidiților Lui Dumnezeu. Și cine știe, țipând, urlând, ieșind (în închipuire) în stradă, făcând scandal și răzmeriță în Rai cât suntem vii, poate se va îndura Domnul Dumnezeu dacă nu de țipetele și gemetele noastre de durere și necaz pe pământ, măcar de dubioasa, simptomatica și dureroasa fericire din Rai să ne-o dea și nouă mai explicită, măcar acolo s-o putem mânca cu ceva, să ne dea și nouă puțin rău în acel Rai, puțin necaz, puțină argilă să stingem acea inimaginabilă și insuportabilă otravă de plăceri și bine din Rai. Doar astfel, rugându-ne sporit pentru necazul nostru structural și universal, pentru moartea noastră cât mai grabnică și cancerul nostru în și mai mari chinuri, pentru șansa noastră sinucigașă de a rata complet fericirea prea dulce și prea pufoasă și comodă a Raiului, îl vom determina pe Domnul să schimbe ceva la noi ăştia care suflând duh de viață peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum să aderăm o clipă efemeră la suprafața acestui univers interesant de altfel și pretabil curiozităților și emulațiilor noastre în măsura în care nu eram făcuți din carne și slănină bolnave, amestecate cu credincioșia noastră acerbă, bolnavă și ea. În schimb făcându-ne Domnul din lut, adică din carne care e sediul tuturor bolilor și nu din wolfram sau carbură de vanadiu ca să fi fost tari și invulnerabili ca și cuțitele de strung cu care se aşchiază metalele, Dumnezeu, poate fără să vrea, (ori dimpotrivă, aceasta-i întrebarea...), ne-a ucis din fașă toate curiozitățile și emulațiile, făcându-ne niște cobai ai experientelor Sale divine, această înjosire fiindu-ne destin și mormânt peren. Cu atât mai rău, dându-ne insolența de-a crede că suntem inteligenți și vedem toate dramele noastre și străchinile în care călcăm, schingiuirea noastră a devenit și mai infamă încât a crede că inteligența-ne mai poate tolera un minut această barbarie de destin la care suntem condamnați draconic e o infamie și mai prăpăstioasă... Așa nu se mai poate, vedem bine cu toții... De aceea să nu fie cu păcat că am vrea și noi dacă se poate să se schimbe ceva cu noi oamenii, cu pământul, cu calea către Rai și cea către iad. Să se reformeze totul, că noi, biată rasă umană suportăm ascultători orice schimbare de la Dumnezeu : ori mai bine ori mai rău că tot așa nu se mai poate, ori unii zic că e minunat totul și că în primul rând trebuie să schimbăm ceva în bine în noi și credința noastră,  Domnul fie lăudat. Cu ce să fim mai buni și mai drepți, păcatele noastre, și ce forță să avem pe lumea de orori cu corpurile noastre degrabă canceroase de la pâinea cea de toate zilele cu initium și mâncarea cu E-uri pe care ni le dă Domnul după pioasele noastre rugăciuni și le mâncăm recunoscători și smeriți ? Trebuie să ne rugăm, trebuie să înghițim pe nemestecate tot și să ne rugăm neîncetat pentru putregaiul cărnurilor care suntem și pentru a nu muri mâine măcar ci poimâine. Ce mă fac însă că învățătura religioasă fiind pe cât de justă, pare pe-atât de contraproductivă practic ? Pentru că totdeauna pe pământ, sub flamurile religiei orice bine va putea avea una porție de răsplată perfect posibilă de rău, orice clipă a dezastrului existenței noastre va putea fi urmată negreșit de altă clipă geamănă în rău, în corul fierbinte al rugăciunilor noastre astfel încât sarabanda și-acest bâlci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot așa până la sfârșitul vieții noastre, a copiilor noștri, și-a tuturor urmașilor noștri condamnați practic iremediabil de-a ne moșteni acest rău și dacă noi nu l-am suferit și băut până la drojdie, să purceadă copiii și urmașii noștri a sorbi toată otrava pe care noi n-am apucat a o mai termina. Putem spune orice în apărarea Lui Dumnezeu dar amărăciunea și dezastrul existenței noastre nu apărea din vid dacă Dumnezeu nu se gândea să ne facă și mă mir ce dor l-a încălzit să ne facă atât de chinuiți și triști. Noi, prin păcatele noastre numai l-am ajutat ca a Sa operă, lumea să se lustruiască și definitiveze în degringoladă și rău și să devină un rebut cosmic iremediabil. Dacă Dumnezeu ne-a făcut totuși așa și nu altminteri înseamnă că ne-a făcut dintr-o fantezie sau într-un moment de relaxare când nu s-a gândit la consecințe. Iată, au îndrăznit creaturile, robii Săi să se răscoale și să-i critice Creația. Așa ceva nu este verosimil unui Dumnezeu de-a avut grijă de tot și toate dintru început să nu se strice. Iară noi ne-am stricat și ne-am umplut de rău și de necaz. Nu rămânem decât cu un singur surogat de mângâiere : Nu rămânem decât cu credința noastră oarbă în Dumnezeu, o fantezie mai mult sau mai puțin otrăvitoare. Dar dacă Lui Dumnezeu nu-i pasă, cui să-i mai pese ? Simt însă că a venit vremea îndreptării și reparației universale și că a venit vremea ca Dumnezeul și Tatăl nostru care este în ceruri să se arate și să îndrepte totul, să ne îndrepte și pe noi după mare mila Sa dacă n-a făcut-o destul de la începutul facerii noastre și ne-a dat otrăvitoarea libertate să ne ratăm cu mânuțele și creieraşele noastre. Cred că fanteziile și experimentele creaționiste pe lumea asta s-au terminat, cred că repetițiile în acest univers s-au terminat și ele. Și cred că trebuie să înceapă Olimpiada Divină. Că trebuie să înceapă campionatul mondial de Faceri ale Lumii. Trebuie să înceapă Acțiunea Supremă a Lui Dumnezeu, nu Armaghedonul imoral unde iar e vorba de război, luptă și sânge, fie și sângele necuratului curgând pe ulițele Raiului. Dar gata cu măcelul ! Să-l iertăm pe Satana pentru tot răul pe care a vrut să ni-l facă și să-i răspundem cu bine. Gata cu experiențele, gata cu cobaii rozalii și fericiți ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate și să râdem de moarte, să moară șoarecii, țânțarii și gândacii de bucătărie și ploşnițele. Noi, pui de Dumnezei vom apuca să ne vedem sfințindu-ne de vii și crescându-ne aripi de înger pe nebăgate de seamă la spate. Asta pentru că așa-i normal. Suntem Opera Lui Dumnezeu. Ori cred că pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pân-acum. Dupa evoluția noastră în continuare se va cunoaște dacă s-a schimbat cu ceva... Mă încearcă o teamă că vom fi acuzați de eretism, pentru că atâta poate religia, să ne acuze de tot și toate, să ne citească capetele de acuzare din versetele și capitolele indicate și precise din scripturi și evanghelii și să ne pregătească dulce și cătinel drumul către iadul și către diavolii care slavă Domnului că nu există, altfel ce ne-am fi făcut...?