41) SUFLET PLÂNGÂND DE DURERE ÎN RAI (REACTUALIZAT)
Scopul vieții noastre : MÂNTUIREA... Încerc din răsputeri să-mi însușesc această teză, cuminte să asimilez înțelesul ei în cutia mea craniană limitată și tocmai de asta văd că nu pot... Atâta înțeles și taină e-n cuvântul MÂNTUIRE încât mintea mea se arde de tăria acestui concept ca aripile unui fluture zburând rebel deasupra unui foc de tabără... Scopul vieții noastre pe pământ atât de limpede și clar e intitulat de chestiunea religioasă și ți se servește atât de prompt de chelnerii apologiei mântuirii și credinței că pare că nu mai ai nimic de așteptat, de sperat, de gândit, de visat și comentat. Totul e pe masă... : Religie, Iisus, Dumnezeu, Mântuire... Apetisant, proaspăt, gustos, aburind... Acest meniu e soluția unică ce se dă la pachet cu viața ce o ai de trăit că vrei ori nu să guști acest meniu. Nu există sortimente, alegere și opțiuni. Ai posibilitatea ori să mori și să ajungi în iad, ori pentru a te duce în Rai să servești copios doctrina religioasă și să te saturi de acest meniu digerându-l, satisfăcut, cu burta minții plină de tot ce ți-a fost pus în față în farfuria minții și cugetului tău pentru a-ți trăi viața : CREDINȚA. Să digeri credința râgâind după acest săţios festin al simțurilor și minții tale ce ți-a fost pus în farfuria celulei de condamnat la pământ și nu la Rai și să nu mai comentezi nimic... Să faci joc de glezne o viață, să mulțumești pentru mâncare, să te împărtășești la bătrânețe când te sclerozezi și să mori decrepit și bolnav de toate cancerele, împăcat cu Dumnezeu și mustind de Dumnezeu după o viață de credință. Iata soluția păcii, a fericirii și împăcării cu necunoscutele și duhurile rele ale vieții... Credința e totul și orice alt meniu e interzis, sau greșesc... Dumnezeu permite să faci și să deguști orice cu mintea și inima, în frumoasa și otrăvitoarea libertate ce ți-a dat-o : poți să mănânci și ciuperci otrăvite, e gustul și preferința ta, e libertatea ta și liberul arbitru pe care Dumnezeu nu ți le interzice, ți le respectă... Or eu înting cu pâine în farfuria pusă dinainte și nu-i dau de gust acestei delicatese dietetice. Privesc pe alții cum se satură, teologi, persoane importante, inteligente, apologeți ai credinței. Îi privesc contrariat cum leorbăie din lingură sorbind această ciorbă a religiozității, cum râgâie fericiți de statutul de credincioși, sătui și mulțumiți odată pentru totdeauna de meniul servit, iar limba mea se opărește mereu la fiecare înghițitură... Cât de prost mă simt și cât de rău îmi pare că nu pot mânca mâncarea aceasta... E o mâncare pământească... M-am săturat... Aș vrea să mănânc mâncăruri și explicații venite direct din Rai, de la Dumnezeu, fără mijlocirea distructivă și distorsionantă a oamenilor, într-o demonstrație practică de dumnezeire și sfințenie care să vină într-o zi din cer într-un breaking news ca un foc de artificii de revelion, un spectacol dulce și de zile mari în piața publică și care să încălzească și uimească plăcut ochii noștri de muritori dezamăgiți de platitudinile vieții și strânsoarea ei în corzile păcatelor ce ni se presară la orice colțișor pe unde călcăm în această periculoasă lume, ca niște eroi Mario dintr-un joc de calculator unde la tot pasul vin pârleazuri de foc, gheare, săbii și balauri numai să n-ajungi la liman, adică la Rai. Visuri maică, visuri, văd și eu... Ce Rai...? Mai e mult până acolo... Deocamdată știu bine că trăiesc încă într-un ev mediu întunecat al antirațiunii și trebuie să mă adaptez la aceste practici ale mulțimii... Oamenii sunt mulțumiți...! Au Moș Crăciun, colinde, Paște, Sânziene, Rusalii, spovedanie, împărtășanie, ultima împărtășanie, etc. Ok. Și eu vin și întreb... : Unde găsiți un grăunte de dulceață și bucurie a vieții trăind în acest corset mistic...? Nimic, nici o culoare în afară de haine și simțuri cernite în celula vieții unde suntem aruncați afară din Rai, din născare, perpetuu, generație după generație într-o irevizuibilă și mizantropică condamnare Divină. Ispăşindu-ne pedeapsa de muritori pe pământ, am găsit și noi un hobby și gherghef de brodat în celulă : Credința. Credința și speranța că într-o zi ne vom întoarce fiecare în Rai la obârșii de unde-am fost scoși de Dumnezeu și duși ca evreii în lagărele de exterminare ale vieții insalubre extirpându-ne din habitudini demnitatea endemică a Raiului în care ne-a plămădit Dumnezeu. Atât ne-a mai rămas aici pe pământ : Numai această credință care de fapt e totul și în ea e concentrată ca într-un medicament toată siguranța de sine. Credința și renunțarea la tot pentru Dumnezeu primează și ne dă liniște și pace în viață căci fiind religios după tipic ai o poliță în alb semnată pentru Rai și doar atât, Dumnezeu punând numai parafa dacă e cazul la Înfricoşătoarea Judecată. Plăcerea vieții și înțelesul ei îți sunt făcute varză ca și practicant al religiei. Simțurile îți sunt urzicate încât să nu mai simți și să nu mai ai nici o senzație privată în afară de dreapta credință... Pentru ce cântece de dragoste, pentru ce poezie, petreceri, dansuri, distracții, culori, arome, savori, divertisment, simfonii și nocturne de Chopin...? Doar psalmi și haine cernite se cer pentru a intra pe aceeași lungime de undă a dumnezeirii. Restul e deșertăciune... Un pustiu de senzații și mituri ni se oferă mărinimos de cărțile sfinte pentru promisiunea unui Rai de plăceri care nu mai vin, nu mai vin decât odată cu MOARTEA... Prea târziu... Or în tot acest teatru al absurdului vieții cât și al absurdului morții scopul și sensul nostru ca ființe în univers care e...? Să şuntăm și bagatelizăm viața ponderându-ne orice senzații private și ridicând ștacheta simțurilor și rațiunii noastre doar la chestiunea religioasă ca ultimă chestiune...? Să-mi aduc toate motoarele minții și inimii la ralenti doar de frica deraierii în păcat dintr-o mie de motive întâlnite la tot pasul în viață și de frica de Dumnezeu ca de-un despot sângeros...? Unii așa fac și, mărturisesc, tare mai sunt fericiți, mulțumiți și împăcați cu rostul vieții lor religioase... Dar tu prietene, ești împăcat și dumirit cu rostul și sensul vieții tale, cu rostul pulsului tău...? Pulsul tău pulsează și inima din pieptu-ți dezvelit bate și au rost doar ca să te țină viu, bun pentru inchinăciuni și rugăciuni până la moarte ? Și asta e totul, mai departe Dumnezeu îşi face treaba şi ceremonia cu tine...? Au voința și opțiunea ta unde sunt aici dacă e permis să avem o voință și opțiune pe acest pământ și să nu fim literalmente pure animale sau inerți saci de cartofi încărcați în camioanele pentru Rai sau iad...? Privesc o mare de oameni grăbind pe stradă, fiecare cu scopul lui, după pâine, după linte, cum spunea Eminescu, alții să iubească, alții să urască, alții să salveze, alții să omoare... Care e scopul vieții lor...? Care e înțelesul și rostul suprem și înalt al fiecăruia dacă are unul...? Mântuirea și doar atât, ni se spune că-i înțelept să jinduim... Adică să fim niște oi păscând pe câmpuri..., asta să fim și pe pământ și în Rai..., după spusa Lui Iisus care a grăit: "Paşte oile mele!". Austeritatea vieții de ovină terestre este bucuria credinciosului care știe că reținerea de la orice acces de patimă, febră și plăcere este cheia accederii în Rai. Și nu cred că pe lumea cealaltă poți recupera traiul sumbru și cernit terestru, prin dezmățuri permise, voluptăți și plăceri paradisiace nemaipomenite și petreceri în pijamale. Oricum, fericirea Raiului nu cred că e fericirea unei relaxări și a unei leni instituționalizate și ajunși în Rai cred că e firesc să nu ne placă absolut totul, ne putem și plictisi, măcar câteva clipe pe zi. Dacă ar fi să trăiești o senzație interesantă și nemaiîntâlnită în lumea celor vii ar fi să trăiești un minut de plictiseală, dezamăgire și supărare în Rai. Învățați numai cu plictiselile, durerile și dezamăgirile pământești, cred că asta trebuie să ne ajungă pentru rezistența kilogramului de creier ce ni s-a pus în cap și a inimii cu suflu sistolic în piept. De aceea nu prea avem opţiuni și trebuie creștinește doar să paștem uscăciunea nutrețului religios ce ni s-a dat și să nu avem amendamente la lucrarea Lui Dumnezeu cu omul pe pământ și nici ce va să facă cu el în cer... În fapt Dumnezeu știe că nu suntem pregătiți pentru excelență pe pământ de asta nici nu ne cere mai mult decât un nivel precar de gimnaziu al drepturilor, simțurilor și părerilor noastre pe pământ. E suficient pentru mântuire. Nu pentru examene înalte pentru Rai și mântuirea din El ne mână și paște Dumnezeu pe pământ. Putem să fim analfabeți și perdanți ai oricăror senzații interesante și demne de statutul de homo sapiens. Dacă n-avem decât două clase și ne așezăm în fața unei carmangerii cu o carte de rugăciuni în mână și citim Tatăl nostru și Crezul și spunem bogdaproste pentru un covrig uscat și mucegăit dat de miloșii creștini, atunci suntem apți pentru Dumnezeu și putem fără probleme fi condamnați la Rai, căci a noastră este veșnicia. Al acelora săraci cu duhul e împărăția cerurilor, al celor neputincioși, handicapați, canceroşi, flămânzi, al celor uciși pentru dreptate. Noi, cei mai delicați, care n-am apucat războaie și grozăvii și nedreptăți prea mari și care nu suntem morți de foame și mai luăm câte un aperitiv și o măslină aici pe pământ, care mai prizăm câte-un divertisment și nu ținem chiar tot postul, și care mai facem dragoste cu prezervative ori ovule locale unguente anticoncepţionale, care socializăm pe bloguri și colecţionăm filmuleţe romantice de dragoste, care mai facem dragoste în post și bem o bere care are alcool și fumăm o țigară clasică sau una electronică, noi care colecţionăm poze de flori și tineri romantici îmbrățişându-se, pe pagina site-ului nostru de socializare, cu noi ce se întâmplă...? Ce ne așteaptă...? O, relaxați-vă, moartea vine ca mâine. Să ne bucurăm pentru asta, căci potrivit preceptele religioase, moartea e ca o absolvire, cu emoții și lacrimi, cu coronițe și premii. Iată ce voluptăți au reușit să-și fabrice oamenii în gânduri și simțiri pentru a nu înnebuni detot de urâtul și durerile vieții. Undeva peste numai 60 de ani, prin 2072 sau chiar și mai puțin vom fi în Rai. Și vom sta cuminți în morminte cu toții.... Demult inima asta nebună care bătea și buzele fierbinți care sărutau..., ori murmurau o rugăciune de culcare, vor fi putrezit în mizeria sordidă a sicriului.... Maxilarul cu dinții rânjiți în care se mai vede lucrarea dentară ce-aţi pus-o cu atâta bănet, va râde inutil și lugubru la întunericul și scândurile sicriului fără nici o briză a simțurilor sau a amintirii de cât de importanți și de neînlocuit ați fost odată... Trupul ce-l îmbăiați și parfumați acum se va topi în decăderea putrezirii ca o înghețată care v-a căzut de pe băț și din care ați apucat să lingeți de vreo două, trei ori, restul vor linge viermii, creaturile Domnului și ele... Să fii suflet și să ajungi în Rai, cât de creștinește și frumos e să te gândești... Dar să fii acel suflet detractor al trupului și să-l părăsești la greu odată cu moartea fugind din trup ca un trădător în Rai, mi se pare o nedreptate cosmică adusă conștiinței de sine a omului și experienței unice de a trăi într-un corp de carne de a cărui apariție nu suntem răspunzători. Chimia și electricitatea care e acum în acest corp, electricitatea din creier responsabile cu dragostea, inteligenţa, intelectul și nu sufletul nostru, toate vor avea decența să moară și ele odată cu corpul nostru, într-un pios respect și frondă față de el. Numai sufletul, trădătorul, detractorul, neruşinatul mizerabil fără caracter, va fugi meschin la bine în Rai, cu sprijin bineînțeles de la Dumnezeu... Ce să facă acolo...? Îl plâng căci nu-l văd bine... Dumnezeu care e drept și după chipul și asemănarea noastră, pedepsește trădătorii de orice fel cum uneori îi pedepsim și noi pe ai noștri, vinovați sau nevinovați. Deci Domnul, la Înfricoşătoarea Judecată va spune sufletului nostru prosternat într-o reverență grețoasă în fața Lui : "Pentru ce suflete fugar nenorocit și imoral ți-ai părăsit trupul la greu..., mai înainte de a-i da toate senzațiile și trăirile ce i le-am dat omului de trăit prin toate simțurile pe care nu le-am pus inutil în el...?" Bietul suflet, bulversat, plecând răvășit după un copac, după mustrarea Lui Dumnezeu, ce să mai înțeleagă...? I se va face foame, printre lacrimi și sughițuri de plâns... Atunci își va aminti că ai săi trebuie să-i aducă de pomană... Ouă roșii de paştele blajinilor va mânca sufletul necăjit... Și cozonac cu nucă, stafide și cacao... Dar surpriză...! Dumicatul, când să-l înghită îi va cadea în poală căci sufletul n-are limbă să saliveze și guste, esofag să înghită și stomac să digere... Apoi și paharul de vin de pomană, printre dinți va aluneca printre coaste tot în poală și va păta uniforma albă, camaşa albă cu matricola cu care umblă sufletul prin Rai. Ce să facă...? Mașini de spălat nu sunt în Rai, săpun de casă nici atât, o să fie nevoit sufletul să se dezbrace în pielea goală și să-și acopere goliciunea cu frunze... De unde frunze ? Că toate frunzele se vor ţine ţepene și tremurând de frică pe ramuri împreună cu fructele, mai ales merele, știți voi de ce : să nu mai fure nimeni din pomul cunoașterii binelui și al răului, nici un măr, nici o poamă aromată și dulce, nici o frunză amară să se enerveze Dumnezeu iar că i-am furat din proprietate și să se repete povestea cu deportarea din Rai...
Biet suflet amăgit... Vino la mine în mormânt să-mi dai viaţa ta inutilă în Rai și să trăiesc din nou, total, profund, drept, cinstit și omenește pe pământ, o, suflet al meu plângând de durere în eternele plăceri otrăvitoare ale Raiului... !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu