SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( ACTUALIZAT )

SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( ACTUALIZAT )
Ce sunt eu de fapt...? Sunt două ligheane de carne și oase, unul de slănină și mațe și vreun bidon de 8 l de sânge și tot felul de lichide : urină, limfă și substanțele corespunzătoare putresceinei și cadaverinei, derivate organice ale descompunerii mele ce îmi vor da mirosul de cadavru la morgă. Dacă le aduni pe toate la un loc îți va da suma a ce sunt real. Nimeni n-a putut vreodată mai bine ca Dumnezeu să adune toate aceste produse de abator, să le lege între ele și să le sufle duh sfânt peste ele astfel încât să se miște, să facă zgomot, să râdă, să plângă, să se bucure și îngrozească de viață cât și de moarte... În fapt se pare, așa simt eu, că sunt nu numai trei ligheane de carne și-un bidon de sânge ci undeva acolo între ele, un liant care le leagă se numește sufletul meu... Ar fi sunat oribil și insuportabil ca noi oamenii să fim numai trei ligheane de carne putrezibilă fără o electricitate pură care s-o legitimeze și sfințească, electricitate care se numește suflet se pare. Această carne care sunt, adunată măiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iată că dintr-odată își ia permisiunea de la univers să creadă că are un suflet care-o sfințește și purifică de tot ce e grețos, funest și dezolant dacă ne gândim că în urmă cu niște ani eram doar o pradă, carne de mâncat pentru dinozauri, ori tigri cu colți de sabie. Norocul omului modern e că are un suflet ce nu mai face din carnea omului doar carne de vânat ci o carne cu totul specială, mândră de visul și simțirea de-a avea un suflet, o electricitate ca toate electricitățile, curent electric și tensiune, diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric... Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, când întrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu întrerupător, becul se stinge, poți să pui mâna pe fire dacă nu atingi și firul de masă și nu simți nici un curent. Curentul dispare, el nu mai există. Dacă dă trenul peste un biet om care vrea săracul să se sinucidă și îl sfârtecă la viteza de 160 km/h cu locomotiva electrică de 125 tone împrăştiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o baltă în șanț și vreo câteva mațe agățate pe sub locomotivă până în depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne moartă de sub locomotivă nu mai are suflet... Abia de aici omul s-a salvat de la nebunie și angoasă când a crezut că electricitatea sa din corp, sufletul după moarte, vor continua să se propage fără suport fizic, fără conductorul electric care este corpul, sfidând legile fizicii astfel încât moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om în brelocul de chei... Ce e mai liniștitor decât să crezi că după ce-ai odorizat câteva clipe din spațiu și timp cu mofturile și ighemonicoanele tale avute în efemera viață, odată ce mori, povestea ta și a nimicniciei tale în spațiu și timp nu se termină ci dăinuie și încă veșnic lângă un Dumnezeu tot mai surmenat și agasat de pretențiile tuturor ligheanelor de carne umană din această lume... Mormane de carne frumos organizată în trupuri, cu suflete mirobolante care se întrerup și dispar ca electricitatea atunci când lovește trenul sau cancerul, având toate pretenția că se propagă wireless prin aer până la Dumnezeu când vine accidentul morții... Și de-acolo, trai pe vătrai în Rai, în cosmos undeva, alături de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care îl accesează instantaneu revendicându-l și blocându-l hulpavi de la toate treburile care așteptau în univers o rezolvare... Atât de mult e acaparat și blocat Dumnezeu ca un site către care sosesc miliarde de sms-uri, încât nici pe pământ nu mai poate face nimic... Dumnezeu e în șoc anafilactic, lovit chiar de pretențiile umane. Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet și nu-i cauzează Domnului nici un rău. Trupul lor nu are suflet, cel puțin nu distingem sufletul unei vite din carnea de mici gustoși... Doar oamenii cred că electricitatea și sufletele lor răzgâiate se pot propaga prin aer fără fire conductoare. Dar ca să-și inventeze această posibilitate practică să le meargă tramvaiele ori trenurile și troleibuzele fără fire electrice n-au catadicsit oamenii... Numai pentru suflete s-au chinuit să găsească o cale de propagare prin spațiu, calea credinței prin care să le propage prin spațiu până la Rai fără fire conductoare.  Ne chinuim cu petrol, ne terminăm ozonul și atmosfera, duminica nu muncim și mergem frumușel la sfânta liturghie și cam asta e toată povestea, tot ce putem sau vrem... Nici Dumnezeu nu mai râde... Fruntea-i e brobonită de sudorile regretului... Atâta putem și vrem noi oamenii și atâta ideal și rost găsim noi vieții ? Să ne cosmetizăm o viață cât putem noi mai bine sufletul pentru startul final al călătoriei wireless către Rai ? Nu merită Domnul un astfel de tratament al zăbăvniciei din partea noastră... Căci, iată : Totul a început a fi irespirabil... Noi nu mai gândim și simțim. Noi trăim febra credinței iar creierul nostru e reglat să funcționeze după capitole și versete diverse din Sfânta Scriptură și evanghelii. Chiar și așa lumea noastră, viața noastră, totul e o disoluție, totul a scăpat de sub control, trebuind să fii alienat să crezi că e normal și inevitabil ca ceea ce se întâmplă să se întâmple la infinit, și că asta e lumea și opera Lui Dumnezeu în toată splendoarea ei în acordurile psalmilor care ne sunt unică mângâiere și unic divertisment serios. Poate că Domnul tocmai s-a săturat de noi văzându-ne așa și ar vrea poate să uite totul ascunzând acest gunoi al nostru sub preș printr-o Apocalipsă... Nu face Domnul așa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant și mai frumos... Dar până atunci trebuie să credem că nu asta-i lumea... Dacă nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineînțeles, lumea cealaltă, plină de suflete umane ce transcend, ce se propagă ca un curent electric fără fire conductoare, de pe pământ, frumușel, până la Rai într-o clipită... Ce frumoși sunt oamenii... Dar sublimi sunt și păianjenii care fiecare încearcă în viața sa de arahnidă să întindă o pânză a credincioșiei lor până la lună... Asta-i credința lor... Și ei mor împăcați ca și noi oamenii făcând asta... Numai că ei nu au suflet... Noi da, dragii de noi, avem un suflet ce se propagă wireless până la Cer...