A FI DEZIUBIT

A FI DEZIUBIT

  A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean de cineva care nu poate ajunge la tine. Căci nici stelele cât de tari sunt, tot nu pot ajunge unele la altele să-şi unească clocotul și se mulțumesc să își strălucească arzând depărtărilor și singurătăților atât de mari și atât... Nu putem fi mai mari și mai tari ca stelele atât de fierbinți, de aceea dragostea pierdută trebuie să învățăm de la ele s-o transformăm într-un dor la fel de mare și fierbinte ca dogoarea unei stele. Dacă vezi așa lucrurile, acesta e refugiul și liniștea prin care poți să reziști după ce ți-ai oferit inima dezgolită pe tavă și tava a căzut jos. Să nu fim triști că într-o zi ne simțim părăsiți, trădați sau uitați de cei pe care nu-i credeam în stare să ne lase. Uneori e doar părerea noastră că ne-au lăsat. Ce știm noi de cei ce ne iubesc și credem că ne lasă, pe unde au plecat și unde au plecat și câte au luat din noi cu ei ? Ce știm noi de râuri secate, de albii goale de ape care nu au secat ci curg la fel de impetuos în pământ în pânze freatice ? Ce sunt pânzele freatice decât toate apele ce se adaptează la realitatea imposibilă a suprafeței și curg răzvrătite în meandre subterane, singurele posibile ? Triști și însetați de tristețea și dorul iubirilor stinse sau nici măcar începute, nici nu știm cum bând apă rece și proaspătă din ciutura unei fântâni cu cumpănă din Bărăganul tristeții noastre, bem de fapt din dragostea ce credem că ne-a părăsit, dar ea ne răcorește sufletul și inima, de-acolo din taina apelor reci ale fântânilor obligate să poarte prin meandrele pământului toate apele ce nu pot și nu au dreptul a curge la suprafață... Deodată te simți fericit, așa părăsit și uitat cum te crezi când bagi gura arsă de sete în apa rece a ciuturii sparte a unei fântâni și sorbi... În clipocirile apei îți vezi chipul desfigurat de supărare și indignare dar inima se potolește pe dată cu răcoarea apelor dorului din ciutura cu apă din pământ. Nu poți ține iubiri mari la suprafață și să mai fie și proaspete și răcoroase ca apa de izvor. Marile iubiri sunt în subteran iar marea sete se potolește cu apa răcoroasă dintr-o fântână, într-o zi când îndrăznești să bei din ciutura spartă o apă atât de bună și rece a dorului care se risipește curgând ca apa din ciutură pe buza fântânii din Bărăgan. A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean.

CÂND ÎNSUȘI DUMNEZEU NE VA ÎNDEMNA ZICÂND : "MÂNCAȚI MERE ALE CUNOAȘTERII BINELUI ȘI RĂULUI, ZĂBAVNICILOR !!!"

XI)  CÂND ÎNSUȘI DUMNEZEU NE VA ÎNDEMNA ZICÂND : "MÂNCAȚI MERE ALE CUNOAȘTERII BINELUI ȘI RĂULUI ZĂBAVNICILOR !!!"     

   Când vom ajunge în Rai, chiar dacă toți vom fi tobă de bunătate și sfințenie, de ascultare de poruncile Domnului după o viață întreagă de credincioșie nepătată, vom constata că Dumnezeu chiar dacă va bate plictisit în biroul Său cu ciocanul de Judecător și va spune : " Adriane, ești admis !", iar tu vei face pe tine de bucurie, El va fi tot mai îngândurat, supărarea se va citi în ochii Lui privindu-ne pe de o parte pe toți cei bătuți cu bice și împinși ca vitele în marfarele către iad, și pe de altă parte pe cei credincioși echipați cu salopete curățele, cu bonete albe și matricolă, cu o floare la ureche, pregătiți zâmbitori și voioși la îmbarcarea în eternul lor concediu de fericire și huzur în Rai. Ce le pasă lor că Dumnezeu este mâhnit, când au ajuns în Rai după pohta ce-au pohtit ? Tot mai plictisit și supărat, Dumnezeu va spune mecanic fiecărui credincios : " Da... Admis...", având însă ochii ațintiți în reveria unor neîmpăcate frământări : "Este imposibil cum nu reușesc să îndrept această omenire...! Dar dacă nu le interziceam să mănânce mere din pomul cunoașterii binelui și răului, nu era mai bine așa ? Nu erau mai deștepți, mai înțelepți și mai luminați cunoscând totul, și binele și răul ?" Astfel va zice Dumnezeu  într-o zi în Sinea Lui, supărat că Opera Lui, lumea, oamenii sunt irecuperabil păcătoși iar pedeapsa iadului a devenit o inutilitate. Cu aceste triste gânduri, Dumnezeu va spune sfetnicilor și arhanghelilor Lui :
  - Nu să comand pe bandă rulantă mai mult de trei sferturi din omenire la iad am vrut ! Nu mă încălzește cu nimic să-i văd pe majoritatea oamenilor creați de Mine urlând chinuiți în tortúrile eterne ale iadului iar numai pe unii, tot mai puțini să-i iau lângă Mine în Rai și să-i fac părtași splendorilor lui, să ajungă să doarmă ca porcii sforăind ziua în amiaza mare în hamace căptușite cu puf de aripi de înger, revendicând Raiul ca loc de odihnă și spa recuperator de lene și zăbavă sub nobilul blazon al izbăvirii ; nu e drept așa ! Ce izbăvire și ce mântuire vor toți și cu ce merit ? Raiul e un loc al succesului și excelenței. Nu lenea și odihna aduc fericire, ci efortul, munca determinată, neprecupețită, loială și creatoare ! Nu mai admit odihnă, lene, huzur în loc cu verdeață în Rai și nici pe pământ. Acestor nevrednicii, oamenii prin înseși rugăciunile lor mi-au cerut să le dau gir spunând că precum în Cer, așa vor și pe pământ ! Iată, am luat de bună dorința lor și toți vor pe pământ relaxare, odihnă, lene, nemuncă, zăbăvnicie cum cred și speră ei că e în Rai ! În Rai este pace ; dar atât ! Această pace din Rai nu trebuie să fie suportul lenei și odihnei. Frumos și dumnezeiesc pentru a construi un Rai pe pământ nu este să te odihnești ci să te odihnești de o muncă prin altă muncă, de un efort, printr-un alt efort. Eu nu m-am odihnit după ce-am făcut lumea cum spun alții. Pentru ce puterile mele divine nesleite ar avea nevoie de odihnă cum au oamenii ? Poftesc ca oamenii dacă vor să aibă succes în lumea lor, să fie ca Mine, vajnici și neobosiți în a fi mai buni și mai vrednici în tot și în toate ! Terminând de construit o galaxie am purces a clădi alta și iar alta. Dacă Facerea Lumii terestre a degenerat și nu mai poate fi un succes, atunci vreau s-o îndrept. Vreau să întorc lumea viilor, lumea iadului cât și a Raiului cu fundul în sus, să le scutur, să le deretic, să le cern, să iau oamenii unul câte unul și să-i învăț personal despre excelență și pace, despre cum pot fi ei înșiși niște dumnezei, să-i întreb și ei să Mă întrebe asupra celor de-nțeles cât și de ne-nțeles, să fie un colocviu interactiv și productiv, să avem un dialog constructiv. Toți sunt copiii și creațiile Mele, de aceea îi vreau pe toți, mă auziți ? ; pe toți îi vreau în Rai cu orice preț ! , va spune Dumnezeu vorbind cu sfetnicii și arhanghelii Săi tot mai speriați că Dumnezeu se comportă tot mai ciudat de la un timp, invocând că a sosit momentul să facă o schimbare, să îndrepte lucrurile pe care tot El le-a creat.
- Aduceți-i la mine pe toți ! Și pe cei din iad care plâng de usturimea flăcărilor care le arde pielea și îmi sfâșie inima, și pe cei din Rai chiar dacă dorm cu bale la gură în hamace la umbră de palmier, sculați-i pe toți, îi vreau aici în fața Mea nu ca să le cer socoteală ci ca aflând de la ei adevărul și tot ce mai au de spus, și aflând și ei de la Mine dreptatea și îndreptarea, să refac din temelii nu atât lumea, cât mai ales oamenii care o populează, să fac în sfârșit din Terra cea mai frumoasă planetă a universului iar din oameni cei mai bravi și de ispravă extratereștri ! Zicând acestea Dumnezeu se răcori în bună parte de tot ce avea pe suflet și așteptă să se adune mulțimile în Piața mare a Judecății.
  Iată cohorte întregi de damnați la iad tocmai scoși din smoală și din flăcări cu părul încă arzând cum sunt bătuți cu bicele de foc să se încoloneze pentru a încăpea toți în Piața Înfricoșătoarei Judecăți, alături de cei scoși din Rai, treziți din somn, cu ochii cârpiți și mâna la nas de putoarea care venea de la cei scoși din iad, cum toți s-au adunat în fața Lui Dumnezeu mirați de așa minune și ce va să se întâmple din voia Lui. Impresionat de așa epopeică adunare a viilor și morților laolaltă în Piața Judecății din Cer, însuși Dumnezeu coborî din jilțul Său și merse prin mulțime să vadă lumea așa cum e.
  - Slavă Ție Doamne ! spuseră unii aduși din Rai, milostiveşte-ne să ne dai nouă în veci odihnă și fericire la loc cu verdeață !
  - Îndurare Doamne ! Iartă-ne pentru crimele și tâlhăriile comise cu sânge rece pentru care nu ne-am pocăit...! spuseră alții cu pielea crăpată de focul și smoala din iad.
  - Tu care stai retras, nici nu spui nimic, nici nu te plângi, nici nu te bucuri, nici nu mă înjuri, nici nu mă lauzi. Ce ai de spus referitor la lumea și dreptatea ce-am făcut-o spuse Dumnezeu unui suflet scos din iad ?
  - Îngăduit să-mi fie Doamne să-ți mulțumesc că ai gândit să faci o zi a porților deschise ale Cerului unde să primești așa epică adunare unde ai dat dreptul tuturor morților a-şi spune ofurile și din toți m-ai ales tocmai pe mine. Din lut ne-ai făcut Doamne, din milă și iubire părintească și iată pentru ce mi-e imposibil să cred în anatema păcatului și a rugăciunii de iertare, a rugăciunii de miluire și a fricii nejustificate și iraționale de un Bun și părintesc Dumnezeu care ești Tu Doamne. Fiind Tatăl nostru din Cer, cum poți fi decât similar unui părinte care e mămos și tătos cu copiii lui îndeobște orice-ar fi...? Când ai definit păcatele și stabilit pedepsele nu știu ce fel ai judecat Doamne, dar ai amestecat criminalii, violatorii, hoții și tâlharii cu cei ce doar nu cred în tine și care n-au omorât o muscă dar le-ai spus la toți păcătoși amestecându-i și făcându-i colegi de schingiuire în același iad, cu gâtul pe aceiași butuci unde li se taie capul la toți pentru păcatul necredinței și al luării numelui Lui Dumnezeu în deșert. Capuri tăiate căzând în coșuri de răchită, laolaltă capuri de criminali odioși, cu cei pașnici dar care nu s-au închinat sau n-au ținut post sau au fost de altă credință și religie sau au scăpat doar un pârț în biserică sau fiind femei, unele au uitat că au ciclu și au intrat în biserică, fără să aibă o broboadă pe cap. Iată, toți acești păcătoși merită iadul potrivit canonicii religiei unde ești patron. Ce este această sinistră realitate a iadului și ce gânduri înțelepte ai avut când ai creat-o ? Aceasta este o injustiție cu atât mai sinistră cu cât este divină căci nu poți tortura și prigoni, înjosi și umilí egal în același iad pe cineva care a dat în cap și a omorât cu cruzime, și să-l faci coleg de celulă în iad cu altul care nu simte că are motive să Te iubească Doamne și să creadă apriori în Tine când Tu amâni dreptatea pe pământ doar pentru lumea cealaltă și când ai dictat pentru această amânare criminală că este o obligație să Te iubească toată creatura de-acolo din neantul dubios al discreției și minciunii de unde n-ai ieșit niciodată la lumină nu neapărat să Te arăți, dar măcar nearătându-Te, să purcezi totuși a face Raiul, îndreptarea, fericirea și pacea indestructibile PE PĂMÂNT unde este NEVOIE, iar Raiul din Cer să-L falimentezi căci e inutil, tardiv și imoral. Dacă ar trebui să ne fie frică de ceva, nu de chinurile iadului ar trebui să ne temem, căci ele nu există în condițiile în care iubirea Ta pentru oameni este mâncată până în măduvă de suspiciunea și îndoiala că nu ai cum să fii divin, să exiști și să ceri credință și supunere creaturilor aruncând în același iad criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și pe cei ce nu te urăsc dar nu te înțeleg și nu te înțeleg pentru că nu te-ai îngrijit să fii judecătorul împăciuitor odată pentru totdeauna al tuturor, să rupi pisica și să dai tuturor pace aici și acum, să fii etalonul evidenței, al clarității, al dreptății, păcii și înțelegerii între oameni aici și acum neapărat, după care putem vorbi și admite și povestea lumii celeilalte. Dar când aici și acum e un măcel care nu se mai termină, o nedreptate funciară, o țepuire și jefuire continuă a celor blânzi, neajutorați și proști de către cei bogați, șmecheri și malefici cărora le-ai dat mintea, gândurile, inspirația și determinarea să fie așa, iar Tu cu sfinții Tăi din Rai mai stai o clipă acolo impasibil și insensibil gândind că ai vreo treabă mai importantă, mâncând dulceață de trandafiri și bând apă rece de izvor paradisiac iar noi stăm cu telefoanele în mână tremurând, chemând ambulanța care face pană sau se ciocnește cu un șofer tâmpit beat care nu i-a acordat prioritate și Tu Îți pileşti unghiile iar sfinții din Cer Îți pupă mantia și nu cobori grabnic pe pământ în arena leilor să risipești nedreptatea din rădăcină unde ea apare, și nu faci odată pentru totdeauna Raiul exclusiv pe pământ unde este necesar și ar avea o logică și rațiune să existe, când nu faci toate acestea Doamne, nu de pedeapsa Ta ar trebui să ne temem și nu de iadul inutil din Cer ci de iubirea Ta să ne temem, căci e o iubire a unui personaj sinistru cu cât Te declari mai măreț, sfânt și atotputernic, în schimb dezabuzați vedem cât de capricios, machiavelic, inuman, irațional, inevident, neclar, dubios și nepermis de absent ești ca medic șef decan suprem în sala de urgențe a acestei lumi, un spital fără doctori în care în glumă și în joacă ne-ai pus să trăim și ne ceri să Te iubim și să Te înțelegem...! Ce să mai înțelegem ? Câmpurile de războaie fumegând, victimele de război, eroii fără nume, fetițele orfane de război plângând cu păpușile în mână pline de praf printre molozul și ruinele bombardamentelor caselor lor, victimele înșelate, șarlatanii păsuiți de pedeapsă până pe lumea cealaltă, toate și altele o mie sunt dovada vie că dacă nu Ți-ai făcut o reședință și un comandament de justiție pe pământ în locul judecătorilor pe care criminal i-ai pus să Te înlocuiască, în loc să îndrepți Doamne Tu direct aceste nedreptăți și mizerii, prezența Ta obstinată doar în Cer e o inutilitate, ceva nepermis de tardiv și ineficient, imoral, când Tu vii cu biciul pedepsei, laolaltă plesnind egal și criminalii și pe cei ce pașnici și blânzi au fost ori victime colaterale de război dar n-au crezut în Tine, ori n-au ținut doar post și nu Te-au iubit astfel în infinita iraționalitate cu care refuzi să Te identifici odată clar, logic, eficient și simplu omenirii. Astfel Doamne, Tu rămâi un ideal frumos, literar, alegoric, pe care doar așa Îl iubesc și accept căci în sine, ideea Ta e frumoasă și măreață, dar în fapt e o utopie jalnică,  irealizabilă, prea frumoasă, prea complicată, prea antică, preistorică și capricioasă ca să fie adevărată. De aceea mie nu mi-e frică de Tine, Doamne, ca de un satrap nemilos, ca de un despot care face ce poftește cu robii lui, știu sigur că dac-ai exista ai face iadul doar pentru criminali și bandiți, tâlhari și violatori,  iar Raiul, l-ai fi făcut din capul locului PE PĂMÂNT și nu te-ai fi răzgândit să-l muți în Cer, pentru toți cei ce iubesc pacea și dreptatea. N-am cum să mă tem de minciuna și inevidența Ta, mai degrabă Te iubesc fără speranță sau cu o speranță schiloadă, în sensul că îți dau un gir infinit pe care o omenire-ntreagă în van așteaptă să-l meriți dar Tu te ascunzi de la Facerea Lumii obstinat după toți norii și stelele, după întunericul lumii celeilalte, după ușa altarului din biserică unde femeile n-au dreptul a privi și intra, și astfel o întreagă omenire rămâne văduvă de necesitatea, prezența și beneficiul Tău direct și nemijlocit încât Te iubim mai mult ca și concept și idee nobilă decât că ai exista, când nu ai un rol eficace ci ești doar un decor supranatural și antinatural, ineficient ca o sperietoare de ciori pe care ciorile croncăne și se sfătuiesc ce ogor să mai prade de foame. Astfel, nu am cum să mă tem de bunătatea Ta conceptuală Doamne în sensul că Te percep din start ca apărător și binefăcător rațional și cu sentimente pur paterne deci blânde... Mie mi-e teamă de sălbăticia și iraționalitatea celor ce se tem instinctual de Tine și-şi fac din asta o laudă și-o mândrie în uzanțele lor mistico religioase ca și modă și calitate curentă a timpului... Mie mi-e frică de actualii semeni ai mei, mândri că sunt religioși, atât de mândri că-ți pot da în cap dacă nu ești de acord cu ei, dacă ei spun că îi jignești și le jignești creatorul prin necredința ta în el. Cum pot fi acești oameni și azi dacă nu similar de sălbatici și antidemocratici ca și  oamenii sălbatici din preistorie, dominați doar de trei instincte: hrană, apărare, (deci frică - fie ea și de Dumnezeu), și reproducere ? Ceea ce-i deosebește pe oamenii dintotdeauna de animalele necuvântătoare este spiritul religios, în idee nobil intenționat dar practic prost conceput și aplicat. Acest teatru care-i lumea și viața are actori figuranți, oamenii creați de Tine Doamne încât s-a ales praful de toată reprezentația vieții care a degenerat într-un fiasco demn de fluierături și huo la scenă deschisă... Asta e lumea creată de Tine Doamne cu atâta trudă în șase zile...? Să fi uitat Tu să mai dai un click acolo unde trebuia ca să devenim perfecți...? Habar n-am, cum nu știu nici de ce făcându-ne Doamne ne-ai acordat o libertate otrăvită în care ne putem rata mântuirea atât de lesne fără ca voința atotputernică a Ta să pară că ar avea dispoziția să ne scoată părtinitor și părintesc (căci ești Tatăl nostru din Cer) din acest impas pe neputincioșii și limitații de noi... Dacă Tu Doamne nu ai avut precogniția și previziunea că o întreagă omenire creată îți va greși amarnic începând cu primii Tăi oameni creați, înseamnă că a existat răul și imperfecțiunea cuibărite conștient ori inconștient în ideea Facerii Tale și transmise în noi genetic și Tu n-ai știut de această problemă Doamne care azi face ravagii în opera Ta... Ori dacă ai știut de răul ce va să vină peste noi și că ne vom defecta la un moment dat și nu-Ți vom mai fi pe plac, cum de nu ai luat preventiv măsuri să elimini această disfuncționalitate din sistemul creat astfel încât totul să sugereze că o Mână de Dumnezeu perfect a creat totul atât de perfect și indestructibil și nu o mână de Dumnezeu mai mic, de cârpaci și ageamiu care supărat că invenția nu-i merge bine, într-un acces irațional de ciudă vrea să dea cu jucăria stricată de pământ și s-o suprime, fie prin potoape, fie prin apocalipse, fie prin orice mijloc care promite pedeapsă inexorabilă, adică în ultimă instanță iadul...? Doamne, omenirea n-avea voie și n-avea cum să-ți păcătuiască... ; pentru că a fost făcută de Tine, deci în teorie trebuia să fie perfectă... Omenirea n-avea cum niciodată să fie amenințată cu iadul și cu veșnicele chinuri căci toți suntem fiii Tăi naturali iar Tu ești cel mai milos și blând Tată care n-ar face nicicând imprudența măcar să gândească să-și schingiuie copiii în iad oricât i-ar greși. Doamne, cât de mult știu că plângi ştiindu-ne, copiii Tăi dragi, arzând în focul iadului... Căci nu încape la Tine conceptul de coerciție și de pedepsire în foc a noastră Doamne, când toate datele ne spun că Tu ești un Tată atât de divin și de uman pentru noi, mai uman și mai patern decât toți tații de pe pământ... Și noi știm că nici un tată de pe pământ nu-și amenință programatic fiul natural cu pieirea de-i greșește, când toți tații de pe pământ sunt părtinitori, imposibil și incomensurabil de miloși și făcuți după chipul și asemănarea Ta, Doamne, dar un Tată din Cer cum poate inventa un iad în care să-şi schingiuie copiii obraznici și un Rai în care să-i huzurească pe cei cuminți...? Nu se potrivește conduitei paterne această grosieră și neînțeleaptă atitudine.
  Doamne, Tu ești prea mare și complex în idee ca să încapi introdus cu forța măcar ca și concept în bisericile acestor nefericiți care suntem noi oamenii religioși. Chiar primul martir sfânt al creștinătății, Sfântul Ştefan a spus asta, când dinaintea Lui Iisus a fost lapidat de farisei pentru că le-a strigat un adevăr suprem : "Cel ATOTPUTERNIC nu încape în templu !" Deci Tu nu încapi Doamne ca măreție și importanță în nici un templu, biserică, mănăstire, precum nici în mințile acestor bieți oameni îndoctrinați cu o mistică religioasă retrogradă, neştiințifică și antiștiințifică veche de acum două, trei mii de ani... Căci Tu ești Doamne un Sfânt de coordonatele Căruia în univers noi cel puțin habar n-avem în slăbănoagele noastre percepții... Ori poate ești, Doamne, doar un centru nervos din creierul nostru, din lobul parietal sau occipital, excitat de informațiile brute ale vieții noastre care vin în avalanșă peste noi, poate Tu Doamne ești doar un simț al nostru, al șaptelea sau optulea simț și cel mai complex, simț excitat de reflecțiile și sentimentele noastre interioare, de vanităţile, spaimele, subiectivismul și prejudecățile noastre iar noi prelucrăm toate aceste informații și senzații în creierul nostru emoțional și le confundăm până la identificare cu noțiunea vital necesară de Dumnezeu, developăm în mintea noastră chipul Tău și necesitatea Ta în viața noastră, totul nefiind decât niște reacții chimice ale sinapselor neuronilor creierului nostru, scoțându-Te fiecare din creierul nostru ca un iluzionist un porumbel din joben... Astfel noi oamenii tragem concluzia că ni Te-ai revelat, ce frumos și măreț sună spus așa...! , mințindu-ne delicios că am fost inspirați divin să Te aflăm confundându-Te cu delirantele produse ale gândirii și simțirii noastre proprii biologice, cu frumosul și umanitatea din noi care au explodat și Te-au născut pe Tine Doamne în imaginația și teoriile noastre religioase, în toată splendoarea doritei Tale existențe neverosimile... Căci așa au simțit și acei antici iudei care pe rând în vechiul testament, Doamne, Ți-au spus Iehova, Savaot, Eli, mărunte zeități din idolatria religioasă antică reflectând aceleași trăsături de caracter bestiale, sălbatice, crude și precar umane ca și populațiile antice necivilizate din negura mileniilor mustind de ignoranță și sălbăticie... Venerând neschimbat aceleași teorii și practici religioase și în ziua de azi, și nesupunând criticii și raționalității dogmatica și conduitele, atitudinile și mistica religioasă, oamenii din prezent, ca și specie, valoric vorbind sunt încă similar de precari, ignoranți și sălbatici ca și în preistorie, asta justificându-mi teama mea și sila că m-am născut spre neșansa mea tot într-un veac întunecat, sălbatic, în care oamenii împuțesc pământul și viața cu moravurile lor crude și sălbatice, apoi în clipele lor cele mai bune pun de se roagă de Dumnezeu ca de-un crud satrap spre milă, îndurare, iertare și mântuire... Trăiesc, trăim încă într-un ev întunecat atât spiritual cât și social și istoric. Ferice vreodată de o omenire care Te va vedea la lucru Doamne pe pământ cu mânecile suflecate și nu atât de inutil și tardiv în Cer unde nu-Ți mai găsești justificarea și rațiunea. Îngăduie să cer iertare pentru cuvintele nepărtinitoare și aparent ireverențioase la adresa Ta dar în slujba adevărului, dreptății și ideii nobile de Dumnezeu am dat glas franc nemulțumirii tocmai pentru că ai cerut să spunem drept totul pentru triumful dreptății, pentru a ajuta măreției Tale să renaști lumea din propria cenușă.
  Toți cei din Piața Judecății au amuțit de uimire și groază ascultând această tiradă confesivă a unui suflet insolent făcându-şi numărul sub ochii triști ai Lui Dumnezeu care spuse cu preocupare, dar fără mânie :           - Dacă ar fi să mă iau după obiceiul oamenilor de a fi mândri și răzbunători, evident că ale Tale cuvinte, blasfemie înseamnă pentru Mine și ar trebui să inventez o secție specială de schingiuire în iad numai pentru tine. Să se înțeleagă acum că dreptatea mea nu e ca a oamenilor și răzbunarea mea nu există căci nu sunt om, numai ei se răzbună pe când Eu n-am mândrii și vanități de om. Îți mulțumesc totuși că ai avut curajul să dai glas rezervelor care îmi scad prestigiul tot mai compromis în fața majorității oamenilor care nu mai pot fi credincioși. Drept pentru care suflete ce ți-ai mărturisit confesiunea plasându-mi această minge la fileu, îi anunț pe toți că schimbarea și reparația acestei lumi o voi face aici și acum ! Am crezut interzicându-le oamenilor mâncatul merelor din pomul cunoașterii că lipsa de minte și judecată va lăsa mai mult loc în ei pentru suflet și pentru bunătate sporită. N-a fost așa. Lipsa de judecată și minte a omului, de la necunoașterea măsurii binelui și răului se trage în conștiința lui, iar abia asta aduce otrava răutății umane și lipsa bunătății lui sufletești din care rezultă toată drama omenirii. Prin urmare poftesc să schimb această rânduială prin care de-acum veți deveni adevărați oameni. Spunând aceasta Dumnezeu dădu poruncă serafimilor și heruvimilor să scuture toți merii din Rai să cadă munți de mere roșii, dulci, mari, parfumate pe pământ zicând :
  - Luați și mâncați de-acum ! Dacă știam că nemâncând nici un măr din pomul cunoașterii binelui și răului veți rămâne definitiv proști și zăbavnici cum ați rămas și nu veți îndrăzni cu interes și plăcere la creativitate și cunoaștere, la râvnă și muncă, la dreptate, bunătate, smerenie și pace,  nu vă mai interziceam niciodată să gustați din pomul cunoașterii binelui și răului. Luând de bună povața mea, ca o ascultare seacă a unor năpârci care îmi pupați egoist picioarele de frică să nu vă dezmoştenesc de egoismul doritului huzur din Paradis, vis care v-a paralizat orice interes și performanță pe acest pământ, ați luat răul drept bun și binele drept rău... Eu am vorbit în pilde și parabole. Mă gândeam că pricepeți. Dar voi ați fost atât de proști încât să vă faceți din lume un iad și să credeți că v-am făcut merele din Rai atât de gustoase și frumoase ca să se usuce și să cadă pe jos și să faceți rachiu din ele, să vă îmbătați și să vă dați în cap cum ați făcut mereu și să nu vă bucurați simțul gustului pe care vi l-am dat, cu savoarea parfumată a miezului merelor iară mintea să vi se deschidă de cunoașterea adevărului mâncându-le ! Deci de azi îmi revizuiesc porunca ce v-o dau și vă spun primindu-vă în Rai : MÂNCAȚI MERE zăbavnicilor !!!

DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

II) DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

  Ajunge să te gândești numai câte războaie, răutăți și orori au fost și vor mai fi pe lumea asta ca să realizezi că ele nu se explică a se fi întâmplat sub patronajul unui Dumnezeu bun dar oare de ce invizibil, mut, orb,  surd și incapabil a stopa odată pentru totdeauna răul din această lume, de unde ne ducem cu gândul : oare există ? ; și dacă există, cu bunătatea-i proverbială cum de mai tolerează jalnica stare a lumii pe care a creat-o ? Este incredibil să constați cum după ce-a creat lumea Dumnezeu se spală cu spirt grijuliu pe mâini având de a face cu noi cei mizerabili și infecțioşi, cei îndelung și iremediabil păcătoși, dar arată în sus spre Cer decretând că acolo totul e curat și drept, acolo e dreptatea și soluția tuturor soluțiilor, când normalitatea normalităților impunea ca dreptatea și binele să fie pe pământ acolo unde trăiesc și oamenii și nu în locația stupidă și neverosimilă a irealului din Rai, drapat cu nobile virtuți pe care l-a ales drept spațiu vital și locativ pentru Sine și pentru noi cei ce vom muri, dar nu pentru toți muritorii, nu, nu, nu ! ; ci doar pentru cei ce-L caută cu aviditate și încăpățânare și se mint că L-au găsit pe Dumnezeul de nicăieri și de niciunde. Doar cei ce n-au găsit nimic dar se mint atât de frumos și solemn religios și terapeutic că L-au găsit pe Dumnezeu în gaură de șarpe au șansa de a trăi în Cer veșnic alături de Creator beneficiind de toate privilegiile și facilitățile paradisiace oferite de El. Pentru toți ceilalți ce-L tăgăduiesc, Dumnezeu se ascunde și mai mult în infinitul neantului Său neclar ; căci altfel, dacă nu-L cauți pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe și chiar dacă nu găsești nimic nu spui că l-ai găsit în sfârșit în toată splendoarea neființei Sale, jocul și sensul religios se strică chiar dacă nu mai pricepi nimic văzând că Dumnezeu sau tot ce ar fi putut El să fie, inexplicabil nu e limpede, nu e clar și incontestabil ca aerul, apa, soarele și lumina lui cum logic ar fi fost să fie, ci e intolerabil de negăsit și definitiv inaccesibil dacă nu ești încăpățânat și fanatic determinat a-L căuta și a-L găsi pe Dumnezeu în orice, chiar numai și în neuronii creierului tău ; e suficient pentru orice credincios că Dumnezeu a ales să existe în capul și inima lui măcar sub formă de impulsuri electrice și reacții chimice din creier care-i dau Lui Dumnezeu o șansă la existență, când universul și realitatea palpabilă și directă nu i-au dat nici o șansă. Un frizer care tundea un client, luându-se în discuție cu acesta pe tema religioasă i-a spus clientului după ce l-a terminat de tuns că Dumnezeu nu există ; și asta pentru faptul că este imposibil să existe un Dumnezeu sub patronajul căruia să se întâmple atâtea rele și orori pe lume. Clientul, un om cu frica Lui Dumnezeu, încurcat de alegația frizerului de a decreta că Dumnezeu nu există, a ieșit tulburat din frizerie, deranjat în confortul său religios care-i confirma prin toate simțurile sale că Dumnezeu slavă Domnului că există. Lângă frizerie era un boschetar care cerșea, cu o barbă și o claie de păr în cap gen din alea ca ale lui Bob Marley. Boschetarul întinse mâna să-i dea omul nostru ceva. Atunci acesta îi spuse că îi dă mai mult dacă acceptă să meargă la frizer și să se tundă și aranjeze. Întorcându-se din nou în frizerie cu boschetarul flocos la frizerul care credea că Dumnezeu nu există, omul nostru i-a spus că nici el frizerul nu există. Și apoi văzându-l pe frizer încurcat i-a spus : Nu înseamnă că tu nu exiști dacă acest om n-a venit până acum să te caute și să se tundă. Dumnezeu există și îi ajută doar pe cei ce-L caută și vin la El iar toate relele din lume se întâmplă tocmai pentru că oamenii nu-L caută pe Dumnezeu și nu vin la El. Iată pilda și adevărul credinciosului care Îl văd pe Dumnezeu în toate nemaicontând că El nu există în condițiile în care ar fi autorul moral al degringoladei lumii noastre sângeroase. Căci te potolești de toată frenezia religioasă iar toate pildele din lume care-L ajută pe Dumnezeu să existe și să aducă triumful credinței în sufletul omului te lasă rece abia dacă ții în brațe un copil înecat sau violat și vezi durerea crâncenă a mamei lui care se frânge în suspine și asta îți este de ajuns ca să-ți explici în sfârșit cu succes și simplu cum e imposibil să existe în Cer un Dumnezeu sfânt cu atâtea nobile intenții predicate în toate bisericile și cu o Atotputernicie atât de briliantă care să fi creat și să se mai laude cu o astfel de lume oribilă care nu dă semne că tragedia, răul, crima și războiul din ea vor înceta subit pe pământ din voia și ordinul imperios necesar al Domnului ; dimpotrivă, Dumnezeu ne lasă la infinit în balta mizeriilor și ororilor vieții noastre arătându-ne ceremonios doar Cerul, această locație vidă și insipidă și spunându-ne cu o voce caldă și cu o înțelepciune divină a cărei rațiune n-o mai înțelegem că în Cer toți copiii violați și înecați pe pământ se vor mântui. E mai simplu și îndrituit să ne spuzim la gură de setea și dorul unui Dumnezeu evident inexistent decât să ne mai prostituăm găsind laude și scuze unui Dumnezeu care și-a adus propria lume și universu-ntreg la tragedie, tortură și faliment cu toate nobilele intenții propovăduite atât de meșteșugit în atâtea scripturi și cărți sfinte. Dați-mi veste despre orice război care-a fost și incontestabil va mai fi sub comanda Dumnezeului curent în lume, unde copii inocenți au murit și vor mai muri sub bombe îmbrățișându-şi păpușile și vă spun că Dumnezeu nu există și nu poate exista în aceste condiții oricât l-ar căuta cineva frenetic și încăpățânat prin neantul negru și rece al cerului. Dumnezeu e însuși neantul, antropomorfizat și adaptat minților noastre bolnave de credință deci cum te mai poți mira că El rămâne atât de ascuns și invizibil, atât de negru, atât de nemuritor și totuși neviu și rece ? Și totuși în această lume de rahat mai găsim puterea să spunem ce minunată e lumea Lui Dumnezeu și cât de minunat e El însuși. Tocmai pentru că lumea e atât de minunată după cum spune și cântecul lui Armstrong, nu putem renunța la ea și nu putem muri așa simplu cum cred unii, împărtășindu-ne și făcându-ne semnul crucii, apoi împăcați cu soarta și datoria creștinească a răbda ștreangul morții într-o zi când ne asfixiem, căscăm larg gura gemând de agonia sfârșitului și facem o ultimă cruce măcar cu limba-n gură dacă mai putem, și mai clipim sfârșiți de vreo două ori din pleoapele căzute de canceroşi învinși de boală, apoi închidem ochii și gata, s-a terminat...
  Nu se moare atât de simplu, nu se poate muri atât de ușor cum cred unii care se lasă în mâinile Lui Dumnezeu fiecare mulțumiți și fericiți, ca o pasăre moartă care abia așteaptă să fie împăiată și expusă în ducele muzeu al Raiului din Cer. Nu poți muri atât de simplu și liniștit cum vor unii motivați de suficiența credinței religioase și revelației divine, închizând ochii și dezlegându-ți sufletul de lanțul cu care a fost legat de carnea noastră din născare, ca acesta văzându-se dezlegat să o ia la sănătoasa fugind și mâncând pământul dintre ruinele corpului nostru de care-a scăpat pentru totdeauna. Nu poți muri, vă spun și repet, dacă ești om și făcut de Dumnezeu nu poți muri.

................................................

  Spre deosebire de tot regnul animal care moare natural cum a dat Dumnezeu, omul moare într-un mod foarte complicat. Omul are trei tipuri de a muri, iar dacă-i punem și pe sinucigași sunt patru. Dar să-i lăsăm pe sinucigași care ne încurcă și socotelile noastre și pe cele ale Lui Dumnezeu.
   Primul fel de moarte este când omul moare de bătrânețe, adică bătrân și bolnav, dacă n-am făcut un pleonasm asociind bătrânețea cu boala, ele oricum mergând braț la braț dintotdeauna, de la Facerea Lumii. Al doilea fel de moarte este când omul este omorât, asasinat. Al treilea fel de moarte este când omul este MURIT, adică nici omorât, nici mort de moarte bună ci pur și simplu murit de altcineva și vă spun imediat de cine poate fi murit un om și de ce am inventat această formulare bizară. În toate cazurile, că murim de moarte bună ori asasinați, Dumnezeu are un amestec moral nu direct, ci prin consimțire la moartea noastră, El oricum fiind specialist declarat în gestionarea morților noastre ale tuturor indiferent de unde ni se trage sfârșitul. Cum murim, Dumnezeu e prompt pregătit cu uneltele și ustensilele din Rai având lângă El ca aghiotant pe colaboratorul Său direct Satana cu instrumentele de tortură din iad și imediat ne și iau în primire. Să simtă ei, Dumnezeu și Satana o satisfacție în asta, în faptul că abia așteaptă să ne dăm obștescul sfârșit ? Să facă Dumnezeu o pasiune din moartea noastră, să fie El intendentul cel mai nimerit și priceput al cadavrelor noastre pe care abia le așteaptă să stoarcă din ele sufletele cu aceeași satisfacție cum stoarcem noi mustul din struguri ? Dar cum nu-i putem imputa Lui Dumnezeu faptul că murim, când nici Iisus nu i-a imputat asta ci s-a tânguit pe cruce și i-a zis Domnului : "Doamne, pentru ce m-ai părăsit... ?", noi doar Îl putem respectuoși dar siderați întreba pe Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată următoarea întrebare simplă : "Doamne, pentru ce m-ai omorât ?" Aveți vreo vagă bănuială că vă omoară altceva și altcineva decât Dumnezeu atunci când vă sună ceasul și vă vine vremea să muriți ? Nimeni nu moare că vrea, întotdeauna ceva și cineva se opune dorinței noastre de a mai trăi un pic și când murim suntem de fapt omorâți cu forța, suntem învinși, deci asasinați într-o lume și un spațiu în care inima Lui Dumnezeu rămâne undeva vie să bată și bate ; bate undeva, ascunsă să n-o vedem : tica-tac, spre deosebire de inima noastră care putrezește cu toate emoțiile vieții încremenite în sângele închegat în ea... Prin tăcerea Sa Dumnezeu reușește să ne omoare pe toți. Paradoxal, numărul crimelor înfăptuite înnobilează. Din toate filele cărților sfinte citim și ni se inoculează în conștiință ideea că Dumnezeu după teorie e cea mai înnobilată ființă din univers. Și într-adevăr, numai nobil nu poți denumi pe un criminal care omoară un om sau câțiva, el numindu-se doar criminal odios ; dar cine omoară un milion de oameni se numește erou adulat ; iar cine-i omoară pe toți se numește Dumnezeu, cea mai nobilă ființă din univers, după teorie. Nu ai unde să evadezi din așa univers criminal inventat de Dumnezeu și trebuie să înghiți pe nemestecate politica Sa funebră. Căci fiind siguri după toate evidențele că de fapt Dumnezeu ne omoară, din respect și delicatețe pentru El trebuie să formulăm mai dulce verbul acțiunii Sale de a ne ucide, să chinuim și sacrificăm gramatica de dragul Lui Dumnezeu și să nu spunem că Dumnezeu ne omoară pur și simplu cum o face de fapt ci să spunem că ne moare... Astfel nu mai putem acuza pe Dumnezeu pentru moartea noastră căci El nu ne omoară după tipic ci ne moare perfid din chiar ziua când ne face, prin metoda varanului : suflând duh de viață peste noi, ne pomenim cu o viață de efemeridă plină de bacterii și viruși, scurtă și tristă care se termină în cancer și agonie : E de la Dumnezeu care face ca varanul care mușcă prada și aceasta moare în timp de septicemie datorită bacteriilor letale din bale, cum murim și noi de boli și de inimă rea pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit inexorabil de la Facerea Lumii îndată după ce-a suflat duh de viață peste lutul din care-am fost făcuți. Deci Dumnezeu scapă oricum de acuzația de pruncucidere asupra noastră rămânând astfel cu mâinile curate de crimele făcute cu noi încât autorul morților noastre pe veci va rămâne necunoscut și nu vom ști niciodată pentru ce îmbătrânim, pentru ce ne îmbolnăvim și pentru ce murim, Dumnezeu rămânând asasinul nostru preferat în condițiile în care îți poți alege un asasin preferat și de treabă în acest univers oribil și incredibil al morții care de la viață ni se trage, de la viața legată cu ață dată nouă de Dumnezeu în bunătatea-i.

WHAT A WONDERFUL WORLD

I) WHAT A WONDERFUL WORLD

  Vă propun să analizăm o piesă muzicală clasică celebră : "What a wonderful world" de Louis Armstrong :

  1) I see trees of green, red roses too, (Văd verdele copacilor și roșul trandafirilor),/ I see them bloom for me and you, (Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine)/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc în sine... Ce lume minunată...)/

  2) I see skies of blue and clouds of white, (Văd albastrul cerului și albul norilor),/ The bright blessed day, the dark sacred night, (Ziua strălucitoare și binecuvântată, noaptea sfântă și întunecată),/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...)/

  3) The colors of the rainbow so pretty in the sky, (Culorile curcubeului, atât de frumoase pe cer), /Are also on the faces of people going by, (La fel si fețele oamenilor ce trec pe lângă mine), / I see friends shaking hands saying how do you do, (Văd prieteni dând mâna, întrebând "Ce mai faci?") / They're really saying "I love you". (Ei îți spun de fapt că țin la tine). /

  4) I hear babies crying, I watch them grow, (Aud copilași plângând și îi văd crescând), / They'll learn much more than I'll never know, (Vor învăța mai multe decât voi ști eu vreodată), / And I think to myself... What a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...) / Yes, I think to myself... What a wonderful world...(?) (Da, mă gândesc în sine... Ce lume minunată)...

  Cum poți muri într-o lume atât de minunată zugrăvită în cântecul lui Louis Armstrong ? Este imposibil ! Mai ales atunci când ești tânăr, ai douăzeci de ani și ești beat pe plaja de la Vama Veche, adormit pe plajă cu chitara plină de nisip, când n-ai timp și nici chef de moarte, de prostii de astea ; dar nu poți muri nici când ești bătrân, când în azil plimbat în cărucior de o infirmieră miloasă care ți-a dat să ronțăi un pachet de biscuiți expirați zici că ești în Rai și nu vei putrezi singur mâncat de viermi în casa ta, mort de o lună, cu ușa spartă de procuratură veniți în salopete albe să-ți ia cadavrul în sacul negru cu fermoar. Cum ai putea muri vreodată cu atâtea lucruri minunate în jur create de Dumnezeu ? Realizezi în final că nu poți muri, că e stupid și imposibil să te îmbolnăvești, să îmbătrânești și s-o termini cu viața atât de simplu și banal chiar dacă privești moartea ca pe o datorie creștinească cum citești cu pasiune și interes în Cărțile Sfinte. Odată ce conștientizezi că ești om, că ai fost făcut de Dumnezeu dintr-un gând și plan bun și genial al Său, că ți s-au pus în cap și inimă gânduri și sentimente și o conștiință de sine și a lucrurilor din jur, dar în fapt vezi că le pierzi atât de ușor și întreaga ta viață terestră devine atât de efemeră când trebuie într-o zi să mori ori bătrân în decrepitudine sfârșit de dureri și boli, ori de tânăr într-un accident stupid, într-o lume frumoasă făcută de Dumnezeu, deja Dumnezeu se pricopseşte din această realitate funestă și soartă dramatică a noastră ca și creaturi, cu  o problemă ; căci știe și El, vede cum nu te mai poate păcăli la infinit ca pe-un copil naiv cu povestea reparatorie a lumii celeilalte contrapusă disoluției și degringoladei concrete a acestei lumi pe care Dumnezeu a greșit-o, asta e, și demiurgii greșesc și dau buleli uneori dar trebuie înțeleși că nu e ușor să te apuci să faci lumi în univers. La mijloc suntem noi oamenii și nici nu știm dacă trebuie să mulțumim că ne-a dat Dumnezeu minte să pricepem tot rahatul în care-am fost băgați numit viață. Oricum, Dumnezeu nu se mai poate întoarce să ne facă pe toți proști cum ne-ar fi vrut din start când ne-a poruncit să nu mâncăm mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Și atunci noi, cu rudimentul acesta de minte devenim monștri și vedem în mâhnirea noastră siderați cum Dumnezeu ne-a croit o soartă crudă, un destin mizerabil terestru inadmisibil în univers și nedemn de oferit unor ființe înzestrate cu cuget și cu rațiune. Dar Dumnezeu tace chitic urmărindu-ne cum ne prindem de figură și simțim că de fapt totul e o barbarie, o cacealma și o minciună și anume că trebuie să mori și să te duci apoi în Rai sau în iad. Totul este o manipulare dacă Dumnezeu a făcut lumea, o manipulare și un genocid nedemn și imposibil de atribuit ordinului celui mai pricăjit Dumnezeu care ar avea în atribuții a da atât certificate de naștere cât și de moarte, ordine și sentințe în acest univers. Nici un alt dumnezeu de mâna a doua nu s-ar fi putut gândi să-şi facă oamenii, aceste creaturi și jucării ale sale preferate, îndelung supuși suferințelor, durerilor și morții finale apoi să-i arunce în lagărul de exterminare al iadului și rareori potrivit unor condiții draconice și standarde ireal realizabile să-i primească pe unii în Rai. E adevărat, ca să intri în Rai e suficient să-ți golești buzunarele de bani, să-ți dezbraci haina și s-o dai săracilor devenind și tu ca ei, îmbrățișând virtutea sărăciei căci al săracilor e Raiul după cum bine știm, al celor ce nu au nimic în viața reală și au totul în himera reparatorie a lumii celeilalte. Cum ai rezista să fii sărac și nenorocit și să realizezi că nu e nici un Rai al săracilor pe lumea cealaltă fără să-ți smulgi părul din cap și să-ți rupi hainele de pe tine de ciudă trăind din plin această deziluzie ? E o nedreptate pentru oameni să nu existe un Rai în coordonate GPS reale în univers și nici măcar nu e importantă locația Raiului pentru oameni câtă vreme Raiul își are obârșia și viitorul asigurate în sinapsele neuronale ale creierului uman. E o nedreptate dacă în iad mai intră și altcineva decât criminalii și violatorii și cei ce înșeală din interes și opresc plata celor cinstiți și corecți. Avem ocazia să intrăm cu ghiotura în iad chiar dacă n-am omorât pe nimeni ci pentru că i s-a părut Lui Dumnezeu că n-am făcut o cruce atunci când trebuia ori am fluierat sau am tras un pârț în biserică, sau că nu am mâncat fasole ci carne fiind post sau am făcut amor în Săptămâna Mare. Aceasta, pedeapsa divină e realitatea și legea juridică a Lui Dumnezeu pe care n-avem dreptul s-o comentăm, ba chiar o iubim cum Îl iubim pe Dumnezeu odată pentru totdeauna alienați și seduși în această dragoste necondiționată și fără de motive a oamenilor care iubesc pe Dumnezeu din instinct și nu din dragoste ci mai ales de frică și se învârt în jurul Lui cum se învârt fluturii de noapte în jurul unui felinar, că dragostea, oricare-ar fi ea niciodată nu se motivează. Să fii Dumnezeu din Cer și să deguști în singurătatea și nonsensul caduc al atotputerniciei tale respectul și prosternarea credincioșilor la picioarele tale pare un atât de minunat și regesc nărav dar nu poți la infinit să te legeni în această vanitate și tabiet divin în a vedea cohorte de supuși târându-se ca râmele la picioarele tale și să nu conștientizezi și anticipezi fiind demiurg că ambiționându-te să creezi o lume, și ajungând în final să dai în dreapta și stânga cu ea de pământ pronunțând cu o floare la ureche sentințe la moarte și la iad, capeți ca și Creator nota 2 la concursul de creat lumi al universului... Să creezi soldăței de plumb cu care să te joci iar când nu-ți mai plac și te plictisești să-i topești în iad e stupid să accepți și să înțelegi cum s-ar putea un Creator compromite. Este incredibil cum fiind Dumnezeu, să nu poți dinainte să simți și anticipezi cum ale Tale creaturi vor dezvolta o ură indefinită, involuntară și ascunsă către Tine în final când ai comis greșeala fatală de a le arăta punitiv și preventiv eventual hăul și flăcările iadului din orice motiv și cu orice prilej și să nu reușești să-ți îmbunezi oamenii mai direct și simplu, din convingerea și din inima lor ci arătându-le Biblia și spectrul tortúrilor iadului care încrețesc fiecare centimetru de piele a credinciosului citind Blibia, cartea de căpătâi a lui... Este incredibil cum poți răbda să fii Dumnezeu, deci Judecător suprem care are prin program misiunea de-a condamna și să nu simți sau să eludezi cu bună știință că orice condamnat vinovat sau nu dezvoltă o otravă și o ură neîmpăcată contra judelui și gâdelui care aplică sentința oricât de dreaptă ar fi sentința și minunat ar fi judecătorul. E imposibil să înțelegi cum nu vede Dumnezeu acest lucru, ura celor ce-i reprimă și încă altele o mie de lucruri care întunecă și nefericesc această lume și această viață. Nu vezi rațiunea pentru care trebuie să mori și să te duci dracului în penitența iadului, afară de faptul că ai fost criminal, violator și tâlhar. Chinurile veșnice ale Gheenei nu au virtutea nici de a te învăța minte nimic, nici de a te reeduca. În pușcărie răul, ura și veninul din om mai mult se ascut neavând virtutea de a cuminți moral omul, ci de a-l învinge și pune cu botul pe labe, un bot din care curge veninul verde al urii. Nu pușcăria și nu iadul sunt soluția pentru cei răi. Când pentru răutate ai fi fost răsplătit cu bunătate, când pentru cruzime ai fi fost răsplătit cu milă, iată chinuri ale unui iad pozitiv și constructiv care te-ar fi făcut plin de remușcări și transpirații reci să-ți reconsideri atitudinea criminală și să-ți repari inima prin tine însuți pocăindu-te definitiv și din convingere și nu pentru că ar spune un Dumnezeu moral așa. Constatăm în schimb ororile iadului și gardienii lui diavolii și mai ales cum Dumnezeu suferă și tolerează nonsensul inuman al acestei triste realități represive. Să nu crezi în Dumnezeu e o crimă la fel de mare și odioasă ca și să fii criminal și tâlhar la drumul mare. Cei care din greșeală numai au tras pârțuri ori au fluierat în biserică, își așteaptă rândul la aceleași mașinării de tortură ale iadului cu cei care au ucis în masă nu din culpă ci din plăcere și pasiune. Cu toții ne vom tângui de durere în pușcăria iadului. Dar caracterul și răutatea condamnaților la iad sau la pușcăriile pământene nu se schimbă ; el se înrăieşte. Nu poți schimba caracterul rău sau bun al unui om și nu-i poți schimba convingerile oricât de greșite și odioase ar fi care-i plac și convin și care vin din el și nu din afară de unde anticorpii gândurilor lui atacă și distrug tot ce-i străin oricât ar fi de bun și moral. Reeducarea este o iluzie. Te naști genetic în tine cu răul sau cu binele și mori pe limba ta odată cu ele. Deci și sperietoarea iadului și în contrapondere exemplul fericit al Raiului, realitatea demonstrează că nu sunt eficace. Realitatea sângeroasă a pământului, a lumii și vieții acesteia arată ineficiența și imoralitatea dulcelui vis al izbăvirii într-o lume mai bună de apoi. Soluția iadului e o soluție la fel de imorală și caducă atâta vreme cât avem deja un iad veritabil pe pământ și în viață cărora Dumnezeu le-au zis creațiile și ocupațiunile Sale preferate în univers, drămuindu-ne nouă cu atâta preocupare destinele și viețile și uneori în final ajungând să ne condamne pe unii mai păcătoși dintre noi la iad. Să fii condamnat la iad e o barbarie căci înseamnă să fii condamnat nu la o moarte ca oricare ci la o moarte mai perfidă, intensă, vie și perpetuă în care nu ești de fapt mort ci ești resuscitat mereu ca să învii doar ca să fii din nou omorât și să simți veșnic și perpetuu și la infinit savorile otrăvite ale chinurilor iadului apoi să reînvii din nou în salonul de terapie intensivă și reanimare al iadului, după care să fii iar luat în transpirații și dus la camera de tortură ca să mori din nou cu inima și carnea friptă de chinurile iadului veșnic și veșnic căci așa a dispus Satana cu consimțământul tacit și ordinul direct dispozitor al creatorului și șefului său Dumnezeu, să îndrepte lumea și pe cei ce-au greșit, prin tortúri exemplare, pentru ca doar prin aceste chinuri inimaginabile doar vor lua de frică toți cei vii să asculte cuvântul Domnului și să nu mai greșească. Poți avea onoarea de a servi aceste chinuri în iad chiar dacă în umanitatea ta nu poți crede într-un Dumnezeu oricare-ar fi El și ai făcut păcatul de a lua numele Domnului în deșert, ori chiar ai fost un criminal odios și sinistru și atunci iadul e chiar prea blând pentru cât meriți după dreptate. Prin mâna diavolului a ales astfel Dumnezeu în mod operativ să-şi managerieze și îmblânzească lumea pe care-a creat-o, și pe cei răi din fire, și pe cei buni dar lipsiți de credință. Liberul arbitru nu înseamnă că ești liber în lumea creată de Dumnezeu să crezi ce vrei și să faci ce vrei. Ești doar liber să te înșeli în orice privință și să nu afli niciodată un punct de sprijin al adevărului și rațiunii, noțiuni care să-i placă și Lui Dumnezeu. Dimpotrivă, libertatea pe care ți-o permiți, scârbă este pentru Dumnezeu pentru că există doar libertatea de a fi rob al Lui Dumnezeu și să te bucuri de viață din această postură. Când nu reziști acestei robii trebuie să-ți iei adio de la Rai și să te împrietenești cu chinurile iadului. Așa ceva, așa cruzime conceptuală, așa idee nefastă și nefericită de a concepe o lume și o realitate inexorabil punitivă e neverosimil de atribuit planurilor unui Dumnezeu rațional și bun ci imaginației bolnave a oamenilor care au inventat și alegoria Raiului și a iadului fix după modelul terestru. E inadmisibil uman și filantropic cum în iad ești condamnat la moarte în fiecare secundă a timpului veșniciei chinului. Și de mori de durere și chin ești stropit cu apă, înviat pentru ca să fii din nou torturat și omorât la infinit. Cum poți să mai fii om, să mai ai timp și să nu te plictisești începând a vomita să fii spectatorul unui asemenea spectacol horror, al unui asemenea penitenciar al barbariei și groazei gândindu-te că asemenea locație are și un comandant suprem numit Dumnezeu sau Satana, oricare-ar fi ei ? Dumnezeul la care ne rugăm e imposibil să gireze și să gestioneze prin program divin asemenea barbarie și oroare a iadului. Iar Satana niciodată n-ar face nimic ce nu-i îngăduie Dumnezeu ; căci și Satana e făcut de Dumnezeu și mâna lungă a puterii divine e în stare să-L oprească pe ucigă-l toaca a face rău oamenilor ; dimpotrivă, are liber de la Dumnezeu să-i corupă pe toți în viață apoi să-i schingiuie o veșnicie în iad. Nu vedeți ce prostie, ce poveste îngrozitoare au creat oamenii făcând din Dumnezeu un ciocoi și satrap cosmic care-i bate la tălpi pe țăranii care-i fură de foame păpușoi din lanul de porumb și mere dulci din pomul cunoașterii ? Condamnații la moarte pe pământ sau la pușcărie pe viață tot mai au o speranță gândindu-se la izbăvirea de pe lumea cealaltă și resemnându-se în pușcărie,  pocăindu-se, luând Biblia și citind, devenind în sfârșit bigoți, cu gândul tot la Rai. Condamnații la iad nu mai au nici o speranță, așa a hotărât Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu mai are ce repara și îndrepta moral la condamnații la iad iar ochii celor ce sunt duși cu trenul morții la lagărul torturii din iad scapără scântei de ură așa cum ochii celor condamnați la fericire veșnică și la Rai scapără scântei de fericire. Nici după moarte nu poți evita ura ; în fapt ura de după moarte nu se mai poate orienta decât împotriva singurelor două entități și personaje care mai sunt prin preajmă, Dumnezeu, Judecătorul și Satana, aghiotantul și gâdele Său care face munca de jos a torturării damnaților la iad. Nu poți să vezi în această ocupațiune a celor doi decât o prostească și contraproductivă activitate, tot ce se găsea mai rău de făcut prin univers. Dacă tot s-a ajuns aici, la a fi băgați în iad și torturați înseamnă că acest exemplu al iadului nu a fost eficient și nu a împiedicat anticipat creatura să facă păcate iar pedeapsa la iad n-o poți privi decât cu ură ca și pedeapsa unui dușman care te-a prins în sfârșit și se răzbună torturându-te, fiind la fel de barbar și negru la suflet ca însuși iadul și torturile lui. Dumnezeu și Satana, Satana și Dumnezeu, cu toate că nu-i vezi și nu-i poți prinde ca să-i oprești să-ți facă acest rău, te-au prins și iată te torturează în iad. Se vede din avion că exemplul iadului e o copie mai condimentată fabricată de oameni a tot ce se petrece barbar pe pământ sub patronajul unui Dumnezeu și Satanei, singurii suspecți de nefericirile noastre, absenți nemotivați din coordonatele realității curente și stringente care-i cheamă la rațiune și să mai repare ceva când tocmai ei de la care așteptai totul au stricat totul cu această lume de rahat. Din acest motiv sperietoarea iadului nu mai e eficientă și actualitatea dovedește că răul jubilează nestingherit și peren în lumea ce Dumnezeu a creat-o pe pământ. În fapt realizezi că răul provine dintr-o genă creatoare a Lui Dumnezeu, din ambiția Lui Dumnezeu care s-a apucat să facă o lume. Și de ce n-a ieșit o lume minunată ci dimpotrivă sălbatică și plină de păcate e trist să constați și să mai poți înțelege. Și mai ales nu poți înțelege cum pentru asta omenirea este condamnată la iad. Nu poți să crezi că te condamnă Dumnezeu pentru păcate. Păcatele n-ar fi apărut în mulțimea posibilităților acestui univers dacă n-ar fi existat oamenii creați de Dumnezeu, cum nici puricii nu mai existau dacă nu erau câinii și pisicile unde să se aciueze. Fiind oameni înseamnă că suntem păcătoși și nu avem cum să fim altfel fără a ieși din normalitatea lumii sângeroase a Lui Dumnezeu. E problema Lui Dumnezeu și responsabilitatea Sa directă că a creat o lume cu probleme și niște oameni care pot fi criminali, bestii și păcătoși. Ei nu existau dacă Dumnezeu nu se gândea să-i creeze și i-a creat cu morbul crimei și al păcatului întipărit în codul lor genetic împrumutat din chipul și înfățișarea Lui Dumnezeu după care ne spune că ne-a creat pe toți. Dând vina pe diavol pentru defectele și păcatele noastre, Dumnezeu ascunde o problemă a creației Sale și Îl înțelegem că vrea să se apere și să se exonereze facil în acest fel de orice vină în ochii noștri proști și neînțelegători de nimic, plini de transa rugăciunilor și credinței intense în Dumnezeu. Dumnezeu e un personaj regal și pentru asta e absolvit și imunizat chiar de noi din start prin credința noastră, de orice vină și eroare de a fi creat o lume în fapt putred de defectă. Ca să se mușamalizeze această greșeală a creației nu e greu să constați cum s-a pus în cârca lui Satan tot răul și păcatul care de la el ni s-ar trage și nu de la codul genetic defect cu care ne-a dotat Dumnezeu unde avem cuibărit și răul și binele din noi care vin pe cale genetică direct din Dumnezeu, din carnea, din gândurile și din ideile Lui. Dumnezeu este creatorul tuturor codurilor genetice care de la El și din El vin ori nu mai vin din nimic ci din întâmplare și din evoluție și doar așa Dumnezeu rămâne exonerat de orice pocinog de creație, doar când El nu mai există și n-a făcut nimic niciodată. Dar dacă Dumnezeu a creat lumea atunci cum putem sta pasivi și să nu-L întrebăm pe Dumnezeu cum a putut crea o astfel de lume care fabrică venin și ură și pe care nici El n-o mai suportă și o aruncă de-a valma în iad, în potoape și apocalipse ? Dumnezeu ar fi putut să se răzbune și să omoare aruncând în carcerele iadului pe alți demiurgi și zei potrivnici și uzurpatori egali în grad și puteri veleitare. Iată Bachus, zeul vinului și al plăcerilor, iată Afrodita sau Venus, zeițele păgâne ale frumuseții ; pe ei ar fi putut să se răzbune Dumnezeu sau să-şi descarce nervii, pe stele neutronice și găuri negre, pe galaxii îndepărtate și nebuloase stelare, să fie iadul plin de aceste stihii, să detoneze Dumnezeu explozii nucleare în deșertul Atacama sau în subteran ca să-și calmeze nervii, nicicum să abată asupra noastră, atât de firavi și neputincioși cum suntem, răzbunarea Sa inexorabilă cu moartea și cu iadul, ca fatalități și scop final al creaturilor create cu atâta exuberanță din lut.  Dumnezeu a ales această variantă mizerabilă a pedepsei cu moartea contra ființelor create ; apoi, cu iadul. E de neînțeles, e trist și incredibil cum a putut să-L rabde inima pe Domnul asemenea irațională sentință la moarte a creaturilor, sau la viață care înseamnă o moarte perfidă cu efect întârziat, e trist dar e adevărat cum a putut Dumnezeu să dispună așa ceva. Nu mă interesează că dacă am fi veșnici și fericiți pe pământ, Raiul din Cer s-ar depopula și n-ar mai avea căutare devenind o locație fără sens și utilitate și nu mă interesează că înmulțindu-ne atât de mult s-ar umple pământul de oameni și n-am avea loc să trăim toți. Un Dumnezeu al atotputerniciei,  responsabilității și creativității avea competența, previziunea și predictibilitatea să ne ofere toate cele de ajuns tuturor celor ce ne-a creat oricât de mulți am fi fost, punându-ne să trăim în infinitul univers pe nenumărate planete prospere care să îndepărteze din gândurile oamenilor visul de salvare într-o lume iluzorie și reparatorie de apoi, transcendentă și nepractică și atât de târzie, a Raiului. Puteau exista planete în univers căcălău și suficiente ca în ele să ne simțim aidoma ca în Rai, locuri întotdeauna mai multe la număr, mai mirifice și mai dotate și utilate decât speranțele și imaginația vizionară a tuturor oamenilor de pe pământ care-au fost și vor fi vreodată, lumi întotdeauna mai dotate, utilate și pregătite a deservi și oferi resursele, confortul și fericirea umanității decât puteau spera și visa oamenii vreodată în Cer, planete pe care să le facă Dumnezeu locuibile și potrivite tocmai de dragul nostru al oamenilor oricât de mulți am fi fost căci Dumnezeu când ne-a creat ne-a creat bucuros și exuberant și n-a scontat că vom fi prea mulți, vom muri de foame și vom fi refugiați de război fugind din calea răului doar pentru ca într-o zi să facem și noi alt rău acolo unde ne-am aciuat și am primit găzduire. Dumnezeu ne-a făcut încrezător și optimist că vom fi fericiți și o vom duce bine. Aceasta tocmai fiindcă Lui Dumnezeu i-a venit în singurătatea și neantul universului ideea bună și nobilă să ne facă iar ideea Lui primordială a fost bună. Ce s-a stricat între timp de am ieșit noi răi și nenorociți ai sorții nu putem înțelege și tot înspre tăcerea vinovată a Lui Dumnezeu căşunăm și privim siderați cu o neîmpăcată nedumerire. Dacă știa cât rău va face lumii Sale Dumnezeu ar fi putut să stea degeaba și într-o zi să nu se mai apuce hotărât să facă ceva, oamenii și lumea pe care absolut sigur putea s-o facă fericită și putea în idee să dea o replică exemplară oricărei provocări i s-ar fi ivit în cale în legătură cu starea și rostul creării lumilor din univers, lesne având orice competență, ambiție și abilitate cosmică oriunde te-ai duce cu gândul a-i cere și aștepta de la El, de la un Creator. Nu stă în picioare realitatea tristă a ruinei unei lumi care să fi fost la origine creată de un Creator. În definitiv în talentul și competența Sa Dumnezeu ne putea face infailibil fericiți și ne putea da la toți orice, evitând redundanța inutilă a Raiului,  împroprietărindu-ne pe fiecare cu câte o planetă, să avem micul nostru Rai, noi și cei dragi nouă ca să nu deranjăm pe nimeni, să avem autobuze zburătoare cu care să ne mai vizităm prietenii și rudele de pe alte planete, totul uite-aşa că ar fi vrut mușchii Lui Dumnezeu să se ambiționeze a ne crea Raiul pe pământ, și a ne oferi o soartă cu adevărat dumnezeiască ce nu L-ar fi costat nimic în plus în actul Său creator. Dumnezeu a preferat însă să ne înghesuie pe toți pe un singur pământ pe care nu mai avem loc, de trebuie să ni-l furăm unii altora și să ne dăm în cap unii altora să ne furăm tot ce produce acest pământ, cei puțini și bogați să fure tot iar cei mulți și săraci să rămână cu resturile iar drept compensare pentru ei să ofere Dumnezeu o lume reparatorie în Cer, în lumea celor drepți, adică nicăieri ; astfel e de neînțeles cum de n-a scontat și oprit Dumnezeu acest neajuns ; ba mai mult, ne-a făcut muritori ca atunci când murim să poată spune afabil și ceremonios, solemn, exuberant și mulțumit de legile-i divine că ceea ce-i făcut din pământ, în pământ trebuie să ajungă... Pentru ce și de ce asemenea mizerie și stupizenie conceptuală aruncată discreționar pe capul unor creaturi care sunt oamenii...? Este culmea absurdului și manipulării de către Creator care și-a împilat propria creație, specia umană creată, într-un tratament ciocoiesc, despotic și barbar îmbătându-i pe toți cu basmul chior și pueril al unei alte vieți mai bune după moarte sau după o viață de rahat numai de Dumnezeu nefiind verosimil a fi creată în așa hal ! Dacă ai murit, logic trebuie să vezi evidența că mort rămâi pe vecie, atât numai că Dumnezeu nu vrea să recunoască această fatalitate și neajuns pentru oameni povățuindu-ne să privim moartea ca pe o binefacere și un reviriment, o rampă de lansare și o condiție a accederii și lansării la fericirea insipidă și inconceptibilă a Raiului, unde vom face o competiție și un duel insolent cu însuși universul și infinitul, noi cei făcuți din lut de oale și ulcele și nu din raze de soare cum e Dumnezeu. Această speranță a noastră de a rezista timpului în arealul comod al Raiului nu e numai o formă de confort moral a omului dar o formă încăpățânată a noastră de autoterapie contra alienării constatând că nu e nici urmă de Dumnezeu și Rai în tot cerul. Toți am vrea să degustăm dulceața Raiului dar se pare că întâi trebuie să mori în savoarea amară a chinurilor cancerului ori infarctelor miocardice pentru asta. Și nimeni nu vrea să experimenteze în avans și demonstrativ această dulceață a Raiului și să moară voluntar pentru asta, cu toții ținând cu dinții încă de orice zi amărâtă a hârbului vieții și durerilor ei. Pentru că nu se poate muri odată ce ești și conștientizezi că ești om, asta trebuia s-o afle și Dumnezeu de-atâta timp odată ce s-a instalat cu şorțul și mânecile suflecate la roata olarului și ne-a făcut din lut, și a pus o minte și o inimă în noi toți, și nu poți intra în pământ atât de simplu, mizerabil și categoric cu inima ce-o avem în piept de-a prins aripi, după cum vrea oricine s-ar da drept Creator și după cum spune orice religie totalitară care îi cântă în strună. Această alegație și vis urât al religiei care susține și întreține într-o liturgică meticulozitate și erudiție soarta mizerabilă pe care o avem și trebuie blazați s-o suportăm așa ca să nutrim ca Iov speranțe într-o altă lume mai bună și reparatorie din Cer, se vede de la o poștă că e o minciună și o dezgustătoare manipulare și nici un Dumnezeu al geniului și responsabilității din univers nu se compromitea a livra exclusivist, dictatorial și satrapic oamenilor această crudă ursire a unei sorți de rahat căci odată pentru totdeauna oamenii au prins cu mințile și inimile lor a vedea cât de minunată e și poate fi lumea și cât de veșnici pot fi ei, veșnici și fericiți la propriu, abandonând de bun simț speculația și minciuna jenantă a lumii celeilalte...! Oare nu mai logic și normal suntem determinați a crede că toată mizeria existențială în care trăim nu e decât rezultatul clar al hazardului, al legii dezordinii universale a entropiei, a întâmplării pure, evoluției libere și goale de existența oricărui Dumnezeu imposibil de conceput și încadrat a fi gestionarul fără viziune și fără inimă, responsabil al datelor concrete ale realității noastre triste, nude și disperate ? Dacă universul a oferit oamenilor posibilitatea acestei ipostaze a gândirii umane analitice care ajunge cu lupa la însăși posibilitatea de a nu-i găsi Lui Dumnezeu nici o scuză, nici un rost și nici o rațiune față cu efectele catastrofale care au venit ca un val tsunami odată cu experimentul Lui creaționist eșuat, înseamnă că ceva nu-i curat în univers cu Dumnezeu și cu rostul Său și avem dreptul să protestăm la porțile Raiului, să batem întâi cuminți, apoi să aruncăm cu pietre și cu ouă să vedem de e cineva acolo ori sunt numai lilieci, pânze de păianjen milenare, iluzii și fantome antice expirate.

AICI ȘI ACUM, ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ, ADICĂ NICĂIERI

37)  AICI ȘI ACUM ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ, ADICĂ NICĂIERI

                       1)

  Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Ceruri, un astfel de Dumnezeu este un paradox inadmisibil al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul, un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată. Și atunci cum am fost posibili noi cu greșelile noastre pentru care nu mai încetăm a ne ruga pentru iertare ? Nu suntem noi o greșeală și o rușine a universului ? Ori cum se poate lăuda cu noi un Dumnezeu care ne-a făcut și cum ne poate iubi astfel, și cum ne pretinde la rându-i iubire ?

                         2)

  Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții,  Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa cum vrem noi. Și iese. Căci atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât chiar dacă vedem clar că suntem actori și gladiatori buni de murit pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul dar și spectatorul, dar și autorul care a avut ambiția de a ne face actori și gladiatori pe scena acestei vieți ratate, noi totuși luptăm între noi ca gladiatorii omorându-ne unul pe altul, căci așa e scenariul scris de Dumnezeu, și murind spunem radioşi Dumnezeului din tribună : "Robul ce va muri azi te salută Doamne !"  Murind, luptând pe scena vieții, jucând acest sângeros scenariu scris de Dumnezeu, printr-un paradox al iubirii și înțelegerii față de El, setat de gena religioasă în capul nostru, îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pe Împăratul suprem, pe Cezarul din tribună pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea ce-a avut-o Dumnezeu de a ne insera obligatoriu și inexorabil viețile în acest neajuns existențial în care suntem afundați. Dacă ne doare vreodată ceva în viață, dacă din cauza vieții ne doare ceva și gemem de agonia suferințelor venite la pachet odată cu viața cu care ne-am ales, nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică și un autor dispozitor al puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții ; de aceea, sub povara imensului rău sub care gemem care e condimentul negativ cu care ne-am ales din această afacere numită viață, ne resemnăm și astfel nu putem să dăm vina în mod ierarhic și natural pe șeful dispozitor a tot și a toate și eleganți cu divinitatea dăm vina pe noi și pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare. Pe noi ne iertăm repede sau îi cerem mereu Lui Dumnezeu s-o facă dar în diavol lovește toată nemulțumirea și ura noastră ; în el ne descărcăm frustrarea când vedem ce țeapă luăm de la viață și astfel Dumnezeu se apără de toate criticile noastre, de neplăcerea de-a simți cum ne-a creat absolut goi și vulnerabili provocărilor acestui univers, inapți unei existențe de soi când de fapt nu suntem decât niște creaturi handicapate, asistați social de divinitate, fără de care nu putem concepe viața, acțiunile, gândurile, sentimentele și nimic. Creând diavolul,  Dumnezeu a rezolvat două probleme care-l obsedau : în primul rând a creat diavolul ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău drept pedeapsă dacă nu avem credință și nu-i suntem loiali, apoi a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre cu care ne-am ales de pe urma faptului că Dumnezeu nu ne-a întrebat, nu ne-a cerut părerea, dar ne-a făcut cu orice preț, din ambiția Lui creatoare. Punând diavolul între noi și El, Dumnezeu a creat cel mai bun scut și paratrăsnet pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim că ne-am ales cu ceva bun din planul divin pentru noi oamenii, plan din care a rezultat pustiul nostru de viață. Poate că noi suntem fericiți în această viață și nu trebuie să cârcotim de nemulțumirea ei ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu. Dar ce vină are o fetiță israeliană reușind să fugă dintre dărâmături cu o păpușă ruptă în mână și plângând după un colț de ruină când nu mai știe unde sunt mama și tata și fratele uciși de bombele războiului, pentru că așa a fost scenariul și planul vieții ei, scris de Dumnezeu...? Ce fel de plan al vieții a scris Dumnezeu pentru o adolescentă violată în societatea care le obligă pe femei să umble cu cârpe pe ochi și care este bătută cu biciul în piața publică pentru că nu mai este fecioară ? Hoții ne-au prădat casa, din pat ne-au luat și ne-au dat cu bâta în cap dar am scăpat ; trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu că am avut acest noroc, să mulțumim pentru planul vieții avut de Dumnezeu pentru noi în acea clipă când loviți în cap de bâtă am văzut stele verzi dar am scăpat. Pe alții i-au bătut și i-au împușcat tâlharii dar nu i-au nimerit ; au scăpat numai cu un ochi vânăt, câteva coaste rupte și fără de portofel. Pentru acest plan al vieții lor scris de Dumnezeu trebuie să-i mulțumească și să se roage pios că au scăpat cu viață. Când toporul care a sfărâmat țeasta țăranului care a intrat noaptea în grajd unde hoții îi furau vita și când nevasta sa și copiii îl plâng în dricul care merge hurducând către cimitir pe drumul prăfuit de țară, pentru acest plan al vieții țăranului, nevasta lui trebuie să aducă laudă Lui Dumnezeu căci pe lumea cealaltă lacrimile vor înceta, nu va mai fi nici întristare și nici suspin ; așa a citit ea că scrie la Cartea Sfântă ; nu are nici un rost să ne îndoim că ar fi așa ; trebuie numai să constatăm rece și sec că nu este și să tăcem. Să tăcem chiar dacă nu putem simți și percepe nici un beneficiu logic din acest plan bun divin scris pentru fiecare din noi... Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la câmpurile războaielor și crimelor noastre constante în istorie de la începutul lumii, noi am deprins a trăi în dramă și necaz ca într-o normalitate naturală în care diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța și creația divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că de acolo de sus ne iubește, că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor noastre ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci ce suntem care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim Lui Dumnezeu cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii și rugăciunii continue de robi îngenuncheați, să ne ferească Dumnezeu să murim striviți de dărâmăturile cutremurului. Nu ne costă nimic dacă ne rugăm pentru asta, pentru ca Dumnezeu să oprească plăcile tectonice ale pământului în normala lor deplasare continuă pe lava fundului pământului, pentru ca pământul pe care stăm noi să nu se mai cutremure. Puterea rugăciunii noastre are virtutea de a îmbuna pe Dumnezeu ca de dragul nostru și al patosului rugăciunilor noastre, să oprească pământul în loc, să amâne cutremurele și să le reprogrameze în deșert acolo unde nu prea sunt oameni care sunt îndelung iubiți de Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe toți,  și pe cei pieriți în incendii, și pe cei striviți la cutremur. Dacă nu s-au rugat, dacă n-au fost credincioși, cum să-i ajute Dumnezeu ? Căci Dumnezeu nu este un pompier, salvamar sau salvamontist care pornește a ajuta pe oricine, fără nici o condiție. Dumnezeu, Pompierul Suprem te întreabă tandru :
  - Crezi în mine și în Fiul meu Iisus ?
  - Nu...
  - Ei, atunci pieri în focul iadului ! Și pleacă supărat la sediu împreună cu toate cisternele și mașinile pline de apă iar tu arzi în foc... Acuma e clar, nu ?

                       3)

  E clar că ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere reală și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine, ca el fiind intimidat de această supunere, să-ți dea pace și să te păsuiască. Cum să mai dai în câinele care se pune cu botul pe labe și cu ochii rotunzi privește spre ochii tăi injectați și spre bâta cu care vrei să-i dai în cap ? Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a iluziei fericirii noastre ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale,  cerând toți sănătate,  îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.

                       4)

  E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință,  să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați toți cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, tocmai copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu, Tatăl nostru de infanticid și că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu,  iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc,  când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.

                       5)

  Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală,  majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu real să se afișeze pe măsură, direct și incontestabil, evident,  pregnant și temeinic, bun și eficient, real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși sau teologi și își pun cu mândrie pe frunte și pe inimă blazonul de bolnavi de Dumnezeu. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrage din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral, prea frumos și utopic ca să nu se eludeze că este minciună și să se creadă cu tărie în schimb că este adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ pe ici pe colo, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucurie de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, o liturghie interactivă în live și în 3D într-un rai pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fructele coapte, fără teamă de biciul Lui Dumnezeu și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la raiul de pe pământ. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, noi oamenii care suntem "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?

                        6)

  Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pe Sine, pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, AICI și ACUM și nu pe lumea cealaltă, adică NICĂIERI...