POVESTEA BĂRBATULUI, O POVESTE DE INGINERIE BIOLOGICĂ COMPLICATĂ

POVESTEA BĂRBATULUI, O POVESTE DE INGINERIE BIOLOGICĂ COMPLICATĂ
  
  De trei ori pe noapte și de trei ori pe zi când femeia nu prea are chef de alte cele, bărbații se trezesc cu un munte crescut sub pijama dar nimeni nu se întreabă analitic cum se face și cum se desface așa ceva, cum se produce o așa minune, o așa inginerie atât de complicată biologică a mamei naturi ?

  Unii vor spune că Dumnezeu a dat așa ceva, așa umflături bărbatului dar întrebăm și noi umili cum oare numai din carne și din sânge și fără nici un os a putut Dumnezeu crea ceva tare și atât de complicat la specia biologică încât rămâi uimit cum de nu a ales Dumnezeu soluția cea mai simplă, comodă și naturală așa cum curentul electric este mai comod și alege calea cea mai scurtă făcând scurtcircuit, așa cum maimuța vâră un băț într-o gaură să mănânce furnici ?

  Iată, unealta răspunzătoare de umflarea pijamalei bărbatului e cea mai ciudată și complicată unealtă inventată de Dumnezeu și dată bărbatului pentru folosință spunându-i să se descurce cu așa ceva și să facă o lume  cu ea !

  Iată, o lume întreagă este făcută cu unealta dată de Dumnezeu bărbatului, o mare ciudățenie de inginerie biologică a mamei naturi. Căci ciudățenia e făcută pentru a da găuri dar nu dă găuri normal, prin mișcare de rotație cum știam noi că fac toate burghiele, ci prin mișcare de pliere și translație. Și nu e tare unealta bărbatului ca un burghiu din oțel de strunjit cum te-ai aștepta, ci e doar un burghiu anvelopă hidraulică, o chestie complicată care nu se umflă cu pompa și gata ! Ci se umflă cu gândul bărbatului, cu glanda hipofiză și hipotalamusul, cu impulsurile nervoase din sistemul nervos parasimpatic care trimite informația către măduva spinării unde sunt centri erectili care la rândul lor primind o informație neurotransmițătoare din creier pe baza aminoacizilor dopamină și oxitocină produși de creier când femeia îți zâmbește languros și îți arată ce are ea frumos, blochează acțiunea constrictorie a sistemului nervos simpatic și inhibă alți doi neurotransmițători, serotonina și noradrenalina răspunzătoare de cumințenia penisului când stă el liniștit în pantaloni în majoritatea timpului căci ar fi indecent ca toți bărbații să aibă pantalonii umflați la birou, în tramvai sau în poziție de drepți "prezentați arm' " în garda de onoare.

  Dar când acasă iubita își desface părul, își dă jos "pieptarul de la sân" cum îi spunea Eminescu sutienului, atunci în capul bărbatului se produce o scânteie care aleargă prin măduva spinării cu viteza luminii până la sistemul nervos parasimpatic penian și astfel prin nervii cavernoși, cu ajutorul aminoacizilor L-arginină și L-citrulină care se transformă în oxid nitric, acesta detensionează musculatura fină a endoteliului vascular cu care sunt căptușite vasele de sânge de la nivel penian, vasele se dilată și permit sângelui să pătrundă în camerele hidraulice ale penisului, cei doi corpi cavernoși și corpul spongios. Când sângele intră, el nu mai iese decât foarte slab deoarece când venele de admisie se umflă, camerele hidraulice umflate cu sânge apasă pe venele de refulare și le obturează ! Ce chestie tare se obține numai din carne, nervi și sânge ! Și atunci, bărbatul și bărbații din toate timpurile sunt pregătiți să creeze o lume, lumea în care trăim, iar femeile procedează după două variante : În prima variantă sunt încântate de așa minune, burghiul hidraulic cu mișcare de translație și ungere internă care le e foarte de folos lor și după bunul lor plac. Dar atunci când femeilor nu le e de folos, adică atunci când deținătorii acestor unelte, de trei ori pe noapte și de trei ori pe zi când nu e cazul li se activează natural uneltele magice și complicate, femeile se întorc fund în fund și noapte bună, neștiind ce pierd, neștiind ce reacții în sistemul nervos parasimpatic al bărbatului au dat peste cap făcând scurtcircuite nervoase și stricând totul în bietul cap al bărbatului. Căci totul, toată această dramă biologică se întoarce în capul bărbatului și i-l face varză. Dimineață la trezire, când iarăși pijamaua se umflă de trei ori inutil, femeia îi spune bărbatului  :
- Azi e sâmbătă. Prietenul tău aspiratorul te așteaptă... Ești ok ?
- Sunt ok dar sunt prea complicat și am viteza luminii în mine...
-Hai vin' la fata să-i dau o pupă băiatului !

DE DOUĂ ORI PE AN, DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN SUNTEM MÂNGÂIAȚI PE INIMI DE DUMNEZEU

DE DOUĂ ORI PE AN, DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN SUNTEM MÂNGÂIAȚI PE INIMI DE DUMNEZEU

  Niciodată nu s-au întrebat preocupat și serios cei mai erudiți teologi pentru ce avem anotimpurile și clima propice vieții pe acest pământ. Răspunsul lor este că Dumnezeu a făcut ca să fie totul : patru anotimpuri,  să fie zi și să fie noapte, să fie ziua întâi și să fie ziua a șaptea când Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea Sa... O... cât de comod și lesne îi e omului să se abandoneze obosit în explicația religioasă și calmantă a tuturor lucrurilor când de fapt anotimpurile sunt explicate prin înclinația axei pământului față de orbita în jurul soarelui cu 23.5 grade... Pe Uranus, a șaptea planetă de la soare, axa sa este înclinată cu 108 grade față de axa orbitei astfel încât acolo avem 42 de ani zi și 42 de ani noapte, deci două anotimpuri : 42 de ani zi de vară cu -150○C și 42 de ani noapte întunecată de iarnă cu -220○C. Pe pământ, odată la 40.000 de ani avem câte o glaciațiune datorată înclinării ciclice cu câteva grade față de actual a orbitei. Bineînțeles, asta înseamnă că la fiecare 40.000 de ani omenirea dispare aproape complet din cauza gerului cumplit. Potrivit Cărții Sfinte, lumea nu are mai mult de opt, nouă mii de ani de la Facerea ei potrivit cu calendarul descris acolo ! De fapt cui îi mai arde de explicație științifică în unitatea de primiri urgențe a spitalului (UPU) unde sunt aduși pe patul rulant al ambulanței tot felul de pacienți disperați, accidentați ori bătrâni în agonia ultimelor puteri sleite ale bătrâneții de a lupta cu batalioanele bolilor și morții ce pun stăpânire pe bătrânul cocârjat de dureri și junghiuri pe patul rulant de spital... ? Pentru acel om bătrân, pregătit pentru eșafodul morții iminente, pentru tine care vei ajunge pe patul de spital într-o fatidică zi ori pentru copilul lovit pe trecerea de pietoni de o mașină, doar Dumnezeu mângâietorul mai are un rost și o însemnătate. Iar pretextul sărbătorii Pascale sau de Crăciun sunt cele mai frumoase pretexte, sunt ultimele mângâieri cu care omul se mai poate îndulci mâncând cu accese de vomă amarul și greul vieții și bând cucuta bolilor ce ne vor umple pe toți până ne vor decima. Adevărata fericire, fie ea și placebo, și asta chiar contează, este relativitatea pretextelor sărbătorilor religioase, care de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, mai alungă de pe noi amarul și nefericirea, cum trenul care se apropie alungă puzderia miilor de ciori îngreunând firul electric de contact al căii ferate. După ce trece trenul, după ce trec sărbătorile, după ce trece lumina aceea care vine de la Dumnezeu din Cer până la noi, iarăși o vom lua de la capăt cu cearta, cu ura și bătaia și le vom relua de unde le lăsasem, iarăși ne vom strica la nervi și la burtă cu dușmanii, iarăși ei vor vrea să ne omoare copiii și tot ce avem mai sfânt iar noi vom vrea să le zdrobim capetele acestor dușmani care nu mai contenesc, iarăși ne vom îneca cu propriul nostru venin și ură, iarăși ne vor năpădi ciorile suferințelor și ne vor cocârja sub greutatea lor inexorabilă, iarăși vom fi copți pentru durere, pentru lacrimi, pentru boli, pentru scârba de rău și de nedreptate. Doar așa se explică rațiunea nădejdii în Dumnezeu, singura oază de liniște, excepția fericită a tuturor necunoscutelor omului oricine ar fi El, acest Dumnezeu, și oriunde ar fi, în Cer sau în mintea noastră. Iată, de două ori pe an, Bunul Dumnezeu pe care L-am revendicat universului ca Bun al nostru cel mai de preț, de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, sau de câte ori vrem noi, ne aduce în case și în inimi pacea și mângâierea credinței, o tavă cu adevărate gustări promoționale de bunătăți care se găsesc numai în Rai. Luați și serviți oameni bunătățile promoționale ale Lui Dumnezeu că stă cu tava întinsă și noi nu îndrăznim să luăm, să fim buni și drepți ca Dumnezeu, să ne iertăm dușmanii nu numai de Paști ci în toate zilele ! Singura diferență între iertarea Lui Dumnezeu și iertarea oamenilor e că El iartă și uită totdeauna iar noi iertăm numai de Paște dar nu uităm niciodată.

OCHII DIN UMBRA TAINEI DE DOR

OCHII DIN UMBRA TAINEI DE DOR

  Suntem priviți în taină de atâția ochi, fie de îngeri, fie de demoni, de atâtea creaturi în universul ăsta, nimeni nu scapă neprivit.

  Sunt ochi din umbră în lumea asta care te pot urmări cu dispreț, cu ură, cu venin, iar din ei nu vor putea ieși niciodată lacrimi de drag și de dor. Dimpotrivă, din unii ochi iese în loc de lacrimi, venin de ură și dispreț la adresa ta.

  Oh, în schimb atâția ochi din umbra tainei și a tăcerii lor te-au scăldat în flăcările lor de drag și atâtea lacrimi pe obraji neștiuți în taină și singurătate te-au legănat în luntrile lor de dor și de iubire neîmpărtăşită și tu n-ai știut și nu vei ști niciodată !
  Câte lacrimi ai vărsat tu însuți în umbra și în taina unui dor de demult al tău,  ascuns, înmormântat în tine,  a unei iubiri tăcute și fără speranță pentru cineva ! Iată, până la urmă ca florile de cireș care în calea de-a da roade cele mai multe mor, tot așa și dorurile tale în piept ți s-au zbătut și au murit mai înainte de-a se naște, pierind acel dor și acel drag de cineva, zbătându-se inutil și murind în tine cum ți se zbate în mână o pasăre aproape înecată de viitură ce-o găsești în mâl, zvârlită din cuibul făcut pe pământul din grădina ta...

  Iubiri neîmpărtăşite și neștiute ale vieții noastre se sting, se usucă și se stafidesc în inimile noastre ca cireșele de mai în august de pe ramuri prea înalte, care n-au mai putut fi culese de nimeni. Resemnați de dorurile neconsumate și de iubirile netrăite, ceva în inima noastră se abrutizează și devenim duri, ne motivăm iluzoriu că suntem puternici și devenim puternici poate dar atât de relativ. Căci dacă Dumnezeu ți-ar scoate în cale ca o surpriză rară ochi pe care i-ai dorit în taină, să-ți zâmbească și să te privească cu drag cum ai privit tu neștiut, te-ai înmuia sub atâta greutate de dor înviat din uitare oricât de dur și abrutizat ai fi, de șansa unei probe de dragoste ca din Rai la care Dumnezeu ți-a făcut favoarea măcar în vis, acolo, în somnul resemnat în care ne aruncăm toți obosiți ca într-un hamac confortabil al nostru și doar al nostru. Și nu visăm noi acolo, în somnul nostru, care e ca un al doilea acasă pentru noi, nu visăm noi uneori ochi și mângâieri de dragoste ale unor îngeri pe care nu i-am întâlnit niciodată dar, iată, în vis ne zâmbesc și ne sărută lacrimile de dor din gând sau din pleoapele adormite ? De aceea, treziți din somn cu lacrimi reci de două ore în pleoape, sărutate de îngeri, neșterse de ore întregi de vis de dragoste în somn, zâmbim și ne bucurăm treziți de-un vis de dragoste, cadou și bonus de la Dumnezeu pentru noi.

  Ah, dacă am putea uni în lumea asta, ochi cu ochi, inimi cu inimi care se iubesc în taină și tăcere până la lacrimi, am putea crea o lume, o altă facere a unei alte lumi pe care Dumnezeu nu a avut-o în vedere, o lume plină de fericire, un mic rai de dragoste în care dorul ar crește neîmburuienit, ci plivit și îngrijit în piepturile noastre și nu ar mai prinde să-i curgă lacrimi de tristețe din trunchi, precum cleiul scurs din coaja lucioasă a cireșilor pe care îl mănâncă copiii când nu pot fura cireșe. Ei, copiii nu știu că acel clei sunt lacrimile cireșilor că nu sunt culeși, că nu sunt furați, că nu sunt scăpați de cireșe și de dor și de taină.

  Toate ființele în lumea asta vegetală sau animală, plâng cu lacrimi de rășină sau lacrimi sărate că au un dor de dat care nu trebuie nimănui, care se usucă sub formă de rășină pe trunchiuri de cireși sau lacrimi de dor pe obraji arși de drag neștiut de cineva ! Eu cred că dacă Raiul există, acolo nu se întâmplă nimic altceva, decât se rezolvă toate aceste taine de dor, toate aceste iubiri neîmpărtăşite, și toate mângâierile visate. Da ! În Rai nu ne ocupăm nici pe departe cu vocalize pentru psalmi ci cu vocalize pentru balade de iubire împărtășită și primită. În Rai cel bolnav și urât nu mai plânge că nu poate fi iubit de nimeni căci va fi sănătos și frumos iar iubirea în Rai nu-i ca pe pământ, nu-i ceva de luat ci ceva absolut de dat. Acolo în Rai ai să vezi numai cupluri ciudate : Fetele frumoase vor da dragostea băieților mai urâți, iar băieții frumoși vor iubi fete mai urâte și cu obrajii ciupiți de vărsat. Ce vină au ele ? În Rai s-a terminat cu egoismul, cu mândria și cu prejudecățile de toate felurile. Acolo e o competiție a bunătății și a dărniciei ; se cântă balade de iubire iar psalmii se cântă doar la slujba regulată de la Catedralele de pe pământ. Acolo în Catedrala din Cer, aerul nu mai miroase a lumânări și tămâie, ci a dragoste și dăruire și a căldură de degete care îți răsfiră părul și te umplu de endorfine cum deși nu-l plătești te umple de plăcere frizerul când îți trece cu mașina de tuns pe la ceafă.  Căci dacă pe pământ nu-i posibil, în Cer totul e plăcere și acela care-i mai sănătos și mai frumos îl iubește pe cel mai urât, trist și bolnav și îndrăgostit fără speranță. Iar dacă pe pământ dragostea adevărată e doar un vis, în Rai dragostea adevărată începe de-acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb.

  Am scris acest poem de dragoste din umbră, gândindu-mă câte priviri și câte gânduri de drag în zadar ni se pierd, sau ni s-au pierdut prin tinerețile noastre, cât am uitat și îngropat în noi, cât dor și câtă dragoste neștiută e în lumea asta în tot și în toate ființele, până și în cireșii care de dor le îngheață lacrimile pe trunchiuri sub formă de clei mâncat de copii... În fapt noi cei de azi purtăm în inimi rănile dorurilor și suferințelor care ne-au chinuit de-o viață și vrem, nu vrem suntem rezultatul a ce-a mai rămas din noi după atâtea lupte duse într-o inimă cât un pumn.

ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  Iubirea e actul istorico evoluționist prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale. A iubi înseamnă a dărui. Desigur, și maimuțele iubesc dar ele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc ceea ce au mai bun și atunci ei trăiesc o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : se cheamă că oamenii iubesc. Atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare. Cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de bucuria sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine ce-i mai bun, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? S-au limitat oamenii numai a face amor și a avea orgasme și voluptăți care le bucură și gândul și trupul ? Ok. Toți le-am trăit pe toate. Dar cine știe care e următorul stagiu al iubirii, care e următoarea haltă a bucuriilor și suspinelor de plăcere să-mi dea și mie cheia sau parola pentru a continua acest frumos joc. Nu țineți pentru voi iubirea și secretele ei. Dăruiți iubirea. Căci a iubi înseamnă a dărui. Așa începe acest frumos joc.

A iubi e-un act de agresiune ; pentru că în final cel pe care începi să-l iubești ajunge să geamă. Când mergi cu iubirea până la capăt victima ta neputincioasă ajunge să se tânguie, să plângă, să se zvârcolească sub mușcăturile tale, ca o antilopă disperată mâncată de vie de hiene. Adrenalina din carnea victimei o apără de durere pe care de asta nici n-o mai simte ; ea, victima geme doar și plânge. În economia gestionării iubirii universale Dumnezeu a lăsat aceleași maniere de comportament ca între prădător și pradă. Și îndrăgostitul care sărută pătimaș o face pe victima iubirii sale să geamă, și hiena care rupe din carnea antilopei vii o face pe victima ei să geamă. În ambele cazuri prădătorul își linge, iubește și devorează cu pasiune biata victimă. În final toți suntem și agresori și victime în același timp... Și prădători și pradă gemem în măcelul amorului, suntem gravi și pierduți într-o dulce tristețe fără de nici un zâmbet și cu ochii închiși, plângând de plăcere și nu râzând, nici măcar zâmbind de atâta fericire... De durere ne tânguim iubind. Iubim cu inima sfârtecată că n-avem decât o singură viață, decât o singură tinerețe și o singură șansă de a iubi, și aceea de multe ori pierdută ori niciodată găsită : Iubim sărman și auster până când moartea ne va despărți...! Atât de cutremurător și inuman de puțin... De asta gemem și plângem iubind și murind, că am primit atât de puțin de la Dumnezeu din infinitele soluții mult mai convenabile și suportabile cu care ne-ar fi putut ferici fără costuri mult mai mari pentru Domnia Sa... Dându-şi seama în ce impas și disconfort ne-a adus dintr-o comoditate inexplicabilă în munca Sa în tot ce era mai important și esențial pentru noi oamenii și în tot ce putea fi mai dulce în viața noastră adică iubirea, văzându-ne că până și-n dragoste în loc să râdem cu lacrimi în hohote de fericire cum se obișnuiește a se face în Rai, noi gemem și plângem de amor, Dumnezeu și-a reparat pe dată eroarea și nedreptatea făcută cu noi și genial ne-a promis Raiul cu desfătările lui. De-am fi râs de dragoste în hohote fericiți, și n-am fi fost îmbolnăviți plângând și gemând de iubire ca de o boală, n-am fi văzut noi de la Dumnezeu promisiunea nici unui Rai. Cine știe ce efect va mai avea iubirea pentru noi pe-acolo prin Rai...? Poate nu vom mai geme și plânge de amor... Poate o vom face mult mai lată cu iubirea, disperându-L pe Dumnezeu cu pretenția noastră că pentru a iubi, și Raiul e prea mic... Dar cum vom iubi în Rai și ce vom face...? Numai Dumnezeu știe...