TREBUIE SĂ MURIM

8) TREBUIE SĂ MURIM
Deci trebuie să mor și tu și eu... Definitiv și irevocabil. Unii cred că vor parveni în Rai, alții în iad, alții că se vor reîncarna în câini sau pisici. Să fie sănătoși. OK. E perfect. Ăsta e datul și n-am nici o pretenție la mai mult și la o soartă mai dulce. E posibil să mor oricând... Pot promite orice dar nu că nu voi muri mâine. Că voi muri din vina mea, din cauza unui accident, de cancer sau de bătrânețe, oricum e limpede că e necesar și trebuie și eu și tu să murim mai curând sau mai târziu în pofida protestului nostru reflex și zadarnic apropo de această finalitate inexorabilă, în pofida credinței noastre nestrămutate în viața veșnică a lumii de apoi. Avem dreptul de a crede și spera orice pentru binele și sănătatea noastră. Realitatea nudă e că vom muri sigur în chinurile și agonia bolilor. Dacă e limpede că nu putem evita această dezarmantă și fatală, dramatică lichidare într-o zi a tot ceea ce însemnăm noi, atunci mă întreb ce justificare cosmică și cărui scop valoric universal servește să fim fără absolut nici un preaviz deconectați și concediați abrupt și integral de la umila noastră funcție biologică într-o zi nefericită pentru fiecare din noi, indiferentă și banală pentru tot restul lumii...? De ce mi-e teamă și silă, de ce am oroare să mor, și eu și tu și de ce visez că oamenii, creaturi speciale și privilegiate, preferate ale Lui Dumnezeu ar fi putut avea altă soartă, mai favorabilă, mai privilegiată și dulce, mai selectă, potrivit grijii și îngăduinței Lui Dumnezeu ? La ce bun nouă și folosului nostru să trăim sentimentul morții și moartea în sine în maniera aceleiași inexorabile și inevitabile drame a cărnii pe care inconștient o au de îndurat toate creaturile regnului animal de la virus și bacterie, de la tot ce este viu în lumea dobitoacelor care nu știu ce-i moartea și nu le pasă de asta, și până la noi, oamenii, care am fost perfid cadorisiți de Dumnezeu cu otrava rațiunii, a conștiinței de sine, a liberului arbitru ca având toate aceste calități să vedem conștienți moartea cu ochii larg deschiși, ce ne așteaptă primitoare și darnică cu cadourile-i funeste în toată splendoarea ei ? După o întreagă experiență a virtuților, abilităților și calităților Lui Dumnezeu în acest univers, după faptul că suntem Creația Sa preferată, noi oamenii n-am avut de ales și ne-am intitulat muritori de rând și nimic mai mult, ca orice este alcătuit din carne, oase și sânge. Năzărindu-ni-se că suntem vlăstare divine, făcute ce-i drept din lut, dar peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață, deci duh de bunătate, genialitate și ocrotire a Sa, credeam că suntem imuni și scutiți a trăi ororile, dramele, neajunsurile perene și corespunzătoare ale plebei de jos și tagmei muritorilor din rând cu care viața noastră vine la pachet. Aceeași viață de carne infestabilă cu bacterii și viermi cu a tuturor mamiferelor o avem, același început și același sfârșit mizerabil. La fel de neputincioși venim pe lume și fără ochi în agonia nașterii ca niște pisoi fătați prin bălării, la fel de neputincioși în agonia morții ca orice lighioană care horcăie murind în pădure, mâncată de răpciugă sau mâncată de vie de lupi. Atât că noi avem mândria și beneficiul insipid să ne bage stârvurile în groapă, să avem flori și cruci, candele, epitafe la locul unde stârpitura hoitului nostru a fost pusă să putrezească. La fel puțim și noi ca animalele dacă nu ne spălăm, la fel defecăm și urinăm, la fel ne acuplăm cu femelele noastre, și dacă privești câinii încârligați pe străzi, știi că și oamenii pățesc asta prin incidentul numit penis captivus. Dacă te duci la grădina zoologică vei vedea maimuțe masturbându-se la fel ca oamenii. Iar un câine la fel tușește ca un om înnecându-se cu un os, stârnindu-ți un sentiment de milă și frondă în fața suferințelor similare ale cărnii întregului regn animal. Mai fericit e un câine păgân care se înneacă cu un os decât un smerit om religios care știe dinainte ce cancer copil încălzește în el și cum va horcăi în agonia morții sub asaltul cancerului matur. Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea să vezi și să realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii. Cu ce curaj să cred c-am fost făcut de-un Dumnezeu al milei și geniului, care neprevăzător, dacă nu cumva chiar malefic să mă fi pus să trăiesc mizeria și oroarea cărnii aidoma tuturor dobitoacelor ? Ce beneficiu pentru Sine și pentru noi, pentru univers și valoarea și sensul lucrurilor a avut Dumnezeu să iasă din ascunzișul și de la naftalina neantului, să creeze toate aceste orori și mizerii făcând un tur de forță prin univers și peste noi, dându-ne pe cap bomba vieții și a morții și arma perfidă chimică a Raiului și a iadului, pentru ca apoi să se ascundă pentru totdeauna de noi și ochii noștri plânşi ? Pentru ce a fost nevoie să fim oameni frumoși, ori urâți la chip și înfățișare, de unde te poți întreba cum poate Dumnezeu semăna cu toți urâții și hâzii și cu toți frumoșii în același timp atât la trup cât și la suflet cum ne-a spus ? A fi fost creați de Dumnezeu și nu de evoluție presupunea cel mai verosimil să fim identici ca mașinile de o anumită marcă ieșind pe poarta fabricii. O lume identică la înfățișare cât și caractere și caracteristici ar fi fost tot atât de anostă, stupidă și sterilă ca și lumea noastră a urâților și frumoșilor, a bogaților și săracilor, a călăilor și victimelor cu care Dumnezeu s-a murdărit pe mâini odată și are negru sub unghii până azi, de la noi și frământarea lutului trăgându-i-se. Trăim sentimentul morții cu sentimentul că e o pedeapsă pe care ne putând-o suporta ne-am îndulcit calvarul și frica cu religia și derivatul ei firesc, speranța mântuirii și izbăvirii în lumea neverosimilă a existenței de apoi. Dumnezeu ne-a învățat a gândi și crede așa și chiar nu avem nici o soluție mai bună pentru anxietatea și delirul morții noastre. Pedeapsa păcătosului e moartea, asta ni s-a spus de la început iar noi vedem că moartea seceră tot și prolific după cum promite Dumnezeu. Trăiesc strepezit de conștiința morții ca și pedeapsă în timp ce văd viața supusă pradă acestui declin inexorabil, iar toate suferințele vieții noastre, durerile și lacrimile noastre nu sunt decât o repetiție și avanpremieră a morții, pedeapsa noastră de toate zilele dată nouă de un Dumnezeu, intransigent și bun sau punitiv, oricum ar fi El. Nu mă știu cu conștiința încărcată să fi făcut ceva rău, antisocial, abominabil sau ilegal speței umane ca să zic că pot să-mi aștept și accept cu fair play, resemnare și stoicism pedeapsa, sfârșitul hărăzit ce poate să vină din momentul de față în orice clipă și-n orice zi, azi, mâine sau peste câțiva ani, după o viață atât de scurtă...! Când știu că programatic n-am cârtit cu nimic nici omenirii, nici Lui Dumnezeu, decât că L-am întrebat să-mi spună odată pentru totdeauna cine este și unde este și ce a vrut cu noi, ce diferență pot vedea între mine nefericitul muritor de rând ce poate sucomba atât de banal și ieftin în orice clipă și zi, și orice condamnat de rând la moarte pe nedrept dintr-o eroare dintr-atâtea erori judiciare când nefericitul e luat într-o dimineață de brațe și condus cu ceremonie la ștreang de simbriaşul gâde ce mănâncă și el o pâine și nu-i pasă că acel nefericit privește cu groază același cer albastru ce-i acoperă pe toți, și soarele, norii și copacii, disperat, privind la ziua ce promitea să fie bună, cu ochii plânşi și inima zvâcnind în gât de groază...? Dacă viața vedem că nu e decât o sală de teatru cu toate locurile ocupate și după terminarea piesei ar fi de bun simț să te ridici și să pleci să mai faci loc și altor spectatori noi ce vin la spectacolul următor, e de criticat că parcă n-aş avea tăria niciodată să mă ridic singur și politicos de pe scaun să fac loc altui muritor, altei generații ce vine cu atâta chef de viață să trăiască acut aceleași otrăvuri și orori ale ei...? Ce pot să fac eu dacă Dumnezeu a hotărât în economia planurilor Sale că nu sunt locuri infinite în această sală de teatru a vieții și mie unuia nu mi-a fost dat decât un loc și acela în spate de tot la o singură piesă : viața mea, după care trebuie să mă ridic politicos și înțelegător să fac loc generației următoare de damnați...? OK. Dar eu am plumb în oase și nu mă pot ridica de pe scaun cu atâta altruism... Atunci Dumnezeu mă ridică cu forța, mai devreme sau mai târziu, ori în timpul spectacolului când n-am apucat să văd și eu finalul, ori mai pe la sfârșit... Și altcineva nou născut vine de se așează pe locul otrăvit pe care-am stat eu. Daca mă codesc, mă-mpinge cu forța să mor, că ăsta e datul și asta e sentința. Selecția naturală lucrează consistent. Moartea e urmarea și soarta firească a tuturor celulelor care se trudesc în van să alcătuiască efemer și vremelnic un trup. Ceea ce e nefiresc e că poți eluda această mizerie existențială prin ceremonia privată și stupidă a religiei și credinței specifică doar oamenilor și nu tuturor dobitoacelor. Inteligența oamenilor musai a fost să genereze acest derivat, acest efect și simptom al credinței și religiei care să calmeze și neutralizeze teama de neant specifică doar omului, homo sapiens, doborât de efectul inteligenței, deci implicit al imaginației și fricii ce-i urmează la rând. Eminamente se vede limpede că viața e, normal, o evoluție și selecție naturală, o junglă, o piesă proastă de teatru absurd cu toate locurile ocupate. Degeaba mă uit la piesă din ultimul rând : Nu înțeleg nimic din ce se joacă. Stau pe scaun chircit, dârdâind, gândindu-mă dezabuzat la clipa când Dumnezeu mă va lua de mânecă și mă va ridica de pe scaun, indignat că nu vreau să mai ies benevol odată, și mă va scoate afară pentru totdeauna din sală să facă loc următorilor condamnați la univers și astfel la moarte. Unii sunt fericiți: abia așteaptă să se termine comedia căci de abia de-atunci începe fericirea lor căreia-i zic mântuire și viață veșnică. De-şi vor găsi linistea și fericirea, bravo lor, nu contează că nici ei n-au înțeles nimic din această piesă de teatru. Scopul lor nobil de mântuire le scuză ratarea și dispariția echivalentă cu-a mea din această viață în care totul e irespirabil și totul e disoluție încât Raiul e singura alternativă suportabilă, și Iisus singurul prieten de încredere. Din păcate, pentru a avea infima pretenție de accedere cu nădejde în dreapta Împărăție unde nu există întristare și nici suspin, trebuie ca și aici pe pământ să ostenești vârtos și fără zăbavă întru îndatoririle credinței în adevăratul drept Judecător și să fii un practicant fervent al răbdărilor și umilințelor lui Iov. Să nu creadă nimeni că va avea îndurare până ce acest examen al mântuirii nu-l va trece nu cu nota 5 ca aici pe pământ, ci cu nota 10. Unii, cei îmbogățiți întru dreptele și admirabilele virtuți ale credinței au învățat și învață cu sârg și vor reuși la acest examen capital înaintea Lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va trece, îi va promova pe scara socială a Raiului. Alții poate vor copia la examenul credinței sperând zadarnic că dacă știu pe de rost totul de 10 pot pretinde totul de la Dumnezeu în viclenia lor. Spre stupoarea lor, vor vedea că în zadar o viață întreagă au zburdat elegant și comod pe teritoriile religiei dar nu au trăit umil, chinuiți și batjocoriți pentru dreptate ca Iisus . Laolaltă cu fariseii nici eu nu voi lua acest examen al mântuirii. Când toți vor nădăjdui insolent și sfârșiti de sete după merindele și apa vie și otrăvită a mântuirii pentru care s-au ostenit o viață de credință și renunțări la deșertăciunile lumești, eu unul știu bine că voi rata cu brio acest examen când toata viața n-am făcut decât să-L agasez și întreb pe Dumnezeu de ce doare totul și să fiu scârbit și iremediabil dezamăgit de nefasta, mediocra, nedreapta antidemocratică soluție care s-a dat pentru viețuitoare : Moartea. Nu vedeți ? Problema cu tot regnul animal și vegetal e de cine pe cine mănâncă, de cine ajunge în farfuria cui : eu mâncat de bacterii și viruși, ori de viermi după ce mor, ierbivorele mâncate de vii de carnivore, fierul mâncat de rugină, adică totul nu e decât un meniu din care se servește fiecare după cum i-e felul și datul, adică totul e o hăituială, o vânătoare, o prădăciune, un pogrom și un intergenocid la scară planetară între specii, opera Lui Dumnezeu, ca apoi dacă îți lasă un gust amar toată această arenă de măcel care-a ajuns lumea creată de Dumnezeu, să fii aruncat de viu și fără drept de apel la ghena iadului. OK. Dar nu-mi place tot ce văd, această industrie scârboasă a morții și gândurile și toate simțurile mele de om se strepezesc si spuzesc la spectacolul grotesc al vieții care ni s-a spus că e tot ce-a inventat Dumnezeu mai măreț în univers. Eu la spectacolul ăsta n-am râs și nu pot râde niciodată. Nu pot râde la spectacolul Operei Lui Dumnezeu care îți lasă un gust amar ca să nu zic de rahat, când știu că tot ce văd pe lume e pedeapsă și coerciție programatică a făpturii umane deportată imediat după ce a fost făcută când nu se răciseră încă uneltele lui Dumnezeu, în acest lagăr de concentrare, genocid și extincție căruia i se spune viață doar pentru că lumea a vrut să cunoască ce e de cunoscut, adică tocmai viața și cunoașterea. A fi trăit în ignoranță etern, a fi rămas riguros de ascultători, muți, ciungi, surzi și orbi oricărei ispite savuroase a vieții înseamnă a fi fost câștigați foarte poruncilor Domnului, nemâncând din pomul cunoașterii lumii, binelui și răului și necunoscând Raiul. Atunci am fi fost aidoma oricărei necuvântătoare idioată creată de Dumnezeu. Fericiți și tâmpi. Ce consistență și rost a mai avut atunci să ne zică Dumnezeu oameni dacă la fel ca jivinele trebuia să avem aceeași misiune : să nu cunoaștem nimic, să fim niște bestii ca toate celelalte jivine de rând create de Dumnezeu, niște proști fericiți și tâmpi fără să putem lăuda și recepta niciodată cu o rațiune sănătoasă și demnă de menirea de om minunile Raiului și ale Operei făcută de Dumnezeu în șase zile ? Să nu fi gustat din pomul cunoasterii…, ar fi fost mai cuminte așa, nu vedeți ? Am fi fost programatic niște fericiți autiști handicapați, insensibili a înțelege, raționa estetic, lăuda, preamări și cunoaște opera Lui Dumnezeu. Ori tocmai pentru că am vrut să fim mai sănătoși și pregătiți, mai apți și demni, capabili de cunoaștere și inteligență ca să fim mai în ton cu înțelepciunea Lui Dumnezeu, să-i receptăm Opera mai cu temei și calificați și astfel mai demni să-L privim inteligibil în ochi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, dacă tot ni s-a spus că am fost făcuți după chipul și asemănarea Sa, tocmai pentru că am cutezat să vrem a-L percepe și cunoaște mai bine și temeinic și și cu mintea, nu numai cu inima pe Creatorul nostru, am fost alungați barbar și inutil din Rai unde am fi fost doriți doar niște veșnici robi mongoloizi, autiști, nepricepători de nimic, dar credincioși și smeriți. Să faci o lume și să nu vrei să-ți fie cunoscută de nimeni opera, e interesant dar e dubios. Se pare că și azi cine mai învață pentru examenul Raiului, aceeași soartă îl așteaptă acolo : să nu pună mâna pe nimic. Toate merele Raiului vor cădea pe jos mâncate de viermi. Toate bunătățile Raiului vor fi de văzut și simțit de către credincioșii virtuoși dar nu vor fi de nici un folos omului, căci nimic nu va fi de cunoscut și înțeles. Să fim numai niște nepricepători de profesie cum ar fi trebuit să rămână primul om cu femeia lui în Rai ? A fi un cetățean onest al Raiului înseamnă să fii dependent încă din viață doar de balsamul exclusiv al speratei fericiri inconștiente ce ni se livrează generos doar sub această condiție de către Dumnezeu : Să nu-i punem întrebări ! Să nu-i punem întrebări ? Dar de ce, dacă suntem făcuți de Dumnezeu din lut care s-a făcut apoi carne amestecată inevitabil cu întrebări ? În zadar Îl întrebăm pe Dumnezeu totul ca niște copii sâcâitori care toată ziua întreabă : "de ce ?" Să tac resemnat, cuminte și stoic în sanctuarul și neantul negru al credinței, unde e vid și nici o altă jivină a pământului n-a cutezat să se arunce în acest gol în afară de om ? Să fiu ahtiat doar după fericire și confort fie el și-n Rai și să-mi flagelez conștiința că în fața Lui Dumnezeu trebuie să stau doar pleoştit ca o legumă și să-i cer în genunchi doar doza exclusivă de fericire paradisiacă înseamnă să fiu doar un drogat dependent ce nu-l mai interesează nimic pe lume decât drogul furnizat de binefăcătorul său. Ce rău îmi pare că Dumnezeu ne-a considerat dintru început doar niște neisprăviți nedemni a cunoaște și-a ne bucura mai plenar și autentic de toate ale Sale...! Să stai în Rai letargic legat exclusiv de perfuzia voluptății fericirii postume ce ți se pompează de către grijuliul și neobositul Dumnezeu, să nu te preocupe nimic nici în lumea asta nici în cealaltă decât stupefiantul stupid numit fericire veșnică ce ți se va administra intravenos în Rai, să-ți biciui și renegi rațiunea și instinctele, simțurile naturale, menirea de om care adulmecă în aer atâtea întrebări fără răspuns ce din deferență trebuie să-L scutești pe Dumnezeu a-ți răspunde, înseamnă să dezertezi grotesc de la nobila și naturala condiție de animal inteligent cu care gândești că ai fost înzestrat natural de Dumnezeu. De ce ți-a mai dat Dumnezeu bănuiala că ai ceva în plus față de orice porc care se tăvălește în noroi grohăind fericit ? Nu ai nimic de făcut pe pământ decât să grohăi căci toate sunt deșarte și aducătoare de păcat și atunci totuna e să fi fost gândac de bucătărie sau șurub la un motor, ori om cum ești acum și să respecți literalmente mecanic toată condiția irațională și artificială de om religios, potrivit canoanelor biblice. Astfel, a fi om înseamnă să ți se scoată ochii că ți s-a dat un cap, rațiune și inimă, când acestea nu-ți sunt de folos la nimic altceva de care mintea și sufletul tău erau demne și capabile... Ce să inventezi cu capul, mintea și inima ta și ce să cercetezi și simți cu ele când doară ți s-a spus să nu faci nimic, doar de credință și mântuire să te preocupi… Capul, rațiunea și sentimentele îți sunt doar un apendice inutil în măsura în care nu te preocupă exclusiv frica de Dumnezeu . Să te pipăi, să te vezi cât ești de viu și inutil și că în viața asta are rost să-ți fie doar frică…: Frică de Dumnezeu, de Creatorul tău… Nu concordie cu Dumnezeu în numele biruinței binelui și-al dreptății și pentru triumful vieții care ți-a fost dată ca să-ți fie luată, ci frica de Dumnezeu. Frica de faptul că de-ai îndrăznit a te-ntrece cu gustatul dulcețurilor pământești ți se va spune că ai disprețuit dulcețurile din Rai. Nu faci nici un rău în viață, nu batjocoresti pe nimeni, nu ai de gând și nici o putere să unelteşti nici o secundă Împărăției Lui Dumnezeu, nu vrei să-i fii detractor și uzurpator ca îngerii cei răi pe care i-a coborât Dumnezeu din Împărăția Sa pentru insolența lor… Și cu toate astea trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu și să trăiești toată viața stingher, cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată dacă și cei mai sporiți călugări se tem în neobosita lor credință de Înfricoşătoarea Judecată… Toata viața cu frică și înfricoșare să dârdâi pentru dramul tău de viață ca un iepure față de acvila etern neînduratoare și impasibilă care are menirea doar de-a te speria și prăda… Să trăiesc o viață sub spectrul acestui blestem mi se pare omenește insuportabil, imposibil și injust. De aceea cu inima frântă de dezgust și descurajare îmi este peste putință a mă arunca cu seninătate în liota celor ieftin pasionați de Dumnezeu și care disprețuiesc programatic lumea și orice alt ideal și valori umane altele decât fundamentalismul de orice gen religios. Când văd gâlceava și disprețul cu care visceral se înveninează și detestă reciproc atâtea religii pe lume, îmi vine să-L întreb pe bunul și unicul Dumnezeu care există cum de mai suportă atâta strâmbătate fie în rândul celor ce-şi zic credincioși, fie al celor atei. Cu toții sunt deopotrivă : Dac-ar afla că Dumnezeu nu există sau a evadat din univers de supărare, ar turba cu toții ca niște fiare ce nu i-au ținut în viață decât moftul lor că sunt cei mai buni și deținătorii adevarurilor și revelațiilor religioase ultime cu simțurile lor particulare la fel de limitate și omenesti ca și ale mele. Eu măcar nu am pretenția și tupeul a râvni exclusiv Eternitatea în mod fundamental și fără de motiv și consistență. Eternitatea și rostul ei din Cer și Rai pentru mine este cu gust sălciu și facultativă, nemeritată câtă vreme, cu gândul exclusiv la Rai și la treburile de-acolo, habotnic credincios fiind, bagatelizez viața reală, golind-o de orice emoție și conținut firesc, de orice rost și progres întru bine și fericire, când văd clar că binele și fericirea sunt programatic insolubile în decorul terestru ci numai apanajul decorurilor paradisiace cu condiția să sucombi acestei lumi, să nu iei nimic, să nu regreți nimic din ea, s-o urăști și disprețuiești de moarte când nu voiai decât umil și respectuos să vezi și să pricepi și simți mai bine și palpabil un dram de înțeles din rostul că sunt viu și pășesc pe scoarța unei planete creată de Dumnezeu, să înțeleg și sorb practic din rostul Operei creată de Dumnezeu, și înțelegând mai bine totul, să-L înțeleg mai bine și bazat, fondat, pe Dumnezeul dreptății și-al bunătății. Cum am luat numai puțin de pe ochi ochelarii credinței, din instinct omenesc am văzut că această lume e o junglă și prilej de oroare dar că are și atâtea lucruri firesc tentante și atâtea valori în care ni se spune că e deşart a tânji. Opera lui Dumnezeu, pământul, viața, eu și lumea le privesc ca pe o piesă de teatru în care actorii joacă dar sunetul este programatic tăiat încât din ultimul rând al săracilor nu mai vezi și nu mai înțelegi nimic din ce se joacă. De aceea privesc dezamăgit piesa, cu replicile actorilor și faptele lor care sunt în antifază și antagonice ca să nu pricepi nimic… Cum vorbește un crainic la TV și sunetul a rămas demult în urmă, așa e și viața : prost setată și fără de practic înțeles. Plătesc cu întreaga mea viață ca să asist la o astfel de piesă și la urmă mi se spune că nu asta-i povestea, ci alta de pe lumea cealaltă. Acum e doar un stagiu… Adevărul vine după asta… OK. Dar eu cu o asemenea furtună de neînțelesuri pe cap nu m-am putut pregăti pentru examenul religios… Pe când alții, facându-se că privesc această piesă de teatru, viața, și-au completat pe furiș pe genunchi cu succes teza pentru Înfricoşătoarea Judecată și vor lua examenul, iată eu n-am putut și nu voi putea să învăț de frica pentru o judecată atât de înfricoșătoare… Astfel eu n-am înțeles nimic nici din viață, nici din moarte… Nici ei, neobosiții credincioși n-au înțeles prea mare lucru din emoțiile acestei piese de teatru numita viață, dar important e că Dumnezeu îi va trece. Eu n-am învățat nimic și trebuie să-mi asum dreapta și cruda și înțeleapta lui Dumnezeu sentință : Că trebuie să mor… Dar mă mai liniștesc când văd că totul trebuie să moară : și oameni, și animale și copacii… Și pământul va muri, deși nu ni s-a spus data, când va fi înghițit de extinderea soarelui în stadiul de gigantică roșie pe moarte, peste vreun miliard de ani, când degeaba voi avea aer condiționat ! Soarele va ajunge cu burta până la balconul meu… Totul trebuie să moară… Toată opera Lui Dumnezeu va muri într-o zi, inexplicabil. Atunci, Dumnezeu poate va face o altă Operă, o capodoperă poate. Poate perfectă și fără cusur… Nimic nu poate fi perfect și fără cusur. Nici chiar Dumnezeu căci n-a putut face o lume perfectă care să nu piară efemer. Totul va pieri, și credința și necredința, și pământul și Raiul, și iadul sub asaltul soarelui bolnav care va exploda și va distruge sistemul nostru solar. Nori de praf și gaz vor rezulta, pietre sfărâmate și asteroizi orbitând haotic în jurul a ceea ce a mai rămas din soare. În zadar va căuta cineva, un căutător cosmic arheolog urma credinței și a Lui Dumnezeu în acest iad al distrugerii sistemului solar. Doar praf și gaz fierbând haotic în jur, viitoare materie primă pentru alte plante, alte vieți, alți oameni, alte religii și alți Dumnezei. Nimic nu este veșnic. Nici soarele și nici Dumnezeu, o amuletă a sufletului, un accesoriu util, tranzitoriu al oricărei omeniri, trecute, prezente și viitoare. ”Ai socotit că soarele mai arde /Abia vreo cincisprezece miliarde de ani?/Numai atât ? De azi pe mâne?/ Și-atunci cu veșnicia cum rămâne…?" (Alexandru Philippide-Căutătorul)

INUMAN

 7) INUMAN
 Privește prietene o bătrână cu ochii plânşi în fața reporterului TV, o pensionară care avea un apartament, era creștină și cuvioasă și ea ca tot omu' cu frica lui Dumnezeu și mergea regulat la biserică la sfânta liturghie dar într-o zi fiindcă a semnat un act, perfect validat de notar și de judecători, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ, care au stabilit că a avut discernământ când a semnat actele șarlatanilor, i s-a luat casa de potlogari, căci tocmai asta a semnat... Casa ei de-o viață a vândut-o gratis nenorociților cu promisiunea că va fi îngrijită și înmormântată, și acum trebuie să rămână în stradă sau la azil căci așa au decis judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ... Îți place această poveste...? Dacă încă nu, atunci mai privește cum cad avioane, imaginează-te căzând într-unul din ele, imaginează-ți că ți se dărâmă în cap la cutremur tavanul tocmai tencuit de tine cu hărnicie și cu cheltuială... Îți place...? Dacă încă nu, atunci îngrozească-se carnea pe tine când judecătorul spune "vinovat" și tu știi că n-ai omorât pe nimeni, că n-ai furat nimic, altcineva, hoțul sau criminalul exultând în taină că ai luat tu țeapă... Priveşte-te din senin scuipat sau furat de hoți pe stradă sau în tramvai, de ultimii zece lei ce-i mai aveai în buzunar... Imaginează-te în mașina personală, la care mai ai multe rate de achitat, ducându-te la mare în sejur cu familia și un nenorocit cu un bolid intrând frontal în tine cu 160 km/h, apoi trupurile voastre sfârtecate, întreaga ta familie scumpă strivită ca niște gândaci pe murdarul asfalt, și aparatul foto sfărâmat, care n-a mai apucat sa facă poze din vacanța voastră de vis... Privește numai Holocaustul evreilor... Privește atrocitățile comise de torționarii comuniști, de Nikolski și Vişinescu din "Memorialul durerii" al Luciei Hossu Longin de la TVR din anii '90... Privește tortùrile comise în negrul ev mediu de inchiziție în numele Crucii și al lui Iisus împotriva nefericiților suspectați de eretism și vrăjitorie... Gândeşte-te că în timpul țipetelor de durere și groază ale fiecărei victime batjocorite sub ochii Lui Dumnezeu, El, Dumnezeu EXISTA și îi vedea pe toți : și pe cei batjocoriți și pe călăii lor și avea ochii cel putin triști și plânşi... Privește pe Dumnezeu cu ochii plânşi și privește durerea acelor oameni oprimați și chinuiți sub îngăduința Lui Dumnezeu și ți se va pune un nod în gât căci nu vei mai înțelege nimic... Privește orice schingiuire sau nedreptate comisă pe fața pământului și acceptă fără să înțelegi de ce pentru a trăi deplin aceste crunte orori oamenii au fost dotați cu simțuri vii și cu carne și suflet ca să sufere atât de crunt și dureros...? Gândeşte-te dezamăgit și stupefiat că asta a fost alegerea lui Dumnezeu pentru oameni, dintre infinitele posibilități mai suportabile și umane pe care le putea oferi universul dacă și Dumnezeu ar fi vrut să ne sincronizeze cu universul dar în schimb singura și cruda variantă disponibilă pe care Creatorul tuturor a oferit-o oamenilor într-o inexorabilă austeritate în economia Lui divină pentru funcționalitatea sistemului a fost asta care este, genocidul și batjocura asta insurmontabile, încât orice vis mai frumos pentru bucuria vieții, orice închipuire mai umană și suportabilă pentru existența omenirii ți-ai imagina, ai fi privit intolerant și intransigent, insensibil și cu dispreț cel puțin, ca un eretic și demn exemplar de pedepsit, când erau atâtea alte posibilități mult mai umane, fezabile și mai rezonabile în posibilitățile creaționiste suportate de realitatea, legile fizicii și universului și posibilităților lor practice. Dumnezeu n-a uzat de ele... A uzat de cea mai precară și perdantă variantă pentru noi în conjugarea verbului "a fi ". Durerea ne e scrisă pe frunte programatic ca un stigmat perfid. Dar nu ai nici o șansă să disperi și să plângi. Lacrimile s-ar usca pe obraji, neștiute de nimeni ca și cum n-ar fi fost și orice lacrimă verși poate fi folosită împotriva ta. Privește lacrimile și durerea ta și a oamenilor ca ceva bun, demn de primit și înghițit cu un stoicism și o răbdare iovică, căci toate s-a zis în Cartea Sfântă că au fost bune din câte s-au creat de Dumnezeu... Imaginează-ți durerea tuturor acelor oameni oropsiți și schingiuiți, asumă-ți-o, trăiește-o întreagă pe propria piele și apoi încearcă din răsputeri s-o pui în balanță cu dictonul divin: "Fericiți cei prigoniți pentru dreptate..., fericiți cei ce plâng..." etc și-ți va rămâne un nesfârșit și nemângâiat gust amar oricât de îngăduitor ai fi... Apoi gândeşte-te la alt dicton divin care spune: "...Că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat chinului și suferinței pe propriul Său fiu Iisus..." și vei simți, măcar cu mărginita minte și inimă ce știi că o ai, cum conceptul de filantropie nemărginită a Lui Dumnezeu pentru Opera Sa rămâne un concept steril, jenant, ridicol, inexplicabil și nedrept. Binele lumii Lui Dumnezeu rămâne o fantasmă autentică, un ideal neîmplinit, un îndepărtat vis inaplicabil speciei umane, la nivel clar, limpede și matematic, când însuși Dumnezeu a ales să fie oricum altfel decât limpede, clar și matematic. Taina și discreția irațională a Lui Dumnezeu, în adâncul minții noastre ne irită și ne repugnă acut. Mult mai confortabil sufletește vorbind ne-am fi simțit dacă Dumnezeu ar fi aparținut unei mulțimi raționale și reale și nu unei mulțimi vide și atât de indefinit complexe și inconceptibile. Astfel fiind datele triste ale problemei, te gândești : Jertfa ce-a făcut-o Dumnezeu sub îngăduința Sa cu Fiul Său Iisus nu rămâne imperfect sugestivă pentru tot omul de rând sufocat de prea multe dureri și încercări și astfel prea scump și inutil plătită de Îndureratul Iisus pe cruce...? În capul nostru mărginit de oameni așa cum limitați și intenționat ne-a facut Dumnezeu, a încolțit iată ideea unei nedreptăți cosmice programatice ce s-a împărțit inuman peste nefericita omenire care numai atunci ar fi fost exclusiv și perfect răspunzătoare pentru eșecul perpetuu și inexorabil ce i se întâmplă la nivel de specie, absolut numai atunci când s-ar fi născut singură omenirea, evoluând din bacterii și pitecantropi cum a spus Darwin... Știm însă că oamenii au fost făcuți de Dumnezeu și numai Dumnezeu s-a născut singur, sfidând toate legile fizicii și ale universului, El născându-se în afara unui timp și spațiu primordial care ar fi fost prea mici și precare, timide pentru mândria Lui Dumnezeu pentru a-L precede, care după aceea au fost create, timpul și spațiul de Dumnezeu, după ce mai întâi S-a făcut pe Sine din nimic, în nici un timp și în nici un spațiu, frizând nonsensul absolut și încălcarea tuturor legilor posibile ale universului... Nu știu ce-a câștigat Dumnezeu creându-Se pe Sine, universul și lumea oropsită în tragedia umană inevitabilă și ineluctabilă. Nu știu ce satisfacție și beneficiu a simțit Dumnezeu când a ales pentru El, pentru univers și pentru lume verbul "a fi" , conjugat pentru El într-o manieră a bunei șanse și a privilegiului absolut, iar pentru omenire într-o manieră a malşansei, într-o precaritate și un dramatism pe care lumea le trăiește până la paroxismul și doza explozivă a intensității. Numai vietățile Raiului sunt scutite a sorbi până la drojdie din paharul otrăvit al ororilor și vicisitudinilor existenței. Casta de paria ai lumii terestre este etern damnată de Dumnezeu la discriminarea acută corespunzătoare rânduită de logica divină a Lui Dumnezeu privită prin optica Lui și inumană privită prin optica noastră, a robilor Săi amărâți. Lumea oligarhică a vietăților Cerului sub patronajul Lui Dumnezeu, lume transcendentă din care aspirăm și noi să facem parte după ce raposăm într-o zi, ne este inamică și ne disprețuiește prin definiție copiind la indigo pe Dumnezeu care nu se obosește mai mult a ne simpatiza și căuta în gură. Totul ne e potrivnic în această lume de mizerii, ura Lui Dumnezeu față de noi bolboroseşte ca un vulcan noroios iar dovada e că nu Raiul viu și incontestabil a fost pregătit logic, simplu, uzual și practic pentru noi și carnea noastră vie, ci pământul cu ororile și mormintele lui, cu mult loc întins pentru cimitire, după care urmează în același ton iadul cu niște orori și nonsensuri ale suferinței supreme și mai mari. Nimic n-ar fi avut Dumnezeu de pierdut dacă stătea cuminte în neantul și neființa Lui din care a purces dar a ales să se creeze și să ne creeze și pe noi sărmanii ca și cobai perfecți ai experimentelor Sale creaționiste ce ne-au umplut de necaz și ne-au condamnat la un univers rece și perfect inuman. Dumnezeu, declarându-se ab initio Atotputernic, care-a ales să facă primul pas în acest univers poartă răspunderea morală incipientă a tot ce a urmat, a tot ce a fost și este bun și rău. Sursa binelui în această realitate este Dumnezeu. Sursa răului este diavolul care nu a apărut singur ci ca efect al preocupărilor experimentului creaționist divin al omenirii. Efectul advers al bunelor intenții ale Lui Dumnezeu în Creație a apărut ca urmare a irezistibilului vis și plan al Lui Dumnezeu de a nu se putea abține și a face și scorni totuși ceva. Binele și răul au un unic autor inițial, Dumnezeu, care nu s-a putut abține să facă o spărtură în neant din care au urmat mai apoi toate : un potop concret de rele și o iluzie a binelui ulterior, neapărat ulterior. Raportul logic de cauzalitate e clar : Din cauza lui Dumnezeu există binele și răul, extazul și agonia, sănătatea și cancerul, florile proaspete și ofilite, oamenii (îndurerați sau fericiti), Raiul și iadul. Exclus orice alternativă mai practică, avantajoasă și valorică pentru condamnații la moarte care sunt oamenii care sunt tot ce a iubit Dumnezeu mai mult încât pentru mântuirea lor a dat morții pe singurul Său fiu Iisus. Totul a fost prevăzut, dispus, hotărât de Dumnezeu. O lingură de bine turnată de Dumnezeu într-un ocean de rahat nu împiedică miasmele tragediei noastre să ne asfixieze viața și totul definitiv colorându-ne cerul vieții în nuanța maronie a scârnăviei vieții noastre cea de toate zilele. Nici un vis despre Rai și mântuire nu tulbură mirosul fetid și insolubil al tragediei vieții noastre. Totul este inuman și sângeros. Să închidem ochii și să murim rugându-ne în dureri de cancer. Mai bine nu ne putea fi... Mai rău da ! Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mult mai mic pe care ni l-a hărăzit în mărinimia Sa. E tot ce a putut face pentru noi.

"CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU! ", O REPLICĂ A OLGĂI TUDORACHE ÎNTR-UN FILM ISTORIC

"CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU !", O REPLICĂ A OLGĂI TUDORACHE ÎNTR-UN FILM ISTORIC
Dumnezeu nu există, Iisus nu există, apostolul Pavel nu există decât pentru creștini. Pentru musulmani există Allah, pentru hinduși există Dumnezeul Vishnu. Dacă erai musulman, ori hindus, nu-ți mai păsa de Dumnezeu, Savaot denumit în Biblia creștină, Iehova denumit de martorii lui Iehova, și credeai în Coran, în Allah, care nu-L recunosc sau dezavuează pe Iisus și pe Apostolul Pavel. În materie de religie toți oamenii au dreptul să se înșele cultivând propriile subiectivisme religioase în funcție de religia particulară în care s-au născut. Diferențele între religii și între demiurgii lor, Savaot, Iehova, Vishnu sau Allah irită până la culme rațiunea și răbdarea minții. Nu pot exista mai multe religii, mai mulți Dumnezei în funcție de particularitățile regionale ale neamurilor lumii. Nu numele lor sunt diferite funcție de limbile popoarelor închinătoare. Ci înșiși acești Dumnezei sunt diferiți și potrivnici prin năravuri și moravuri, porniți pe ură și război, așa cum sunt și oamenii și de la care s-au molipsit și oamenii făcându-şi țări cu hotare cu sârmă ghimpată ca să se apere unii de alții de dușmani și Dumnezeii lor. Faptul că există diferențe în conduita religioasă demonstrează că religia e doar un medicament pentru sau împotriva alienării, depinde din ce parte privești, nu o chestiune logică și matematică, în orice caz o chestiune simptomatică și nu una sănătoasă. Ai ocazia să fii sănătos și să nu poți crede în nici un Dumnezeu, dar atunci te îmbolnăvești de ura copiilor Lui Dumnezeu care spun și decretează că dacă nu ești cu ei și Dumnezeul lor ești împotriva lor. Avem dreptul de a ne înșela că suntem aleșii unui Dumnezeu sau altul de conjunctură, funcție de moda religioasă a locului unde te-ai născut. Dumnezeul unic și incontestabil a avut ocazia să se reveleze, arate și prezinte simplu și clar omenirii. Faptul că nu a făcut-o de la Facerea Lumii și a preferat să afunde omenirea în ambiguități religioase contrare demonstrează că Dumnezeu are o problemă, problema identității concrete sau mai degrabă problema inexistenței concrete. Nu-mi imaginez un Dumnezeu calificat și responsabil care să tolereze sau să furnizeze lumii dubii în legătură cu propria legitimitate. Faptul că există aceste dubii și contrareități în materie religioasă descalifică din start ideea nobilă în sine a conduitei religioase. Nu greșim cu nimic dacă suntem egal de înflăcărați religioși ori atei convinși. Plătim tributul și suntem efectul unui Dumnezeu contradictoriu și ineficient, ori iluziei și relativității că L-am descoperit, când însuși El nu va face niciodată nimic, nici un efort spre a risipi dubiul și diferența în concepțiile religioase ale omenirii. Dumnezeu rămâne o idee frumoasă, prea frumoasă ca să fie potențială, clară, limpede și adevărată. Avem dreptul să ne înșelăm în orice, ori că Dumnezeu există, ori că nu. Așa vom muri, fiecare pe limba lui în disprețul și nepăsarea Lui Dumnezeu care n-a făcut nimic de la Facerea Lumii ca să spulbere acest marasm și degringoladă religioasă în care colcăie omenirea întreagă, și tu și eu. Războiul bate la ușă. Este intolerant cum Dumnezeu ar mai putea tolera să se întâmple orori ale războiului cu oameni nevinovați care să plătească din nou cu sânge. Iată de ce în suflet se naște involuntar sila de-a fi contemporan cu Dumnezeu, cu acest zbir și mizantrop al tuturor timpurilor, în schimb foarte inteligent cum stă bine unui Dumnezeu dar total fără de inimă deoarece am văzut execuții în direct cu cuțitul la gât. Dumnezeu era plecat atunci sau tocmai condamna un alt amărât la iad și era ocupat și cu ochiul de la spate să vadă de-o mai greși și altcineva ca să consemneze păcatul cu cerneală roșie în registrul său ? Am văzut pe internet cum se taie gâtul la oameni în direct. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu va compensa cu ceva în Rai sângele și moartea condamnatului decapitat. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu n-a văzut și că nu putea opri și evita măcelul. Mama condamnatului vă va scuipa în ochi și va privi cerul plin de nori cu ochii umflați de plâns și uzi de lacrimi spunând Nimicului din Cer printre dinți, cu furie și patimă : "Câine ești, nu Dumnezeu !" , ca actrița Olga Tudorache o replică dintr-un film istoric, "Răpirea fecioarelor " când i s-a ucis fiul Hrisante.

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM
Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este ! De la sorii care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu, până la mormolocii care viermuiesc în ochiurile de bălți și la noi și cărnurile noastre de care Dumnezeu are grijă, numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate și îndestulare. Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia. Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera. Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine, numai noi îl simțim pe Dumnezeu, de care ne agățăm ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș. Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, remore dependente și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm noi, șarlatani și zăbavnici de orice grijă și complicație. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea Lui Dumnezeu ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri. O emulație, o pace interioară se lasă peste sufletul tău, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd și nu mai există. Crezi în Dumnezeu și ești fericit, ai totul, ești asigurat în fața universului, Dumnezeu semnează pentru tine și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte.
Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, de peste tot și de niciunde, care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic și având oroare de cadavre, fiind septic până la paroxism, Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer cu tot cu trupul putrezit și plin de viermi, extragând numai sufletul din noi, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și huzur în Cer, lăsându-ne cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o mâncare stricată ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile care-au tras de noi o viață-ntreagă. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli. De crezi ori nu crezi, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi, în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios. Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi un sicriu ieftin e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț. Pentru că asta te-aşteaptă și asta e șansa ta în acest univers unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și sedați cred. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Au putea face Dumnezeu și altfel cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați în suflet de dulcea realitate a unui univers blând care nu există, doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile. Căci de mici ne pierdem timpul vieții în dezastre, împilări, orori care ne umplu viața de dramatisme și ne consumă și risipește toată șansa noastră în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții. De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care înveți numai 2% din tot ce ți-ar fi util în viață și activitate, restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire, de la George Bacovia care spune : "O, liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat se spală pe mâini și spune, ca o vedetă care fuge de microfoanele reporterilor că nu El e vinovat de așa ceva și pleacă mai departe ofuscat, făcându-şi cruce, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu spirt sandalele călcând pe drumu-i plin de balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Și tu vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge în fundul iadului și nu vei vedea binele și Raiul cu ochii tăi. Raiul nu poți să-l vezi cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de rugăciuni. Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă. Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța vieții, trăind oricum și din plin drama. Drama noastră e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu, sau inutilul dus la extrem.

DUMNEZEU, IMPOSIBILUL IMPOSIBIL

DUMNEZEU, UN IMPOSIBIL IMPOSIBIL
Pentru ce a fost nevoie să facă Dumnezeu atâtea nații și rase de oameni care să vorbească atâtea limbi, care să trăiască în atâtea țări războindu-se între ele, închise cu granițe de sârmă ghimpată sau ziduri sau fâșii minate, care să creadă în atâtea religii și atâția Dumnezei diferiți, antagonici și dușmani declarați ? Pentru ce n-a făcut Dumnezeu o singură nație și rasă de oameni care să semene întru totul doar cu chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, oricum ar fi el, de rasă albă, galbenă sau de culoare, să semănăm leit cu Dumnezeu așa cum ne-a spus în Cartea Sfântă că ne înrudim, iar dacă ne înrudim, să vorbim o singură limbă, limba dumnezeiască, limbă perfect suficientă pentru ca toți oamenii să se fi înțeles lesne între ei, să creadă într-o singură religie și un unic Dumnezeu ca realitate unică, limpede, matematică, logică și incontestabilă ? În loc să simplifice Creația, Dumnezeu a complicat-o voit, inutil și contraproductiv începând cu sine însuși, ascunzându-se jenant de noi, de timp și de spațiu, nebăgând de seamă că într-o zi ne vom prinde de cacealma, ne vom sătura și ne vom da seama de aceste malefice complicații oculte și fără rost ale Creației, care logic ne-au determinat să adulmecăm în aer tot mai mult dezamăgiți sentimentul că un Dumnezeu în idee Bun e cu totul neverosimil că a făcut o lume atât de urgisită, rea și definitiv înrăită, lume care ne mai suportând atâtea orori ale firii și realității și-a creat la rându-i un Dumnezeu izbăvitor, mântuitor, bun și util tuturor ighemonicoanelor și vanităţilor umane. Ce contează că un Dumnezeu material nu există în coordonatele GPS ale universului și nici nu s-a învrednicit să ne dea pe spate niciodată cu impozanta Sa prezență în concert în piața publică, ascunzându-se de noi dezgustător de la Facerea Lumii și până azi ? Religia, acest perfect drog al drogurilor și medicament al medicamentelor ne-a dat o dependență pe viață și pe moarte în afară de care ne e teamă și nu mai vrem să știm nimic. De aici, așa cum Immanuel Kant a demonstrat în același timp că universul e și infinit, dar și că se termină undeva, tot așa sunt valabile în același timp și speculațiile că ori Dumnezeu a făcut lumea, ori că lumea l-a făcut de nevoie pe Dumnezeu. Totul e fals și adevărat în același timp. Deci nimic nu ne alimentează optimismul și așteptarea noastră în a dibui vreo urmă de Dumnezeu Bun, filantrop și responsabil în univers, cu o autoritate supremă care să fi fost imposibil să molipsească universul și pe noi cu un asemenea teatru al absurdului și genocid al genocidurilor între oameni și fiare, când lesne putea să evite numai printr-un click de mouse sau printr-o mișcare de baghetă magică eroarea erorilor numită Creația așa cum a rezultat, un rebut și o batjocură în toată regula, unde în viața noastră proliferează bubele și mucegaiul. Salvarea ideii onoarei Lui Dumnezeu, vine însă pe dată când judecăm că mai lesne putem crede că nu există Dumnezeu decât că există și a putut face așa ceva, și satrap n-a putut și n-a vrut să ne îndulcească pe noi, supușii lui numai cu lucruri bune, când în fapt avem parte numai de rău și o iluzie a binelui, nu pe pământ, ferit-a sfântul, că crăpau pietrele și curgea sânge din ele, ci doar în cer când murim. A-ți fi greață de așa poznă îți vine firesc ca un strănut sau sughiț, și nu suntem noi responsabili de reflexele puse în corpul nostru, nu-i așa ? Sub ochii cârpiți de somn ai Lui Dumnezeu colcăim în rău care e patria noastră din toate timpurile.
Există răul începând cu noi. Mugurele de cancer ce se dezvoltă în noi și îl încălzim de pe acum, de mic ca pe un șarpe la sân. Tu, sau tu ești rău, căci ai nedreptățit cel puțin odată pe cineva în viața ta și conștient i-ai făcut rău. Ai scuipat, ai murdărit, ai pălmuit, ai mințit, ai disprețuit, ai afurisit și înjurat, apoi de Paște te-ai dus pios la Înviere să-ți iei lumină de la catedrală. Există răul încuibat în tot și în toată Creația : Oricând poți fi îngropat sub mormane de moloz la cutremur, oricând poți fi băgat nevinovat la pușcărie de judecători, înlocuitorii străluciți și îngăduiți ai Lui Dumnezeu pe pământ, de nu-nțeleg cât efort L-ar mai fi costat să facă El Însuși dreptate în sălile de judecată ? Oricând poate intra unul pe contrasens cu mașina în tine, oricând poți face un frumos cancer și schimbi degrabă locația, în bezna lugubră, la doi metri sub pământ. Iar cel mai mare rău e când îți faci iluzia și sorbi cu nesaț opiumul speranței parvenirii postume pe niște teritorii ale binelui în Rai, locul unde ne expulzăm toți fericiți sufletele din hoiturile care au crezut că nu există rău în lume ci e doar o percepție și prejudecată a noastră venerând un Dumnezeu care ne-a sedus cu speculația că pe toate le-a făcut bune definitiv, când evidența infectă ne arată că trăim într-o parodie de univers deloc sensibil vulnerabilităților noastre, într-un lagăr imposibil condițiilor normale ale vieții sub patronajul Lui Dumnezeu, un imposibil imposibil apărut efemer în acest univers, pe Terra, în mințile unor adunături de celule inteligente și evoluate denumiți oameni.