33) CERERE ȘI OFERTĂ DE CADAVRE PENTRU CER

CERERE ȘI OFERTĂ DE CADAVRE PENTRU CER

  1) Evident că atunci la Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu, când Dumnezeu va arăta cu degetul în jos și haidamaci cu aripi negre vor veni să te ia în duba neagră cu girofaruri pentru transferul la iad, Dumnezeu în bunătatea Lui îți va da dreptul la o țigară, un păhărel de votcă și un ultim cuvânt. Preacucernicii și preafericiții din juriu vor strâmba din nas, vor vocifera și protesta în fața Lui Dumnezeu, dar El în marea Lui înțelepciune va spune :
  - Liniște ! Eu care Însumi sunt Cuvântul, cum credeți că nu trebuie să dau dreptul la un ultim cuvânt condamnaților mei ? Ce ai de spus nefercitule care mori veșnic condamnat la iad pentru dreptatea ce ți-am făcut ?
  - După dreptatea Ta Doamne să fie ca eu să mor și să fiu aruncat pe veci în iad pentru păcate și neascultare alături de toți criminalii și tâlharii de plăcere, deși eu nu am omorât pe nimeni ci doar n-am ținut post atât de mâncare cât și trupesc iar pentru asta și pentru că n-am sărutat icoanele cu personaje antice cu mantii lungi, bărbi și unghii neîngrijite și n-am deschis ușa la preoți care vin la cerșit cu zi întâi, și nu m-am mărturisit lor că am păcătuit niscai ceva cu gândul sau cu fapta, fie după dreptatea Ta Doamne să mă dai nadă în ghearele Satanei care uite ce râde și jubilează !

  2) Nu de moartea mea mă tem mai mult Doamne și nu chinul ei este mai mare și mai veșnic ca să te liniștească de pofta de dreptatea ce mi-ai făcut aruncându-mă în iad, cât ar trebui să ne explici pe înțelesul nostru de proști și mujici care nu pricepem Cuvântul Tău, să ne explici chinul vieții cu care ne-ai cadorisit și ne-ai spus să trăim și să umplem pământul. Ce ne-ai făcut Doamne ? Ne-ai făcut să ne moară soțiile, copiii în brațe, frații, surorile și noi lor într-un spectacol funest de care nimeni nu poate scăpa...? De ce așa ?
 
  3) Doamne, privește ce ai făcut femeilor, ce crunt, perfid și inuman blestem le-ai dat pe cap dacă și după atâta urgie ele încă Te iubesc și mai mult și pătimaș, dedicându-Ți unele întreaga viață, cum sunt măicuțele... Privește cum unele de mici își pun haina neagră în cap, care îți place Ție atât de mult, când de copii vin de Ți se jertfesc pe viață, de muguri încă neînmuguriți în care viața a încetat în interiorul miezului odată cu prima rugăciune adolescentină ce Ți-au adresat-o... Privește Doamne aceste femei pioase, privește la broboadele lor negre înfășurate din cap și până în pământ și cum Ți se roagă în tot ceasul pe căldura cea de foc a verii îmbrăcate cu aceste cernite veșminte sub care fac eczeme de căldură și le inundă ciclul menstrual inutil al unui sânge care niciodată nu va hrăni un făt în burta lor ce va rămâne pe veci stearpă, fără copii căci ele adoră castitatea și virginitatea dusă la extrem, cu hormoni nepotoliți care le produc chisturi la sânii prea umflați de protestul biologic mut al lipsei laptelui binefăcător. Aceste stări medicale simptomatice derivate din castitatea dusă la extrem ca și abstinență fără sens, pe Tine Doamne Te ung la inimă. Așa e ori nu ?

  4) Și spune Tu Doamne de nu Ți se face milă de aceste inocente ființe, femeile cum se chinuie pentru Tine...? Să facă copii, să împrumute numele unui bărbat care în multe cazuri le fac ochii vineți regulat și să muncească ieșind la pensie fără deosebire de vârstă ca și bărbații ? Ce gust crezi că ne lasă nouă o astfel de viață Doamne decât un gust fad ori otrăvitor până la lacrimi...? E ridicol a se crede că se poate trăi astfel într-o viață de netrăit când ni se amintește că viața începe abia când mori, adică în viața viitoare de pe lumea cealaltă a nimicului, a neantului și a minciunii...

  5) Cu toate simțurile, cu toate armele pregătiți de trăit, ni se spune... : "Ușurel..., Aruncați armele și mâinile sus toți ! Nu vedeți...? Acolo SUS... e viața... Pe pământ e deșertăciune ! Deci dezbărați-vă de lume și deșertăciunile lumești ! Dezechiparea și rămâneți goi așa cum ați fost făcuți, fără nici un simț, fără nici o dorință... altfel, anatema și plata pentru păcat vă paşte și iadul cu lilieci și duhuri rele vă va mânca în veci..."  Doamne, nu putem crede atâta afurisenie câtă dai tuturor pentru fapte chiar banale și lipsite de răutate ! Căci așa cum o cadă în care facem baie e plină de tot felul de vietăți și bacterii inevitabile cu care ne spălăm pe ochi și la subsuori, așa e plină viața dispusă de Tine Doamne de păcate exagerat denumite și inevitabile pentru care închizi la un loc în aceeași celulă din iad, atât criminalii odioși care se ung cu cremă Nivea pe degete și rânjesc la noi cei nou veniți, cât și simplii nepupători de moaște. Și îi închizi pe toți de-a valma în aceleași celule aglomerate în iad cu toți tâlharii cu acte-n regulă.

  6) Nu am pupat moaște Doamne, nici sticla icoanelor din biserici plină de amprenta buzelor atâtor oameni efemeri, cu toții atât de avizi de Cer, de o veșnicie inconceptibilă și de o dorință nesimțită de a rezista timpului, fără sens și fără logică în calitate de suflete cum spun ei, adică toți mârlanii, autiştii, derbedeii și criminalii, dacă-i întrebi, vor să reziste în calitate de suflete și să fie nemuritori tot pe limba lor într-un loc magic numit Rai veșnic, la concurență cu stelele și galaxiile. Până la Rai Doamne știi bine că ne mănâncă sfinții și pe bune spunem că nu putem trăi de hazul lor, de hărnicia lor de a ne face pe la spate și a ne face viața amară tuturor. Iată, sfinții care îți sunt Ție pe mare plac Doamne, cei care ne mănâncă în drumul nostru către Rai, nu sunt altceva decât conducătorii noștri pentru care Tu dai dispoziție clerului să ne îndemne să ne rugăm la Sfânta Liturghie pentru pomenirea și mântuirea lor întru mare Împărăția Ta deși ei ne fac pe la spate, ei cu legile lor strâmbe care dezincriminează abuzul în serviciu și modifică codul penal încât să-şi scape pielea și banii furați din munca noastră pentru huzurul lor iar prin legile demențiale ce le propun,  violul unei fete să nu mai fie considerat viol dacă fata nu rămâne însărcinată. Prea în Cer ne-ai chemat întotdeauna Doamne și prea târziu și inutil câtă vreme ai fost o Autoritate supremă peste viața noastră de care s-a ales un dezastru și nu de acum ci întotdeauna și în vecii vecilor cum Îți place Ție această expresie liturgică !
 
  7) Astfel, când văd premisele acestei vieți a noastră unde pe fiecare vitrină frumos împodobită stă scris "ÎNCHIS", unde când vrei să fii mai fericit stă scris "INTERZIS" și unde după atâta muncă ți se dă un salariu din care prin impozite și taxe dar și prin sărăcia lui de cuantum se explică viața în huzur a altora care te-au furat legal,  mi se înmoaie genunchii și devin Doamne o legumă umilă în drumul către bucătărie, în drumul către iad, cu inima și sufletul zdrumicate de dezgustul și ciuda că atâta poți oferi Tu Doamne, viața de tragicomedie a unui om exilat de la Facerea Lumii cu toți strămoșii lui să trăiască pe acest pământ ca într-un iad, atât poți oferi Tu Doamne, Tu și religia Ta, acest sărac și cazon, inuman tratament, îți convine ori nu. Doamne, cu acest tratament orice ființă vie simte că se intoxică și i se usucă inima ca unei plante fără apă în ghiveci...

  8) Plante vegetând suntem Doamne și n-avem dreptul a aspira mai mult... Or de ce ne-ai mai făcut Doamne și ne-ai dat și conștiința ucigătoare a unui astfel de simulacru de experiment al Tău numit viață...? Căci nu putem trăi din cauza morții și nu putem muri din cauza dorului de viață... De ce ne-ai făcut Doamne și ne-ai dat conștiința urzicătoare a unei morți ieftine și fără sens, derizorie prin normalitatea și comunul ei, și a unei vieți sugrumată de iedera acestui grețos sentiment al sfârșitului, al nimicului, înfrumusețat cu această legendă și alegorie finală a salvării fundului tuturor într-un centru spa de recuperare a tuturor disperaților pământului numit Rai...? De ce ne-ai făcut să murim și mai ales să murim în chinuri, condiție exclusivă pentru a accede în Rai ? Căci orice moarte în care nu se moare de cancer cumplit parcă nu e deplină, nu e originală și nu are lustru pe nume și pe frontispiciul ei funest prin concepție... De aceea e și păcat să mori sănătos, apărat de medicamente, să încurci planurile morții, s-o faci să strâmbe din nas când ei îi plăceau cancerul și puroiul să simtă cum pulsează în noi gâfâind transpirați în agonia morții. Morții cu coasa îi plăceau tumorile noastre irigate de puternice vase de sânge care nu se mai pot rezeca nici prin operație și nici un medic nu se încumetă, astfel încât prin toate bolile noastre prin care Tu dispui Doamne să pulseze cu putere sângele ce ne hrănesc bolile și metehnele, ne faci atât de lesne muritori și fără de sens trăitori...

  9) Ai dat vase de sânge pe creier tuturor criminalilor și tâlharilor care să judece și plănuiască cu creierul lor malefic cum să ne omoare cu zile și să ne jefuiască mai perfid cu zâmbetul pe buze, cu aceleași buze cu care îți adresează aceleași rugăciuni Doamne ca să le reușească victoria în lupte contra proștilor care suntem noi cei cuminți și umili de luptă ei contra noastră și a umanității noastre și se roagă Ție ca să le reușească planul crimei de a ne omorî ca distracție și divertisment suprem al lor, creaturile Tale. Apoi spui, că fericiți să fim noi cei prigoniți pentru dreptate, că a noastră va fi Împărăția Cerurilor, a noastră morți așa cum suntem, fie asasinați de criminali, fie de viruși și gângănii microscopice care ne umplu trupul, toate creațiile Tale, și ne spui că murind din cauza lor, nu contează, să fim liniștiți căci  avem asigurată pe cuvântul Tău scris în Biblie, veșnicia unui abur numit suflet care ne-a ieșit pe gura schimonosită de agonia durerilor de cancer, pentru a zbura bezmetic prin univers în drum stelar către Tine.

  10) Să murim, Doamne e meseria noastră care nu Te deranjează... Să murim și să trăim efemer ca muștele bețive de oțet și neagățați cu strășnicie de sentimentul și bucuria vieții ca un pui de maimuță agățat inseparabil de blana mamei sale... Iată tot ce ni se cere : Să murim... Să avem minima decență de-a muri și de a nu-ncurca astfel un sistem a cărui industrie duduie de producție, de cerere și ofertă de cadavre : industria morții peste care Tu ești patron Doamne... De ce ne-ai făcut Doamne să ne despărțim dureros unii de alții, mame de copiii lor, soți de soții, copii de părinți, frați de frați și de surori,  iubiți de iubite, câini credincioși de stăpâni, purici de pisici și invers...? De ce ne-ai făcut să ne iubim și să ne fim dragi doar până ce MOARTEA NE VA DESPĂRȚI...? De ce nu ne-ai făcut să ne iubim și să ne placem și dincolo de moarte...? "Dă Doamne să plouă..." , "Dă Doamne să fie pace..." , "Apără-ne Doamne de boli și suferințe..." Iată modele de rugăciuni după care ești dependent și ahtiat a le auzi până-n măduva oaselor Doamne ! Pentru ce ne-am ruga însă ca să ne aperi de înseși suferințele noastre ? Căci ele ne vin de la boli iar bolile ne vin de la viruși. Nu sunt și virușii tot creaturile Tale Doamne ? Deci cât de tare să fim supărați pe ei și să-i schingiuim cu antibiotice și să ne rugăm de sănătate Ție când știm că rugăciunile noastre de sănătate niciodată nu le vei onora ? Le vei asculta, le vei înțelege dar planul Tău de-a ne îmbolnăvi și omorî Doamne e strict și inflexibil și vine din sistemul Creației Tale. Tu Doamne ai dat tuturor ceva de mâncare deci și virușilor și bacteriilor le-ai dat ceva să mestece, adică pe noi ; și atunci pentru că ai fost atât de bun dând tuturor ceva spre ființă și spre mâncare, pentru ce să ne rugăm Ție de sănătate, pentru ce să fim triști și îngrijorați că ne îmbolnăvim și murim cu zile dacă trebuie iar viața noastră nu-i decât o cerere și ofertă de cadavre pentru Cer, pentru Tine, iubitorul de oameni ?

32) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

32) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  1) De ziua îmbrățișărilor cel mai nimerit e să îmbrățișezi pe cineva. Apoi să vorbești despre iubire, condimentul care se adaugă și aroma care rezultă din îmbrățișare.  Iubirea începe cu primul stagiu : Un zâmbet. Apoi al doilea stagiu, o strângere de mână, apoi un stagiu mai greu, o îmbrățișare, apoi un stagiu și mai greu, o sărutare. Cam toți am rezolvat aceste stagii, unii mai ușor, alții mai greu. Ultimul stagiu al iubirii este devastator pentru rezistența omului. De aceea, pentru a-l explica trebuie să începem cu începutul și să punem pe masa de disecție iubirea. Să vedem : ce este iubirea ?

  2) În mod cu totul nefericit, oamenii au un singur cuvânt pentru a formula mai multe variante ale iubirii : iubirea de părinți, de frați, de țară, de consoartă, de ibovnică sau amantă etc. Cum ? Atât de reduși și placizi au fost oamenii în simțirile lor încât să nu găsească un cuvânt diferit, specific, emblemă și argument pentru toate formele diferite de iubire, pentru a le înălța, defini și clarifica pe fiecare în cel mai fericit mod încât se uzitează și folosește abuziv cuvântul iubire pentru tot iar de atâta uz impropriu el s-a demonetizat ?

  3) Nu vreau și nu are rost să fac o lămurire și să vorbesc de iubirile platonice. Acelea nu sunt iubiri. Sunt altceva. Sunt mari, sunt necesare, sunt prețioase și importante. Dar sunt altceva. Și păcat că oamenii nu și-au inventat un cuvânt adecvat care să le formuleze. Ca dovadă că există de exemplu între soți sau îndrăgostiți întrebări catastrofale, stupide sau imposibile de genul : "Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta ?"

  4) Dacă privim direct la microscopul electronic acest cuvânt, vedem că iubirea e actul istorico evoluționist prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale. Maimuțe suntem cu toții. Sau mai corect spus maimuțe cu pretenții de oameni. În proporție de un procent sau două dintre aceste maimuțe, aceste pretenții de oameni sunt îndreptățite. Marea masă a maimuțelor umane urăsc funciar. Sunt răi la mațe cum se spune. Sau poartă ilegal negru în cerul gurii în locul multor câini care sunt de departe și par mai umani. A iubi nu e virtutea lor, a maimuțelor umanoide și a oamenilor răi. De pe pielea lor de leproși în rău și bestialitate, iubirea fuge ca apa de pe gâscă. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Deci despre oamenii implicit buni și însiropați în bunătate intrinsecă precum un blat de tort plin de sirop. Numai oamenii buni pot să iubească. Când ești bun numai atunci iubești. Nu neapărat și ești iubit în schimb. Căci te mulțumești cu forma ta de iubire pierzătoare a omului bun după care neapărat a iubi înseamnă a dărui. A te dărui orb pe tine întreg, credința ta, loialitatea ta, încrederea ta, fără garanții și asigurări, pe nevăzute și cu ochii închiși. De aceea se zice că cine iubește, prost este. Dar vorbim de o dulceață dureroasă a iubirii în zadar pe care și Eminescu a definit-o într-o poezie :

"Ce e amorul ? E un lung Prilej pentru durere/
Căci mii de lacrimi nu-i ajung/
Și tot mai multe cere.

  De-un semn în treacăt de la ea/
El sufletul ți-l leagă/
Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă."

  5) Desigur, și maimuțele iubesc în felul lor dar ele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare pentru ele. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc prin iubire ceea ce au mai bun nu din prisosul lor ci chiar din avutul strict necesar al inimii, din sărăcia ei sărmană cum s-ar spune. Și atunci, oamenii buni care iubesc și se dau pe ei fără de chitanță rămân cu o inimă mai descoperită și sărmană pentru că au dat din ea resurse irecuperabile de drag și dragoste foarte mari, fără garanții, fără asigurări ci pe încredere. Pe încrederea pe care nu o are nici o maimuță care nu-şi poate dărui inima așa cum face un om atunci când prin asta trăiește o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : iubește pur și simplu. Dar nu chiar pur și simplu. Căci nici o maimuță sau un om maimuță nu poate iubi omenește. Maimuța îndrăgește sau empatizează cel mult. Dar oamenii iubesc. Și nu pot iubi decât dăruind mai multă iubire și prețuire decât pot primi. Și atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul pe care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare ca și cum de acolo înainte cu acea senzație ar vrea să moară căci nu vede ce fericire mai mare ar putea egala și trăi.

  6) Iată ce este iubirea cu stagiile ei, iar cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de bucuria sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine tot ce-i mai bun și prețios, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? Cel mai greu și imposibil de rezolvat stagiu al iubirii nu e nici îmbrățișarea, nici sărutarea, nici amorul. Odată consumate aceste trei stagii ai zice că ai rezolvat jocul. Dar cel mai greu stagiu al iubirii este iubirea și îmbrățișarea care nu se pot da. Degeaba faci toate celelalte stagii ale iubirii, ca îmbrățișările și sărutările date prin care obții o satisfacție și o mulțumire. Ai ajuns la capăt cu iubirea și ești fericit, te întinzi și caşti, adormi fericit. Fără să știi că mai este un stagiu ca un dor, ca un cutremur devastator și greu și final al iubirii : Cel al îmbrățișărilor pe care nu le poți da. Și dacă credeți că jocul s-a terminat vă înșelați. Există un stagiu și mai greu și dureros decât ultimul stagiu al iubirii : Cel al îmbrățișărilor și sărutărilor pe care de frică și de prea mare ezitare le-ai refuzat, le-ai ratat și ele s-au dus într-o lume doldora populată de toate părerile tale de rău. 

31) SUFLETUL NERELIGIOS

31) SUFLETUL NERELIGIOS

  1) De ce sufletul omului are gen neutru ? Nu este nici masculin, nici feminin. E ceva distinct de noi și de carnea noastră. E ceva care ne folosește carnea după care pleacă. Pleacă undeva în cer se spune. Nu-nțeleg, dacă e nemuritor, ce i-a trebuit să se încurce și să ne paraziteze carnea muritoare după care să ne lase cu fundul în drum, morți țepeni în sicriu, cu ochii sticloşi, inexpresivi și orbi, plini de bezna morții ? Nu mai departe decât cu câtva timp înainte de-a muri, aveai în tine un suflet care îți făcea privirile expresive și pline de viață și simțire după care alți ochi se topeau de drag și de dragoste privindu-te și știindu-te alături. După care mori. Și nici măcar nu vrei și nu te poți opune marfarului morții în care ești încărcat și dus la lagărul etern la Înfricoșătoarea Judecată. Dacă era frumos și plăcut a muri și era asta o chestie genială în actul creațiunii hărăzită de Creator ființelor vii, nu se mai plângea la înmormântare iar doliul nu mai exista, rudele erau chiar fericite că cei dragi mor iar tu însuți te bucurai de propria moarte și-o așteptai cu emoție și bucurie ca și cum ai pleca într-un sejur de vis. Se moare trist, obligatoriu și cu sila. Așa un plan al terminării datului de a fi e imposibil să fi fost dispus de un Creator care să nu fi găsit o soluție mai acătării în univers pentru formele de existență. Vă spun că dacă voia și ne iubea într-atât, Dumnezeu putea să ne facă nemuritori fără să ne umilească și complice cu condiția morții biologice nu înainte bineînțeles de bolile crunte și dureroase care mușcă savuros din carnea noastră, ca abia după această dramă defunctă a capitulării trupului să transcendem la stagiul minunat al veșniciei și fericirii eterne de poveste. E ceva necurat la mijloc cu această fericire. Se moare prea mult și prolific pe lângă noi ca să nu ne afecteze acest spectacol funest și lăsând la o parte best sellerul și alegoria poveștii minunate religioase să nu ne întrebăm : Unde se duc gândurile noastre, simțirea, identitatea noastră, tot ce-am iubit și îndrăgit, emoțiile noastre când murim ? E cu putință să dispară ele din trupul nostru defunct și să se întrerupă ca un curent electric care parcă nici n-a fost când se taie cablul cu un clește, sau se duce și se conservă pe cuvântul Lui Dumnezeu în mod miraculos și de poveste toată simțirea noastră de-am fost vii undeva ? Unde anume ? Unde se duc toate ? Oamenii zic că sufletul preia totul, își încarcă la portbagaj toată simțirea ta, mai uită ceva, ca o umbrelă sau ceva mărunt, dar îți ia identitatea, eul, tot ce-ai fost mai important și se duce în drum stelar către Dumnezeu să te reprezinte ca avocat al tău în fața Judecății Lui. După care Dumnezeu decide dacă-i place sau nu tot ce-ai fost, tot ce-ai gândit și simțit când vei fi scos în careu la piața de robi ai Cerului și ai Lui Dumnezeu și El va decide : Ăsta da, ăsta nu !

  2) De fapt în om sunt două suflete : Sufletul religios și cel nereligios. Primul se ocupă cu fardarea religioasă pentru întâlnirea binecunoscută cu Dumnezeu și al doilea, cel mai ascuns și umil, o Cenușăreasă care n-are decât ambiția de a iubi pământean dar în stil dumnezeiesc o ființă dragă, pământeană și muritoare, acesta rămâne în tine loial până în sicriu. Primul suflet însă, sufletul religios, acela care îndeobște este recunoscut de biserică și căutat de Dumnezeu pentru colecția Sa, gata fardat pentru Rai și pentru Dumnezeu, surpriză, nu se complică cu iubirea omenească, cu amorul, cu gesturile pasionale și voluptoase din dragoste catalogate de Dumnezeu drept deșertăciuni, păcate sau sodomii pentru oameni, sufletul religios nu se ocupă nici cu deziubirea, nici cu dorul, nici cu dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Sufletul religios detestă acea parte din tine care iubește divin oameni, care nu se raportează doar la alegoria poveștii frumoase din Cer minunat evocată în cărțile sfinte, ca dovadă că sufletul religios se va despărți fără regrete într-o zi de trupul tău plin de vise spulberate și de boli și de inima ta prin care a trecut cu sânge cu tot o viață de simțire în tine, până când inima ta va înceta biologic să bată, căci atât poate și ea sărăcuța și atunci vei rămâne singur, singurel, numai cu tine în mormânt și cu acea parte de suflet omenesc, nu paradisiac, suflet omenesc ce nu-ți va părăsi corabia trupului tău învins de boli și în final de moarte. E inutil a mai vorbi despre iubire, despre dragoste, despre dor în acea ipostază funestă în care pe Dumnezeu nu-L impresionează, El chiar detestă și nu-i trebuieşte nici o dragoste și nici un dor al tău, decât partea ta de suflet eminamente religios despre care vorbeam care s-a pregătit și fardat o viață doar pentru Cer, care ți-a consumat viața doar pentru asta, doar pentru iubirea și adorația de El și astfel s-a sulemenit corespunzător o viață pentru Rai, detestând nonșalant cadavrul pe care disprețuitor l-a părăsit pe patul morții pentru întâlnirea epocală cu Dumnezeu.

  3) Când simți că sufletul acela religios în clipa morții te trădează și e gata să plece din sângele tău, din cămările inimii tale pe care le-a folosit și violat atâția ani cât ai trăit fără să-ți plătească chirie după care pleacă fluierând și cu o floare la ureche în drum stelar către Dumnezeu după ce l-ai încălzit o viață la sân ca pe-un șarpe, rămâi oare fără identitate și trădat, gol pe dinăuntru ? O, nu ! Cred cu putere că fratele acela geamăn al sufletului tău religios, mai umilit și cu totul diferit la caracter de cel care se fardează pentru Rai, rămâne în tine loial până la capăt și până la sfârșitul tău în mormânt, să trăiască aceeași dramă funestă a transformării inexorabile în pământul răscolit de râme. După această specie pământeană de suflet plângem noi de dragul dragilor noștri când ne place de ei și plângem după ei când mor, nu după sufletul nemuritor și rece care se duce nepăsător de tine la Dumnezeu printre stele și galaxii îndepărtate lăsându-te baltă nepăsător pradă întunericului rece din sicriu și pământului răscolit de râme mari, roșiatice vineții, neobosite.

  4) Acea specie de suflet ascuns din om care odată cu cadavrul tău se va face frate cu râmele, care nu se duce la Dumnezeu căci urăște prognoza și rezoluția dată de Dumnezeu să se dăruiască unei ființe dragi doar până când moartea vă va despărți, este răspunzătoare de toată poezia și cuvintele de dragoste care s-au simțit, s-au spus și s-or spune vreodată. Acele cuvinte de iubire există latente și nedescoperite în fiecare om în partea aceea neştiută și nevăzută a inimii, de aceea fiecare după cât poate,  merită să caute în el în acea parte de inimă să vadă : găsește acolo cuvinte de iubire ? Toate citatele celebre care-ți plac, toate frazele celebre spuse de poeți, scriitori, filozofi, artiști, există și în tine, în partea aceea ascunsă a inimii, în sufletul acela geamăn și umilit, nereligios,  muritor și loial ție până la moarte și dincolo de ea. Și când le citești și le afli, frazele celebre de iubire, de fapt din inima și simțirea ta îți vin, nu pentru că le-au scris toți scriitorii celebri. Când toți scriitorii au scris toate romanele de dragoste posibile și toți poeții au scris toate poeziile și scrisorile de dragoste din toate timpurile, ție ce-ți mai rămâne să spui și să speri, să simți și să dorești dacă ești muritor, parazitat de un suflet religios care îți impune doar bucuria și mângâierea psalmilor și rugăciunilor cu ochii către Cer ? Când sufletul religios îți impune doar un astfel de divertisment și doar emoția strict religioasă pe viață, cu gând să te părăsească când îți va fi mai greu, la bătrânețe sau mai de tânăr când bolile create de Dumnezeu te-au învins, tu care îndeobște ești urât și neînsemnat, mărunt și neimportant, singur și timid, comun și fără prea mari pretenții și simți că neinteresant așa cum ești vei muri și nimeni nu se va apleca să urmărească zicerea ta, prostiile tale care nu țin cont de cheia religioasă prin care Dumnezeu îți cenzurează și descifrează totul, ce poți să faci ? Să te încrezi în mrejele sufletului religios ? În promisiunile lui care nu țin cont de visurile tale omenești și de trupul tău plin de simțuri păcătoase și viu acum ? Unii așa fac. Își aruncă trupul cu toate simțurile și emoțiile private, cu toate senzațiile și plăcerile omenești la lada de gunoi a universului pentru a îmbrăca cămașa cernită a emoțiilor supranaturale religioase alimentate de momelile sufletului religios din fiecare. Doar așa câștigi aprecierea Lui Dumnezeu.

  5) Merită însă, chiar dacă te temi că Dumnezeu se va supăra, să nu mori încă și să apuci să vorbești despre tine și în altă cheie decât religioasă, oricine ai fi. Să închizi sufletul acela nereligios loial din tine într-o sticlă și s-o arunci în mare, s-o aperi de bagajul sufletului religios și de riscul de a-ți lua în bagajele lui pentru Rai toate simțurile tale catalogate păcătoase când te va părăsi în călătoria lui avidă către Dumnezeu. Să scrii un bilețel despre tine și să spui : "Am fost și eu. Am iubit și eu, omenește ca tine". Apoi poți să mori. Din tot ce spui, măcar ai putea fi un subiect de cercetare pentru istoria antropologică a viitorului când toată iubirea din oameni se va termina. O excepție va fi sufletul tău nereligios care își va păstra martoră iubirea ta salvată din trupul decedat, închisă într-o sticlă aruncată în ocean sau într-o inimă îndepărtată ce încă mai bate și îi este dor, nespus de dor de tine zi de zi, în fiecare zi.

23) LA UN PAHAR DE VIN

23) LA UN PAHAR DE VIN

  1) Hai noroc prieteni ! Să bem un pahar de vin în cinstea noastră și să fluierăm a pagubă dar să nu ne pară rău că pierdem și vara asta. Vara în general se pierde, oricât am vrea s-o ținem de aripi, de picioare să nu zboare... O ținem de aripi, îi smulgem vreo câteva pene și fulgi și gata ! S-a dus... Rămânem cu fulgii amintirilor. Dar ne place măcar și atât, să trăim aceste emoții de vară iar la toamnă vom trăi bineînțeles emoțiile de toamnă, triste,  cu "Septembrie", cu cântecul Nanei Mouskouri și al lui Harry Belafonte.

  2) Aceste emoții, emoțiile de vară și de toamnă nu se pot amesteca vreodată și ele au greutatea lor specifică și diferită. Dar dacă vrei totuși să amesteci emoțiile de vară cu cele de toamnă, dacă vrei să creezi un tablou insolit văratic și tomnatic totodată poți pune un pahar de vin alături de un coșuleț cu struguri și vei crea un tablou frumos dar un paradox senzorial totuși plăcut și chiar sublim. Căci atunci când pui sugestiv și tomnatic vinul alături de struguri, vinul se îmbolnăvește de dorul tinereții lui, al duceții strugurilor, a tot ce-a fost odată pur și entuziast, dulce. Vinul, maturitatea, pus alături de struguri, copilăria și tinerețea, nu e numai vin. El devine melancolic, poet și datorită emoțiilor de toamnă vinul se va înduioșa și va suferi pus alături de strugurii scăpați cu sufletele pure și nezdrobite ca tinerețea noastră. Nu vom supraviețui niciodată tinereții noastre pure și entuziaste. Tot ce este mai esențial în noi, acolo rămâne captiv și se luptă cu imobilismul maturității noastre să ne spună de la obraz și verde-n față că suntem o umbră din tot ce-am fost ! Cine-i de vină ? Nu știu, întâmplarea e de vină, că n-am murit autentici și puri la tinerețe până să apucăm să ne transformăm, unii în bestii mai mici, alții în bestii mai mari. În definitiv canaliile și lichelele tot din ceva tânăr și nevinovat evoluează, din ceva care nu a murit la timp. Poți să nu fii niciodată canalie sau idiot dacă mori la timp și nu apuci să se distileze prostia și răutatea în tine. Atunci ești salvat. Ești un erou și ești demn de prețuire. Dar să consumi atâția ani și să îmbătrânești doar ca să devii în final canalie sau lichea, și nici măcar să nu știi, să mănânci și să dormi liniștit astfel o viață, mi se pare o pierdere ireparabilă și o rușine pentru univers ! În definitiv toți suntem pe fond la origine proști și idioți. Dar dacă știi asta și încerci să te redresezi și recuperezi ești salvat ca specie.

  3) Oricum, am divagat și m-am abătut puțin din patimă tinerească, un paradox fericit al omului ieșit la pensie. Voiam să vorbesc despre tinerețea noastră privită ca niște struguri. Cât de norocoși sunt unii struguri toamna că au scăpat teferi cu boabele nezdrobite ! În general toți suntem zdrobiți ca și strugurii când tinerețea noastră dulce se face vin, mai dulce sau mai sec, în general mai sec. Viața ne acrește pe toți cu proza ei și ne îndepărtează de dulcele must al tinereții transformându-ne invariabil în vin, mai dulce sau mai acru zicând că în vin este adevărul. (In vino veritas). Să fie adevărul o funcție definită pe scara euforiei, plăcerii sau înțelegerii ce-o percepi de moment într-o circumstanță la un pahar de vin ? Adică accepți și crezi atâta adevăr cu cât mai euforic vine el și ți se insinuează în ceea ce-ți place, în ceea ce vrei să auzi și să crezi și în simțuri când ți-e mai bine încurajat de-un pahar de vin, pretext al marilor emoții ? Vinul nu e vin ci e pretext al marilor emoții. Berea e pentru tinerețe, oricât de rece ar fi. E aliment și îngrașă. Pentru maturitate tot vinul rămâne singura compensare și prietenul din urmă care te ajută la greu. Prietenii știu de ce. Prea multă filozofie pentru un lucru clar : E plăcut să pierzi timpul, să pierzi vara, să pierzi seara sau după amiaza la un pahar de vin cu gheață sau fără gheață, cu un prieten. 

  4) Oricum, pe fond, beția nu-i bună ca s-o trăiești la paroxism, nici beția de vin căci creează alcoolism, nici beția de amor căci creează doruri și fibrilații sufletești și cardiace incomensurabile. Nu vom ști însă niciodată plăcerea sau consolarea unui bețiv mort de alcoolism. Pe scara dramei, un alcoolic distrus de viciul lui este egal voluptății tragice a unui om cu inma înăsprită și fermentată de dragoste sau reversul, dor de dragoste, de dragostea lui, mai tainică sau nu, mai știută sau neștiută, mai în zadar sau nu, când orice dragoste sfârșește uneori înainte de-a se naște iar dacă se naște trăiește trei săptămâni, trei luni sau trei ani apoi se transformă în altceva. În cu totul altceva. În vin. De aceea în chestiuni de emoții totul este relativ și despre emoții și gusturi nu trebuie discutat, nu trebuie amânat ci doar trăit. Căci un singur lucru îl vei regreta mai amarnic la bătrânețe, emoțiile amânate și netrăite la timp așa cum spunea Octavian Paler zicând că tot ce nu trăiești la timp nu vei mai trăi niciodată.

  5) Să ne întoarcem în trecutul nostru să vedem ce n-am trăit ? Ce am pierdut ? Ce-am ratat ? Evident, am pierdut totul. Așa zicem toți.  E o tâmpenie și e simptomatic să fii mulțumit de tine, să n-ai nici o remușcare, nici o dezamăgire, nici o strepezeală sau regret de sine însuși, să nu-ți dai o palmă peste conștiință că n-ai făcut, din vina zăbavei tale și a lenii morale sau trupești, nimic din ce ți-ai propus și tot ce a ieșit din tine e monstrul sau mă rog, caricatura ta, mai mică sau mai mare. Cu dreptul la viață pe care l-ai avut, n-ai făcut decât ți-ai pierdut și risipit viața, n-ai devenit cineva, acel cineva care trebuia să fii. Ce-i vinovată o țară că e cum e, mai bogată sau mai săracă, mai înapoiată sau nu ? Ea e suma oamenilor ei, mai de soi sau mai secături. Puteam avea o țară, o viață, o onoare, o fericire, o dragoste. Nu suntem decât victimele acestor idealuri și călăii sau proprii noștri ciocli și ai lucrurilor pe care le-am atins. Căci dacă ceva n-a mers sau nu-i ferice, e de la altcineva din preajmă care a molipsit cu rău, care e vinovat pentru asta, că știe ori nu știe. De aici a venit și zicala referitoare la țara noastră după care se spune că-i frumoasă, dar păcat că e locuită de noi. Exagerare sau nu, un pic de adevăr e pe la mijloc când știi că sunt țări cu foarte puține bogății și resurse, iar numai atitudinea oamenilor ei au reușit s-o facă un rai. V-ați gândit la Japonia ? Oamenii de-acolo sunt urmașii vechilor samurai. Despre aceste valori vorbim sau nu mai vorbim.

  6) Generic toți suntem zdrobiți de regretul de-a nu fi reușit nimic esențial în viață, de-a o fi risipit, de-a ne fi bătut joc de șansa ei unică și prețioasă. Toți suferim zdrobiți că nu am trăit ca în filme o dragoste mare și o fericire așijderi. Și toți ne măcinăm prea târziu de-a nu fi îndrăznit și riscat ceva la timp. De aceea, în clipele noastre de taină, când nimeni nu ne vede și știe, toți ne întoarcem să ne lingem rănile cu gândul într-un trecut de unde-am deraiat de pe un drum al succesului, al mângâierii și fericirii și evadăm cu inma noastră mai mult sau mai puțin zdrobită în micul nostru rai al amintirii, al visării și al reveriei, al părerilor de rău. Păreri de rău, care sunt prietenele noastre cele mai de pe urmă... Nimeni nu ne înțelege această liniște, de-a ne retrage în compania părerilor de rău în intimitatea noastră rănită, în singurătatea noastră unde numai noi avem acces și consolare de-a suporta atâtea răni purulente și de-a le mângâia în această pajiște a noastră pe care alergăm cu picioarele goale să ne facem bine măcar în gândul nostru. Numai așa suportăm să trăim. În rest totul ne doare și ne e potrivnic și toxic.

  7) Toți vrem să fim ce-am fost, s-avem anii tinereții și mintea de-acum, să nu mai dăm din prostie cu piciorul la un noroc, să trăim o dragoste mare care nu mai vine niciodată, să devenim struguri copți pentru iubire iară nu vin acru. Căci vara e vremea iubirilor de vară iar toamna e vremea despărțirilor. E vară ! Deci trebuie să iubim ? Da ! Hai să iubim, hai să ne îndrăgostim, să ne emoționăm ca să avem la toamnă ce să ne înduioșăm și ce să plângem de dor ! Un vin pus lângă struguri va plânge de dor, se va îndrăgosti de struguri, va muri de dorul dulceții din struguri și al dragostei cu care soarele i-a îndulcit mustul copil din boabe. A venit cineva și a zdrobit boabele. Nu suntem și noi zdrobiți mereu și mustul nostru dulce și pur din inima noastră fermentează și viața ne transformă și ne acrește cum nu credeam vreodată ? Unde suntem noi cei buni pentru viață de demult ?, cei acum deturnați din norocul duceții tinereții noastre și trași pe linia neinteroperabilă a maturității unde recurent dulcile amintiri în trecut încearcă să ne cheme și salveze din cada cu fiertură de vin a vieții unde am căzut ca niște viespi curioase și ne-am acrit de viață și chestiunile ei prozaice ? 

  8) Vinul totuși, nu e acru degeaba, are rostul lui, e bun la un singur lucru : să nu-l bei, ci măcar în gând să pictezi cu degetul înmuiat în el, buze arse de dor de sărut. Căci să fii sigur ! Nu numai tu ai iubit, ai suferit și ai dorit în taină pe cineva să-l mângâi, să-l săruți. Și altcineva a murit de dor să te sărute, te-a dorit și zadarnic te-a iubit iar tu n-ai știut niciodată ! Dacă ai ști acum, oricum ar fi prea târziu. Și ai plânge cu lacrimi amare dacă ai ști câte lacrimi amare a plâns altul pentru tine. De aceea bodegile sunt biserica unora, un loc unde se face un soi de terapie intensivă mutuală unde lacrimile se mângâie și liniștesc de sărătură. Nu vă întrebați de ce sunt mai mult bărbați acolo. Pentru că bărbații nu plâng cu lacrimi. E explicabil. Căci mai toți bărbații sunt niște îndrăgostiți ratați și neștiuți, ori umiliți. În orice bărbat e un Eminescu care se plimbă singur și lunatic pe lângă plopi fără soț privind în sus la ferestre închise. Cei ce nu apelează la cârciumă, nu știu ce terapie consolatoare pierd din punctul ăsta de vedere. Căci bărbații, iată, se retrag în terapia bahică ca într-un panaceu, iar vinul ce-l beau sunt lacrimile lor, aceleași lacrimi pe care le beau în fiecare pahar de-o viață, de nu sunt decât victimele biologiei lor acești bărbați, victimele asediului hormonilor și feromonilor feminini cu care vine viața de bombardează atâția ani bieții ochi și bietele simțuri ale masculului uman. Deci care-i treaba cu cârciuma ? Aici bărbatul plânge nu cu lacrimi ci cu zeamă de struguri și de aceea se simte mai bine zice el, decât ar plânge cu lacrimi ca femeile. Și pe furiș, în inima lui, bărbatul tot visează în taină, să nu-l știe nimeni, că bând un vin acru, leagănă în gândurile amețite o euforie dulce și amintirea cuiva drag și care a știut sau mai degrabă n-a știut niciodată de el ! Numai așa vinul va fi fericit, nu să îmbete bețivii, ci sufletele dulci ale celor îndrăgostiți și pierde vară cărora nu le pasă de nimic și de nici o acreală, acreala fiind doar un pretext la dorul care nu moare niciodată... Să iubim, să mâncăm, să bem, să ne veselim, să pierdem vara, altfel vom regreta. Oricum până la urmă tot vom regreta tot ce n-am trăit din plin și la timp. Dar până atunci mult mai este. Și până atunci avem tot timpul din lume să pierdem și această vară cum am pierdut totul de-o viață. Hai noroc, până la fund, prieteni dragi și pierde vară !

29) INIMĂ, DE CE NU VREI SĂ-BĂTRĂNEŞTI ?

29) INIMĂ ! DE CE NU VREI SĂ-BĂTRĂNEŞTI ?

  1) Toți scriitorii și toți poeții au scris prea mult ; au exagerat, asta e clar ! Te întrebi dacă a mai rămas ceva de spus, ceva care să spui tu cu cuvintele tale, care să te reprezinte spus în maniera ta personală, nu în cea pedantă și plină de infatuare și prețiozitate a scriitorilor care cred ei c-au spus și simțit tot, odată pentru totdeauna. Cred că merită să încerci să spui ceva ce n-a mai spus-o nimeni mai frumos și nimerit decât tine. Ceva despre tine, despre bunătatea ta și despre dragostea oglindită în ochii unui om drag care te adoră. O, ce ce noroc că te iubește și-l iubești ! Trebuie să-i spui numele acelui om cu evlavia și înălțarea cu care-ai spune o rugăciune. După Dumnezeu, un om iubit vine al doilea la rând în importanță sau este primul ? Dumnezeu poate să mai aștepte. Vei avea timp o eternitate să-i declari iubirea veșnică. Te așteaptă în Rai. Și nu va spune El primul cuvânt. Ci te așteaptă pe tine să-l rostești, să vadă de-l iubești.   Moartea nu te poate despărți de Dumnezeu. Lui poți să-i declari o iubire veșnică, rece precum vidul interstelar, platonică și fără de simțuri, fără de patimă și fără de febră. Noi oamenii suntem ai dragostei calde, ai păcatului, ai bolii și ai febrei. Dovada este că luăm nurofen. Suntem făcuți din carne cu sânge cald. De la această căldură vine patima amorului pe care doar un om muritor ca și tine ți-o poate mângâia în taina iubirii lui de păcat carnal de care ai nevoie. Cum am spus, pentru asta Dumnezeu poate să mai aștepte. Căci de când ești adolescent și până ești matur ai nevoie mereu să știi lângă tine în ore înflăcărate de amor, un om iubit pentru care inima ta și ochii tăi radiază bucuria să știi că el există și îți ține în mâini, ca într-un căuș, apă rece cristalină a iubirii sale ca tu să bei și să te răcorești. Iată ce frumos e să iubești : Să dai apă vie cuiva și să-l răcorești. Iar el să-ți dea apă vie din căușul mâinilor sale la rându-i. Să bei din mâna unui om iubit. Să bei din gura unui om de care ești îndrăgostit. Nu poți bea din ea decât sărutări. În ele concentrezi toată apa de care ți-a fost sete vreodată. Când nu ai apă poți încerca vin. Să bei vin amestecat cu sărutări dintr-o gură iubită... Vin sau șampanie sau doar salivă acrișoară și rece de la respirațiile ample de fiori de amor când dinții și buzele se răcesc de atâta respirație tumultoasă. Oricine a trăit această experiență de taină și de intimitate. Oricine are o inimă îndrăgostită.  Trebuie să spui toate acestea. Măcar și pentru tine, dacă simți că ești singur, uitat și nebăgat în seamă. Trebuie singur să te bagi în seamă. Altfel vei muri cu ceva prea greu, reactiv și coroziv în tine care caută și vrea a ieși din inima ta, care are dreptul la lumină, nu atât la lumina soarelui cât la lumina privirilor de drag ale oamenilor dragi inimii tale.

  2) Câți oameni crezi că poți iubi într-o viață ca să te saturi ? Ca bărbat să iubești o mie de femei cu același patos ca și cum ai iubi una, sau să iubești una cu patosul și nesațul cu care ai iubi o mie de femei ? Aceasta-i întrebarea de o mie de puncte la care bărbații doresc un răspuns ! Întrebarea va rămâne veșnic fără răspuns. Dar în loc de orice răspuns, e incontestabil că ne trebuie iubire. Nu știm s-o definim, nu știm ce e, dar ne trebuie. Și avem nevoie să fim priviți cu raze de simpatie și iubire ce vin din niște ochi dragi nouă pe care îi adorăm definitiv. Acei ochi sunt ai unei ființe iubite, când ne privesc cu iubire și simpatie la rândul lor. Atunci din ei izvorăsc raze calde de soare, bucuria solemnă a vieții noastre, motivul pentru care suportăm să trăim fiecare dăruiți unei inimi pereche fără de care ne simțim nevalidați, inutili, ca un telefon mobil fără cartelă sim.  

  3) Nici unul din noi nu are nevoie de el însuși singur. Ce să faci cu tine singur, ca o marfă frumos ambalată într-un galantar dintr-un supermarket inutil, închis de sărbători ? Fiecare din noi trebuie să recunoască faptul că s-a plictisit de el însuși până-n gât. Toată plăcerea noastră nu e de noi înșine ci de noi ieșiți în afara noastră și transplantați în alții, în înțelegerea și iubirea lor, care să-ți valideze astfel bucuria de a trăi și să-ți amețească și obosească sentimentul incomod de-a te suporta pe tine însuți singur, veșnic cu aceeași mutră din oglindă, veșnic cu aceleași idei, obsesii și concepții de care tu însuți te-ai plictisit a-ți cheltui timpul și mintea o viață. Te-ai plictisit de tine până-n gât ! Ăsta este cuvântul. Și nu vrei decât surpriza plăcută a unui om drag care să-ți alunge monotonia egoului tău de care ți s-a aplecat ca de prea multă ciocolată mâncată. Fiecare ne prețuim de sine și ne iubim atât de mult încât hămesiți de noi înșine o viață, ni se apleacă. Când îmbrățișăm și sărutăm un om iubit ieșim din acest festin egocentric de sine plin de greață și intrăm în cura lui de iubire și sănătate. Iubirea pentru un om drag e sănătate. Lipsa unui om drag și iubit e boală. Când îl afli lângă tine îl simți ca pe un balsam și pentru sufletul și pentru trupul tău. Până la urmă cheia fericirii este când reușești să te dezbari de tine, de pielea ta pe care n-o mai suporți cu vechile racile și scuame pentru că vrei să lipești pe trupul tău, pe sufletul tău alifia mângâierilor unui om drag. Așa sfințit și reparat de iubirea și prezența unui om drag asupră-ți, nu mai vrei decât să te grefezi în acel om drag, să te descui din tine și să te încui în el pentru totdeauna ca un pește clovn printre anemone în ocean, să te pierzi în raiul puterii lui de înțelegere și iubire, fără de care ai fi trist și inutil, ca un melc fără cochilie, ca un puf de păpădie fără vânt.

  4) Iată, doar pe calea logicii și a imaginației am putut să conturez acest tablou ilustrativ despre motivația iubirii dintre îndrăgostiți. Și mi-e necaz că nu sunt Emiescu să fi scris despre asta în versuri. Această iubire nu e un subiect exclusiv poetic, de poeme scrise și uitate în cărți prăfuite și părăsite în rafturi înalte și uitate de bibliotecă. Dragostea nu-i din cărți și nici din filme. E din realitatea ta și-a mea. Și e un subiect atât de sensibil și perisabil, încât trebuie să te porți cu ea ca și cu oul. Cu atenție și delicatețe. Cu cuvinte potrivite și nu de clacă, ci scoase din taina clipelor dulci împreună. Clipele de amor, nu pot fi mute. Le trebuie întâi șoapte de iubire, ca din ele să se hrănească miile de sărutări și de îmbrățișări ce se descurcă apoi cu lungi tăceri odihnitoare. Orice dragoste mare, orice îndrăgostire nu se poate lipsi de oxigenul de care are nevoie ca să trăiască, și anume poezia cuvintelor, a șoaptelor de amor care condimentează din plin și fericit mângâierile, îmbrățișările și sărutările cu guri răcite de respirații intense și șoapte de amor. E mortal și irezistibil să nu dorești acest lucru. E mortal și dramatic să fii îndrăgostit și ceva să te oprească a te contopi cu o ființă iubită în ritualuri sfinte de amor. Aceste ritualuri tainice și dulci, trebuie susținute de ceva și validate, definite, explicate. Pentru că nu te poți mulțumi numai cu faptul de a face dragoste mută. Ca o muzică ce transformă o poezie într-un cântec, stagiul următor al iubirii este să o explici în cuvinte adecvate care realmente iubesc cu litere și cu șoapte de iubire. Orice dezmierdare și orice sărutare vine ca din Rai când este dublată de șoapte de iubire și de lacrimi de iubire ce curg pe pieptul dezvelit și dat ție al omului pe care îl dezmierzi și te dezmiardă de drag și de atâta dor și plăcere de el, iar timpul rămâne în loc, nu mai are nici o putere asupra celor îndrăgostiți. Singurul lor joc și singura lor înțelepciune sunt clipele de taină împreună.

  5) De aceste clipe de taină avem nevoie toți. Fiecare dorim și putem îmbrățișa și săruta cu patimă un om, de când suntem adolescenți și până hăt departe. Pentru că în chestia dragostei nu avem o terminație în vârstă și în timp. Dovada este romanța Ioanei Radu : "Inimă ! De ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" Dar când prin cuvinte potrivite și prin vorbe dulci de iubire definești alipirea buzelor unui sărut în cuvinte elocvente care descriu și consfințesc starea aceea de emoție, sărutul devine magic și divin. Poeții știu asta. Toți suntem poeți când iubim și când sărutăm și îmbrățișăm un om iubit și îi declarăm dragostea noastră asistând-o și întreținând-o cu cuvinte și cu șoapte de amor care sunt un vânt prielnic pentru iubire așa cum puful unei păpădii doar pe vânt plutește și se duce atât de departe. Cu cât cuvintele de dragoste sunt mai fierbinți, cu atât dragostea-i mai dulce. Doar astfel, prin șoapte de amor spuse cu gurile răcite de aerul respirat intens al gemetelor intense de mângâiere, poți să dai buzelor unite, trupurilor îmbrățișate și inimilor amestecate în acele clipe de extaz, putere, curaj,  entuziasm, motivație și încredere în acele perfecte clipe ale iubirii de neuitat. Nu vei uita niciodată așa plăcere ! Ai două sau trei nume pe care le ții minte. Și nu le vei uita niciodată ! Au fost clipe în care ai fost sfințit de dragul unui om drag și neuitat. Nici pământul nu știu cum face de izvorăște atâta apă dulce dintr-un ocean sărat, precum nici omul cum de izvorăște atâta dor dulce de oameni dragi într-un ocean de uitare și indiferență.

  6) Când cineva reușește să te înconjoare cu dragostea sa și să facă isprava să te prețuiască și iubească, să știi că reușești să unești între tine și el punți imposibile după logica lucrurilor care spun că nimeni nu iubește pe nimeni mai mult ca pe el însuși și mai mult decât prejudecățile sale și limba sa pe care va pieri. Când un om te suportă, mai mult decât atât, te iubește și reușește această ispravă, să știi că el își va uita limba lui și va începe s-o împrumute pe-a ta și să știi că de la tine se trage, că ai făcut alpinism pe piscurile lui inaccesibile, ai făcut ceva prin care i-ai stat la inimă și acolo ai rămas ca un scai agățat, iar el te-a făcut cetățean de onoare al inimii lui și ți-a dat cheia orașului de dragoste din ea. Când de regulă inimile stau tot timpul ascunse și inaccesibile în bezna pieptului, învelite de pielițele biologice și de cele ale egoismului și ale vanităților personale ce le apără de orice apropiere și orice indiscreție. Când cineva te iubește, asta-i o mare ispravă a ta și te poți considera un favorizat al lui, un învingător al urii și nepăsării curente care ca buruiana stăpânește mai lesne și separă legic între oameni.

  7) A fi iubit înseamnă imposibilul de a te face înțeles, înseamnă a putea privi într-o singură direcție cu oponentul tău de idei sau concepții. Ideile și concepțiile, părerile, opiniile nu mai au nici o valoare în iubire, sunt tranchilizante undeva la o rezervă, și tot ce mai contează e puntea de bucurie care se formează între tine și un om drag îmbrățișat, un curcubeu care îți leagă ochii și plăcerea inimii de omul care te iubește. El face atunci un efort, un lucru imposibil dar care devine posibil, incredibil și sublim. Se lipește de tine în contrariile voastre care deosebesc legic de regulă pe toți oamenii între ei. Toate contrariile poate îndreptățite de logica rece a rațiunii, în dragoste se pulverizează și anulează reciproc și de dragul dragostei doi oameni diferiți altminteri în concepții dar care reușesc să se iubească de dragul dragostei fac un lucru paradoxal și imposibil. Își toarnă ceva de regulă diferit : concepții, opinii diferite din ei unul în altul ca o apă în ulei fierbinte și culmea, nu sar stropi pe aragaz.

  8) Între cei ce se iubesc, în jurul lor, în aer e un catalizator, e ceva alcalin care topește ca un soare ghețarii indiferenței și distruge mediul acid al nepăsării endemice și curente și asta se numește iubire, care de dragul unui om o vezi că e în aer și își e suficientă sie însăși. "Love is in the air" spune un cântec frumos și atunci orice frumoasă și orice bestie se pot iubi în acest film, în acest aer de iubire unde totul rămâne calm și dulce. Pentru așa minune însă a iubirii care să se însăileze în aer trebuie tu însuți să faci primul efort, în călătoria afară din tine către omul ce-ți place, căci așa cum am spus, nimeni n-are ce face cu el însuși și trebuie să se dăruiască, ăsta-i secretul iubirii și cheia care nu se rupe și nu oxidează niciodată, precum aurul care se simte bine mersi și în acid clorhidric. Când noi iubim, suntem chei de aur puse în acid clorhidric. Din ura și indiferența acidului clorhidric, fiecare ieșim din noi și doar iubirea ne salvează de la dezintegrare într-un mediu ostil de ură și nepăsare. Atomii de aur și de iubire din inima ta nu sunt deranjați de nici un fel de nepăsare sau acid fie el cât de clorhidric. La fel e și iubirea din noi care caută la cineva precum valuri de ocean ce se sparg de stânci și stropi de iubire sar până sus să răcorească cuiburile păsărilor iubite. Când iubim dulce simțim nevoia mai mult să răcorim decât să fim răcoriți. Acest fel de iubire din om care caută mai abitir a se dărui decât a primi este paroxismul în iubire, forma cea mai emoționantă la care ai ajuns și de care te poți bucura în pace numai după ce ai făcut un om bucuros de prețuirea și dragostea ta, uitând de diferențe de opinie, de concepții și vanități ale tale la care ții,  altfel poate îndreptățite dar în dragoste inutile. Când ești îndrăgostit ești în pericol cu toate porțile inimii deschise și fără lacăte de protecție și de siguranță iar armatele oponenți ale vanităților și prejudecăților personale sunt într-un armistițiu fără termen, până când dragostea domină. Armele prejudecăților, fasoanelor, toate sunt puse în cui și armatele se lasă la vatră. Când iubești, chiar și ura endemică din tine se duce în permisie să iubească pe cine i-e drag. Când ești îndrăgostit ești fără armată, fără ură și fără apărare decât razele calde ale ochilor ce te adoră. Sub această dogoare ești la mila destinului și speri ca cel pe care-l dorești să fie tot atât de deschis și să te dorească și prețuiască la fel. Oricum, sentimentul de iubire odată desferecat din inima ta, nu mai poate fi negat și distrus de nimic. Nici chiar de nepăsarea celui pe care uneori îl iubești în zadar. Când iubești pe cineva, zarurile sunt aruncate și orice robinet de moderare se strică. De la tine jetul de iubire, bunătate și prețuire curge maxim și ireversibil către o ființă iubită din care tu ți-ai făcut deja un altar de evlavie și mângâiere sufletească, chiar dacă uneori se întâmplă să nu primești tot atât. Vrei numai să te dăruiești cu bunătatea, căldura și prețuirea ta pentru omul drag, iar de primit în schimb, tragi numai speranțe. În majoritatea cazurilor marile și dramaticele iubiri sunt doar fără speranță. Măcar și așa e plăcut, chiar dacă e dureros, să iubești fără ca să fii știut și iubit. A te dărui din dragoste e o plăcere în sine mai mare decât mândria unei nepăsări și ignorări reciproce din răzbunare și din ambiție. Se poate să iubești pe cineva care acum nu pune mare preț pe lacrimile și tremurul tău de iubire. Dar când după 30 de ani întâlnești să spunem, cum am citit într-un roman de dragoste, un om care nu prea i-a păsat de înflăcărarea ta dar vede că ești neschimbat și la fel îi zâmbești de drag, lacrimile lui de regăsire și căință că nu te-a prețuit la timp te fac și pe tine să plângi de regăsire și de această pace a iubirii regăsite după atâția ani de restrişte în care ai plecat din tine și ai rămas captiv de drag într-un om iubit fără să știe. Acum când știe, e prea târziu, dar e totuși o formă de împlinire prin regăsire a iubirii : iubirea dramatică !

  9) Până la iubirea dramatică, iubirea la timp înseamnă iubire orbească și aruncare în gol fără aripi,  înseamnă a ieși din tine fără garanții, a ieși din sarcofagul în care și-aşa n-ai nici un rost singur și a învia în lumina unor ochi ce te adoră. Să vorbim deci despre noi, să ieșim deci din noi, pentru a ne cultiva sămânța rodnică de iubire și de prețuire în inima celui drag. Și din el vor ieși flori, vei vedea cum te privește de floral dintr-o anumită zi când se va îndrăgosti de tine. Și iubirea lui te va înconjura delicat cu iedera ei blândă. Și altceva nu-ți mai trebuie decât dacă faci și tu același lucru : Să primești în tine și să rodești în inima ta dragostea și prețuirea celui drag. Atunci și din tine vor ieși liane înflorate care se vor uni cu cele ale omului iubit. Lianele de dragoste sunt brațele îmbrățișate și piepturile goale lipite de iubire. Păcat că nu avem decât două mâini și încă două mâini ale partenerului drag, singurele liane de dragoste pe care le ai în dotare pentru acest dor de dor, de dragoste și de amestecare numit amor și îmbrățișare.

  10) Acum nu mai stăm să ne gândim că te vei îmbolnăvi și de prea multă dragoste, ca și de lipsa ei, căci tentația la deliciile din dragoste e mai mare și în mintea ta nu dictează rațiunea ci pofta, ca tentația unui meniu copios când ești copil crud și tânăr și mai ai mult până vei începe să faci cúrele de slăbire și să devii vegetarian convins. În spatele fiecărui vegetarian convins stă un fost gurmand fericit la vremea lui cu viciile și excesele lui alimentare, dar învins și pus cu botul pe labe de rațiune. Rațiunea n-are nimic a face cu plăcerea la timpul ei care e euforie pură insolubilă oricărei rațiuni și oricărui regret. Edith Piaf de aceea a spus că nu regretă nimic, din euforia plăcerilor trăite la timp într-o viață, cea mai mare plăcere trăită vreodată de om fiind plăcerea sorbită din euforia dragostei.

  11) Adaptarea la orice condiție, ca instinct primar omenesc te face să-ți aduni și găsești fericirea din orice condiție. Incontestabil, nu poți fi fericit numai cu ce găsești în tine. Trebuie să ieși la aer din tine și să împarți din tine tot ce-ți prisosește ca să completezi din altcineva cu ce-ți lipsește. Dragostea e ceva de completare, ceva străin dar dorit, necesar și inedit,  ca o marcă rară filatelică pe care o dorești, fără de care clasorul inimii tale ar fi incomplet.
Dar ce drum lung ai de făcut până la dragoste și până la îmbrățișare ! Trebuie să scoți din tine la dăruit, cum am spus, cele mai frumoase și bogate resurse pe care le ai : bunătate, blândețe, înțelepciune, iertare ab initio știind că un om iubit îți poate greși de șaptezeci de ori câte șapte ; asta este recomandarea maximă a Lui Dumnezeu la iertare : să ierți de șaptezeci de ori câte șapte. După care, la revedere, inima se închide obosită ca o floare regina nopții când vin zorii imposibili de suportat de ea într-o zi și în fiecare zi. Dar minune ! Și surpriză maximă ! Iubirea este iertare la infinit. Și de dragul dragostei vei ierta un om iubit de un milion de ori (acesta e infinitul în iubire). În loc să plângă el, vei plânge tu de dragoste, ca de atâtea ori, de prea mare dragoste rănită, înțeleasă sau neînțeleasă.
 

28) OAMENII, PROFESIONIȘTII VISULUI

28) OAMENII, PROFESIONIȘTII VISULUI

1) De prea puțină fericire ne bucurăm în această viață. De parcă fericirea ar fi ceva de primit. Nu ! Fericirea ți-o construiești singur, cu mânuțele tale. Poți să faci astfel încât să fii fericit. Să dai din coate și să te lupți pentru o clipă de fericire, de plăcere, de mulțumire. Poți dimpotrivă să-ți rupi gâtul și s-o pățești tot mulțumită acțiunilor sau inacțiunilor tale. Suntem rezultatul propriilor noastre acțiuni sau lipsei unora de care depindea fericirea care nu se primește ci se cucerește. Problema este că pentru majoritatea covârșitoare dintre noi, cei ageamii și fără talent să ne găsim fericirea după capul nostru nepriceput, pentru asta trebuie să tragă curul nostru sărman. Și trage curul nostru după câtă prostie și nepricepere a venit din capul nostru sărman și el. Asta se numește selecție naturală a speciilor. Dar dacă nu ai avut cap să-ți găsești fericirea, dreptatea, mulțumirea, împlinirea întru cele de trebuință în această viață, dacă nu ai avut curaj, ai ezitat și multe ai pierdut în viață iar banii și dreptatea ți-au alunecat de pe portofel și de viața ta ca apa de pe gâscă, nu e nici o problemă. Căci intervine aici pentru oameni, pentru cei necăjiți, pentru cei proști, nepricepuți sau prigoniți pentru dreptate și nedreptățiți, intervine aspectul divin salvator, ajutorul Lui Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă, la cerere, șansa tuturor celor nenorociți de viață și de propriile nechibzuințe și călcări în străchini, să ne salvăm fundul și să ne recuperăm postum în Cer, să facem de acolo sâc tuturor fericiților și bogaților pământului, spre deosebire de ei care vor scrâșni din dinți de chinurile iadului și spre deosebire de toate dobitoacele regnului animal nefericite prin paradigma vieții lor sălbatice. Răii pământului, în iad cu ei. Dar noi, oamenii cu frică și credință de Tatăl nostru din Ceruri, cel din urmă salvator al nostru din urgia necazurilor de pe pământ, robi autodeclarați ai Lui și pe pământ și în Cer o veșnicie, ne proiectăm fericirea și speranțele în Cer alături de Dumnezeu. Ideea este că până la Cer și până la Dumnezeu, ne mănâncă sfinții, conform unei zicale binecunoscute și foarte înțelepte. De aceea trebuie să ne ducem traiul așa, înconjurați de atâtea întâmplări banale, ori dramatice cu suferințe și amărăciuni ce ne umplu ca un câmp de bălării și ne irită viața cu apăsarea lor dureroasă. Printre aceste suferințe ale inimii și sufletului nostru, căutăm cu tot dinsdinsul să găsim puterea și răgazul, o cale prin care în mijlocul urgiilor care ne-nconjoară să visăm și sperăm la lucruri mai frumoase, izbăvitoare și fericite în viața noastră prin care să uităm lacrimile și suferințele. Visăm și tot visăm la întâmplări fericite pentru noi din lumea celor ce n-au fost niciodată (și multe nici nu pot fi) dar noi tot sperăm și visăm. Suntem prietenii și profesioniștii speranțelor și visului.

  2) Tot sperăm și visăm ceva bun în viața noastră de nu mai vine. Din visurile și speranțele noastre se poate edita chiar o lume frumoasă, noi oamenii emanăm un perfect material de inspirație, de studiu și de lucru pentru orice Dumnezeu care în pană de idei despre cum ar putea face în sfârșit un om fericit, ar catadicsi să mai încerce odată ca să facă o lume cel puțin mai frumoasă și mai bună decât cea de față, deocamdată ratată din temelii și din capul locului. Nu e ratată lumea ca și proiect divin ? Dacă nu e o ratare divină creaționistă când viața omului începe cu plâns, atunci este un cinism mizantropic, puțin probabil și plauzibil influenței unui Creator divin ! Cu plâns începe viața creaturii. Cu răcnit chiar. Atât al nou născutului cât și al mamei. Viața continuă cu plâns și cu vaiete. Și sfârșește în aceeași temă dramatică și lacrimogenă, atât a noastră care murim de dureri de cancer cât și a rudelor îndoliate pe ale căror obraji lacrimile fac vad. Ori ce este acest spectacol tragic și funest ? Cum putem atribui unui Creator părtinitor creaturii aceste efecte distructive și dizarmonice ale viețuirii creaturii Sale pe această lume ? Efectele principale ca plânsul, durerea, drama și suferința sunt rezultatul agresiunii factorilor lumii inventată de Dumnezeu asupra ființei sensibile creată ce se simte nedreptățită și dezavantajată. Acesta nu pare un plan divin perfect, bun și blând pentru omenire. Pare lipsa unui plan. Pare rezultatul legii dezordinii universale după care totul este întâmplător și ține de o evoluție aleatorie a evenimentelor ce se influențează unele pe altele. Astfel, îți dai seama că analizând catastrofa evenimentelor ce te înconjoară, poți să raționezi că nici pomeneală un Dumnezeu al armoniei ca etalon, nu lăsa pe piața actualității să se întâmple pentru oameni și lumea lor atâtea evenimente tragice și distructive de vieți, de destine, de fericire umană terestră și nu transpusă în Cer. Tot ce e rău în lume pentru oameni și lumea lor explică lipsa unui plan creator perfect. Iar lipsa acestui plan, pe cale logică explică lipsa creatorului. Nu trebuie să-ți fie frică că nu există Dumnezeu și nu avea cum crea drama umană la care este condamnată omenirea. Trebuie să vezi că aceasta se datorează premizei unei dizarmonii inițiale necreată, rezultatul întâmplării unor evenimente aleatorii în univers și în cosmos care generează în lanț alte evenimente aleatorii și dezordonate, după care ORICE este la voia întâmplării și este într-o lipsă de armonie, simetrie și măiestrie ordonată și creată din start. Norii alandala pe cer la mâna vântului care-i plimbă cum vrea, crengile copacilor crescute oricum, printr-o libertate a unui mugure ce nu a întâlnit o altă creangă în cale, stelele pe boltă aruncate întâmplător ca și cum un zugrav beat ar fi scuturat bidineaua cu var, fără să fie dispuse într-o simetrie cât decât plauzibilă unui plan armonios arhitectural, toate vorbesc despre lipsa unui arhitect ce nu avea nici un interes să creeze ceva imperfect, întâmplător, dizarmonic și alandala. Era de așteptat de la un Dumnezeu armonic să nu aibă nici cea mai mică intenție de a crea o creatură care plânge și suferă. Abia lipsa plânsului și suferințelor umane de tot felul anunța și evoca un Dumnezeu abia atunci incontestabil, atent și grijuliu la aceste detalii de prejudiciu pe care le suferă din start de la viață creatura preferată, omul trăind în lumea făcută de un Creator. Dimpotrivă, tragedia umană incontestabilă și evidentă a actualității constituie episodul pilot și dovada de rezistență că viața omului și lumea sa, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, este din capul locului un proiect ratat divin, ori mai degrabă nici măcar atât. Și astfel, Dumnezeu ca și idee nobilă este salvat a fi făcut vreodată ceva rău. Doar dacă Dumnezeu nu există, El nu este părtaș și autor moral la drama omenirii.

  3) Peste tot numai dramă pe unde vezi pe acest pământ ! Atunci Dumnezeu care l-a creat cu oameni pe el cum își mai poate bea în fiecare dimineață cafeaua cu caimac, cu fruntea senină și cu o floare la ureche, încântat de psalmii și rugăciunile corului celor îndelung credincioși ? Care este părerea divină la acest spectacol horror ce se întâmplă pe scena lumii plină de sânge și lacrimi sub ochii Lui Dumnezeu de spectator cosmic de după nori și de după stele ? După ce plângem și răcnim din instinct, odată cu mamele noastre în clipa facerii, de unde din cauza nașterii cel puțin un procent din mame mor la naștere împreună cu unii din noi spânzurați cu propriul cordon ombilical, cei care scăpăm începem să tăcem când ni se dă lapte să sugem. Când devenim mari iarăși începem să plângem de dureri, de amărăciuni, de nefericire. Ca să nu mai plângem de dureri, unii luăm morfină să ne mângâiem durerile de cancer, alții iau alcool ca să uite de toate, alții droguri. Toți iau câte-un drog în această viață că nu suportăm de ne-am pomenit cu ea s-o rumegăm fără un condiment și o euforie. Când nu-ți place nici un drog și nici o euforie, ai posibilitatea să prizezi cel mai perfect drog și euforie : Credința că vei scăpa după moarte în brațele Lui Dumnezeu. Unii dintre noi nu preferă nici acest drog al credinței. Atunci, majoritatea dintre noi visăm cu ochii deschiși sau închiși.  Din sufletele noastre entuziaste și învățate a visa și imagina lumi de vis bune, drepte, fericite și de poveste, Dumnezeu ar putea lua planuri și schițe berechet pentru a reface lumea asta deja prea urât făcută, pentru care în taină știm cât regretă de mult Creatorul cum a greșit-o ! Că regretă sau nu ceva din Opera Sa, putem doar presupune, când de fapt Dumnezeu, în treburile Sale mai importante în acest univers, nu caută de acolo din Rai, în gura noastră cât viermuim aici pe pământ să afle mărunțișurile cu care ne pierdem noi timpul și sufletul după părerea Sa. Și ne lasă astfel în pace Tatăl nostru din Cer ca să ne trăim viețile în liberul nostru arbitru și cum vrem noi, și cu toții să ne frângem gâtul sau să scăpăm și să ne legănăm așa în pătuțurile noastre fiecare cu viața sa, cu jucăria sa preferată, cu prejudecata preferată, cu limba preferată cu care fiecare piere pe limba lui, aici pe pământ, departe de Rai și de Dumnezeu.

  4) Privindu-ne de sus din Cer în viermuirea noastră pământeană, e imposibil ca Dumnezeu să nu ne vadă cum suntem ca niște copii abandonați la orfelinat legănându-se în pătuțuri,  jucându-se cu jucării ieftine și expirate donate de ONG-uri, băloşi, pişați, spălați cu furtunul la sala de baie de către infirmiere obosite și stresate. Iată scene din viața reală. Nimic nu este inventat și imaginar. Și sunt scene de un dramatism și mai sângeros iar din cauza tuturor acestora nu mai suportăm și trebuie să spunem că Dumnezeu dacă există și observă totul și lasă ca totul să se întâmple, înseamnă că supervizează și are o problemă. Cum poți imagina viața omului cu un Dumnezeu creator care are o problemă ? Viața ca un orfelinat este o realitate pentru noi și doar conștienți că am scăpat spre deosebire de străbunii noștri de viața cruntă dintr-un lagăr de exterminare nazist, nu mai facem un caz de condițiile infinit mai bune ale orfelinatului vieții noastre. Nu există un Dumnezeu care să se acopere de aceste triste aspecte ale vieții umane cu Scripturi și cu vuvuzele ale teoreticienilor teologali care ca o gardă de corp cu citate iscusite din Biblie îl salvează pe Dumnezeu ca pictor de răspunderea că a pictat cu pensula înmuiată în sânge și lacrimi de om pe pânza și tabloul trist numit Facerea Lumii.

  5) Ca să nu murim detot de urât și întristare în această lume cu care ne-am pomenit de la Dumnezeu, ne jucăm cu niște jucării stricate în pătuțuri. Aceste jucării cu care ne jucăm din orfelinatul numit viață, fac parte din lumea visurilor noastre de fericire, bunătate și dreptate după care inima și sufletul ne-o iau razna, conform ADN-ului nostru, a călători și a visa la lumi apropiate Raiului pentru cei mai puțin credincioși și chiar la Rai, pentru cei fără tăgadă credincioși care nu concep Raiul și pe Dumnezeu fără de prezența lor acolo în părtăşie cu El (după exprimarea corespunzătoare). Adică sufletul credinciosului trebuie să fie în părtăşie cu creatorul acestui univers, conform dezideratului utopic al dogmei religioase. Și cu asta ai atins sublimul, katharsisul, extazul și fericirea supremă în acest univers în calitate de suflet imaterial, ți-ai atins scopul și sensul existenței în Rai, centrul spa de recuperare și tratament al tuturor sufletelor vagaboande, evadate din toate cadavrele exclusiv umane.

  6) Ce-om vrea noi să facem în Rai o veșnicie alături de Dumnezeu, nu pot să înțeleg ?! Se pare că vom trăi aievea în calitate de suflete imateriale un vis de fericire eternă în părtăşie cu Dumnezeu, chiar dacă nu poți înțelege ce va să însemne tehnic și practic această părtăşie cu divinitatea în fapt și cum poți simți cu simțurile unui abur și spirit evadat din cadavru plăceri paradisiace, proorocite cu erudiție după descrierile cu lux de amănunte din cărțile sfinte despre Dumnezeu și lumea Lui din Cer. Și iată cum oamenii, obosiți de tot și de toate cele lumești etichetate în consecință ca deșertăciuni nefolositoare, au deprins a visa și spera că nimic nu-i mai dulce și frumos decât acel loc de fericire eternă din Rai unde trăiești o stare de katharsis etern sau euforie, pace și liniște numită mântuire. Și cu asta omul și-a asigurat creierul, sufletul, liniștea, viața, veșnicia, punându-se la adăpostul și protecția Lui Dumnezeu pentru toate încercările vieții pentru care e sfătuit că nu merită să disperi, căci există o speranță pentru fiecare după ce devine cadavru defunct, iar ceva din el denumit suflet se salvează în ultimul moment din soarta inexorabilă a descompunerii biologice normale în liniștea sordidului mormânt.

  7) Să stai și să speri toată viața prin rugăciuni de îndurare către Creatorul tău și să visezi că astfel ascultându-te îți va face milos hatârul să te salveze efectiv din declinul tău biologic iremediabil din mormânt, extrăgând prin metoda Sa divină ezoterică esența spirituală din hoitul tău, salvându-te astfel din regresul biologic și evitându-ți astfel sfârșitul tău efectiv biologic și natural ca al tuturor animalelor ce nu au nici un Dumnezeu căci nu au inteligență deci imaginație ca să-şi creeze un Dumnezeu, iar tu în calitate de credincios să disprețuiești acest sfârșit biologic, să-l eludezi și negi,  cu speranța în ajutorul și concursul dat de Dumnezeu cu scopul supraviețuirii tale supranaturale cu orice preț ca suflet din ruina acestei descompuneri și regres biologic normal al tău, e tot rostul a ceea ce înseamnă credința în Dumnezeu și în Rai. Când ajungi ca sens al vieții la această ultimă concluzie că poți cu ajutorul Lui Dumnezeu să rămâi etern și făcând concurență stelelor care vor exploda și sfârși la un moment dat dar nu-ți vor supraviețui, fără să-şi pună problema ca tine a unui suflet și spirit stelar al lor care să le reziste la cât clocot au avut, înseamnă să înțelegi definiția omului credincios și loial Lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu devine pentru homo religiosus un agent autorizat suprem care are abilitatea extraordinară și competența supremă de a salva oameni de la moarte. Și nu pe toți. Ci doar la cerere pe cei credincioși, care au oroarea sfârșitului biologic, care îndeobște învinși de viață au consumat orice alte speranțe de fericire pământeană, pentru a se retrage în schimb învinși la umbra speranțelor paradisiace care sunt mai aproape de pielea credinciosului decât cămașa altor speranțe așa zis lumești deci deșarte. Și iată astfel cum am descris povestea poveștilor cea mai frumoasă și seducătoare pentru oameni, cea mai facilă și la îndemână a putea rezista să trăiești și a fi fericit, a spera și dori ceva în această viață : Povestea Lui Dumnezeu și neapărat a legăturii tale indestructibile cu El.

  8 ) Oricum, că ajungi sau nu la Dumnezeu și la Raiul Lui religios, ești liber să crezi în orice Rai și în orice speranță pe lumea asta cât și pe lumea cealaltă. Secții întregi de lumi de speranță similare și vecine lumii Raiului religios, sunt ocupate de oameni în care fiecare crede, visează și speră ce vrea și ce-i place. Visul la Rai și la Dumnezeu nu e visul ultim al omului. Mai sunt și oameni nereligioşi, sceptici sau indiferenți chestiunilor religioase. Norma religioasă nu e un superlativ ultimativ în materie de visuri, trăiri și speranțe. Din lumea acelor visuri diferite de norma religioasă și oficială a vremii, sunt speranțe și visuri, dorințe, întâmplări posibil fericite pentru noi care din păcate nu s-au întâmplat niciodată. Toți oamenii până la urmă pot avea o melancolie similară tipului religios, dar de visare strict umană și nu paradisiacă, purtându-şi visul și gândul prin întâmplări fericite care nu ni s-au întâmplat niciodată, prin bucurii pe care nu le-am plâns, sărutări care nu le-am dat, cântece și muzici sublime care nu s-au cântat și nici nu le-am auzit. Din lumea acelui rai nereligios unde ne putem duce cu gândul și visarea mai fac parte declarații de dragoste pe care nu le-am făcut unor oameni iubiți,  îmbrățișări în care nu ne-am amestecat de drag cu ei și tot felul de lucruri minunate precum tablouri care nu s-au pictat și sculpturi care au rămas pe veci închise în blocuri de marmură brute. Există un rai nereligios, laic,  profund uman din inima omului, ce explică această imaginație și sensibilitate și apetență a omului de a visa liric și poetic, în antiteză și ca înlocuitor al visării religioase în care nu toți oamenii rezistă să nu se asfixieze în seaca-i monotonie. Ce poezii de dragoste minunate ar mai fi scris Eminescu dacă ar mai fi trăit ! Câte nocturne de pian și alte bijuterii muzicale nu ar mai fi compus Chopin dacă ar mai fi trăit ! Aceste minunate posibilități fac parte dintr-un rai nereligios care incită o însemnată parte a omenirii neînregimentate bigotismului religios la senzații și trăiri de melancolie și duioșie de tip laic. Dorința de lumi utopice unde îți imaginezi că umblă dorul tău după orice, după fericirea ta și fanteziile tale de bine, este o dorință proprie omului, fixată genetic în obsesiile, dorințele și visurile umane ale tuturor oamenilor. Când însă oamenii își pierd busola visurilor umane, când viața le refuză bucurii și fericiri umane, omul se refugiază în bigotism, de unde se simte fericit și îmbălsămat cu visul religios despre o lume mai bună și mai fericită, vis îndreptat către singura direcție care a mai rămas pentru speranță : SUS. Sus e cerul, deci în CER trebuie să fie speranța credinciosului, și e ceva normal, ca o contramăsură de sens opus greutăților vieții calificate ca iremediabile și mormântului care sunt în direcția JOS. 

  9) În lipsa unui Rai religios din direcția SUS, tot mai puțin verosimil și de care rămân seduși totuși o grămadă de lume, o altă parte a lumii își alătură freamătul inimilor către un rai uman al bunătății, al omeniei de dragul omeniei și nu de frica de un Creator care contabilizează orice clipire de pleoapă care iese din regula unui canon religios antic și rigid. Privind la ei, la oamenii inițiați religios cum își rup părul din cap și se plesnesc peste față de nervi cum îi scoți din sărite că nu poți și tu înțelege ca ei chestiunea religioasă și nu poți să intri ca ei într-o împăcare cu Dumnezeu și transă a credinței în El, privind acest spectacol psihiatric al omului erudit religios te simți în sfârșit liber de o robie, fie ea și dulcea robie către Dumnezeu care este Tatăl tău. Așa liber și suspendat în libertatea ta goală de orice amestec distructiv dinafară, scăpat de robia către propriul tău Tată și Creator, cu ștampila de necredincios, deci păcătos pe frunte, nu-ți rămâne, văzând că Dumnezeu este prea ocupat să răspundă la miliarde de rugăciuni de vindecare a tuturor beteşugurilor,  bubelor și aftelor din gură sau de miluire pentru foamete ale tuturor disperaților pământului, dintre care mulți tot vor crăpa de inaniție sub ochii Lui Dumnezeu care cu desăvârșire nu simte foame, El a ales acest avantaj divin,  văzând acest spectacol de holocaust al omenirii, cu o autoritate în vogă și în vigoare numită Dumnezeu, nu-ți mai rămâne decât să te întrebi dacă are sens să-ți mai pui problema unei autorități benefice pentru omenire numită Dumnezeu. Această autoritate nu vrea ca omul să fie fericit și mulțumit în această viață. Ea nu vrea ca să apere omul de tragedii, suferințe și greutăți în această viață. Ea nu vrea, nici nu poate să apere omul de selecția naturală a speciilor care spune că cei slabi trebuie să piară. Cei slabi, ripostează. Ei nici nu vor să audă acest lucru, această lovitură antropologică dată speciei lor de evoluția speciei OM și selecția naturală corespunzătoare care mătură pe cei slabi. Drept urmare cei mai mulți dintre oameni se retrag în narcoza drogului numit credință într-un Salvator al speciei umane mamifere. Numai dacă ești OM, deci tot mamifer, dar un mamifer special chiar dacă la fel ca jivinele ai sânge roșu, defechezi ori te împreunezi și la urmă crăpi,  Dumnezeu te salvează din aceeași vicisitudine a viforului selecției naturale care mătură speciile întregului regn animal unde toți indivizii încetează odată cu moartea. Dar pentru că animalele n-au inteligență tipic umană, e explicabil atunci de ce n-au nici imaginație, deci nici speranță în Cer și nici Rai și nici Dumnezeu.

  10) Trebuie ca lecuit de această speranță a binelui uman salvat de o forță supranaturală la cerere prin ritualul rugăciunii, să vezi realitatea GOALĂ și tragic dar natural lipsită de reparatorul neverosimil al destinului uman numit Dumnezeu. Dumnezeu rămâne doar speranță și vis, sentimente care mai reușesc să încălzească sufletul omului dezamăgit de alergătura pe acest pământ și în această viață. De aceea nu mai are sens să-ți pui problema salvării pielii tale din această poveste cu Dumnezeu erou principal,  Superman salvator. Problema salvării tale din ghearele morții prin El, rămâne un vis de copil întârziat numit om mare care și-a luat prea în serios jocurile și visurile copilăriei evoluate atât de intens la visul despre Dumnezeu. Nu trebuie să fii trist că Dumnezeu nu există. Asta o spui tu cu logica ta și cu rațiunea prin care ai ajuns la această concluzie lovit de datele despuiate ale crudei realități a lumii și vieții create de Dumnezeu. Alții sunt de părere contrară. Ei nu suportă să nu existe o lume ulterioară morții unde se văd înconjurați în sfârșit de tot ce le place, de tot ce e frumos și tot ce-i va face etern fericiți, tot ce le-a lipsit în această viață. Potrivit concepției și crezului omului credincios,  cât ai căuta nu există fericire și mulțumire pe pământ ! Toate sunt ÎN RAI !, evident, după cum ar spune repede și erudit toți acești buni samariteni îndrăgostiți de Cer și de responsabilul lui autorizat numit Dumnezeu, care râd de necredința ta având vanitatea de-a crede că pot atât de lesne să ne lămurească și să ne dea pe spate cu răspunsul la aceste întrebări ! Dar noi îi întrebăm simplu : Unde e lumea cea bună făcută de Dumnezeu ? Unde e fericirea și dreptatea, ingredientele sine qua non ale unei lumi bune făcute de Dumnezeu odată pentru totdeauna ? Și atunci, plesnindu-se peste frunte a treia oară nervoși că nu înțelegem nimic vor începe unii inițiați în credință să ne spună ceva sforăitor și savant teologic despre Rai, să ne îndruge ceva transcendental despre cer și despre Dumnezeu spunând că fericirea, bunătatea, dreptatea, frumosul și Dumnezeu ACOLO sunt, în singura direcție rămasă liberă și insondabilă omului : în SUS, în Cer, evident ! ; iar iadul la câteva ulițe celeste mai încolo, la alt număr, cod poștal și adresă, deci să avem grijă ce spunem și ce facem să nu mâniem pe Dumnezeu, că nici un fir din capul nostru nu se mișcă fără de știrea Lui !

  11) Cu această frică în sân, ca niște copii de țară rupți, amărâți și murdari, cu părinții duși pe deal la prăşit, ca niște copii de țară suntem ; și jucându-ne așa în praful drumului, ni se desenează de acești pictori talentați ai științei teologale cele mai frumoase tablouri cu bomboane, ciocolată, prăjituri și înghețată, delicatese care de la Dumnezeu vin iar noi ne lingem pe bot și aplaudăm circarii care ne ademenesc cu meșteșug de vorbe frumoase dumnezeiești. Tot e o experiență fericită pentru noi, așa cum suntem noi cei amărâți și visând la ceva bine și ferice, când obosiți de deșertăciunile vieții ni se arată tablouri tentante despre Rai și lumea cea bună din Cer, în sfârșit o lume bună ! Iar noi aplaudăm frenetic. Dar ca niște copii obraznici, unii dintre noi refuză să lingă tablourile frumoase cu Raiul și resemnați nu pot crede în răspunsul sec și placid al tălmacilor lumii frumoase a Lui Dumnezeu de pe lumea cealaltă care e atât de departe de buzele noastre arse de arșiță de copii amărâți de țară uitați să se joace în praful drumului unde este frumos și rustic dar mori de soare, de urât și întristare cum spunea Topârceanu, chiar dacă veșnicia e frumoasă și s-a născut la sat cum spunea Lucian Blaga.

  12) Ni se spune cu atâta emfază despre Rai și bunătatea din Cer încât de atâta învățătură uneori ne înecăm și avem sughițuri de aplecate și vomă reținută.  Căci noi știm că Raiul nu e în Cer cum ni se bagă pe gât atâta învățătură ci în oameni, atât Raiul cât și iadul, cât și răspunsul la toate întrebările. Și nu vrem să ni se spună astea de înalți erudiți : o aflăm și singuri aflând lângă noi și privind în față atât binele cât și răul printre care facem slalom în această viață. Nu trebuie să ni se spună că există Dumnezeu și El e atât de frumos acolo printre norii Lui de vată de zahăr din Cer. E suficient numai să privim în ochi un om iubit cu nesfârșită dragoste și L-am privit deja pe Dumnezeu în ochi unde descoperim totdeauna în ochii omului drag, în ochii unui om apreciat, respectat și stimat o adevărată fereastră deschisă către rai, un rai omenesc și suportabil în miniatură, nu unul artificial, tardiv, inutil și supranatural din Cer. A fi religios nu e numai atuul celor îndrăgostiți de Dumnezeul clasic. Poți fi religios privind în ochi un om de dragul căruia te topești de dragoste. Atunci devii profund uman, spre disperarea Lui Dumnezeu care bate din picior gelos, dându-ne exemplul sfinților și călugărilor care-L iubesc numai pe El, știind cât e de gelos Dumnezeu și cât de supărat că tu devii profund uman și nu profund religios.

  13) Pe de altă parte nu trebuie să ni se spună că există iad și să ni se facă descrieri grăitoare de schingiuire și pedeapsă conform Bibliei. O aflăm și singuri faptul că există iad, același sentiment îl avem privind cu silă atâtea pozne ale firii cu denumirea improprie de om, ca și cum am privi în fundul iadului sau al veceului. Cei ce își arogă vanitatea de a ne explica erudit atât despre Rai și Dumnezeu cât și despre iad trebuie să ne lase în pace. Ei vor să ne lămurească, să ne clarifice și edifice despre frumusețea Lui Dumnezeu și-a Raiului, ca și cum ne-ar arăta o femeie frumoasă despuiată. Sigur ! Pare tentant pentru un bărbat să privească și să afle în preajmă o femeie frumoasă despuiată. Pentru omul credincios la fel este de seducător să i se vorbească teologal, în pilde și parabole înțelepte despre Dumnezeu. Ce poate fi mai înțelept și tentant ? Și totuși există o neliniște și o depresie a omului somat la această ultimativă chestiune a credinței în Dumnezeul curent. Să devii rob al Lui Dumnezeu prezentat ca Tatăl tău din Cer mi se pare ceva mult prea bizar ce îți trezește suspiciuni de stres la scontarea viitoarei tale vieți eterne în Rai. Rob etern Tatălui tău ? Cine ar putea suporta etern așa robie satrapică ?

  14) Toți cei ce se simt incomod astfel, obligați de norma socială la credința în Dumnezeul curent care într-o zi te va înălța sus de tot la Cer ca să te ia pe veci în stăpânire rob, sunt ca niște câini descumpăniți urcați în copac. Dacă iei un câine și-l pui în copac, el nu va ști ce să facă și va fi descumpănit schiorlăind în copac, spre mirarea unei pisici (religioase) care va începe să râdă de el cum râd de necredincioși, pravoslavnicii îmbujorați de emulația credinței lor religioase. Să lăsăm câinele pe pământ, să lăsăm Raiul și pe Dumnezeu în Cer să se veselească și petreacă cu toți cei credincioși răposați, dacă tot nu vrea Tatăl nostru din Cer să se mute și să vină cu Raiul de dragul nostru aici pe pământ unde este nevoie, dor și lacrimi.

  15) Este seducător să ți se vorbească despre Dumnezeu. În cărțile sfinte ni se dau și detalii despre El și lumea Sa. În ziua când s-a făcut o specializare în a zugrăvi în cuvinte frumoase și cărți sfinte virtuțile unui Dumnezeu cu desăvârșire discret și lipsind nemotivat de pe piața actualității curente care arde, s-a născut în inima omului dezamăgirea în chestiunea divină, care bineînțeles, e o chestiune divină frumoasă, dar era sublimă dacă nu lipsea cu desăvârșire de pe piața actualității sângeroase a acestui pământ și a acestei lumi barbare, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Biblia și ideologia religioasă par cea mai tentantă argumentație pentru omul condamnat la pământ, așa cum pentru bărbat este tentant conceptul de femeie. Pare că pe cât va începe să se despoaie o femeie în fața unui bărbat, pe atât interesul lui va crește ca o funcție dublu ascendentă pe scara anatomic psihologică. La fel procedează cu noi și teoreticienii religioși care ne propun prin fraze iscusite și descrieri mirobolante un Dumnezeu tentant chiar viu și real, invitând și incitând simțurile noastre la un regal de senzații divine cu care prin argumentația corespunzătoare biblică li se dau lovitura de grație simțurilor noastre. Nu mai poți să reziști. Și devii religios. Pentru că Dumnezeu ți s-a REVELAT. Această senzație a revelației divine din lumea dogmelor religioase e prea tentantă pentru om, dezamăgit de lumea normelor și ideologiilor umane limitate și imperfecte. Pe când, prin sentimentul că Dumnezeu ți s-a revelat, te simți superior și comod, salvat din rătăcire și din eroare. Când astfel ai făcut click-ul spre credința în Dumnezeu, ești încredințat că ai fost favorizat la o relație cu Dumnezeu și la un dialog cu El, adică cu Nimeni. Căci doar astfel se explică faptul că dialogul Lui Dumnezeu cu oamenii nu este conform naturalului un dialog în viu și în realitate, în actualitate. Și atunci un dialog în virtual a fost surogatul perfect pentru a te îndrăgosti de acest Dumnezeu fără formă și chip, insesizabil nici unui radar. Nu te deranjează că nu-L vezi, contează și chiar ești încântat că Îl SIMȚI așa cum mai mult este încântat un bărbat să poată privi cu ochii plini de vise o femeie infinit mai frumoasă acoperită languros de misterul unui neglijeu care îi dă valoare frumuseții ei acoperite, mai sublimă decât frumusețea despuiată. Iată secretul pentru ce Dumnezeu este seducător dincolo de discreția Sa insondabilă și fără sens, dincolo de lipsa evidenței Sale de pe piața actualității.

  16) Suntem liberi să fim seduși de conceptul de Dumnezeu, dincolo de incertitudinea și inevidența după care Creatorul universului și al nostru stă ascuns de noi și de adevăr în fapt, de o vecie, de la Facerea Lumii. Nu în certitudini aflăm fericirea și mulțumirea, nu în clișeele și învățăturile din afara noastră, religioase sau laice, ci în răspunsurile pe care inima noastră le prelucrează și distilează direct pe placul ei, fie și cu riscul erorii. La fel fac toți : și credincioșii și necredincioșii : Neluând în seamă riscul erorii, de dragul euforiei, toți se aruncă a priza ceva ce liniștește sau gâdilă simțurile : un concept, o religie, o ideologie. În inima noastră aflăm toate răspunsurile mângâietoare sau cutremurătoare și nu în ce ne spun alții, cu pancarte, vuvuzele și majorete de tot felul, religioase sau laice, despre viață, despre dragoste și despre moarte. Cu inima noastră aflăm răspunsul la aceste subiecte. Doar inima ne dă răspunsul la întrebarea unde sunt toate cele frumoase și tot cu inima ne oblojim oripilarea de-a constata atâtea lucruri urâte de care suntem înconjurați și înghițiți sub ochii vigilenți ai Lui Dumnezeu. Mai are cineva dubiul că dragostea eternă cât și ura, Raiul și iadul sunt pe pământ iar Dumnezeu sunt oamenii buni și diavolii sunt oamenii răi ? Ca să vedem aceste lucruri nu avem nevoie de mijlocitori între noi și Dumnezeu sau între noi și Nedumnezeu, căci fiecare poate avea dreptul să fie credincios sau necredincios după percepția și credința sa în valori și concepte diferite. Poți fi credincios înlocuind biserica cu inima ta și pe Dumnezeu cu un om drag căruia poți să i te dedici evlavios, cu lacrimi și cu inima în gât de iubire. Această emoție și bunătate funciară de OM contează mai mult și e mai frumoasă, acest amor pământesc și rațional e mai sublim și nu o dragoste artificială de Dumnezeu,  prea infatuată și îndrăzneață la ceruri pline de găuri negre și stele neutronice periculoase existenței umane. Această dragoste de Dumnezeu este de înțeles, este frumoasă, este nobilă dar irealistă căci îl scoate pe Dumnezeu din neant, îl face idol foarte depărtat și cu încăpățânare rămas în mister pentru noi și nu-i cere explicații pentru toate efectele adverse cu care ne-am ales de pe urma Lui Dumnezeu. Visând și dorind totuși la El suntem frumoși, suntem sublimi, dar țintim prea în poveste și prea sus,  ca un păianjen prea zelos țesându-şi pânza până la lună. E clar ! Oamenii sunt profesioniștii visului.