150) EXISTĂ ȘI STAFII FERICITE
Există și stafii fericite de care nu trebuie să te sperii. Dacă privești castele ruinate, mai ales noaptea, sigur vei vedea uneori stafii. Dar niciodată nu vei ști cât de fericite sunt acele stafii dansând relaxate printre ruine de clădiri, ziduri goale și dărăpănate, crăpate, acoperișuri prăbușite și da !, copaci crescuți printre ferestrele fără geamuri ! Să învățăm din experiența stafiilor și să înțelegem ce extraordinar de relaxant este să constați că acest spectacol al ruinelor de clădiri vechi poate fi ceva deosebit de reconfortant și pentru stafii și pentru tine, privitorul și trăitorul de viață ! La un moment dat e destul de probabil să ajungi și tu stafie. Dar până atunci, trebuie să îți trăiești hârbul de viață. Și să nu judeci prea mult stafiile că preferă ruinele ci să rogi timpul să-ți explice ce caută ele acolo. Deci îți iei timpul de prieten, îl bați pe umeri și-i spui : "Dragul meu timp, iubitule care-mi vei veni și mie de hac cândva, dar nu contează, ăsta ești tu timpule, ăsta e prețul de plătit pentru a ține pasul cu tine o vreme și a avea imensul privilegiu de a trăi și a vedea în culori, de a gusta dulce, acru, sărat și amar, de a râde și a plânge puțin, de a iubi câțiva oameni sau de a urî pe alții, de a gusta câteva plăceri și bucurii, de a vărsa lacrimi pentru ele iar uneori pentru durerile și suferințele fără de care nu se poate, doar nu suntem în Rai unde leii și gazelele se odihnesc pe aceeași pajiște moțăind. Iubitule timp, privind aceste ziduri ruinate de vreme din care viața a fugit zburătăcită de tine timpule, cum să nu mă simt satisfăcut și liniștit când văd în fapt cum după muuultă vreme în sfârșit tu ai făcut dreptate și i-ai redus la tăcere și ruină atât zidurile de case cât și pe satrapii ori bestiile care se lăfăiau în acele case dormind și visând cât rău să mai facă celor oropsiți de ei zi după zi atunci demult. Când colo, iată, li s-a înfundat, toți au crăpat și trebuie să-ți mulțumesc timpule că ai făcut dreptate, că odată cu zidurile făcute zob în ruină ai ucis și ambițiile, mofturile și răutățile celor ce-au trăit acolo, i-ai redus la tăcere prin metoda ta radicală de-a opri brutal orice infatuare, orice mândrie, orice moft și efemeritate umană, răul din maimuța evoluată numită om. Și i-ai uscat și împrietenit pe toți timpule acolo sub pământ printre rădăcinile de copaci ce trec și se încurcă prin coastele agresorilor, ale tuturor călăilor cât și victimelor înfrățindu-i cumva în întunericul pământului deși nu ar fi trebuit înfrățiți așa cu japca. Căci nici în mormânt victimele și agresorii nu trebuie și nu au cum să se împace și să fie ca frați. Ca dovadă timpule că ție nu-ți pasă și îi înfrățești pe toți de-a valma sub pământ acolo la ghena de gunoi umană poreclită cimitir, este că rădăcinile copacilor nu caută, nu știu cine-a fost bun și cine rău. Și intră prin coastele tuturor sugându-le seva". Și iată, copacii sub pământ sug atât seva otrăvitoare din fostele inimi de piatră ale unora răi cât și pe cea din inimile rănite și zbuciumate ale celor buni și oprimați, liniștind pe toți cu sărutul subteran al copacilor ! Nu e nici o diferență între sărutul copacilor și sărutul Lui Dumnezeu. De fapt copacii fac cu rădăcinile în pământ ceea ce face și Dumnezeu în Împărăția Sa : Ca să aducă liniște și dreptate răposaților, atât buni cât și răi, îi izbăvește pe toți de-a valma crezând că Duhul Său sfânt și curat îi va liniști și înfrăți pe toți într-o pace eternă paradisiacă și împăciuitoare. Numai că, surpriză : Dumnezeu nu știe și păcat că nu știe, că punând unul lângă altul în Rai un criminal pocăit alături de victima sa cu gând să se împace și înfrățească după marea Sa dreptate, îi face un favor etern criminalului și o mare mizerie sufletească tot eternă victimei. Cum ai putea să trăiești fie și în Rai știind că criminalul ce ți-a făcut rău ție sau alor tăi dragi pe pământ sub vigilența omniprezentă și îngăduința Lui Dumnezeu se lăfăie cu tine pe același leagăn dați huța, huța de îngerii Lui Dumnezeu care se asigură că nu crâcnești a dezgust și silă ? Nedreptate mai mare nu este decât cu aceleași palme calde, divine și mântuitoare să te mângâie Dumnezeu și pe tine și pe dușmanul tău de mai ieri ce ți-au făcut rușine și nedreptate întreaga viață iar în Rai ești obligat să stai cuminte și disciplinat alături de el în banca fie ea și a mântuirii în Rai ! Cu părere de rău, există sentimente negre ale celor izbăviți și iertați de Dumnezeu în Rai, niciodată știute ori anticipate de Dumnezeu. Anume că ți-ai dori, decât să-ți privești criminalul tău iertat de Dumnezeu cum stă cuminte în banca împăcării lângă tine și te privește languros ca un gay întinzându-ți mâna discret pe sub bancă a împăcare, mai bine să evadezi din Rai când prinzi momentul să tot fuuuugi mâncând pământul și să te ștergi pe mâna cu care Dumnezeu te-a pus să dai noroc de împăcare cu dușmanul ce o viață te-a săpat, umilit și amărât, taman sub ochii Lui Dumnezeu care l-a inventat și îngăduit. Fugind din Rai ca să scapi de compania otrăvită a fostului tău dușman pocăit, nu ai unde să te duci. Doar ești mort. Ai tăi s-ar speria să le bați la ușă. Toate stafiile dintre ziduri de case și castele părăsite și ruinate sunt suflete fugite din Rai care se petrec fericite printre casele dărăpănate ale dușmanilor care nu mai sunt, care nu-ți mai pot face nici un rău, care sunt învinși de timp și iertați pe nedrept de Dumnezeu. Ce folos să pui în Rai călăi pocăiți și victime izbăvite la un loc când nu știi și nu prevezi, chiar Dumnezeu să fii, câtă jignire și câtă suferință faci sufletelor bune și curate care nu pot suferi aerul paradisiac otrăvit cu prezența foștilor dușmani ! Raiul e aproape gol de suflete blânde și curate. Ele când află ocazia evadează dintr-un Rai viciat de foștii lupi în blană de oaie, profitorii dreptății Lui Dumnezeu, criminali pocăiți și care singuri rămân să petreacă alături de Dumnezeu a toate iertătorul. Căci oamenii răi, răi vor rămâne și-n Rai oricât i-ar legăna Dumnezeu și răi vor rămâne și sub pământ cu dinții rânjind la râme. Iar seva otrăvită din inimile lor de piatră le vine de hac și copacilor încât nimeni să nu se întrebe de ce unii copaci se usucă din senin. Și nimeni să nu se mai mire de ce stafiile preferă ruinele și cât sunt de fericite petrecând acolo printre zidurile dărăpănate ale caselor dușmanilor, în calitate de suflete fugite în bejenie dintr-un Rai plin de dușmani pocăiți. Astfel încât eu mă bucur că v-am trezit interesul și de-acum încolo veți privi ruinele cu alți ochi înțelegători, cu aceiași ochi ai stafiilor evadate dintr-un Rai plin de dușmani pocăiți și iertați pe nedrept în care nu mai e de trăit.
