RAIUL PE PĂMÂNT ( REACTUALIZAT)

63) RAIUL PE PĂMÂNT (REACTUALIZAT)

                        1)
 
  Iisus se naște-n fiecare an... Doamne-ajută...! Iisus se naște cu nimbul sfințeniei și în extazul închinătorilor Lui fericiți odată pentru totdeauna, Doamne-ajută...! Iisus moare-n fiecare an de Paște, Iisus moare spre-a se naște-n fiecare an de Crăciun iar noi ne naștem spre-a muri în fiecare minut într-o industrie a morții cu foc continuu și atât de prolifică, Doamne-ajută...!
  Dacă Dumnezeu ne-a făcut așa efemeri și lesne muritori, nu că e oricum foarte trist : e cataclismul și tragedia completă căzută în capul unor specii create de vreun Creator în acest univers și nu ne putem imagina ce bucurie și mulțumire a avut Creatorul nostru să ne scoată atât de neizbutiți și nenorociți pe piața universului la târgul creațiilor demiurgice unde vin tot felul de dumnezei cu creațiile lor, mai bune sau mai rele. Dar mai proastă ca această creație a lumii și oamenilor a acestui Dumnezeu nu cred că mai există în univers.
  Dacă Dumnezeu ne-a făcut atât de neisprăviți, ori chiar noi înșine prin nepriceperea sau inaptitudinea noastră în fața provocărilor vieții devenim neisprăviți, ce mai contează ? Totuna e ; căci în ambele cazuri totul e molipsit de voința Lui Dumnezeu de a-şi insinua și amesteca turbulent Atotputernicia peste tot și în toate, peste bubele, mucegaiul și lacrimile noastre astfel încât chiar nu mai avem cui să reproșăm soarta noastră de rahat decât în ultimă instanță Dumnezeului răspunzător pe care-L găsim cel mai în preajmă pregătit cu biciul ridicol și totdeauna erect și prompt pentru păcatele noastre. Acest mizerabil spectacol e cel mai trist lucru pe care realitatea îl putea decide a fi posibil în orice colț de univers. Oricum, cu păcatele noastre cu tot sau fără, cu credincioși sau necredincioși, e o notă proastă pentru Dumnezeu că a putut crea această realitate de rahat așa cum e, căci totul se-ntoarce împotriva Lui ca un recul normal. Totul e nefast pentru reclama și prestanța cosmică a Lui Dumnezeu când El amestecându-se atât de preocupat în destinul nostru ar fi trebuit să ne determine, să ne dea puteri să fim cumva în ton cu veleitățile și aptitudinile divine, să fim niște excelențe ale spațiului și ale timpului, niște clone mai mici ale Lui Dumnezeu ca să se cunoască fără dubiu că din El ne tragem și ca și Dumnezeu avem o etichetă, o șansă și un ştaif în univers.  Nu se potrivește deloc logicii că am fost făcuți de Dumnezeu inferiori Lui, dar nu numai inferiori ci atât de troglodiți și nenorociți iar ca specie extraterestră privită din afară, valoarea noastră axioligică, gnoseologică, și ontologică e precară, total inadecvată șansei de a fi contemporani și un fel de rude unui Dumnezeu din ordinul creator al căruia ne tragem.

                       2)

  Totul ni se trage de la ordinul divin de a ne face să creștem, să îmbătrânim și să murim : cel mai neinspirat program divin pentru oameni, ceea ce-a avut mai prost și ieftin universul și Dumnezeu de oferit unor creaturi ! Nu mai bine era să fim făcuți odată de-a gata, înțelepți și știutori din start,  fără a avea tristul exercițiu al unor experiențe eșuate care să ne aducă eșec și suferință, generate de necunoaștere ? Dar cum ne putem împotrivi ordinului strict divin de a nu avea permisiunea să știm și cunoaștem nimic din pomul cunoașterii ? Vă mai mirați de ce suntem ageamii și nepricepuți ? Din ordin divin nu ni s-a dat voie să gustăm din pomul cu mere otrăvite ca să știm și cunoaștem și noi ceva pe lume. Nu era mai bine să ne naștem fără tinerețe, fără bătrânețe, fără ani pe care să-i numărăm cum nici Dumnezeu nu-i numără, fără să știm câți ani avem cum nici Dumnezeu nu știe câți are, complet utilați și echipați cu toate aptitudinile pentru viață, cu vigoare, sănătate, minte, inimă și înțelepciune ? Pentru ce trebuie mereu să evoluăm și creștem către un destin știut al sfârșitului ca scop final, pentru ce trebuie atât cât efemer trăim să învățăm totul și să nu știm mai nimic, să acumulăm valoare și experiență și nu le avem pe acestea în cea mai mare parte din viață exact la momentul oportun când ne trebuie și avem mai mare nevoie de ele ? Pentru ce trebuie să fie elevi, studenți, ucenici pe lume care trebuie să învețe totul când trebuia să știm totul deodată, fără chinul învățării, așa cum Dumnezeu pretinde că ne-a făcut deodată și e depozitarul tuturor cunoștințelor pentru care e atât de avar și nu ni le dă tuturor de știut odată pentru totdeauna ? Pentru ce trebuie să evoluăm când conceptul de evoluție în raport cu cel creaționist religios ne face să amețim și să nu mai înțelegem nimic când noi în convingerile noastre religioase nu putem admite că omul a avut un strămoș comun în antropoide și că lumea nu are mai mult de șapte, opt mii de ani vechime cât se spune în Scriptură, când antropologii ne spun că au existat cu sute de mii de ani înainte humanoizi cu mâini mai lungi și cranii mai țuguiate și maxilare mai bombate cu canini mari, asemănătoare cu ale cimpanzeilor actuali ? Asta înseamnă că oamenii au evoluat și din acele exemplare ne-am multiplicat noi generație după generație prin adaptări repetate la mediu și la viață în atâtea sute de mii de ani ? Privind un nou născut cum crește și se transformă în copil puber, apoi adolescent, tânăr, matur și la urmă bătrân, privind puii de mâță cum la fel sunt mici când se nasc și țipă prin boscheți apoi cresc și devin motani bătrâni cu cap mare și coada vâlvoi, privind un pomișor cum la început e doar o crenguță înfiptă în pământ iar peste douăzeci de ani crescând se înalță falnic și stai la umbra lui, ceva te pune pe gânduri și nu poți să nu vezi cum toate cresc, evoluează și nimic pare că nu e făcut direct dintr-un ordin și mișcare de baghetă magică a Lui Dumnezeu așa cum fac iluzioniştii. Doar dacă și Dumnezeu e un iluzionist putem admite că ne-a creat specia instantaneu, la fel cu toate cele : pământ, ape, munți, animale, păduri, cer, soare, stele, fără evoluția care-o vedem la tot pasul. La fel ca tot ce se naște, crește și moare, și omul n-are cum să fi fost creat de cineva dintr-odată, el a evoluat și crescut ca tot ce evoluează și crește,  transformându-se continuu în funcție de condițiile și adaptările vieții. După ce-ai încheiat tot procesul evoluției tale, când bătrân devii înțelept acumulând o întreagă experiență ți-ar place să crezi că așa te-a creat Dumnezeu, gata pregătit cu bagajul de cunoștințe, experiență și aptitudini pentru viață. Bătrân fiind și complet evoluat ești numai bun pentru viață ; dar surpriză,  când trebuie să constați că viața de fapt se încheie atunci când tocmai ai îmbătrânit, s-a stricat sistemul și trebuie să mori. Iată sistemul Lui Dumnezeu care te pune pe butuci și cu botul pe labe făcându-ți din viață o încercare întotdeauna ratată. În nici o etapă a vieții, de la sugar la bătrân decrepit și sclerozat nu corespunzi necesităților propriei voințe care o ia întotdeauna înaintea puterilor. Când ești mic vrei să fii brav și mare erou dar nu poți că ai dinți de lapte și pamperşi ; când ești tânăr vrei să ai succes dar nu poți că n-ai minte și experiență. Chiar și experiența nu ne-o dă Dumnezeu ci e tot o formă de evoluție ; o evoluție a cunoștințelor. Totul e evoluție după cum vedem. Dar Dumnezeu n-a lăsat nimic să evolueze după cum știm ; El a creat totul de-a gata din capul locului după tiparul creaționist zicând : "Să fie pământ, să fie cer, să fie soare și lună, să fie bărbat și femeie", apoi a văzut că e bine și degrabă a suflat duh sfânt peste toate și toate au prins viață pentru că așa a vrut Creatorul. Dar nouă oamenilor nimic nu ne e favorabil din câte a creat Domnul pentru noi ; căci la urmă detot, când ești bătrân și sleit de puteri, ai vrea să ai anii tinereții și mintea de bătrân înțelept care tare ți-ar mai folosi la tinerețe. Nicicând nu ești mulțumit de viață și de felul cum ai fost făcut, nicicând nu vei fi satisfăcut de momentul evoluției vieții la care ai ajuns. Văzând că de fapt nu suntem decât încercarea ratată a unei evoluții, asta te face să regreți cum Dumnezeu n-a reușit după atâția ani trecuți de la Facerea Lumii nici măcar să-ți demonstreze că te-a creat și te-a creat ca lumea, împlinit, desăvârșit, apt pentru tot și toate cum logic și dumnezeiește ar fi fost. Cum să cred că Dumnezeu m-a creat când întâi am apărut atât de vulnerabil și nepregătit pe lume și ca să devin credincios și înțelept a trebuit să cresc, să fac o grămadă de caca și pipi în scutece, să cresc neapărat îngrijit de cineva, să prind puteri și minte, să învăț religia și totul, deci să evoluez ? Pe de altă parte ce nevoie mai aveam să evoluez când dacă m-ar fi creat Dumnezeu aș fi ocolit toate acele etape ale creșterii și evoluției ? Căci creându-mă, Dumnezeu n-ar fi avut nici un motiv să nu mă facă dintr-odată mare, împlinit, desăvârșit, având toate cunoștințele, aptitudinile și capacitățile maxime pentru viață. Creându-ne, nu văd de ce Dumnezeu ar fi fost atât de zgârcit să nu ne ofere din start toate calitățile de care aveam nevoie în viață. Și suntem plini de defecte și neputințe.
  Pentru ce nu vedem că toate evoluează din ceva și conduc către altceva, fiind pueril să crezi că totul e gata creat numai pentru a satisface amorul propriu și mândria creaționistă megalomană divină în pofida indiciilor la tot pasul care îți arată prin propriile etape ale vieții tale și ale vieții întregului regn animal și vegetal din jur că totul nu e decât o transformare și evoluție lentă din ceva tânăr, către ceva matur, apoi adult, bătrân și care la urmă moare ? Orice creație vie a Lui Dumnezeu, prin intuiție trebuie să cugetăm că nu moare și nu poate muri. Poți să mori dar numai dacă Îl scoți pe Dumnezeu din ecuație, numai cu Dumnezeu de gât și la fel de comun ca toate animalele și atunci totul e clar cum naivi și inconștienți ne-am abandonat cu toții mintea în turnentarea comodă de a crede într-un creator imposibil și neverosimil, contrar și dușman evident legilor naturale ale evoluției și transformării care ne împresoară din toate părțile. Nu vedeți cum suntem asemeni tuturor formelor de viață terestre care evoluează de la mic la mare și apoi sucombă după aceleași legi ale evoluției către desființare și întâmplărilor aleatorii ? Dumnezeu nu m-ar mai fi creat niciodată dacă mama mea nu se întâlnea cu tatăl meu într-o zi întâmplătoare. Nu puteți într-o culme a naivității să-mi spuneți că Dumnezeu a făcut posibil ca strămoșii mei să se întâlnească unii cu alții ca să pot să mă nasc eu. Totul nu e decât întâmplare, evoluție și dezordine.
  Normalitatea simțurilor tuturor celorlalte forme de viață care evoluează de la naștere către moarte ca și noi e mai înavuțită moral decât noi căci nici o lighioană sau plantă nu-şi inventează și hrănește neuroni în gândire ca și noi oamenii pentru a crede în nonsensul și ficțiunea creaționistă și că sunt rude cu infinitul, adică cu Dumnezeu.

                       3)

  N-am fi putut muri dac-am fi fost făcuți de Dumnezeu. Dumnezeu ar fi fost destul de gentil și mărinimos cu noi să ne dea după normalitate și nouă viață și sănătate veșnică, cum are și Sfinția Sa. Vedem în schimb cum murim în draci și insignifiant ; n-avem nimic durabil și memorabil valoros în sine în noi de aceea fiind mediocri în tot și în toate, dacă nu chiar ageamii etalon ai universului nu știm ce Creator al excelenței ne-ar fi putut crea așa, iar crearea noastră din lut și nu din carne, clar, nu e decât o fabulație a noastră facilă și comodă despre însăși geneza noastră preferând să credem că suntem fabricați de un Dumnezeu al visurilor și alegațiilor noastre religioase din pământ care n-are nimic comun cu structura anatomică a cărnii noastre decât că e o materie biologică descompusă și putrezită a vechilor vietăți, plante și animale. Să fim făcuți din pământ e o notă proastă pentru un Creator care avea la dispoziție orice alte materiale mai rezistente și prețioase în univers. Dacă nu suntem singura formă de viață din univers suntem la coada clasamentului celor mai evoluate iar dacă suntem singuri în univers șansa noastră unică la excelență e pe veci compromisă privind cum de putem fi clădiți atât de mediocri și bicisnici în tot și în toate, ciuca bătăii de joc a ființelor potențiale din univers, ca produs finit al unui Creator a cărui perfecțiune creatoare e decretată a nu avea limite și când colo suntem niște neisprăviți ai Lui Dumnezeu ! Or pentru aceasta e cu totul de neînțeles de ce sub patronajul unui Dumnezeu căruia îi dăm tot girul să existe și să se manifeste creator și părintesc în raport cu noi, logic și amiabil, El parcă înadins face totul potrivnic în privința noastră...?
  Pentru ce mai există oameni care nu văd cum Dumnezeu ne-a creat în scârbă și de mântuială și care îi dau Creatorului un nesecat și perpetuu credit compus din șapte miliarde de șanse ale recuperării și reabilitării Lui în ochii omenirii, atâtea șanse câți oameni credincioși sunt, când de la Facerea Lumii Dumnezeu s-ar putea îneca împreună cu toți sfinții din cer în oceanul de lacrimi de dureri și suferințe vărsate de creaturi despre care nu putem spune că au curs fără știrea sau îngăduința Lui Dumnezeu sau că Dumnezeu nu le putea evita ? Totdeauna săritori, oamenii i-au aruncat Lui Dumnezeu colacul de salvare a onoarei ; totdeauna, noi cei din linia întâi a vieții, obidiți de soartă i-am mulțumit reverențioşi Lui Dumnezeu pentru tot și toate resemnându-ne să spunem răbdători în sine că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, aducând prinos de mulțumire Domnului și pentru binele și pentru răul din viața noastră. Iată, confortul și siguranța Lui Dumnezeu în acest periculos univers pe aceste însumate gesturi de evlavie și loialitate necondiționată ale noastre se sprijină dar Dumnezeu niciodată nu ne-a mulțumit nouă că are legitimitate în univers datorită picăturilor chinezești ale credinței fiecărui credincios care Îl revigorează și Îl legitimează în fiecare zi tot mai mult pe Dumnezeu. Ba mai mult, ca să ne jignească total, în mocirla noastră de amar Dumnezeu ne-a cerut sec să murim mai întâi,  prezentându-ne acest evident neajuns ca și o condiție a îndreptării mizeriilor existențiale ale lumii create de El în care ne-am sufocat irecuperabil în mocirla de necazuri și drame care compun pustiul a ceea ce Dumnezeu ne-a intitulat viață. Nici măcar așa, morți fiind și cu un picior în Rai nu putem fi siguri că nu vom fi aruncați în iad dintr-un capriciu exclusivist al atotputerniciei judecătorești demiurgice și sperăm dârdâind de frică doar de s-o îndura Dumnezeu într-o clipă fastă la Înfricoşătoarea Judecată să ne izbăvească și să ne șteargă lacrimile de pe obraz pentru totdeauna, să ne lase să-i vedem fața virtuală de pe lumea cealaltă, o lume a umbrelor și-a iluziilor teoretizate în terapia religioasă în care toți avem un program obligatoriu de respectat. Tot jocul de-a v-ați ascunselea pe care îl joacă Dumnezeu cu noi, s-ar fi putut gândi preventiv într-o clipă realistă a bănuielii divine, că ne va duce la o culme a răbdării explodându-ne mințile, creierele și sufletele de acest joc absurd pe scena existenței : jocul absurd de-a baba oarba dintre doi actori, Dumnezeu și lumea care și-au asumat rolul de-a evolua în tandem atât de ridicol pe scena universului. Dacă Opera Lui Dumnezeu, lumea și viața ar fi un spectacol prezentat în fața tuturor Demiurgilor din univers, evident că la sfârșit aceștia nu numai că nu ar aplauda, dar ar arunca pe scenă cu pantofi divini și bucăți de bănci, fluierând și înjurând la ce fiasco au putut să asiste. Nu se poate reprezentație cosmică mai proastă și negativă valoric decât tot teatrul căutării etern eșuată între om și Dumnezeu și viceversa și ridicolele replici ce și le spun din Sfânta Scriptură. Cum putem eluda că e o porcărie tot ce ni se întâmplă ca omenire creată de ceva sau cineva cu statut și pretenție veleitară de Dumnezeu și cum putem ierta amestecul unui Creator în așa chestiune nefastă în ce ne privește ? Cum putem tolera clipa efemeră și vulnerabilă la care suntem condamnați de viață și pe viață de Creator a fi de carne și atât de firavi meșteriți și construiți datorită acestui neajuns anatomic al stării noastre dezastruoase medicale ? Cum putem trece cu vederea tot ce rău ni se întâmplă, chit că ne facem rău și singuri, dar fie de e și așa, cum putem ierta că am fost scoși cu forcepsul din pacea comodă și infailibilă a neființei de un Dumnezeu cu o ambiție creatoare fără limite, târâți o clipă efemeră prin realitatea de senzații mizerabile, amăgitoare și otrăvite ale efemerei existențe, ca la urmă să fim băgați degrabă înapoi în neant ca și cobai ai laboratorului divin, ascunși ca o mizerie sub preș ? Ca să putem trăi cât decât facem eforturi ca să uităm aceste drame, ca să le mușamalizăm. N-am mai putea trăi o clipă dacă ne-am deschide sufletul ca o oglindă ca în el să se vadă nud tot căcatul în care Dumnezeu ne-a pus să trăim și să ne închinăm căci altfel nu e cu cale a moșteni și atinge veșnicia, visul bolnav și iresponsabil al omului religios. Dacă zici om religios faci un pleonasm căci omul, tot evoluția l-a adus să fie religios prin definiție, să capete prin moștenire genetică gene religioase. Toți avem vrând nevrând gene religioase ; de la ele ni se trage tot norocul de pe lumea cealaltă și nenorocul de pe asta. Zarurile speciei noastre au fost aruncate și nu ne mai putem elibera de moștenirea religioasă ; nici nu mai putem, nici nu mai vrem ; ne este mai bine și comod așa chiar dacă nu mai poți trăi știind că mori mâine în chinuri după șapte mii de rugăciuni și cruci liniștitoare. Nu mai poți trăi și respira când îți vezi ca într-o oglindă iminența sfârșitului întotdeauna dramatic și sordid, căci dacă ar fi fost mai plăcut și comod să mori cum simt călugării, n-am fi râs și nu ne-am fi bucurat de moarte într-un cor exuberant de cântări bisericești ?
  Pentru ce plângem și ne îngrijorăm de moarte, pentru ce ne tratăm cancerele când lăsate libere să roadă din noi am avea posibilitatea să murim mai curând și să-L vedem mai repede pe Dumnezeu ? De aceea nici un alt Dumnezeu imparțial și teoretic din acest univers nu ar trebui să se mai mire de ce unor oameni numiți necredincioși le cresc cum spunea Nichita Stănescu aripi ascuțite de neîncredere și necredință până la nori, aripi năclăite de scârbă și disperare văzând în ce marasm existențial colcăim când vedem atât de dureros cum suntem făcuți de un Dumnezeu care pur și simplu s-a jucat plictisit cu lutul, care nu a avut un plan al perfecțiunii similar divine pentru noi și ne-a făcut atât de rustic și ieftin din pământ și noroaie ca să ne transforme curând tot în pământ și mlaștini stătute și împuțite ori în "praf de cizme călcat" potrivit unei poezii de Adrian Maniu.

                        4)

  Dar tot Dumnezeu a venit și ne-a calmat această angoasă a disperării, această supărare când vedem cât am fost de țepuiți de tot ce poate fi bucurie și înțeles al vieții. Ne-a dat Dumnezeu pentru liniștire impresia și infatuarea unui creier cu circumvoluțiuni mai multe decât la dobitoace, în care să încapă înalta misiune și datorie a credinței și religiei și în care să încapă El, Creatorul, felinarul stradal în jurul căruia, nu avem de ales, ne învârtim noi oamenii, ca niște fluturi și țânțari avizi de lumină virtuală în lipsa evidentă a uneia reale. În creierul nostru credem că putem să concepem și depozităm totul, infinitul și pe Dumnezeu, în creierul nostru pândit de aceleași tumori și accidente vasculare, riscuri și vulnerabilități existențiale ca la tot regnul animal. Suntem doar pure animale dar ridicole prin îngâmfarea de a ne delimita de curata și cinstita precaritate a animalității lipsită de religie. Cozile ne-au căzut dar ne speriem ca animalele de dușmani mai feroce decât noi și de demoni, stihii și duhuri ale naturii care plesnesc, bubuie și gem sfârtecându-ne și aruncându-ne cât colo, sperieturi pe care le neutralizăm integral cu o liniștitoare cruce și închinăciune. Spre deosebire de animale, nefericitele, noi avem deci în creiere un Dumnezeu salvator, și pe fiul Său, (cine altul putea fi decât mântuitorul Iisus ?). Iată cum Ei doi sunt profesiunea noastră de credință, farul nostru călăuzitor către nimic, singurii suspecți achitați în avans, și ai nașterii, și ai vieții mizerabile, și ai decesului nostru. Oricând o bâtă în cap face să ne dispară instantaneu credința și pe Dumnezeu și Iisus cazați atât de confortabil între legăturile neuronale ale creierului nostru religios. Cum facem un accident vascular cerebral devenim legume și vegetăm ca ele, adică intrăm în normalitate, în normalitatea legumelor care nu și-au conceput niciodată un Dumnezeu sau o mântuire și pe îngerii vegetali aferenți existenței vegetale. Nu poți concepe roșii sau castraveți ori vaci și porci rugându-se unui Dumnezeu al lor care le-a făcut după chipul și asemănarea sa cum cred oamenii despre Creatorul lor.

                       5)

  Noi nu suntem vegetali ; suntem din carne ; dar am auzit că unele organe de porc se potrivesc foarte bine să fie transplantate în noi. Tocmai pentru că suntem din aceeași carne a întregului regn animal și avem același principiu al caracteristicilor cărnii, tocmai de aceea totul e atât de trist în noi ; căci nu poți răbda, privind un om precipitându-se pe tema teologică atât de erudit și pasional pe scena socială, să nu-l despoi de învelișul de piele și să nu vezi ce are în interior, cărnurile acelea crude, realitatea aceea nudă de abator, care toate unite într-o scârboasă și firavă adunare te fac curios cum dintre mațele și cărnurile acelea pline de fecale și sânge cu trombi sau diabet se poate autoemana un suflet candidat la Rai după care Dumnezeu e dependent topit a și-l revendica pentru ocultul scop al Raiului care de aceea a fost creat, pentru a fi populat cu aburul sufletelor noastre, o incredibilă nebuloasă de abur în care Dumnezeu găsește și îi dă un rost, o pace, o izbăvire și o durabilitate pe lumea cealaltă, când n-a putut ori n-a vrut să facă toate aceste beneficii practice pentru cărnurile noastre putred de bolnave și pline de puroi, pe lumea asta.
  Cum să privesc liniștit un om, Creația Lui Dumnezeu și să nu văd ce este de fapt, un veceu ambulant viu îngrijindu-se atât de ineficace să șteargă cu atâta hârtie igienică, bideuri și clisme activitatea scârnavă a colonului ? Cum pot concepe toată realitatea proctologică și coprologică mizerabilă a acestui maț făcut în silă de Dumnezeu în noi, tot ce poate fi mai împuțit și septic în noi, soluție grosieră și mizerabilă găsită de Dumnezeu pentru procesarea energiei și eliminarea reziduurilor pentru funcționarea noastră precară într-o simptomatică a existenței bolnave dintre naștere și moarte ? Colonul, acest organ pus ca o soluție trist de precară de Dumnezeu în noi ca să ne îmbolnăvească cu toxicitatea mizeriei fabricată de propriul organism, împreună cu rectul și anusul sunt instrumente de tortură și de sinucidere subconştientă și inevitabilă. Căci nu putem învinge efectele septice ale colonului, rectului și anusului nici cu toată hârtia igienică, bideurile și clismele din lume. În noi este un veceu viu pus în dilemă care oricum îți aduce căderea sistemului biologic : dacă nu faci nimic, toate resturile de fecale adunate în tine și neeliminate cu anii dintre pliurile colonului intră în putrefacție și corpul absoarbe neavând de ales toată această infecție diluată cu apa ajutătoare pe care o bem în fiecare zi. Iată la microscop și sub reflector boala, răul, infecția și cancerul de care murim și pe care singuri ni-l fabricăm prin program creaționist divin, fiindcă așa a vrut Dumnezeu să ne facă, din carne și din mațe cu fecale, motivul principal pentru care nu putem fi nemuritori și fericiți ca îngerii. Dacă disperați și scârbiți conștientizăm ce fabrică de fecale suntem și curativ începem să facem prea multe clisme stricăm flora intestinală și dăm în hepatită. Cum ai da-o, tot mori cu anus normal sau cu anus contra naturii scos prin burtă după ce doctorii cu arginți îți taie colonul canceros, pe care ți l-a îngăduit Dumnezeu dându-ți o tristă șansă medicală să defechezi prin burtă într-o pungă cu supapă înainte de a muri.
Constatăm astfel o ruptură iremediabilă între carnea noastră și liantul ei sufletul care nu știu cum se simte atât de bine între infecțiile și durerile ei, nu știu de ce ține morțiș sufletul să trăiască în interiorul tragediei medicale a corpului nostru, nu știu cu ce-l ajută seva și sângele nostru plin de sida sau leucemie, nu știu cum poate rezista o viață în aceste traume medicale, pentru ca la urmă s-o șteargă tiptil în Rai uitând totul, toată tragedia cărnii noastre ca să ne lase să murim în pacea bătrâneții agonizante și sclerozate pe patul de spital, să murim atât de molcom și tăcut, atât de insignifiant pentru Univers, într-o zi, odată, bătrâni (dar nu obligatoriu) și bolnavi (sigur !), după pofta ce-a poftit Dumnezeu.
  O, sufletele noastre fericitele, vor scăpa de infernul putrefacției trupurilor noastre de nevoie băgate în atâtea sicrie, căsuțele noastre dragi de veci pe care nu știu de ce nu le iubim cât suntem încă vii, când în schimb ne molipsim cu ura pentru sicrie și pentru moarte, de la sufletul care pleacă cu coada între picioare din șandramaua trupului nostru care pică !
  O, sufletele noastre fericitele care urăsc tragedia vieții și trupului nostru cu toate că de acolo vin și se emană și iubesc toate avide și disperate doar pe Iisus care moare-n fiecare an de Paști spre a se naște de Crăciun, spre bucuria noastră, Doamne-ajută, iar noi, într-un simptomatic dar bun și creștinesc cor extatic religios cădem în transă în fiecare an, ca niște consumatori de etnobotanice, invariabil, neobosiți, neschimbați, și spunem vajnici : Iisus s-a născut... Doamne-ajută...!

                      6)

  Nouă, chiar acum de zilele Crăciunului ne-a murit un prieten în accident de mașină, zdrobit de fiare contorsionate, probabil dacă se ruga mai mult la Iisus veșnicul cu promptitudine și punctualitate născut simbolic în fiecare an de Crăciun și mort de Paști și spunea în fiecare minut, cum spun călugării cei mai aprinși în credință rugăciunea de suflet : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul...", nu murea în accidentul ăla stupid în care o domnișoară superbă, de altfel bună creștină, de 20 de ani, cu un Touareg 4x4 cumpărat cu sudoare din muncă grea și cinstită, a intrat puțin pe contrasens și a sfărâmat puțin țeasta prietenului nostru bun creștin și cu frica Lui Dumnezeu, tocat între fiare ca o carne pentru sarmale de Crăciun...! Doamne-ajută...!
  Iisus s-a născut și anul ăsta, invariabil, precis și la aceeași dată, de peste două mii de ani, falnic și triumfător, iar noi, oile Lui care ne paşte de 2015 ani indirect prin comandă virtuală de la distanța enormă de acolo de unde începe nimicul, paștem aceeași iarbă amară și avem limba verde de clorofila și mătraguna simulacrului nostru de viață, și ochii inexpresivi ca ai oilor, ridicați în de altfel fierbinți rugăciuni în bucuria sărbătorilor de Paști ori de Crăciun... Doamne-ajută...!         Prietene, du-te la doctor, nu vezi că ți-a ieșit o gâlmă sub piele...? O fi cancer, mai știi și tu...? Caută-te, du-te și dă șpagă la doctor, că doctorii noștri care ne trebuiesc atât de mult să ne taie și să ne scoată tumorile, sunt neapărat cu arginți, și nu neapărat din vina lor ci din vina conducătorilor care n-au alocat buget suficient sănătății, că au furat și ei puțin din banul public pentru copilașii lor,  conducători pentru mântuirea cărora la sfânta liturghie preoții cu crucea-n frunte ne îndeamnă pios să ne rugăm, chiar dacă spurcații ne taie în draci salariile. Nu e o problemă astfel că doctorii și vracii noștri sunt cu arginți căci ne rămân, pentru sufletul nostru, singurul care contează pentru credincioşenia noastră, sfinții din cer, ei ne rămân. Iar ei, slavă Domnului sunt doctori fără de arginți și astfel nu mai contează că până la ei murim pe capete de cancerele noastre... Sfinții, doctorii cei fără de arginți din cer au treabă acolo în Rai o grămadă... Perfect...! Acolo ne vom vindeca de cancer. Căci cine mai are în cer nevoie de tratament și chimioterapie...? Dar cine știe, acolo în Rai, poate de atâta mâncare bună și leneveală în hamacele serafice toți fac gută și colesterol și trebuie tratați gratuit bineînțeles..., căci în Cer, cum spuneam, doctorii sunt fără de arginți și banii sunt un nonsens, toți iau de pe rafturi totul gratis, căci asta e minunata lume a Lui Dumnezeu de pe lumea cealaltă pe care n-a vrut să ne-o dea aici și acum lăsându-ne să murim de necesitatea banilor și a medicamentelor și mărfurilor care se strică și expiră pe rafturi... Oricum, în Cer doctorii fără de arginți au treabă de nu mai prididesc și e normal să fie așa, treaba lor este în Cer și nu pe pământ unde-avem atâta nevoie de ei, unde-avem de toate : și cancere și buba neagră cu care ne blestemăm unii pe alții, avem și noroi și stele, și-nchisori și libertate cum spunea poetul Adrian Păunescu și deci toți felcerii Cerului uită și nu le mai stă gândul la nenorociții care mor cu zile și în chinuri prin spitale jalnice, ori părinți de copii, ori copii cu părinți distruși cu toții unii de moartea altora... Noroc că în fiecare spital care se respectă există câte-o troiță, un colțișor de Rai pentru îngenuncheat și de plâns cu lacrimi amare pentru dragii noștri care mor, să le dea Dumnezeu sănătate și lecuire în cer barem... Doamne-ajută...!

                      7)

  Murim într-o veselie de cancer și inimă, călcați de tramvai ca Nicolae Labiş ori tăiați în treizeci de bucăți de tren între firele liniei ferate,  sau spulberați pe zebră de mașini cu șoferi preoți beți cărora li s-a spus la învestire : "vrednic este..." de episcopi prea fericiți. Ce mai contează că pe nevinovatul pieton l-a făcut afiș pe zebră mașina aceea blestemată care l-a călcat și pe el și pe nepoțica lui din căruț pe care tocmai o scosese la plimbare...!? Oricum, acel bebeluș putea să moară mai târziu când mama lui, ducându-se la țară îi prepara laptele praf cu apă din fântână, plină cu nitriți. Murea bebelușul și se înverzea de la nitriții din apă. Dar așa, bine că a murit bebelușul pe trecerea de pietoni, că s-a făcut direct înger. Să vezi ce mai plânsete și răcneli pe mama bebelușului că și-a pierdut și soțul și unica fiică cu care greu a rămas însărcinată și în dureri a născut-o cum a poruncit Domnul...! Și cât se chinuise să rămână gravidă, după atâtea rugăciuni și posturi ținute cu sfințenie...! Ce de rugăciuni și câtă evlavie către Dumnezeu care a ascultat rugile fierbinți și a învrednicit-o pe credincioasă cu un prunc ! De-acum nu va mai putea naște căci i-a spus doctorul obstetrician asta. Iar ca să mai rămână grea de la duhul Sfânt, nici vorbă, cu toate că Dumnezeu a demonstrat că poate lăsa o femeie gravidă doar cu duh sfânt și să rămână și fecioară. Extraordinar ! Buna creștină de-acuma nu mai poate-avea copii că au tăiat-o ăştia de i-au scos ovare, uter și trompe, sâni, tot din ea că făcuse cancer de col uterin,  de ovare și de sâni, i-au tăiat ambii sâni...! "What a wonderful world", ce lume minunată să vezi și să știi așa ceva și câte drame de acestea se petrec fără număr pe lumea minunată creată cu atâta trudă de Dumnezeu...  Și câți bani a dat acea femeie cu uterul, trompele și sânii tăiate, la doctorii cei cu arginți, numai să scape...! Doamne-ajută...!
  Se moare în draci pe-aici pe la noi, nu contează că ești muscă strivită cu pliciul ori om rugător fierbinte Domnului, cu suflet și inimă, cu lacrimi, dureri și temeri, cu sentimente și trăiri...! Pe când în Cer se dansează menuete la balurile din palatele de cleștar ale Raiului, până-n zori... La fel murim cu toții, bicisnici și insignifianți, inutil, precum tot atât de inutil trăirăm... Cine mai are nevoie de bonomia sfinților doctori fără de arginți din Cer când aici ne macină bolile și amarul și ne mănâncă musca de vii pe paturile spitalelor din care doctorii și asistentele au plecat pe salarii mai bune în lumi civilizate iar tu mori singur în spital ridicându-te cu perfuzii la mâini să te duci la baie, cazi pe gresia din baia spitalului și îți sfărâmi țeasta scăpând astfel mai repede de tumoarea malignă din creier. Ce dacă sunt toate aceste mizerii cărora Dumnezeu le-a zis viață ? Noi căutăm bucuroși înspre Dumnezeu care ne privește din cer melancolic și romantic cu ochii umezi văzând cum în durerile cancerului și de suferință ni se înnoadă lacrimile și sângele în barbă, cu salarii și pensii tăiate, furați la vot, dați afară de la servici, în șomaj sau plecați afară, sclavi pe plantația spaniolă de căpșuni, sau dați afară din casă, executați silit cu mobilă și copii scoși afară pe scările blocului...? Dar în fiecare an de Paști sau de Crăciun noi spunem extatici într-o frenezie religioasă : "Paște fericit, sau Crăciun fericit...! Doamne-ajută...!" Și-acest genocid nu se mai termină iar universul cât e el de infinit prinde a se infecta și e în pericol de moarte de la acest gunoi, de la această infecție de care Dumnezeu a fost mândru creând-o, numind-o Opera Sa de căpătâi.
  Se geme mult când doare cancerul de care mori, numai morfina te mai liniștește nițel și nici aceea până la capăt că boala, celulele canceroase, virușii se pun capră pe tine și sug, sug, se hrănesc tot mai copios din tine, mulțumind Lui Dumnezeu pentru carnea ta fragedă, pâinea lor cea de toate zilele, carnea ta canceroasă... Ce genial, cum a dat Dumnezeu tuturor ceva să mănânce, și țânțarilor și muștelor să te mănânce de viu când gol ești uns cu miere și ești legat de un cactus în deșert de teroriști religioși fundamentalişti care te țin ostatic până într-o zi când îți taie gâtul în direct când statul nu dă doi bani pe tine să te răscumpere...! Ce plan genial a avut Dumnezeu ca tuturor să dea ceva de mâncare, hienelor să mănânce de vii antilopele gnu din câmpia Serengeti, bolilor să roadă din tine copios, și nu se moare astfel de foame în univers dacă ești îndelung rugător și răbdător ca Iov ori sărac ca Lazăr, ori bacterie și virus fără minte...! Că nu contează..., totul e să crezi... Doamne-ajută...! Pentru ajutor ne rugăm noi, pentru sănătate, spor în casă și iertarea păcatelor când ne călcăm în picioare la cozile de sărbătorile Sfintelor Moaște ori să luăm lumină de Înviere și să luăm apă sfințită din butoaiele de la biserica Izvorul Tămăduirii... Și dacă se îndură Domnul și de noi, suntem norocoși pentru a noastră mântuire... N-ați privit câinii cum tremură la injecție, cu ochii oblici și pioşi, mari și injectați de groaza necunoscutului...? Așa trăim și noi toată viața, dârdâind să nu fim dați de-a valma focului veșnic de hotărârea irevocabilă a Judecătorului Suprem la Înfricoşătoarea Judecată, un Judecător cu miliarde de dosare, să nu uităm și de extratereștri și lumile lor, că și ei sunt caprele Domnului, dacă noi suntem oile Lui, pe care le paşte pe planete îndepărtate la milioane de ani lumină de noi... Un Judecător este Domnul, cu miliarde de dosare de mântuire la subsoară, care cu drept de recurs, care definitive și irevocabile, un Judecător prea aglomerat încât de aceea tremurăm ca și câinii, au nu ne va arunca Domnul dintr-o scăpare divină, cu atâta treabă, în focul gheenei cel nestins pe vecie...? Noi aici pe pământ,  de această groază a morții, și ca o frondă între înfricoșații muritori ce suntem, am abolit pedeapsa cu moartea... În Cer, după ce Domnul, spintecând vidul interstelar cu degetul Său,  dă cu degetul în jos, plin de inele divine cât niște sori de mari, după ce face semn în jos, nu mai ai nici o șansă..., ești pierdut, ești condamnat pe veci la MOARTE și la iad... Iar tu, condamnatul la moarte de Domnul, trebuie să spui eroic și demn ca un gladiator Domnului : " Robul ce va muri aici și acum pentru tine, te salută Doamne " Nimic nu-L va mângâia pe Dumnezeu mai mult în orgoliul Său de a fi Șef peste voința și dezastrul nostru.

                        8)

  Să mori pentru Dumnezeu și să fii condamnat la iad e drept pentru că ți s-a spus să nu păcătuiești. Pentru ce să-ți pară rău de vei fi aruncat de Dumnezeu în focul Gheenei când în Cer nu există erori judiciare fie Domnul cât de obosit și plictisit, Judecător pensionar bătrân și supraîncărcat cu atâtea dosare ale noastre, dar dacă Domnul nu vrea să delege pe nimeni, El neavând cum să iasă la pensie, ce să facem...? Ne rugăm unui Dumnezeu Judecător al nostru suprem, bătrân cât lumea și cât universul, care nu vrea să iasă la pensie astfel că noi bucuroși vom zice mulțumesc pentru toate, ori de-o trebui ca menajere în cel mai bun caz să spălăm veșnic de smoală la fund, că se murdăresc mereu, pe plozii diavolilor din Gheena, ori de vom fi condamnați la fericire, bunăstare și lene veșnică, să veșnicim în plăcere într-un orgasm continuu de nirvana în cluburile cele mai selecte din Rai... Nimic obositor nu trebuie să faci acolo în Rai... Totul e relaxant, rafinat, nici mușchii nu ne vor mai fi de folos, vom înțepeni uneori poate în hamacele din Rai de atâta lene, dar cum ne-om foi, va trebui să ne mișcăm totuși, să nu înțepenim de-atâta bine, pe şest să ne mișcăm să nu i se pară Domnului cumva că-i ieșim din cuvânt, să nu i se năzare că păcătuim cu voie ori fără voie Judecătorului Suprem, ori vreunui Sergent de-al Lui pus de planton să ne vegheze cu ochiul sever, de dormim ori nu în prânzul mare, de ne masturbăm ori nu sub păturile din cazărmi ori prin wc-urile Raiului, să ne vegheze veșnic în Rai cum și ce facem, cum și ce păcătuim și lenevim, cum și ce ne distrăm și relaxăm după poruncile și muncile de rupere de oase ce le-om primi acolo bucuroși în Rai... Ce fericire să nu faci nimic în Cer, ci cel mult să cânți ode de slavă, spre disperarea unor sfinți poate care vor arunca după tine cu ce-apucă, enervați că îi plictisești cu aceiași psalmi și isonuri, de-o veșnicie, că de plictiseală și tu nu mai pui sentiment, ci cânți mecanic în Rai, cu voce ori afon, ode de bucurie serafice, când nimeni avizat nu le-aude măcar, Domnul fiind veșnic plecat la muncă la Tribunalul de pe lângă Înalta Lui Curte, judecând, judecând, judecând..., condamnând vajnic și neobosit la Rai sau la iad, niciodată terminând programul, veșnic la post, că nimeni, niciodată nu va apuca să-L vadă pe Dumnezeu la pensie și să nu fie judecat cu aceeași baghetă magică cu care pe toți muritorii îi va damna Dumnezeu ori la usturimea suferințelor iadului ori la orgasmele deliciilor din Rai... Că de ești dat în Rai ca sfinții sporiți, prima dată ai un orgasm, dar mult mai profund, evident, dar un orgasm și o nirvana spirituale, ce credeați ? După aceea cică în Rai mai sunt de trăit de vreo șaptezeci de ori câte șapte senzații din astea, care de care mai înnebunitor de plăcute... Pe când, de ești condamnat la iad când te plesnește Domnul cu biciuşca Lui Sfântă peste ochi pentru pârdalnicul de rău ce-ai fost, calculează și tu, înmulțește și tu o cumplită durere de măsea cu o mie și pune în inima ta amărâtă să sufere atâta chin și amar, ca să vezi cum e în iad... De asta oamenii se bucură atât de deliciile și splendorile Raiului... De asta tânjesc toți pe-un capăt să se ducă La Domnul unde-i bine și sunt orgasme și nirvane pe ramuri să le culegi, că mere nu mai sunt ioc, merii sunt cu merele stricate căzute pe jos, nu mai ia nimeni de frică... De groaza morții și veșnicia ei, de urâtul acesta, de această imensă rușine ce-o pățim de murim pe cale și cu zile și în chinuri și suferințe, toți vor la Domnul unde-i bine, nu-i întristare și nici suspin și totu-i verde... Toți vor să-și ia revanșa și coaja de pâine uscată și mucegăită dar unsă cu fericire paradisiacă din popota Raiului, și să exulte de extaz și bucurie în Cer după nenorocirile de le-au trăit în viață, ori puține și sălcii bucurii pământene. Că de ți-a plăcut să trăiești în viață, normal că îți rânjește mustața sperând că așijderi de-o fi și-n Cer... Gurmanzii vor mânca toată ziua, vor mânca, își vor băga degetul pe gât, vor borî, își vor linge din nou voma de pe jos de pe gresia restaurantului paradisiac și iarăși vor mânca alte și alte bunătăți paradisiace pline de grăsimi și chiar de vor face colesterol, nu se vor îngrășa, vor avea o siluetă de invidiat ; săracii se vor sătura și ei de ciozvârtele începute și aruncate de sfinți rotofei și rumeni, pe sub masă ; urâții, leproșii și buboşii vor fi sărutați pe gură pătimaș și totuși platonic când de Dumnezeu însuși, iar când El este plecat, de amoreze sfinte nurlii și vor fi drăgostiți de acestea cum n-au fost ei în viața lor, în platonice și spirituale gemete eterne de plăcere ; hoții sau criminalii, (nu toți, doar unii mai bogați și interlopi ca și la noi aici pe pământ) vor fi scăpați pe bacșiș gras de chinurile iadului de corupți sfinți ce vor mai face câte-o furăciune din buzunarele doldora de bunătăți și diamante de plăceri ale Îngerilor Cerului. Toți în Rai o vor duce oricum bine când toți în mod regulat după rugăciunile pioase și smerite ce le aduc Domnului, așteaptă și vor o repetare și desăvârșire a vieții ce avutără de trăit aici pe pământ...

                       9)

  De ce oameni, înălțați capul atât de insolent și sus către Rai să-L tulburați pe Dumnezeu cu visurile voastre meschine și venale...? De ce oameni nu visați pe pământ ca în Cer și nu vedeți în fiecare semen de-al vostru un adevărat Dumnezeu pe care să-l respectați și cinstiți, și cu care să fiți buni și blânzi și altruiști și mărinimoşi și cu inima plină de dragoste cum vreți s-o aveți pentru Dumnezeu, un nimeni inevident atât de drag omenirii...? De ce oameni, omorâți în chinuri un semen de-al vostru nevinovat care nu v-a făcut nimic, iar pe Dumnezeu care e plauzibil chiar să vă damneze la iad și să vă omoare numai pentru că v-a sunat mobilul în biserică ori ați fluierat din greșeală acolo îl priviți ori cu o bucurie ori prea mare, ori cu o ură prea mică, niciodată suficiente pentru tot ce aveți de tras în viață din vina voastră, ori a Lui Dumnezeu care v-a condamnat la acest univers și cel puțin e coautor, e vinovat moral de ordinul dat de a apărea viața voastră cu greșeli de voie sau fără de voie, neputincioasă oricum standardelor irecuperabil inumane divine ? De ce oameni n-ați făcut Raiul pe pământ și nu vreți să trăiți aici așijderi și în aceeași manieră cinstită și dreaptă ca în Rai, nefiind nevoie decât de un om, de primul dintre voi care să se înscrie voluntar și să probeze și încerce dreptatea, bunătatea și sfințenia pe propria piele aici și acum și fără de dorință de răsplată căci chiar asta ne cere Dumnezeu și nu ne-ar cere expres să vrem s-o facem abia în Rai...? Era timp, era vreme destulă de 2015 ani de când s-a născut Iisus ca prin faptele voastre bune să-L fi convins pe Iisus să rămână aici pe pământ ca și conducător al nostru, nemaifiind nevoie să alegem președinți nepotriviți sau susținuți de foști politicieni și guvernanți corupți. Să fi făcut astfel, oameni buni încât să-L convingeți pe Iisus să nu mai moară inutil pe cruce și să nu mai plece inutil într-un Rai steril și neverosimil ci să rămână alături de noi, să-L fi invitat și rugat din suflet să rămână, să ne facă o lume și o viață de vis, precum în Cer așa și pe pământ ! Că sigur rămânea Iisus, aici printre noi și alături de durerile noastre dacă erați buni, drepți, cinstiți și blânzi precum El. Și nu mică v-ar fi fost mirarea când la bunele referințe ale Lui Iisus pentru voi, Dumnezeu Însuși s-ar fi hotărât să vină să locuiască în mijlocul vostru, da, la bloc ca și voi la confort 2, la etajul 4 debranşat de la încălzirea centrală, de la apa curentă și de la gaze și cu acoperișul prin care plouă, cu ligheane puse în apartamentul Său sfânt ca să adune picăturile de ploaie, în 25-30 mp., căci mai bun Mareșal ca Dumnezeu care să coboare camaradereşte în tranșeele noastre pline de sânge și noroi și să mănânce alături de oameni, soldații lui, aceeași fasole înghețată din gamelele turtite de război, mai bun ca un astfel de Dumnezeu nu veți găsi, oricât ați căuta în cer și pe pământ, Doamne-ajută ! Dumnezeu este un popular Mareșal care e în stare să doarmă în tranșee cu soldații Lui și să mănânce conserve expirate cu soldații Lui, căci Dumnezeu n-are nevoie de confort și comoditate. El însuși e confortul... Confortul minților și sufletelor voastre leneșe și fără de caracter oameni ce sunteți, căci jinduiți în Cer ceea ce nu vreți să faceți pe pământ cu nici un chip chiar de vă stă în putere căci stați cu mintea numai la lumea cealaltă... Puteați să eradicați toate bolile... Să găsiți remedii, medicamente, poțiuni.  Puteați să vă numiți tineri și să vă simțiți sănătoși până la 89 de ani bând toată viața în loc de rachiu și bere, bitter suedez ori ceai amar de pelin, iar ficatul vostru dansa de plăcere și sănătate... Cu toate ierburile pământului, bând ceaiurile amare, în loc de băuturile industriale canceroase, rezultat al visurilor culinare paradisiace cu care se ocupă omenirea puteai rezista mai mult ; deveneai adolescent abia la 120 de ani, iar la 147 trăiai prima iubire și primul amor cu iubita ta tânără de 145 de ani, cu nici un fir cărunt în cosițele ei... Mureai când erai bătrân, abia la 298 de ani, căci atât trăiau oamenii primordiali ai vechiului testament, începând cu Matusalem după cum știți din Sfânta Scriptură. Deci Dumnezeu ne-a dat un model. Nouă ne-a stat gândul numai la Rai și la lumea cealaltă. În loc să facem greva vieții și a morții ca să-L forțăm pe Dumnezeu să vină pe pământ să elimine degringolada și criza noastră, prin religia noastră noi am statuat că El trebuie să locuiască musai în Cer și în Rai pentru folosul nostru postum. N-am vrut să trăim aici și acum, n-am ieșit în răzmerițe cu pancarte și lozinci pe străzi să manifestăm Domnului pentru aducerea cazarmamentului din Rai pe pământ. Ne-am adunăm smeriți în fiecare an de Paști să luăm lumină la Înviere și să fim mulțumiți cu rămânerea definitivă a Lui Dumnezeu în Cer să ne dea întâlnire acolo când bucuroși l-om privi emoționați cu orbitele goale ale craniului după moarte. Noi n-am vrut Raiul pe pământ când oamenii de știință găseau ce să ne dea de mâncare să trăim sănătos și fără E-uri, medicii mai vârtos ar fi lucrat la sănătățile noastre, bolile demult le-ar fi concediat, să se ducă-n bejenie în iad să mănânce pe diavoli de cancer... Ați fi trăit oameni, trei veacuri de bucurie a vieții dacă ați fi vrut să faceți Raiul pe pământ...! Așa, neinspirați, ați alungat Raiul și pe Dumnezeu în cer și ați făcut iadul pe pământ când le puteați avea pe toate cele bune aici, și să-L votați pe Iisus ca Prim Ministru, iar pe Dumnezeu ca Rege. I-ați speriat și alungat cu relele voastre și ei s-au dus sus în Cer și în mințile voastre unde mai au o șansă la existență, unde erau să se ducă...? Rugați-vă cu lacrimi de sânge la Dumnezeu și la Iisus și chemați-i să se-ntoarcă pe pământ, să trăiască printre voi, să fiți și voi la fel de buni ca Ei, dar așa tare mă tem că rugându-vă la Ei tot cu-aceleaşi vanităţi, mofturi și hachițe ca pân-acum, să nu cumva ca Dumnezeu sau Iisus să fi respins apelurile voastre enervați și plictisiți, iar voi să tot vorbiți în gol cu Dumnezeu și Iisus la telefoanele Lor închise de mai bine de 2015 ani, visând bicisnici la Raiul din Cer, risipind definitiv șansa unică și irepetabilă de a face cu mânuțele voastre Raiul pe pământ.

CUM E SĂ-I IUBEŞTI PE TOȚI ( REACTUALIZAT)

64) CUM E SĂ-I IUBEŞTI PE TOȚI (REACTUALIZAT)

                     1)

  Dacă împarți 1 la 7 miliarde îți dă 0,000.000.000.143. Atât va rămâne din tine, o bucățică infimă de carne și de suflet de dat fiecăruia dacă ai putea să te împarți la toți, să iubești pe toată lumea, pe toți oamenii acestui pământ, așa cum o face Dumnezeu împărțindu-se și dedicându-se altruist tuturor cu atâta ambiție și osârdie. Nu poți să-i iubești pe toți oricât ai vrea ; n-ar mai rămâne nimic din tine. Să fii un singur om, să-i iubești pe toți cum și-a propus programatic Dumnezeu cu o inimă gigantică, să ai grijă de toți cum singur a plănuit Dumnezeu să-și ia această sarcină pe cap, să-i aperi pe toți, să le dai spor în casă și sănătate, să tresari în somn pentru toți ca un părinte pentru copilul său când i se întâmplă fiecăruia câte un necaz, să plângi pentru toți când mor pe-un capăt toți pe rând din cei 7 miliarde de oameni ai acestui pământ pe care ai vrea să-i iubești, cum îi iubește și cum plânge Dumnezeu pentru toți și cum face tot posibilul să ne salveze, să ne scoată virtual din ghearele morții definitive și din iad, când în realitate suntem morți sadea, morți de la groapă care nu se mai dezgroapă. Iată, Dumnezeu face totul pentru noi să ne salveze, să ne salveze sufletele, să ne salveze mofturile, fasoanele și nimicurile care suntem, făcând toate aceste lucruri bune și salvatoare pentru noi încât Dumnezeu prin toată treaba cu care e investit de univers pentru a ne fi de folos și alături El e gestionarul de serviciu al tuturor nimicurilor care suntem și face și El atât cât poate să ne scoată din ghearele neființei și ale neantului, insolită pretenție a umanității încât să faci toate aceste lucruri pentru ea e peste puterile omenești și numai Dumnezeu mai are o soluție bună pentru noi și suntem mândri că avem acest noroc : norocul de a muri și a o termina odată pentru totdeauna cu toată această chestiune practică a simțurilor vii, o cacealma prin care niște extratereștri din univers numiți oameni sunt escrocați la modul practic de bucuria și înțelesul unui profit al existenței lor, dându-li-se în schimb afundarea și turmentarea dulce și mângâietoare a visului searbăd al lumii alegorice și vieții de apoi... Te apucă râsul și plânsul imaginându-ți niște extratereștri de aiurea din acest univers visând la o lume a lor de apoi, neapărat mai bună, proba clară că lumea în care-au fost aruncați dintâi de Creatorul lor e un rebut în toată regula, un loc al schingiuirii, oprimării și genocidului cosmic. Ce e Opera Lui Dumnezeu dacă nu un lagăr de concentrare în care trebuie să faci penitență până la moartea ce devine o salvare ? Nu sunteți de acord cu această teorie ? Atunci trebuie să fiți de acord că dacă lumea nu e un măcel în care Dumnezeu asistă și zâmbește satisfăcut, ea, lumea e un căcat foarte natural și normal în care un Dumnezeu al excelenței nu are nici un amestec ci numai evoluția biologică a speciilor și dura selecție naturală a lor care elimină în draci perdanții slabi și nefericiți și lasă numai campionii să se dezvolte și triumfe. Toată literatura și arta, toată lirica și religia nu înseamnă decât plânsul unor specimene handicapate care nu rezistă competiției eliminatorii a selecției naturale a speciilor și ca efect varsă lacrimi de durere alinându-şi suferințele în fanteziile visurilor unei lumi de rezervă numită lumea de apoi. Aici, în acest ocean de fantezie a lumii de apoi se varsă și capătă o soluție fiecare firicel de izvor de suflet omenesc încât lumea cealaltă e o imensă ciorbă de suflete amestecate cu tot felul de arome date de mărunțișurile, ighemonicoanele, pretențiile, vanitățile și nimicurile vieții fiecărui credincios. Numai Dumnezeu mai poate rezista unui asemenea aflux de culme a capriciului absolut al tuturor visurilor paradisiace cu care poate agasa creatura pe un Creator.

                       2)

  Ar fi imposibil omenește să porți în suflet așa o iubire mare de dat tuturor cum poate Dumnezeu să ne dea, e imposibil să verși atâtea oceane de lacrimi de plâns pentru toți, atâta blândețe și tandrețe de împărțit tuturor cum a plâns și a suferit însuși Iisus pe cruce pentru mântuirea tuturor... N-ar mai rămâne nimic din tine dacă te-ai dărui cu iubire tuturor, te-ai dezintegra dacă ai vrea să fii ca Dumnezeu și să-i iubești, să-i salvezi și aperi pe toți de necazuri, boli, metehne și duhurile rele ale iadului. La Dumnezeu totul e însă posibil. El e Atotputernic. A luat El grija tuturor oamenilor : să-i iubească, să le poarte El de grijă, să-i plângă și judece când or muri, apoi să-i mântuiască și astfel să le ofere locul și culcușul cald în Rai... Ce ușurare pentru omenire că nu trebuie să-și mai poarte singură de grijă pentru chestiunile ultime și capitale, lăsând totul, și naștere și nuntă, și iubire, și ură, și hrană, și bătrânețe, și boli, și moarte pe mâinile Lui Dumnezeu, să ni le gestioneze El cum știe mai bine... Că drept să spun, de asta nici nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă și pentru câte griji are pe cap și-şi face pentru noi, asta fiind, curios lucru,  specialitatea Sa predilectă în acest univers infinit cu atâtea alte mistere și chestiuni serioase, complicate, inimaginabile și tulburătoare pentru mințile noastre limitate... Înscriindu-se voluntar în predilecta opțiune a gestionării destinelor noastre efemere, nu-L putem decât compătimi pe Dumnezeu care a ales să se plafoneze ocupându-se și cheltuindu-şi timpul cu atâta mărunțiș, adică să-și sacrifice orice alt rost cosmic mai important pentru a se ocupa erudit de nimicnicia și mizeria efemerității noastre. Să-și piardă Dumnezeu timpul și rostul ca să fie totdeauna bun, apt și prompt pregătit pentru drămuirea existențelor de efemeride care suntem mi se pare o pierdere și o inutilitate nu numai pentru Dumnezeu dar și pentru univers. Să fii un Demiurg și să alegi plafonarea și ratarea carierei divine doar ca să te ocupi de oameni, niște cărnuri adunate, întâmplătoare și efemere, vulnerabile, și să te ocupi ca Demiurg de mofturile lor prețioase, ale acestor adunături de celule,  mi se pare puțin verosimil și util vreunui scop cosmic rațional. Astfel că nu-L putem invidia pe Dumnezeu pentru beneficiul nul pe care l-a acumulat creând un pământ de noroaie, niște microbi, niște oameni denumiți robi ai Săi și un Rai și un iad în care să ne împingă pe toți inexorabil ca pe cadavre în gropi comune pentru împlinirea poftei Sale insațiabile cosmice de gestionar de cadavre și colecționar reparator de suflete. Din această relație a oamenilor cu Dumnezeu, câștigul și beneficiul e numai de partea Lui. Făcându-şi reclamă unui concept generic că-i poate iubi pe toți, toată omenirea e sedusă de acest gest steril. Numai dintr-o reclamă Dumnezeu poate beneficia de respectul, prețuirea și dragostea tuturor iar nouă, celor vii ne ajunge iubirea ce visăm noi că ne-o poartă Dumnezeu. Este suficientă atâta iubire. Noi, pentru diversitate ne ocupăm îndeobște cu ura și cu crima. Și Dumnezeu ne privește de sus și ne iubește. Noi, întreaga rasă umană nu mai avem cum să avem timp de iubire căci întreaga iubire e la Dumnezeu adică niciunde și nicăieri, adică tocmai de aceea ne urâm și disprețuim de moarte între noi ca indivizi, când fiecare trebuie și e musai să ne așteptăm că lesne poate veni o zi când un dușman, semen de-al nostru, creatură a Lui Dumnezeu care e iubită atât de mult de El, ne va prinde, ne va pune cuțitul neascuțit la beregată și ținându-ne de păr ne va hârcâi cuțitul la gât să ne taie beregata cu cuțitul tocit, ca să ne chinuie mai mult râzând și delectându-se de sângele cu care-i vom împroşca fața... Asta e lumea Lui Dumnezeu și astea sunt creaturile criminale rezultate din îndeletnicirile cosmice ale Lui Dumnezeu care nu a răbdat să stea locului pitit după neant și a făcut lumea noastră de criminali și bestii și de inocenți prigoniți nevinovați. 

                     3)

  Iată, vine Dumnezeu și spune în evanghelii să ne iubim dușmanul, să-i întoarcem și obrazul celălalt la pălmuit și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Aceste îndemnuri pacifiste au fost cu cap scrise în cronici antice romane de politruci ai sistemului social roman de atunci apoi toată această filozofie socială s-a copiat erudit în evanghelii de către Josephus Mathias, trecut în evanghelii ca Iosif din Arimateea, cronicar al războaielor romano evreiești, el însuși conducător evreu care și-a trădat neamul ca să trăiască bine la curtea cezarilor care l-au și botezat cu numele de familie al împăratului, Flavius, spunându-i Josephus Flavius. Astfel, el a făcut politica Romei, îmbiind pe evrei la pace și blocându-le terapeutic posibilitatea răzmeriței prin speculația scrierilor mesianice pe placul lor pentru a calma spiritul de altfel rebel și militarist al poporului evreu împilat de romani, popor evreu care voia cu tot dinadisul să-i alunge pe cotropitorii romani de pe pământurile lor cucerite de romani. E genial cum au reușit romanii să tranchilizeze revolta poporului evreu manipulându-i religios și dându-le astfel îndemnurile pacifiste din evangheliile mesianice, spunându-le că va veni un Mesia blând și drept din rândul lor, prezentat ca Iisus, care va mântui și elibera poporul evreu. Mai târziu, după ce și-au atins scopul politic, romanii au legiferat în stilul lor bine cunoscut în senat că Mesia, deci Dumnezeu este chiar Împăratul, adică la vremea aceea Titus Flavius, fiul lui Vespasian Flavius, fost general al lui Nero. De acolo a rămas expresia, trecută inteligent în evanghelii pentru a prosti, supune și calma pe evrei, "iată, va veni fiul omului" , drept Mesia evreu prezentat în evanghelii, după care când a venit ziua potrivită pentru romani, Mesia, fiul omului a fost prezentat de romani ca fiind cine altul decât însuși împăratul, Titus, fiul lui Vespasian, prostindu-i definitiv pe evrei, după ce i-au calmat și liniștit cu îndemnurile pacifiste din evanghelii. Astfel, Mesia evreilor, Iisus, trecut în evanghelii ca un om pacifist, drept, bun, care alina, tămăduia, făcea minuni, cutreiera prin lume cu ucenicii Săi să facă cunoscută pacea și Cuvântul Domnului, prin puterea exemplului Său acest Mesia a fost eficace inspirativ pentru poporul evreu iar prin toate acestea acest popor a fost sedat moral religios să nu se mai răscoale. Având un popor supus și calmat prin religie a fost astfel pregătit terenul pentru a fi uzurpat acest Mesia, Iisus, prin hotărâre în senatul roman, la momentul potrivit, și înlocuit cu Titus Flavius, fiul omului, adică fiul lui Vespasian, uns cezar de armată după sinuciderea lui Nero. Adevărată lecție de manipulare romană care a cucerit perfid poporul evreu prin evangheliile pacifiste cu eroul principal Mesia Iisus așijderi prezentat ca un miel blând, astfel că de atunci manipularea ne antrenează și pe noi în valul ei îmbietor când ni se spune să ne iubim dușmanul împilator ca pe noi înșine și să-i întoarcem și celălalt obraz și să-i iertăm de șaptezeci de ori câte șapte.

                        4)

  Nu din noi înșine ni se trage bunătatea și iubirea, ci dintr-o manipulare antică romană cu scop strict politic și practic potrivit politicii romane și necesității vremii lor. Îndemnul de a-i iubi pe toți, de a te supune stăpânirii, de a te ruga pentru mântuirea conducătorilor, formule care se spun și astăzi de preoți la sfintele liturghii, din vechea manipulare romană a ideilor prin evangheliile antice oficiale ne vine. Au mai fost evanghelii, au mai fost scrieri împotriva stăpânirii romane pe care romanii le-au ars pe toate iar pe scriitorii disidenți, romani sau evrei, cezarii i-au executat pe toți. Evangheliile care nu au convenit au fost arse. Tot ce a scăpat au fost evangheliile de la Marea Moartă care au stat două mii de ani în peșteră ascunse de tăvălugul și dictatura romană și au fost descoperite de căutătorii de comori în zilele noastre. Nu se poate concepe astfel că adevărul istoric se află doar în patru evanghelii rămase oficial în vigoare, tolerate și convenite de romani ca și punctul de vedere oficial,  care nu au putut înrobi și manipula definitiv pe evrei, disidenții lăsând măcar niște documente ascunse și niște adevăruri supărătoare pentru romani pe vremea aceea, trecute pe papirusuri și prin evanghelii neoficiale unde se spune că Însuși Iisus ar fi avut frați și surori și că a fost căsătorit cu Maria din orașul Magdala cu care a avut o fată și că după moartea Lui Iisus Maria Magdalena s-a retras cu copilul de frica prigoanei creștinilor, prin Franța de azi, iar fata Lui Iisus și a Magdalenei a avut și ea la rândul ei urmași și urmași până în ziua de azi, astfel că nu știm dacă nu cumva unul dintre noi nu ne tragem prin arborele genealogic, însuși din sângele Lui Iisus. Și acestea pot fi manipulări, văzute dintr-o parte. Părerea oficială încetățenită încă de la romani este în oglindă o manipulare pe de cealaltă parte. Între două manipulări mai degrabă nu e de preferat nici una. Deci nu pentru că mi-a zis Dumnezeu în evangheliile oficiale să nu omor, înșel, ucid, fur, etc nu fac eu aceste lucruri barbare ci pentru că din bunul meu simț de om eliberat de manipularea religioasă cu care erau speculați evreii antici și până în ziua de azi, simt că nu vreau, nu pot și nu trebuie să fac așa ceva, să fiu rău și să fac barbarii. Nu pentru că mi-a zis Dumnezeu să-mi iubesc aproapele aș face-o, ci pentru că așa simt eu că e frumos. A iubi pe toată lumea e o utopie siropoasă când trebuie să realizezi că în lumea asta, vrei, nu vrei,  sunt dușmani, și dușmani de moarte ce sunt pregătiți în tot ceasul să te elimine veseli și cu o floare la ureche pentru că așa vor ei. Dacă ei, dușmanii nu te vor, tu de ce i-ai vrea ? Lasă-L pe Dumnezeu să-și bată inutil și ineficace capul cu ei și răutatea încuibată în fibra lor biologică, astfel încât silit de trista realitate trebuie să te mărginești să iubești pe cât mai puțini oameni ca să rămână ceva din inima ta de dat puținilor prieteni care merită dragostea ta. Astfel nu are cum să-mi mai pară rău că mie-mi rămân atât de puțini de iubit și prețuit pe lume când aș vrea să-i iubesc pe toți ca și Dumnezeu... Să-i iubesc pe toți fără ca ei să știe și fără ca ei să vrea, să le inspir impulsul să fie buni, drepți și blânzi ca Dumnezeu, să devină toți pui de Dumnezeu, să iubească pacea, dreptatea, să aducă Raiul pe pământ și astfel să facă o concurență eficace și acerbă Raiului din Cer, să-L facă pe acela inutil și insolvabil și să-L aducă la faliment, lucru pentru care Dumnezeu nu s-ar supăra foarte poate, rămânând în funcție și activ Raiul de pe pământ și noi, oamenii cuminți de care Dumnezeu ar avea să se ocupe bucuros iar obiectul muncii Sale să rămână intact. Iată ce chin și dorință mortală și inoportună mi-a pus Dumnezeu în suflet : să vreau să-i iubesc și prețuiesc pe toți, să le cânt în strună și să le spun că sunt buni și frumoși, oricât ar fi de hâzi și spurcați. Oricât m-aş strădui, nu pot și poate nu e cazul să-i iubesc și prețuiesc pe toți, căci poate nici nu se merită, e treaba Lui Dumnezeu să iubească și să tămăduiască tot mucegaiul și bubele, răutățile și hibele noastre dacă tot s-a declarat doctorul plenipotențiar și universal, atotputernic al tuturor. Mie unuia, doar atât, un suflet sau două, sau trei, sau patru, atât mi-a dat în schimb voie Dumnezeu să iubesc, restul luându-şi pentru El. Ah, scapără sufletul meu de ciudă că Dumnezeu a luat totul, toate stările depline de fericire și nouă ne-a lăsat doar drojdia iluziilor și prejudecăților noastre, doar ura viscerală dintre noi și dorința malefică de a ne elimina și învinge unii pe alții, de la cel mai cuminte mod al competițiilor sportive și jocurilor și până la modul serios al războaielor... A dori să fii învingător, pentru fiecare din noi e un impuls lăuntric și necugetat ce vine din instinctul biologic animal brut al conservării speciilor în care fiecare individ caută să-l suprime pe celălalt și să calce pe existența celuilalt pentru ca să-și conserve și întrețină astfel propria siguranță și bunăstare, propria necesitate și plăcere. Din legile Lui Dumnezeu vine această represiune reciprocă între indivizi, de la Dumnezeu am moștenit această stare beligerantă a intereselor particulare antagonice ale indivizilor care face ca selecția naturală să facă ordine și să elimine pe cei slabi după pravilele Lui Dumnezeu în acest colț de univers din Calea Lactee. Nu a iubi e imboldul și starea lăuntrică naturală a fiecăruia, nu din Rai venim cu năravurile noastre, ci din iad venim și într-acolo ne îndreptăm imperturbabil. Ori nu ne îndreptăm nicăieri și e doar o iluzie a binelui cât și a răului, a animalelor religioase ce suntem. A iubi rămâne un ideal relativ. Căci omul iubește fie destul de puțin, fie destul de mult, niciodată înțelept și cu măsură cum vrea Dumnezeu, înțelepciunea și rațiunea neavând nimic de-a face cu iubirea în standardele noastre utopice. Plictisit de aceste standarde ale noastre în care nu crede, Dumnezeu ne-a lăsat cu iubirea noastră cu tot să ne spălăm pe cap cu ea dacă tot ne mângâiem cu această deșertăciune. Să nu uităm de gelozia divină care clocotește poruncitor decretând să nu iubești nimic mai mult și mai pătimaș decât pe Dumnezeu. Dumnezeu te lasă să-ți faci de cap, să te întreci cu gluma în iubirile lumești ca să-ți dea nota de plată și să te taxeze la sfârșit drept păcătos potrivit geloziei Sale. Și pe mine mă taxează Dumnezeu drept necugetat în intensitatea dorinței mele de a iubi. A uitat însă Dumnezeu, lasându-mi atât de puțini de iubit, să-mi modifice și intensitatea iubirii din sufletul meu, doritoare și aptă să-i fi iubit pe toți cum inima-mi dorea. Eu nu pot iubi normal pe cineva, ci infinit ca și Dumnezeu, total și până la lacrimi... Și tu, și tu, și tu, și tu, prieteni dragi și draga mea familie, v-ați pus viața-n pericol în calea iubirii mele năvalnice, căci v-aş putea iubi până la lacrimi, pe fiecare cu o inimă cât pentru 7 miliarde de oameni. Noroc că voi mă protejati și mă ajutați să nu deviez și să nu mă îmbolnăvesc de atâta iubire... Cel mai bine și sănătos e să iei iubirea în porții mici, înghițitură cu înghițitură așa cum mă povățuiți voi... Cât de multă dreptate aveți în sfaturile voastre de oameni cu scaun la cap... Voi nu îmi dați voie să vă iubesc dumnezeiește cum o face Dumnezeu. Voi îmi permiteți să vă iubesc ponderat, uman și cu măsură de frica geloziei proverbiale a Lui Dumnezeu care are ochi și la spate și vede tot și care nu iartă trădarea și faptul că ați mai face loc în inima voastră și pentru altcineva, pentru vreo iubire lumească. Atât trebuie să iubești oamenii, puțin și cu grijă ca să nu tulburi capriciul Lui Dumnezeu de a vrea să fie Amantul Suprem. Nici să aștepți prea multă iubire de la oameni iarăși nu se cade căci din nou tulburi amorul propriu al Lui Dumnezeu care are să-ți ofere toată iubirea de care ai nevoie. De aceea eu nu mă supăr ori de mă iubiți, ori de mă urâți oameni buni. Nu mă puteți nici iubi, nici urî mai profund ca Dumnezeu care odată m-a iubit atât de mult când m-a creat pentru ca apoi prin moștenirea păcatului originar să mă urască visceral și să mă damneze la suferință în locația pământului, o antecameră a iadului, începând cu primii mei strămoși, Adam și Eva. Nici unul dintre voi nu mă poate condamna mai cu temei la iad și suferință mai mult ca Dumnezeu în economia Sa intransigentă, severă, barbară și represivă. Când pentru aproape tot ce faci în lumea asta riști să păcătuiești la tot pasul potrivit canoanelor religioase inumane ale Lui Dumnezeu, când starea normală a oamenilor creați de Dumnezeu la adresa ta e starea de ură și dispreț,  rămâne unica și firava consolare de a visa inutil și frumos despre cum e să-i iubești pe toți așa cum o face Dumnezeu cu o inimă mare cât neantul și cât vidul.

DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT (REACTUALIZAT)

65) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT (REACTUALIZAT)
                       1)

  Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Domnul măcar schițând în toată cariera și veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună... Dumnezeu nu râde, nu e vesel și nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu știe șah, fotbal, cărți, table, nu știe să meargă pe bicicletă și nici să înoate, nu îi place să se ducă nici la mare în vacanță și nici la munte iarna să schieze. Lui Dumnezeu nu îi place nimic, putând spune că îi displace tot ce le place oamenilor. Dar Dumnezeu nu vede niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru confortul Său interior, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii ; cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi,  pentru păcatele noastre...?
 
                      2)

  Toți ar trebui să plângem și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind precum chipul și asemănarea Sa trebuie musai să plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit și toată scârba de care și El e scârbit... Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea Sa nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA sau NEFERICIREA, și în măreția Sa nu face din asta nici o bucurie dar nici un capăt de țară din marea-i tristețe nemângâiată. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai...? Vrem sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Atunci în Rai ce mai vrem...? O..., vrem un repetir, asta vrem dragii de noi...! Cam mult pentru puterile și voința noastră de acum căci Raiul se plătește cu moartea și e ciudat că nimeni nu vrea să moară, toți vor să trăiască chiar și un hârb de viață amar oricât ar fi Raiul de tentant. Bunul simț îi îndeamnă pe toți să țină cu dinții la viața asta mizerabilă dar sigură mai vârtos decât la cea viitoare onirică și alegorică. Pentru o fracțiune de secundă, ținând direct și febril la acest dramatism al vieții care măcar e evident și palpabil, toți sunt realiști și necredincioși amânând chestiunea postumă într-o eventuală ulterioară probabilitate a ei. Ca să nu irite Cerul și pe Dumnezeu, toți își revin imediat și îi aduc Lui Dumnezeu cuvenitul respect și condescendență. Chiar și așa, dacă ai ști că mâine te duci în Rai tot nu poți renunța atât de lesne la mizeria și lacrimile vieții care sunt ale tale, mereu și incontestabil ale tale și accesibile. Dumnezeu așteaptă mizeria ta și durerea vieții tale să se desăvârșească, să te îmbolnăvești și să mori, apoi te ia la El bucuros că te-ai copt pentru moarte, că și-a făcut experimentul și ambiția creaționistă cu tine.

                       3)
 
  Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, noi cum putem avea nedelicatețea să fim mai exuberanți și veseli pe această lume, doritori și dependenți de nevoia fericire și să râdem de plăceri și voluptăți ca nebunul satului, și cum putem avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează a fi trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi această durere... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar deplina iertare a Lui Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu, și ce-i mângâietor nu-i mângâietor când ochiul plâns și trist al Lui Dumnezeu bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă de tine cu hohote și lacrimi de râs, să râdă de tine și infinitul deşart de fericire și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos, de aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră" , cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările căințele și mizeria noastră...!

                       4)

  În tot amarul vieții noastre nu putem numai să fim triști ; ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. E terapeutic pentru noi, de aceea Dumnezeu știe și tace. Acceptă cu greu clipa noastră oficială intimă de relaxare și plăcere. E pauza de masă pe care boierul o acceptă plictisit sclavilor de pe plantația de bumbac. Oricum, pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Ni-l tolerează cu silă și greață. Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Bleahh...!  Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, îi ies transpirații reci pe frunte de ele și vomită după colț când Dumnezeu știm că nu are cum să aibă carne ci e doar un abur sau o iluzie roză, fină, dulce, parfumată. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu Lui Dumnezeu căci e o senzație trupească intolerabilă pentru răbdarea și eticheta Lui Dumnezeu care știm bine că deși e bărbat, totuși nu are sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Toate plăcerile oamenilor sunt scârbe pentru Dumnezeu, de aceea orgasmul, Dumnezeu l-a dat doar oamenilor însă pentru cu totul altceva : Exclusiv, ca în cazul tuturor exemplarelor biologice, mamifere sau nu, să fie motivați să se înmulțească. Pentru că există orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? Cum altfel să se termine actul lor sexual ? E explicabil asta când toate ființele prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. De aia le place și fac totul să se împerecheze, ceea ce-i face să se simtă bine, nu ? Ce avem noi mai presus ca dobitoacele de a fost nevoie să fim numiți oameni, să fim creația preferată a Lui Dumnezeu și să ni se dea credința și niște suflete aspirante la Rai ? La fel ca dobitoacele ne împerechem prin copulație și ejaculăm, juisăm ceea ce și animalele fac la nivelul lor bestial. La ce bun atâta ocol prin viața complicată și sofisticată de oameni dacă tot trebuie să murim ca dobitoacele în horcăieli agonizante ? Plăcerea sexuală nu e un calmant pentru a uita aceste agonii viitoare și nu e un dar de la Dumnezeu. E o chestiune practică pentru tot regnul animal, nu numai pentru oameni, când orice râmă hermafrodită putem presupune că are dat de la Dumnezeu în actul ei de înmulțire un orgasm și niște țipete de amor râmesc pentru a împlini porunca Domnului doar așa, că a vrut El, având toți și toate acest beneficiu al plăcerii sexuale în scontare, să ne înmulțim și să umplem pământul, oamenii cu oameni pe fața pământului, râmele cu râme în pământ. Nu din datorie și conștiință creștinească catadicsesc oamenii să se înmulțească împlinind porunca Domnului de a umple pământul, ca dovadă că l-au suprapopulat și asta cu anumite rele consecințe ; ci oamenii se înmulțesc motivați că Dumnezeu le-a dat plăcerea sexuală ținându-se de nas să nu vomite făcându-ne atâta favor, când planul Lui Dumnezeu pentru noi e să fim finalmente eunuci,  pudibonzi și castrați căci altfel plăcerile carnale ne îndeamnă la sex, iar sexul la sodomii iar toate duhurile bune și sfinții Raiului sunt atât de geloase când văd că toată carnea face sex și ei nu.
  Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea ființelor sfinte e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue intrinseci, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor sexuale carnale umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea văzând în ea doar un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și simțire, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit,  pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital în interes culinar. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa și având această surpriză și cadou, toate ființele au purces în draci să se înmulțească... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe, pentru ele nu contează așa cum și pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă tandrețea noastră, amorul nostru, dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul : "DANIELA" Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi bârsane din turma credincioșilor și robilor Săi și ați făcut o sumă de păcate. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi și vă va muri, căci Dumnezeu care vă iubește nu puteți spune sec că vă omoară, ci trebuie să spuneți dulce și plini de respect că vă moare... Apoi, după ce v-a omorât sau v-a murit cum se spune mai dulce și cu condescendență,  dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

                       5)

  Dând cu bagheta Sa divină în stânga și în dreapta în univers, Dumnezeu își manifestă exclusivist și neoprit atotputernicia având ambiția de a ne face cu forța spectatori ai atotputerniciei Sale. Ce suntem noi dacă nu niște spectatori siderați, speriați,  părtași fără voie și întâmplători la acest eveniment megaloman și film de groază al atotputerniciei Lui Dumnezeu în exercițiul puterii Sale, un eveniment lipsit de sens și care provoacă firavei noastre vieți un neajuns cu atât mai mare, cinic și umilitor cu cât încăpățânarea Lui Dumnezeu de a fi totul deși e nimic, e un capriciu toxic al Lui Dumnezeu, iremediabil și ireversibil. Tot ce-a atins cu aripa duhului sfânt Dumnezeu, a început a avea neajunsuri și probleme. Dacă Dumnezeu ar fi dat minte și suflet buruienilor conform ambiției creaționiste cu care ne-a onorat pe noi, acestea, buruienile ar fi început să se îmbolnăvească de cancer vegetal și să moară în agonie ca noi, simțind că au un suflet și mărturisind o credință, visând la Raiul și Dumnezeul buruienilor, rugându-se cu lacrimi verzi de clorofilă pe patul de spital pentru mântuirea vegetală. Soarta sângeroasă a oamenilor pe pământul pe care i-a surghiunit Dumnezeu din Rai nu e cel mai dramatic genocid social cosmic din univers. Stai să vezi ce soartă ar fi avut plantele dacă Dumnezeu s-ar fi amestecat atât de insolit în destinul lor vegetal... Cum noi oamenii vărsăm râuri de lacrimi și sânge într-o viață de amar, plantele ar fi vărsat râuri de clorofilă sub ochii Lui Dumnezeu care inutil mai plânge și e nefericit pentru că singur și-a făcut-o și Lui și nouă prin ambiția deșartă de-a se juca cu noi, cu tot și cu toate în acest trist univers plin de asteroizi, supernove și găuri negre.