A fi cel mai prost dintre destepti

Fiecare om prin definitie e prost in felul lui. Starea normala a unui om simplu nu e starea de inteligenta, de excelenta, de genialitate, nu mai vorbesc de sfintenie, caci aceasta apartine doar alesilor lui Dumnezeu, desi in invataturile Domnului se scrie ca "fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor va fi imparatia cerurilor". Astfel incat a fi prost nu-i o nefericire si un handicap insurmontabil ci mai degraba un beneficiu de care ai parte inconstient , involuntar si gratuit in startul si goana nebuna dupa aur pentru dobandirea fericirii, linistii, pacii eterne si mantuirii ca unica solutie in univers pentru om. A fi prost e in firea umana, e normal si benefic dar nu oricum. Caci fericit deplin vei fi daca esti prost numai cand nu stii ca esti prost. In momentul cand prinzi de veste ca esti prost, pierzi totul: fericirea, linistea, tot, si devii un perdant: in fapt, un prost si mai mare. Eu unul recunosc ca am prins de veste ca sunt si eu cumva un prost ca muritor de rand. Dar pentru asta sunt pierdut. A sti ca esti prost nu inseamna a fi un prost autentic si copt si nu poti fi pe placul Lui Dumnezeu. Caci prostia constienta e de fapt o desteptaciune oculta, bolnava, care da de banuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru rabdarea, etica si valorile Lui Dumnezeu, cand acesta ne-a interzis in fapt sa gandim, sa fim destepti, adica sa gustam din pomul cunoasterii binelui si raului... Ce-au castigat Adam si Eva dac-au mancat din pomul cunoasterii...? Au devenit destepti si au vazut de fapt ca sunt goi si pentru asta stiti ce-au patit, si odata cu ei si noi, o intreaga omenire, dezmosteniti si surghiuniti din vina altora din patria Raiului. Ca la armata, ororile instructiei soldatilor racani le suferim toti pentru unul si unul pentru toti. Toti pentru Adam si Eva, toti pentru prostia acestor antici barbari, ignoranti, analfabeti care nu stiau sa se iscaleasca pentru ca n-aveau nevoie, aveau totul pe gratis de la Domnul, astfel fiind totalmente iresponsabili in actiunile lor, dovada ca si-au taiat singuri din radacina norocul si ne-au molipsit si pe noi de prostia si ghinionul lor. Dumnezeu a creat intai un barbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare facand natangiile si greseala ce-au facut acesti primi oameni, n-ajungi sa conchizi c-au fost facuti de Domnul din cel mai prost si ieftin lut, cand era atata aur, nichel si diamant in maruntaiele pamantului...? Si ne-a pus in gura si noua Domnul dinti de os care se cariaza si te dor de-nnebunesti, cand era atata crom si nichel ori platina sau bazalt tare si rezistent in adancuri... Nu stiu de ce, dar parca Domnul intentionat ne-a facut atat de lesne defectabili si inapti a suporta cumsecade si tenace vicisitudinile vietii... Nu ne-a facut Dumnezeu destepti si intelepti ci precum pe Adam ne-a facut, trebuind sa fim prosti si cuminti, adica in optica Domnului buni, drepti si cinstiti. Asa trebuia sa ramanem, fara mandrie si fara ambitii desarte, fara patimi si vanitati, imuni de orice pacate, ambitii si nelegiuiri... Sa fi fost prosti dar buni, ignoranti de elita dar drepti, intr-o lume dreapta in care nu mai gaseai criminali si hoti, si nu mai era nevoie de procurori, judecatori, perceptori, jandarmi, avocati si puscarii. Iata astfel cum reiese intelepciunea si planul genial, primordiale, ale Domnului pentru om, sa fi ramas prosti sadea dar buni la inima si copti pentru buna placere a Lui Dumnezeu... In maleficele noastre eforturi am vrut sa fim destepti, sa gandim, sa simtim, sa iubim si nu ponderat si cuminte ca prostii ci navalnic si malign ca patimasii. Am vrut sa evoluam, sa progresam, sa ne civilizam, sa acumulam, sa fim rapace si venali, sa avem, sa speram si sa visam, sa iubim navalnic, sa juisam si sa avem tabieturi, voluptati si orgasme tulburatoare si iacata c-am dat-o-n gard cu bafta noastra caci ni s-au dovedit malefice si daunatoare atatea ighemoniconuri si deziderate caci cu ele am devenit rÁãi, carcotasi, vanitosi, mandri si spurcati, hoti, violatori si sodomisti, asasini ai propriei specii, stricatori ai operei Lui Dumnezeu... Ferice de ramaneam simpli, buni si prosti cum Dumnezeu ne-a facut si ne-a vrut. Caci omul bun e omul prost, asa am vazut noi ca e-n viata, iar noi ne-am facut destepti si rÁãi, pe scarba Lui Dumnezeu... Eu unul am inteles aceasta mahnire a Lui Dumnezeu si de aceea vreau sus si tare sa fiu cel mai prost, cel mai autist si cel mai simplu, asemeni Adamului abia nascut din lut galben, ca sa fiu cel mai bun si bine primit inaintea Domnului... Dar ce ma fac, ca Satan si-a bagat coada si m-a facut sa fiu un prost care vede asta, care e constient de prostia lui..., un prost neautentic si un prost care nu mai e de soi. Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca sa fiu prost, caci am vanitatea si dezideratul de-a vrea sa fiu macar cel mai destept dintre prosti... Nu-i o prostie si o ingamfare asta...? Caci mai cumsecade era sa fiu cel mai prost dintre prosti ca sa fiu copt si bun pentru Dumnezeu, sa poata lucra El in mine dupa bunul plac, sa nu intampine nici o ambitie desarta de-a mea si a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine si cu mine dupa cum i-a fost planul si voia pentru toti oamenii caci adevarat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul... As fi vrut mai degraba sa fiu cu creierul gol si spalat inaintea Lui Dumnezeu ca El sa-mi poata induce adanc si fara oprelisti starea Sa de sfintenie si bunatate... Nu mai pot fi, Doamne facut bun de tine, caci in loc sa fi ramas prost gol golu£ , eu am stricat intreg CD-ul arzand pe el o cat de mica impresie si idee ca n-as fi detot prost ci oleaca macar inteligent, sau macar cel mai destept dintre prosti... Amara si perdanta ambitie cand la Dumnezeu sistemul de valori e altul si-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albus de ou care aluneca si s-a dus... Doamne fa-ma prost din nou..., dupa cum ti-a fost voia dintai cu Adamul, caci Tu m-ai vrut prost si bun, precum si "tara ne vrea prosti" si calmi, (citat dintr-o piesa a trupei TAXI). N-ai cum si de ce si nu trebuie sa fii pe pamant cel mai destept din cei mai destepti si nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumosi. Doar duhurile bune, sfintii, ingerii, Iisus si Dumnezeu pot fi geniali si cei mai destepti si buni din cei mai buni. Si n-ai cum sa fii cel mai prost si pacatos, cel mai rau si urat din cei mai prosti, urati si rai... Doar duhurile rele, diavolul si Satan au aceste "calitati" si nimeni nu i-ar intrece vreodata, nici cel mai prost, pacatos ori rau om... Pentru oameni sunt rezervate in ordine urmatoarele doua categorii de optiuni si n-au de ales, omeneste nu poti mai mult decat sa vrei, modest, sa fii cel mai destept dintre prosti, ori dupa gust, si culmea modestiei, cel mai prost dintre destepti. Dar si asa, nu stii care-i valoarea mai mare sa te reprezinte. Caci sa fii cel mai prost inseamna sa fii pe podium pe locul intai in prostie. Ori daca esti pe locul doi in prostie inseamna ca ai medalia de argint deci esti un pic mai destept decat prostul de pe locul intai. Cel medaliat cu bronz dintre prosti e si mai luminat si destept, paradoxal, decat ceilalti prosti medaliati de pe podium... Cel de pe ultimul loc al prostilor e de fapt cel mai destept si castigat dupa logica, acum intelegeti de ce ne-a facut si ne-a vrut initial Dumnezeu prosti...? Ca sa fim astfel cei mai castigati, cei mai destepti si cei mai buni, cei mai drepti si cei mai blanzi, cei mai apti pentru Rai... Caci in Rai nu sunt destepti de drept, nu sunt genii si somitati, nu sunt ierarhii si mariri. Doar Dumnezeu e cel mai destept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare si drept. Bucurati-va cand va face cineva prost caci e o onoare, asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru ca e cel mai Destept si Bun din cei mai buni Áîi are la inima pe cei mai prosti si mai putin fuduli, Dumnezeu fiind gelos si mandru si nu suporta nici o competitie din partea oricui s-ar crede destept si independent de cultul personalitatii Sale, care se cheama credinta deci iubire neconditionata divina... De aceea sunt atat de trist ca asemeni majoritatii oamenilor sunt si eu prost dar fudul si n-as mai vrea sa fiu asa. As vrea sa fiu un prost si un bicisnic cat mai umil si complet, ca sa pot si eu spera o farama de coaja de mantuire cum sperati voi toti, si cei prosti si cei geniali, si cei mai acatarii decat mine care il iubiti pe Domnul cu asupra de masura... Atatia oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligenta rara, pe care-i asculti cu gura cascata cata cultura si cata expertiza au in tot si-n toate... Ei se pricep in toate si putine mai sunt pe lume lucruri la care sa n-aiba un raspuns si o opinie competenta... Nu poti sa nu admiri un jurnalist ca C.T.Popescu, cu niste comentarii atat de lustruite si pertinente, originale si simpatice..., nu poti sa nu ridici palaria in fata unui monument de cultura ca poetul C.V.Tudor, nu poti sa nu regreti mari disparuti ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu sau altii si altii pe care eu de prost ce sunt cum va spuneam, nici nu-i stiu si nici n-am auzit vreodata de ei. Nu ma pot compara nici pe departe eu cu acesti titani, cu aceste minti luminate, cu toti sfintii parinti, fetzele bisericesti, sporiti in credinta si morala, avangarda omenirii si reprezentantii ei de soi. Dar nu sunt trist pentru asta si pentru ca eu sunt atat de ratacit in ignoranta mea fata de ei... O ascunsa si delicioasa bucurie si liniste ma cuprinde cand stiu ca toti se inseala, toti desteptii si geniile lumii, toti invatatii, toti teologii, toti cei sporiti intru religiozitate si ale ei stralucite conduite... Simt cu fervoare in prostia mea independenta si perfect libera de orice artificiale prejudecati ale drumului drept si normal in care toti sunt angajati, ca toti sunt intr-o totala eroare si numai eu simt ca am dreptate, acolo in mocirla mea de prostie. Toti se inseala, incredibil in inteligenta lor si astfel eu exult de liniste si mandrie vazand absurdul si grotescul teatrului tuturor, in ce eroare colcaie toti sau aproape toti in etica vietii si conduitei lor. Caci etica vietii si normalitatea ei se intemeiaza strict pe o autosuficienta atitudine religioasa, de la inceputurile lumii si pana in ziua de azi si inca doua mii de ani de-acum incolo. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasa o indispensabila habitudine si o lege a firii, a carnii. Si pentru ca s-a constatat ca aceasta carne se strica si volatilizeaza in sordida mizerie a mortii, aceasta scarba si oroare toti oamenii normali, si cei destepti, si geniile si idiotii cu o minima frica de necunoscut si-o neutralizeaza printr-o stralucita si linistitoare terapeutica: Religiozitatea, adica respectul si piosenia fata de un Dumnezeu milos si salvator care te elibereaza de dureroasa angoasa a disparitiei , inacceptabile firii umane intru neant. Nu puteam sa fim oameni limitati fizic cat si psihic si nu ne puteam permite sa nu gasim o solutie convenabila si linistitoare pentru vidul rece si intransigent ce ne succede inexorabil. Oamenii cultiva copios comoditatea in viata , relaxarea si confortul... De ce n-ar incerca si in moarte o astfel de polita de asigurare care sa neutralizeze inconvenabila senzatie a disconfortului sentimentului mortii ca accident insurmontabil...? E insuportabil firii umane sa stii ca mori definitiv, complet si fara nici o compensatie adusa inimii tremurand de frica de moarte, de volatilizare intru nimic. Oamenii nu accepta sa dispara atat de ieftin ca un pui mancat cu mujdei de usturoi si care astfel dispare ineficient sie insusi, atat ca trup cat si ca suflet... Nici o oratanie nu are nici un suflet, asa cred oamenii, chiar daca o doare si pe ea carnea cand Áîi tai gatul si-o mananci cu mujdei si mamaliguta... Doar oamenii cred ca au un suflet autointitulat ales si privilegiat, chiar daca trupul are aceleasi dureri in fata macelului, cu ale oricarui alt mamifer care defecheaza la fel ca noi... Privilegiati in viata, era musai sa fim privilegiati si mult mai egali si in fata mortii fata de tot regnul care moare si se descompune dupa aceeasi formula chimica, gazduind aceiasi viermi si aceeasi sordida putrezire in bezna pamantului... Credinta intr-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rau presentiment si disconfort al mortii precise si universal valabila ca si o axioma matematica... In definitiv avem dreptul si libertatea sa sorbim in inghitituri mici si regulate acest decoct si potiune a credintei care ne face bine, acest bitter suedez care ne tamaduieste de orice vatamatura, si de moartea ca vatamatura suprema... Si fiindca nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducandu-L din cel mai indepartat colt al universului aici in inimile noastre, util pentru noi si doar pentru noi si credinta noastra, necercetand si nesondand niciodata in sfanta-I constiinta sa fi vazut daca si El vrea sau nu avea si alte treburi mai importante prin univers de la care l-am rapit egoisti si iresponsabili doar pentru noi si credinta noastra... Dumnezeul nostru e doar al nostru si e proprietatea noastra autoatribuita de la care nu renuntam odata cu capul si cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care Áîi fura mortii suprema bucurie si voluptate de-a ne extermina deplin si unilateral, era cu neputinta sa nu fie insusit si iubit de oameni cu o plenara si adanca recunostinta. Cum sa nu iubesti pe cel ce te scoate din nisipurile miscatoare ale dezastrului existential si -ti sterge fruntea transpirata de febra fricii de necunoscut...? Cum sa nu-L slavesti pe Dumnezeu ce-ti pune cu succes in operatia mantuirii o grefa reusita peste carnea arsa a inimii distrusa de incendiul fricii de moarte si intuneric al nefiintei...? Numai animalele nu-nteleg ca vrei sa le administrezi un medicament si te musca daca nu le tranchilizezi. Oamenii inteleg medicamentul cu care ne trateaza Dumnezeu, de aceea il iubesc si slavesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum si pana-n veac. Credinta e buna si e medicamentul suprem pentru muritorul de rand. Cultura si civilizatia actuala sunt tributare prin excelenta credintei si religiei cu tot ce deriva din aceasta practica: fundamentalismul si intoleranta. Intotdeauna un credincios va spune: cine nu e cu Dumnezeu e impotriva Lui, exact cum sta scris in invataturile biblie care cultiva acest antic si salbatic concept maniheist. Oamenii credinciosi sunt prin urmare asijderi de intoleranti si obscuri in simtiri: Cine nu e cu ei si convingerile lor e impotriva lor. Originea razboaielor lumii are la baza salbaticia oculta a intolerantei religioase care include prin definitie aceasta anomalie si boala nevindecabila a firii umane. Frica de moarte genereaza o convingeree religioasa inalienabila. Credinciosul uraste visceral moartea, deci uraste asemeni si pe cei ce sovaie a-i recunoaste medicamentul adecvat, credinta. E ceva firesc sa fie asa. Nu poti fi bun in ochii oamenilor decat daca ai in tine cuibarit morbul si stafilococul credintei si religiei. Nu poti fi uman si nu valorezi nimc daca nu esti virusat de prejudecatile valorilor religioase. Altfel colcai in eroare si eretism potrivit parerii comune si esti pierdut, esti malefic si prietenul diavolului, al raului, nu faci parte din casta normala a oamenilor buni, esti pierdut, esti demn de a fi dispretuit si urat de moarte. Ti se dau si incontestabile argumente si invataturi: Ti se spune ca daca nu exista Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar daca acesta exista, si ai tagaduit credinta, ai pierdut totul. O exemplara si meschina polita de asigurare care se uzeaza plenar de salbaticul infricosat religios. Si poti sa spui ca n-are dreptate...? In fata fricii universale omenesti fata de stihiile naturii credinta si religia sunt cel mai la indemana remediu, sunt solutia ideala atat pentru omul preistoric, antic, cat si pentru omul contemporan, dar si pentru omul viitorului, avand a vorbi inca doua trei mii de ani de Dumnezeu si medicamentul ce-L reprezinta El pentru omul constient. Privind si mai in viitor, nu stiu ce se va intampla cu umanitatea si spiritul religios peste zece mii de ani. Banuiesc ca evolutia mintii si spiritului uman vor gasi altceva, sub stringenta realitatilor curente ale viitorului ca solutie pertinenta pentru gestionarea problemelor sufletului uman si a conduitei de viata a omului secolului 121 , adica in anul 12013. Nu pot sa cred ca si atunci anii se vor numara tot de la Iisus, un erou al vechiului popor evreu, si ca nu se va gasi sub presiunea timpului un alt sistem de numerotare, fie ca va mai fi nevoie sau nu de asa ceva. Si nu pot sa cred ca omenirea nu-si va gasi un sistem de valori adecvat viitorului si va continua sa-si exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia actuala, o istorie a conduitelor unui popor antic, poporul iudeu, cu eroii ei, cu moravurile inerente vremurilor antice, cultivate cu atata scrupulozitate pana in ziua de azi. Nu pot sa cred in involutia speciei umane atat de evidenta incat nici dupa doua mii de ani nu a gasit un sistem de valori adecvat momentului si-si intemeiaza viata pe morala, conduita si teoriile ce-au avut niste oameni antici, in cazul crestinismului stramosii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezatorul si mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile si filozofia lor care ne tine de cald pana azi. Atat de mare a fost robia si prigoana romana fata de poporul antic evreu, incat a fost nevoie de un Iisus revolutionar care cu geniul si sfintenia Sa sa elibereze spiritul uman de sub impilare si jug si sa-l transporte in teritoriul salvator al transcendentei, in Rai, alaturi de Tatal ceresc, caci pe pamant, sub jugul roman era de neconceput a se trai. Mai bine sa urmezi un Iisus, care-ti oferea cel putin o salvare sigura si singura de conceput, in Rai cu Creatorul Universului. Daca lumea s-ar fi facut cumva buna mai era nevoie de aceasta plapuma a sperantelor, credinta si religia, contra durerilor omenesti insurmontabile ale vietii...? Omenirea intotdeauna a fost pe picior de razboi, a fost rea si malefica cu ea insasi incat solutia Iisus a ramas atat de actuala in decursul intregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decat povestea unor crime. Istoria trecuta este povestea unor crime. Istoria prezenta este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Fata de aceasta dezagreabila impresie, si acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a ramas tributara Lui Dumnezeu si Lui Iisus, singurele fiinte bune din Univers in care poti avea incredere ca te vor elibera din mizeria degradarii si a mortii in dureri. Astfel incat Biblia nu mai trebuie revizuita. E suficient c-a facut-o Iisus odata in vechiul testament si noua oamenilor ne-a placut tare mult asa... Si acum vorbim in cadrul adunarilor noastre religioase de Isac si de Avraam, de personaje antice, de istoriile lor de-atunci, de morala si credinta lor, incat e cu neputinta a le nega si a cere Lui Dumnezeu sa ne reveleze o alta constiinta religioasa adecvata a momentului, a contemporaneitatii. Nu se poate asa ceva... Suntem tributari antichitatii si momentelor de-atunci de cand n-am mai evoluat moralmente, complacandu-ne in valorile religioase ce-am mostenit. Astazi adevarul si dreptatea e la oamenii destepti, la oamenii cu frica de Dumnezeu tributari si ei aceleiasi credinte neevoluate din antica si salbatica istorie. Sa stai si sa privesti o lume intreaga innamolita iremediabil in acest handicap te umple de-o adanca multumire dulce si amara ca macar tu nu te inseli in liota si vacarmul tuturor desteptilor lumii care oricand iti pot da o lectie de care nu mai ai nevoie. Caci ai ales sa fii prost doar pentru a nu te insela chiar daca poti avea sau nu dreptate. A nu te insela e mai dulce si suportabil decat ingamfarea ca esti destept si detii monopolul adevarului, fie el si religios. Mai bine sa ramai prost si simplu decat sa te indoctrinezi cu un adevar insondabil, cu picioare de lut si gaunos si cu mandria bolnava de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea si credinta intr-un Dumnezeu convenabil. Astfel, nici eu nu sunt sigur, dar simt ca toti pe-un capat se-nseala si traiesc inca intr-o lume antica si simptomatic neevoluata in civica uzantelor religioase ale momentului. Ma topesc de suferinta si dezgust in aceasta singuratate si in acest surghiun al spiritului obscurantist contemporan dar tot e mai dulce decat sa m-amestec in barbarele si salbaticele moravuri ale lumii care nu s-au cizelat in atata istorie si tocmai ce le-am amintit ca roade ca un cancer in spiritul umanitatii de azi. Astfel n-am decat sa constat cu stupoare ca toti se-nseala, stiu ca toti se-nseala. Ii privesc ca pe niste manechine fara viata, iar in mine viata fierbe dar o ponderez, intr-o lume care si-a proiectat trairea si viata vesnica nu pe lumea asta ci pe cealalta. Il amintesc aici pe Emil Cioran care intr-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea ca a umblat toata viata singur si modest pe cararile umilintei simtind cum se inseala absolut toata lumea, iar el, in singuratatea lui, simtind neajunsul de a se fi nascut al tuturor, stia, sconta, simtea, pe culmile disperarii lui, ca macar el are dreptate, iar toti ceilalti, cu totul, genii, somitati si destepti se zbat intr-o monumentala si inexorabila eroare. A te crede cel mai prost dintre destepti, ori cel mai destept dintre prosti tot e mai bun si onorabil decat sa subscrii mandriei dreptei credinte ce molipseste omenirea de azi, omul religios, bun si frumos, pe placul si pofta Lui Dumnezeu, pe care il descrie atat de graitor ilustrul filozof Dan Puric in elocinta sa...

"Nu de moarte m-am cutremurat ci de vesnicia ei"

STAREA NORMALA A OMULUI VIU Starea normala a omului este starea de boala, de moarte, de declin si distrugere inexorabila. Ar trebui totusi sa fim mandri ca putem muri intr-o zi, ca putem sa disparem, sa raposam, si nu oricum, ci putred de bolnavi, experimentand in sfarsit cea mai tulburatoare si eroica, ultima senzatie de neagra si completa voluptate a suferintei, care, in marea-i si sfanta genialitate si bunatate Dumnezeu ne-a harazit-o tuturor. Omul care moare, e prin excelenta un adevarat erou, un erou fara voie, dar care Dumnezeu are grija sa ne onoreze implacabil cu acest blazon al mortii, al declinului absolut pe care il poate experimenta o entitate, organica sau nu, in imensitatea acestui rece si negru univers. Si sorii dispar, si galaxiile, planetele, extraterestrii si tot, indiferent ce-ar fi si unde-ar fi. Caci pentru toata materia acestui univers starea normala prin eternitatea ei e starea de disparitie, de explozie si dezagregare in elementele componente. Insa nici o supernova, fiind explozia si disparitia unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastra, a orcarui om viu, cu disparitia noastra de un dramatism si complexitate inegalabile in univers. Caci noi stim ca murim, stim dinainte ce ni se va intampla, nici o planeta nu stie ca va fi lovita intr-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi stim ca murim si ca suferim pentru asta si prin asta traim cea mai cumplita strepezeala a simturilor gratie cadoului otravit ce ni l-a daruit Dumnezeu, constiinta de sine si inteligenta. Stim ca ne vom imbolnavi si vom muri si orice forma ar avea bucuria sarmanei noastre vieti, ea ne e urzicata de scontarea mizerabilului sfarsit in care naufragiem irecuperabil si abrupt cand nici nu ne asteptam, neputand trai aceasta decadere decat cu o inerenta scarba de neimpacat. Avem in minte valori in care credem, simtaminte de netagaduit avem in inima si nu putem lua nimic cu noi cand murim, infinitul sentimentelor noastre, toate isi intrerup brusc functionarea si temeiul, nu putem conserva nimic, totul in noi se intrerupe brusc oricat de bine si frumos ar functiona, ca un motor de masina facut zob de circumstanta rece si hâda a unui accident inopinat. Acul vitezometrului inimii noastre intotdeauna va indica viteza maxima dupa accidentul nefericit al mortii, oricum, pe toti ne surprinde moartea cu viteza legala a inimii depasita, tot ce-a fost frumos in noi se volatilizeaza abrupt si nu putem pune o incheiere si o remizare a eului nostru fara dezagreabila perceptie ca ni se intampla o nedreptate, ca o pana de curent intr-un cinematograf, in protestele inutile ale spectatorilor. Cu toate fiintele a fost Dumnezeu generos, mai putin noi oamenii carora ne-a dat tristetea insolubila a sentimentului mortii ca solutie sine qua non pentru lungul nasului nostru hotarata transant de Domnul bun si milostiv. Si mai erau un milion de solutii mai elegante si umane pentru noi cu care Domnul n-a catadixit sa ne onoreze in plenipotentiala-i competenta. Macar sa nu fi stiut ca murim, ca porcii si gainile, ca vitele din abator rumegand paiele aruncate dinainte, si tot am fi fost mai fericiti. Otrava perceptiei mortii ca datorie lucreaza si pustieste in noi sentimentul linistit al vietii, angoasa unei boli care ne va rapune in groaznice dureri ne face irespirabila viata si improprie orice bucurie a ei. Muscam din viata ca dintr-un mar plin de viermi si scuipam in sinea noastra dumicatul dulce si amar de la viermii mortii care ni se insinueaza in simturi si perceptii cu atata tupeu si hotarare. Nu putem trai deplin de grija mortii si nu putem muri impacati fara ciuda si ura ca nu ne putem pastra cei doi banuti ai vietii, ni se baga mana in buzunar cu japca si ni se ia barbar si aceasta saracie fara a ni se da nici o despagubire ci platim cu doi banuti ai vietii de chin si boala trebuind sa semnam in alb polita vietii viitoare si vesnice, fericirea unei existente eterogene care e cel mai ieftin si demodat cadou dintre infinitele posibilitati din care Dumnezeu ne-a dezmostenit inexorabil. Doar boala si moarte pentru noi, fericire eterna si extaz complet pentru duhurile cerului, alesi ai Domnului. Si-a pastrat Domnul viata vesnica pentru El, mi se pare corect, doar Stefan cel Mare si Mihai Viteazul porneau calare in fruntea ostilor cu palosul sfartecand dusmanii, infruntand pericolul mortii stupide, boierii de azi, care se respecta, impreuna cu Dumnezeu nevrand sa riste grozavia si mizeria mortii data doar pentru prostime, pentru noi, pacatosii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trait atat de dramatic sentimentul mortii, si scarba de-a coborî in iad cu moartea pre moarte calcand, Domnul s-a tinut departe de aceste grozavii, lasand cancerul si moartea doar pentru nevolnicii de noi, nevrand ca Maresal al cerurilor sa coboare in transee cu noi oamenii si sa manance din gamela ca noi aceeasi fasole in zeama lunga. Domnul se respecta si niciodata nu va coborî printre noi in atmosfera noastra toxica, preferand sa trimita la doua mii de ani odata printre noi cate un Mantuitor ca sa nu ni se acreasca detot de aceasta viata si sa nu-L uitam cumva vreodata si cat de mult ne-a iubit pe noi oamenii... Asa ca relaxati-va, oameni buni, fiti mandri ca puteti muri intr-o zi, batrani si bolnavi, ori tineri si cu zile, e voia Domnului ce trebuie iubita, deci iubiti-o si fiti demni in fata mortii si a plutonului de executie a lui Dumnezeu, cand se va trage, ridicati-va palaria si strigati cu demnitatea unui maresal Antonescu, impuscat de comunisti :"Traiasca poporul roman", "Traiasca viata!". Si iubiti-L pe Dumnezeu, ca toate hotararile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atat ne-a dat El in magnifica-i darnicie, in definitiv Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista, pentru a suporta totul faceti-va o dreptate a voastra, cuminte, demna, cinstita, dar nesuparand pe Domnul, demonstrati-i ca ati fi fost demni si capabili sa traiti orice alta solutie v-ar fi dat pentru viata, dar daca astea va sunt date, sa le respectati cu piosenie si condescendenta, oricum, dintre toate relele ce ni se puteau intampla, boala, necazul si moartea sunt cele mai mici... Sa demonstram Domnului ca inainte de-a muri, putem iubi viata pana la lacrimi, chiar daca asta inseamna ca starea noastra normala e starea de moarte, de boala si necaz, si asa cum am vazut pe-o cruce intr-un cimitir scris, stiu ca si voi simtiti la fel si ziceti in sinea voastra mahniti ca niste tarani impilati si furati de boier: "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de vesnicia ei...!"

Vis de dragoste, de Franz Liszt

Povestea oricarui om e povestea unui vis de dragoste ce ramane doar vis spulberat de Siberiile vietii... visul de dragoste al oricarui om e povestea unei iubiri ratate, viata oricarui om e povestea unui declin, a unei sanatati subrezite sistematic si inexorabil in drumul catre moarte care ni se pregateste cu atata meticulozitate de bunul Dzeu pe care trebuie sa-L iubim cu toata fiinta noastra de muritori de profesie... Bucuria vietii si a dragostei ne sunt straine pentru ca ne sunt interzise la cota la care visam... Starea noastra normala este starea de disparitie iminenta, este starea de moarte , de boala si tragedie finala... Nu putem fi fericiti in viata si nu putem iubi cu nadejde cand otrava constiintei sfarsitului a tot in mizeria sordidului sfarsit ne e impregnata sistematic in constiinta de bunul Dzeu... Nu putem trai etern ca sfintii caci probabil ar fi insuportabil. Nu putem iubi etern si nu putem fi iubiti asijderi pentru ca totul e scadent pana cand moartea ne va desparti, atat ne ingaduie legile Domnului... Poate ca dupa noi mai ramane cineva sa ne iubeasca, dar cand stim ca va avea aceeasi trista soarta cu a noastra îi putem plange de mila de pe-acum. Astfel, viata si iubirea sunt irespirabile si nedigerabile la cota unui deziderat omenesc de bun simt. Totul ne este potrivnic si a fi pentru noi e o comedie macabra in care cand se trage cortina toti suntem deja macelariti pe scena in aplauzele sfintilor lui Dzeu si a diavolilor asijderi... Mai degraba sa fim mandri ca putem muri si ca devenim astfel pentru toti cei ce raman in viata niste eroi. Nici un om viu nu stie cat dramatism si cat eroism traim cand murim, ca n-avem de-ales... Clipa mortii ne doare si sufleteste si fizic caci e cumplit sa tragi aer in gol si sa nu mai poti respira... Pentru o secunda stim ca murim si e groaznic ca si cum am fi stransi de gat de un gade cu latul. Tineti-va respiratia mai mult de un minut, doua si veti vedea cum e... E groaznic dar e delicios caci de la Domnul vine totul si pentru asta il iubim si-L pomenim in toate sarbatorile... Nu ne ramane decat sa ne indulcim cu credinta ca Dzeu e sincopa dintre doua batai ale inimii noastre care va face infarct. De asta eu n-am de ales si spun, Domnul fie laudat pentru toate cate ni le-a dat sau ne-a luat...

Cat de greu e sa urezi la multi ani si sarbatori fericite...

Trebuie multi ani, foarte multi ani pentru iubire si instantaneele ei care imbratiseaza rimele inimii. Ne trebuie atat de multi ani, sa nu se mai termine... De asta ne spunem "La multi ani", doar pentru iubire si clipele ei fulgeratoare pentru care nu ne ajunge aceasta viata si ne uram mereu la multi ani, la cat mai multi ani... Ca iubirea e miezul care e dulce, in rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupam in viata. Nu ne trebuie multi ani pentru acest ambalaj salciu ce ne mananca timpul de trait in devalmasie... In afara de iubire, viata cu prozaismul ei nu necesita multi ani. Cine nu mai iubeste sau a iubit si nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie sa i se ureze la multi ani caci ar fi o impietate si o jicnire adusa chinului fiintei vaduva de iubire. Trebuie putini ani pentru viata fara iubire. Caci daca iubirea e pansamentul ce acopera rana purulenta a vietii, daca nu mai e acest pansament o viata lunga si ani multi inseamna o cangrena cat mai urata si o tumoare a uratului ce creste in noi iremediabil... Sa traiesti ani multi cu cangrena uratului si neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu si l-ar dori. Cat mai putini ani cu neiubire e o binefacere si o curmare a cancerului iubirii in zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci sa avem grija cum si cui îi uram la multi ani de sarbatori. Caci "Daca iubesti fara sa speri/ De-a fi iubit vreodata/ Se-ntuneca de lungi pareri/ De rau viata toata./ Si-ti lasa-n suflet un amar/ Si in gandiri asemeni,/ Caci o iubire in zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare cand urez cuiva la multi ani de sarbatori. Poate-a iubit si a fost iubit, dar daca nu mai poate iubi pe nimeni...? Nu-i o sfidare la adresa incercatei lui fiinte sa-i urezi la multi ani si sarbatori fericite...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot sa-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adanca tristete.../ Orice om pe care l-am iubit si nu-l mai pot iubi,/ Inseamna pentru mine un pas spre moarte./ Cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am sa mor..." Atat mi-e de greu sa spun cuiva la multi ani cand nu stiu si n-am de un' sa stiu unde-i iubirea din viata lui... Daca ai 45 de ani doar tu stii daca mai iubesti, daca mai esti iubit sau daca mai poti iubi. Chiar am o problema si o strangere de inima cand spun cuiva la multi ani si sarbatori fericite... La multi ani totusi si un an nou fericit...!