Urare inversa de sarbatori, sau cu minus, cum doriti...

Sa avem tupeul de a-L amesteca pe Dzeu in placerile si senzatiile noastre sarbatoresti printre ragaituri de sarmale si carnati e o nerusinare si nesimtire fara margini. Ce-am facut noi ca sa plictisim Divinitatea cu vanitatile noastre particulare meschine si marunte cand Domnul e guvernatorul atator treburi importante in Univers...? De mii de ani ne lamentam ca murim de cancer si avem zile libere de Craciun, Paste, in care ne cultivam cu brio lenea si zabavnicia in loc sa fim savanti nebuni si nu sa facem bezele si colinde de Craciun si sa inventam in singuratate penicilina cancerului... Nu urari si bezele sfinte de sarbatori sa ne uram ci sa muncim de Craciun si sa inventam sistemul ca votul sa nu se fure si penicilina cancerului... Atatea liturghii de duminica ne-au nimicit timpul de-a face ceva maret pe lume cu care sa-L impresionam pe Dzeu pentru inteligenta ce ne-a dat-o... Nici nu ne baga in seama in treburile Lui importante... Ramanem cu urarile sfinte de Craciun printre ragaielile de sarmale si carnati si capul greu de atata bautura... Pacat de noi, ca prea ne-am intrecut cu gluma in fata Lui Dzeu care stie de toata zabavnicia noastra...! Dupa parerea mea e indecent si inelegant sa-L amestecam pe Dzeu, fie cu inima Lui mare in treburile noastre marunte, pamantene, fie ele si sarbatori, Craciunul sau altceva. Treburi marunte de muritori. Dzeu are treaba enorma prin Univers, mersul sorilor, galaxiile, gaurile negre, ori alti extraterestri mult mai acatarii decat noi zabavnicii si ageamiii. Cum as avea tupeul sa-L deranjez pe Domnul cu maruntul meu si al nostru Craciun ori alta vanitate de placere sarbatoreasca mai avem noi oamenii. Dzeu are atata treaba... N-as fi decat un Mister Bean caraghios care deschide usa blocului operator unde opereaza Dzeu. Ce treaba au senzatiile si mofturile mele limitate sarbatoresti cu rolul si rostul Lui Dzeu...? Nu indraznesc ca soldat mizerabil sa pronunt numele acestui Maresal... Nu pe Dzeu sunt suparat ci pe oameni care il amesteca in conditia lor mizerabila pe care nu fac nimic s-o schimbe, Craciun dupa Craciun, sarbatoare dupa sarbatoare... Aceeasi mizerie de milenii si ne mai prostituam amestecandu-L pe Dzeu in sarbatorile noastre si spurcandu-L cu balele noastre si cu rugaciunile noastre de sanatate... E prea mult cand n-am facut nimic sa fim macar putin din cat e de bun Dzeu... Nici nu se uita la noi... Nu eu sunt suparat... Domnul e prea suparat... Atata doar ca eu nu-mi mai pot ridica ochii din pamant de rusine si nu mai suport sa stau in fata unui Dzeu uzat pana la cota de avarie de sarbatori de catre niste salbatici obscurantisti care n-au iesit prin comportament din epoca de piatra prin cruzime si pacate, dar se lauda ca au tablete scumpe , mofturi si urari de bine de sarbatori... Scarba mea si a Lui Dumnezeu e fara margini...!

Suflet plangand de durere in Rai

Scopul vietii noastre: MANTUIREA... Incerc din rasputeri sa-mi insusesc aceasta teza, cuminte sa asimilez intelesul ei in cutia mea craniana limitata si tocmai de asta vad ca nu pot... Atata inteles si taina e-n cuvantul MANTUIRE incat mintea mea se arde de taria acestui concept ca aripile unui fluture zburand rebel deasupra unui foc de tabara... Scopul vietii noastre pe pamant atat de lesne e intitulat de chestiunea religioasa si ti se serveste atat de prompt de chelnerii apologiei mantuirii si credintei ca pare ca nu mai ai nimic de asteptat, de sperat, de gandit, de visat. Totul e pe masa... Religie, Iisus, Dumnezeu, Mantuire... Apetisant, proaspat, aburind... Acest meniu e solutia unica ce se da la pachet cu viata ce o ai de trait ca vrei ori nu sa gusti acest meniu. Nu exista sortimente, alegere si optiuni. Ai posibilitatea ori sa mori si sa ajungi in iad, ori sa servesti copios doctrina religioasa si sa te saturi de acest meniu digerându-l, satisfacut, cu burta mintii plina de tot ce ti-a fost pus in faţã in farfuria mintii si cugetului tau pentru a-ti trai viata: CREDINTA. Sa digeri credinta râgâind dupa acest sãţios festin al simturilor si mintii tale ce ti-a fost pus in farfuria celulei de condamnat la pamant si nu la Rai si sa nu mai comentezi nimic... Sa faci joc de glezne o viata, sa multumesti pentru mancare, sa te impartasesti la batranete cand te sclerozezi si sa mori decrepit, impacat cu Dumnezeu si mustind de Dumnezeu dupa o viata de credinta. Iata solutia pacii, a fericirii si impacarii cu necunoscutele si duhurile rele ale vietii... Credinta e totul si orice alt meniu e interzis, sau gresesc... Dumnezeu permite sa faci si sa degusti orice cu mintea si inima, in frumoasa si otravitoarea libertate ce ti-a dat-o: poti sa mananci si ciuperci otravite, e gustul tau pe care Dumnezeu nu-l interzice, ti-l respecta... Or eu inting cu paine in farfuria pusa dinainte si nu-i dau de gust acestei delicatese dietetice. Privesc pe altii cum se satura, cum leorbaie din lingura sorbind aceasta ciorba a religiozitatii, cum ragaie fericiti de statutul de credinciosi, satui si multumiti odata pentru totdeauna de meniul servit, iar limba mea se opareste mereu la fiecare inghititura... Cat de prost ma simt si cat de rau imi pare ca nu pot manca mancarea aceasta... E o mancare pamanteasca... M-am saturat... As vrea sa mananc mancaruri si explicatii venite direct din Rai, de la Dumnezeu, intr-o demonstratie practica de dumnezeire si sfintenie care sa vina intr-o zi din cer ca un foc de artificii de revelion, un spectacol dulce si care sa incalzeasca si uimeasca placut ochiul meu de muritor dezamagit de platitudinile vietii si stransoarea ei in corzile pacatelor ce ni se presara la orice coltisor pe unde calcam in aceasta periculoasa lume, ca niste eroi Mario dintr-un joc de calculator unde la tot pasul vin parleze de foc, gheare, sabii si balauri numai sa n-ajungi la liman, adica la Rai. Visuri maica, visuri, vad si eu... Ce Rai...? Mai e mult pana acolo... Deocamdata stiu bine ca traiesc inca intr-un ev mediu intunecat al antiratiunii si trebuie sa ma adaptez la aceste practici ale multimii... Oamenii sunt multumiti...! Au Mos Craciun, colinde, Paste, Sanziene, Rusalii, spovedanie, impartasanie, ultima impartasanie, etc. Ok. Si eu vin si intreb... Unde gasiti un graunte de dulceata si bucurie a vietii traind in acest corset mistic...? Nimic, nici o culoare in afara de haine si simturi cernite in celula vietii unde suntem aruncati afara din Rai, din nascare, perpetuu, generatie dupa generatie intr-o irevizuibila si mizantropica condamnare divina. Ispasindu-ne pedeapsa de muritori pe pamant, am gasit si noi un hobby si gherghef de brodat in celula: Credinta. Credinta si speranta ca intr-o zi ne vom intoarce fiecare in Rai la obarsii de unde-am fost scosi de Dumnezeu si dusi ca evreii in lagarele vietii insalubre extirpandu-ne din habitudini demnitatea endemica a Raiului in care ne-a plamadit Dumnezeu. Atat ne-a mai ramas aici pe pamant: Numai aceasta credinta care de fapt e totul si in ea e concentrata ca intr-un medicament toata siguranta de sine. Credinta si renuntarea la tot pentru Dumnezeu primeaza si ne da liniste si pace in viata cãci fiind religios dupa tipic ai o poliţã in alb pentru Rai si doar atat. Placerea vietii si intelesul ei sunt facute varza. Simturile iti sunt urzicate incat sa nu mai simti si sa nu mai ai nici o senzatie privata in afara de dreapta credinta... Pentru ce cantece de dragoste, pentru ce poezie, petreceri, dansuri, distractii, culori, arome, savori, divertisment, simfonii si nocturne de Chopin...? Doar psalmi si haine cernite se cer pentru a intra pe aceeasi lungime de unda a dumnezeirii. Restul e desertaciune... Un pustiu de senzatii si mituri ni se ofera marinimos de cartile sfinte pentru promisiunea unui Rai de placeri care nu mai vin, nu mai vin decat odata cu MOARTEA... Prea tarziu... Or in tot acest teatru al absurdului vietii cat si al absurdului mortii scopul si sensul nostru ca fiinte in univers care e...? Sa şuntãm si bagatelizãm viata ponderandu-ne orice senzatii private si ridicand stacheta simturilor si ratiunii noastre doar la chestiunea religioasa ca ultima chestiune...? Sa-mi aduc toate motoarele mintii si inimii la relanti doar de frica deraierii in pacat dintr-o mie de motive intalnite la tot pasul in viata si de frica de Dumnezeu ca de-un despot sangeros...? Unii asa fac si marturisesc, tare mai sunt fericiti, multumiti si impacati cu rostul vietii lor... Dar tu prietene, esti impacat si dumirit cu rostul si sensul vietii tale, cu rostul pulsului tau...? Pulsul tau pulseaza si inima din pieptu-ti dezvelit bate si au rost doar ca sa te ţina viu pana la moarte? Si asta e totul, mai departe Dumnezeu îşi face treaba şi ceremonia cu tine...? Au vointa si optiunea ta unde sunt aici daca e permis sa avem o vointa si optiune pe acest pamant si sa nu fim literalmente pure animale...? Privesc o mare de oameni grabind pe strada, fiecare cu scopul lui, dupa paine, dupa linte, altii sa iubeasca, altii sa urasca, altii sa salveze, altii sa omoare... Care e scopul vietii lor...? Care e intelesul si rostul suprem si inalt al fiecaruia daca are unul...? Mantuirea si doar atat... Adica oi pascand pe campuri...asta suntem...dupa spusa Lui Iisus care a spus: "Paşte oile mele!". Nu avem opţiuni si trebuie crestineste doar sa pastem si sa nu avem amendamente la lucrarea Lui Dumnezeu cu omul pe pamant... In fapt Dumnezeu stie ca nu suntem pregatiti pentru excelenţã pe pamant de asta nici nu ne cere mai mult decat un nivel de gimnaziu al simturilor si parerilor noastre pe pamant. E suficient pentru mantuire. Nu pentru examene inalte pentru Rai si mantuirea din El ne mâna si învârte Dumnezeu pe pamant. Putem sa fim analfabeti si perdanti ai oricaror senzatii interesante si demne de statutul de homo sapiens. Daca n-avem decat doua clase, si ne asezam in fata unei carmangerii cu o carte de rugaciuni in mana si citim Tatal nostru si Crezul si spunem bogdaproste pentru un covrig uscat dat de milosii crestini, suntem apţi pentru Dumnezeu si condamnati la Rai. Al celora saraci cu duhul e imparatia cerurilor, al celor flamanzi, al celor ucisi pentru dreptate. Noi, cei mai delicati, care n-am apucat razboaie si grozavii si nedreptati prea mari si care nu suntem morti de foame si mai luam cate un aperitiv si o maslinã aici pe pamant, care mai prizam cate-un divertisment si nu tinem chiar tot postul, si care mai facem dragoste cu prezervative ori ovule locale unguente, care socializam pe bloguri si colectionam filmuleţe romantice de dragoste, care facem dragoste in post si bem o bere care are alcool si fumam o tigara clasica sau una electronica, noi care colecţionam poze de flori si tineri romantici imbratisandu-se, pe pagina site-ului nostru de socializare, cu noi ce se intampla...? Ce ne asteapta...? Undeva peste numai 60 de ani, prin 2072 vom sta cuminti in racle cu totii.... Demult inima asta nebuna care batea si buzele fierbinti care sarutau..., ori murmurau o rugaciune de culcare, vor fi putrezit in mizeria sordida a sicriului.... Maxilarul cu dintii ranjiti in care se mai vede lucrarea ce-aţi pus-o cu atata banet, va rade inutil si lugubru la intunericul si scandurile sicriului fara nici o briza a simturilor sau a amintirii de cat de importanti si de neinlocuit sunteti acum... Trupul ce-l imbaiati si parfumati acum se va topi ca o inghetata care v-a cazut de pe baţ si din care ati apucat sa lingeti de vreo doua, trei ori, restul vor linge viermii, creaturile Domnului si ele... Sa fii suflet si sa ajungi in Rai, cat de crestineste si frumos e sa te gandesti... Dar sa fii acel suflet detractor al trupului si sa-l parasesti la greu odata cu moartea fugind din trup ca un tradator in Rai, mi se pare o nedreptate cosmica adusa constiintei de sine a omului, si experientei unice de a trai intr-un corp de carne de a carui aparitie nu suntem raspunzatori. Chimia care e acum in acest corp, electricitatea din creier responsabile cu dragostea, inteligenţa, intelectul si eul nostru, toate vor avea decenta sa moara si ele odata cu corpul nostru, intr-un pios respect si frondã fata de el. Numai sufletul, tradatorul, detractorul, nerusinatul mizerabil fara caracter, va fugi meschin la bine in Rai, cu sprijin bineinteles de la Dumnezeu... Ce sa faca acolo...? Il plang caci nu-l vad bine... Dumnezeu care e drept si dupa chipul si asemanarea noastra, pedepseste tradatorii ca si noi si va spune: "Pentru ce fugar nenorocit si imoral ti-ai parasit trupul la greu..., mai inainte de a-i da toate senzatiile, si trairile ce i le-am dat omului de trait prin toate simturile pe care nu le-am pus inutil in el...?" Bietul suflet, bulversat, plecand ravasit dupa un copac, dupa mustrarea Lui Dumnezeu, ce sa mai inteleaga...? I se va face foame, printre lacrimi si sughiţuri... Atunci işi va aminti ca ai sai trebuie sã-i aduca de pomana... Oua rosii de paştele blajinilor va manca sufletul necajit... Si cozonac cu mac... Dar surpriza...! Dumicatul, cand sa-l inghita îi va cadea in poalã caci sufletul n-are limba sa saliveze si guste, esofag sa inghita si stomac sa digere... Apoi si paharul de vin de pomana, printre dinti va aluneca printre coaste tot in poala si va pata uniforma alba, camaşa alba cu matricola cu care umbla sufletul prin Rai. Ce sa faca...? Masini de spalat nu sunt, sapun de casa nici atat, o sa fie nevoit sufletul sa se dezbrace in pielea goala si sa-si acopere goliciunea cu frunze... De unde frunze, ca toate frunzele se vor ţine ţepene de ramuri impreuna cu fructele, stiti voi de ce: sa nu mai fure nimeni din pomul cunoasterii binelui si al raului, nici un mar, nici o poama aromata si dulce sa se enerveze Dumnezeu iar si sa se repete povestea cu deportarea din Rai... Biet suflet amagit... Vino la mine in mormant sa-mi dai viaţa ta inutila in Rai si sa traiesc din nou, total, profund, drept, cinstit si omeneste pe pamant, sufletul meu plangand de durere in placerile Raiului... !

Noi barbatii, nu avem cu ce sa iubim

As iubi cu ceva, dar cu ce...? Ochii nu-mi ajung caci se-ndragostesc la orice boare de vant venind dinspre Rai, inima tre' s-o las in pace caci are treaba sa pulsaze in mine uleiul motor cu care functionez, sufletul e ocupat si se fardeaza si machiaza toata ziua pentru Ziua cea mare a Infricosatoarei Judecati... Tre' sa fie frumos si aratos pentru acel concurs de moda... Si eu cu ce raman...? Cu ce sa fac dragoste...? Cu ce sa iubesc...?Singurul agregat care mi-a ramas e ascuns si e proprietete privata... Nu e intersanjabil caci Dumnezeu i-a pus filet pe stanga prin constitutie... Sunt un motor cu multi cai putere, pus si uitat pe banc, turat la maxim si uitat asa, de muncitorii concediati de Dumnezeu pentru lene. Toate femeile sunt prea frumoase pentru mine... Ele sunt autostrazi cu cate sapte benzi pe sens pe care Dumnezeu le-a finantat cu miliarde de euro... Cand si cand mai circula pe ele cate o masina... Si asfaltul lor se topeste sub soarele pustiului dupa dorul unor roti de bolid care nu mai vin... Suntem la milioane de ani lumina departare, motoare si autostrazi...In rest doar pustiul de jur imprejur si fata morgana la orizont, iluzia ca le poti iubi odata cu ceva pe aceste minuni, femeile...

Pentru a iubi, si raiul e prea mic

A iubi e-un act de agresiune. Pentru ca in final cel pe care incepi sa-l iubesti ajunge sa geama. Cand mergi cu iubirea pana la capat victima ta neputincioasa ajunge sa geama, sa planga, sa se zvarcoleasca sub muscaturile tale, ca o antilopa disperata mancata de vie de salbatica hiena. Adrenalina din carnea victimei o apara de durere si n-o mai simte. Ea geme doar si plange. In economia gestionarii iubirii universale Dumnezeu a lasat aceleasi maniere de comportament intre pradator si prada. Si indragostitul care saruta patimas o face pe victima iubirii sale sa geama, si hiena care rupe din carnea antilopei o face pe victima ei sa geama. In ambele cazuri pradatorul isi linge, iubeste si devoreaza cu pasiune biata victima. In final toti suntem victime... Si pradatori si prada gemem in macelul amorului, suntem gravi si pierduti intr-o dulce tristete fara de nici un zambet si cu ochii inchisi, plangand de placere si nu razand, nici macar zambind de atata fericire... De durere ne tanguim iubind. Iubim cu inima sfartecata ca n-avem decat o singura viata, decat o singura tinerete si o singura sansa de a iubi, si acea de multe ori pierduta ori niciodata gasita: Iubim sarman si auster pana cand moartea ne va desparti...! Atat de cutremurator si inuman de putin... De asta gemem si plangem iubind si murind, ca am primit atat de putin de la Dumnezeu din infinitele solutii mult mai convenabile si suportabile cu care ne-ar fi putut ferici fara costuri mult mai mari pentru Domnia Sa... Dandu-si seama in ce impas si disconfort ne-a adus dintr-o comoditate inexplicabila in munca Sa in tot ce era mai important si esential pentru noi oamenii si in tot ce putea fi mai dulce in viata noastra adica iubirea, vazandu-ne ca pana si-n dragoste in loc sa radem cu lacrimi in hohote de fericire cum se obisnuieste a se face in Rai noi gemem si plangem de amor, Dumnezeu si-a reparat pe data eroarea si nedreptatea facuta cu noi si genial ne-a promis Raiul cu desfatarile lui. De-am fi râs de dragoste in hohote fericiti, si n-am fi fost imbolnaviti plangand si gemand de iubire ca de o boala, n-am fi vazut noi de la Dumnezeu promisiunea nici unui Rai. Cine stie ce efect va mai avea iubirea pentru noi pe-acolo... Poate nu vom mai geme si plange de amor... Poate o vom face iar lata cu iubirea, disperandu-l pe Dumnezeu cu pretentia noastra ca pentru a iubi, si Raiul e prea mic... Dar cum vom iubi in Rai si ce vom face...? Numai Dumnezeu stie...

Toti barbatii casatoriti sunt niste criminali

Povestea femeii casatorite si a barbatului ei. Povestea femeii casatorite e simpatic de simpla. Femeia casatorita, in ziua cand i se pune verigheta pe deget intra intr-o transformare ca o omida care se pregateste sa devina fluture. Te-ai astepta sa fie un fluture monarh cu aripi mari, viu colorate... Dimpotriva, aripile femeii casatorite nu mai sunt de fluture. Sunt aripi de pasare, din care penele pentru zbor cad fiind inutile. Femeia casatorita nu mai are aripi. Ea are brate languroase pentru a-si imbratisa cu dragoste sotul. In acest fel, femeile casatorite daca pentru noi, barbatii lor devin un castig, devin o pierdere grea pentru univers. N-aveti decat sa cititi manualul de utilizare si veti constata din prima pagina ca femeia casatorita nu mai poate functiona decat la pachet cu sotul ei si astfel devine nefrecventabila in estetica si frumusetea ei, ea devine un tabu, deci o pierdere pentru univers. Si cate frumuseti lasa in urma...estompate sub mandria si demnitatea statutului lor de femei casatorite, adica angajate si in fond fericite, iubindu-si plenar sotii, dedicandu-li-se eroic. O fericire relativa, caci vorba poetului, daca nu s-ar fi-ntalnit, absolut din intamplare, ele pe-altul oarecare tot asa l-ar fi iubit. Si tot atat de gravide ar fi ramas cu oricine aleator s-ar fi ocupat cu implementarea acestui detaliu tehnic al graviditatii corpului lor. Abia atunci cand are si un copil, femeia casatorita devine parte total integranta a multimii frumusetilor care n-au existat niciodata, si nici nu mai pot exista. Ele devin inventii care nu mai pot fi inventate si poezii de dragoste care nu mai pot fi scrise, nocturne de pian care nu mai pot fi compuse, tablouri care nu mai pot fi de nimeni pictate. Gioconda si zambetul ei misterios abia dupa aceea s-a maritat. Zambetul ei a fost pescuit din oceanul frumusetii si eternului feminin de Da Vinci cat inca era fecioara si necasatorita. Dupa ce si-a gasit implinirea, linistea si fericirea alaturi de sotul ei, Gioconda a murit in secunda 2. Ea a devenit o pierdere pentru univers. Si in acest fel, toti barbatii casatoriti suntem niste criminali.

CAND CIMITIRELE VOR DISPAREA, FIIND INUTILE

Eu zic ca se apropie ziua cand cimitirele vor disparea, fiind inutile... Pentru ca toate semnele te duc cu gandul catre aceasta concluzie... Nu e lumea minunata dupa cum spune si Louis Armstrong...? Cat geniu si stralucire a pus Dumnezeu in lumea noastra cea a muritorilor de rand e lesne sa vezi... Din tarana ne-a facut Domnul sufland duh de viata peste noi si in tarana a menit sa ne transforme intr-un final... Genial... Fiecare cu boala lui, tanar sau batran, intr-o zi va raposa in durerile cancerului ori strivit de o masina pe trecerea de pietoni, dandu-si obstescul sfarsit, beneficiind de rugaciunile preotului care se va ruga (eventual plictisit) pentru iertarea pacatelor noastre primindu-si ortul de la dragii nostri inmarmuriti de plans si durere pentru moartea noastra, in cele mai multe cazuri dupa o lunga si grea suferinta... Vom fi adusi in biserica, in sicriu, schimbati la fata, vineti sau negri, cu vata in nas, pantofi noi, picioarele legate si mainile incrucisate pe piept cu crucea intre degete si lumanarile arzand la capatai, triste si ele si plangand si ele de mila noastra ceara pe jos... Vom fi astfel prohoditi, si bine pomeniti inaintea Domnului pentru a fi bine primiti in Imparatia Sa, la loc cu odihna si cu verdeata de unde-a fugit toata intristarea si suspinul nostru. Apoi vom fi coborati in groapa, in plansetele sfasietoare ale dragilor nostri... Se va pune capacul sicriului, se va face un intuneric sa-l tai cu cutitul apoi vom auzi, boc, boc ! cum vor bate cuiele de 8. Liniste se va face, in sfarsit liniste si pace (in aparenţã) caci viermii vor face larma si bairam mare cu noi , mici copii la inceput, viermi mici, puişori, sugari de ţâţã din trupul nostru, vor creste si se vor educa in noi ca intr-o gradinita, apoi gimnaziu, liceu si facultatile lor pana se vor face mari, viermi de nadejde pusi de Domnul cu un SCOP sa lucreze in noi, caci la Dumnezeu totul are un inteles, un sens si un SCOP. Mort fiind vei ofta macar cate odata pe secol zicand: "Adio suflet drag, si blestemat, desfata-te tu in maririle Raiului slujindu- L pe Domnul si priveste la trupul ce te-a incalzit ca pe-un sarpe la sân si te-a gazduit la bine si rau o viata si care ti-a fost peieten, cum se dezintegreaza in mizeria mortii, a sicriului si a cimitirului...!" Toti mortii ofteaza macar cate odata in veac, in liniste si discreţie sa nu-i auda nimeni sa se sperie de strigoi... Asta se intampla cu noi de la Facerea Lumii. Dar incet, incet, peste o mie sau doua de ani, Domnul va randui sa se schimbe totul. Atunci pline vor fi bisericile de oameni ingenuncheati, drumurile pana la biserici, pe kilometri intregi de cozi vor fi pline cu oameni ingenuncheati si cu ochii plansi si obrajii afundati de smerenie in noroaiele drumului, toti se vor pocai si se vor minuna, spunand: "Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua..." Dar nu asa pur si simplu, nu batand din palme se va arata noua Domnul, ci va face Dumnezeu o schimbare subtila si radicala pe pamant, nefiind nevoie, caci poate e prea devreme sa se coboare de pe-acum pe pamant si sa vina cu slava printre noi, nevrednicii si pacatosii... O va face cel mai devreme abia dupa cel puţin doua mii de ani, cand omenirea in sfarsit si fiecare credincios va afla de viu, in carne, oase si cele sase simturi, fiecare pe pielea lui dulceata fiintei Lui Dumnezeu si a Slavei Sale. Astfel, radiind de fericire si pocainta intr-un cor de 14 miliarde de oameni, dupa doua mii de ani, omenirea va face legatura... Nedumeriti de ce incep sa le dispara mortii din groapa, cu milioanele in fiecare an, nedumeriti de ce cimitirele dispar unul cate unul de nu mai ai unde sa ingropi un mort, oamenii vor face legatura... Acolo unde era mormantul tau, sarmane prieten, va fi camp de flori exotice cat vezi cu ochii, sau o padure adanca cu copaci seculari, aer curat, tare si racoros de padure si mii de pasari frumos ciripitoare... Pe locul mormantului tau, topit si disparut ca din senin, va fi o iarba verde si moale in acea padure, unde la picnic vor sta doi indragostiti, spunandu-si toate cele, mana-n mana, gura-n gura... De asta spun sa nu te miri prietene cand dupa doua mii de ani de stat amortit si sarman in groapa ta in lugubrul si mizerabilul sicriu vei auzi prin intuneric iar, boc-boc... Nu vor fi alte cuie, va fi Insusi Dumnezeu care va ajunge, dupa atatea miliarde de morti salvati, in sfarsit in Carne si Oase si la mormantul tau si va bate emotionat in capacul sicriului... Boc...boc... De fricaã vei tace chitic... De frica si sila a doua mii de ani de mizerie in sicriu... Nu va trebui sa faci nimic, caci va smulge Dumnezeu capacul sicriului, cu degetele ranite si batatorite de atata munca de smuls capace de sicrie din morminte... Deodata nu vei suporta atata lumina dupa doua mii de ani de bezna... Iti vei pune scheletul palmelor peste orbitele goale dar lumina de afara tot va patrunde printre oasele tale... Atunci Dumnezeu iti va spune cu o voce negrait de frumoasa si nemaiauzita...: "Ia-ti oasele de pe ochi, deschide ochii si priveste-ma...!" "Doamne minunat..., Tu esti...?"...Si va zice iar catre tine Domnul: "Ia pocalul asta de aur si bea...! E sufletul ce se intoarce la tine si ti-l daruiesc din nou sa-l bei dupa atata arsiţa in sicriu... De doua mii de ani sta in genunchi in Rai, plange si se roaga pentru tine al tau suflet... Pentru Rai si pentru Inima Mea e nepotrivita o atat de negraita durere... Toti s-au rugat pentru suflet, dar nici unul pentru trupul ce cu drag l-a gazduit o viata... E sublim ce vad in acest suflet al tau, nemangaiat dupa doua mii de ani in Rai in care toti au huzurit, numai al tau suflet s-a tanguit pentru dreptate. Iar Eu mântui negreşit pe cei ce mor pentru dreptate... Atata durere in al tau suflet si neodihna a suferintei in Rai e insuportabila si pentru Mine... De asta zic tie, muritorule de proofesie, vino sa traiesti cu totul in Rai, unde ochi de muritor n-a vazut atata sfintenie...! Ia-ti scheletul, dezmorteste-ti oasele si sa mergem la Drumul Vesniciei...!"........ Astfel va vorbi Domnul si cu tine, prietene, cand iti va veni randul sa-ti smulga capacul sicriului peste doua mii de ani... Mai ai de rabdat pana atunci, in mizeria mormantului, in mizeria vietii si a mortii... Sa multumim deci Lui Dumnezeu in avans nu numai pentru painea cea de toate zilele ci si pentru ziua cand scheletele se vor agãţa de mantia Domnului ca niste curnuţi si vor zbura oricum la cer cu Domnul, astfel ca cimitirele vor disparea, fiind inutile, cã la Dumnezeu totul e posibil dupa cum stiati si voi.........

A FI SI A MURI: SUPREMA DEZONOARE

A FI SI A MURI, SUPREMA DEZONOARE N-om fi noi mai deştepţi ca Shakespeare în zilele lui dar nici mai proşti cred, căci după atâtea secole in care am uzat de un surogat de civilizaţie şi cultură ajungem la aceeaşi concluzie ca Shakespeare asupra chestiunii fundamentale a vieţii: A fi sau a nu fi...? Evident că dacă e să ne luăm după sfatul oamenilor cu scaun la cap n-ar trebui să ne preocupe plenar dilema de-a fi sau a nu fi şi nici alte prostii filozofice dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mult, ca cioara, nu atât aici pe pământ cât mai ales în cer. Însuşi Eminescu a spus "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi"deşi nu-l cred pe Eminescu în stare a fi abandonat de principiu imboldul natural, logic si omenesc al muncii ,e drept, eretice şi maladive de a şti de ce şi pentru ce se-ntâmplă toate. Noi trebuie numai să n-avem nici o opinie, să nu ne-ntrebam nimic, să nu dezvoltăm nimic cu creierul nostru intenţionat programat limitat de Domnul şi să ne abandonăm întru totul legilor divine date pentru uzul vieţii noastre odată pentru totdeauna în învăţăturile sfinte. Avem har Domnului o Carte Sfântă în care ne-a fost dat mură-n gură învăţătură de comportament în viaţă, ce tre' să facem şi ce nu, cum să ne gestionăm gândurile şi sentimentele, ne place ori nu, de vrem să ne fie noua bine în ceea ce ni s-a hărăzit odată pentru totdeauna a ne bucura de ce ni s-a denumit viaţa noastră cea de toate zilele, intervalul acesta pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu abrupta, sigura şi obşteasca răposare întru Domnul, de unde de-abia de-acolo începe totul să fie frumos, adevarata viata, fericire, fericirea, huzurul, odihna vesnica in dezirabilul Rai. Dacă ar fi să ne preocupe cu seriozitate si interes chestiunea de a fi, pe cale de consecinţă ne vine in gand si ar trebui să ne preocupe şi chestiunea de a nu fi. Dacă pentru a fi mai putem avea pretenţia emiterii unor judecăţi şi impresii circumscrise pertinent doar in sărmanele limite ale vietii şi minţii noastre, asupra chestiunii de a nu fi, care nu are limite în negrul infinit al morţii nu putem emite nici un gând fără să cădem perpetuu intr-o continuă şi inexorabilă eroare. Iată de ce simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre datul de a trăi, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a decadenţei lor intr-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, printr-o perfectă formulă de autovindecare, avansând această fericită autosugestie uzului propriilor conştiinţe speriate de insondabilul iraţional al morţii pentru a fi mai convenabilă şi suportabilă vulnerabilei firi umane mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi. Văzând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabile, permanente şi definitive, oamenii au negat-o pur şi simplu dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii şi dintr-o dată au văzut că se simt mai comozi si au un punct de sprijin in univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă: Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept a suferit Iisus pentru zabavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim si murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa in competenta Sa, cu geniala Sa vocaţie divină, atâtea disoluţii şi disfuncţii din Univers aşteptând şi necesitând intervenţia şi competenţa talentului divin. Nu stiu de ce, Dumnezeu şi Iisus, ratându-şi poate carierele au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri şi ai gestionării şi viermuirii noastre intr-un loc izolat de la periferia Universului, un loc numai pentru noi oamenii, nu şi pentru animale, nu şi pentru plante şi copaci, nu şi pentru tot ce e viu: Raiul. Din punctul acesta de vedere orice alt regn în afară de cel uman e mai ok căci nici un copac sau nici un câine n-a avut pretenţia ori accepţiunea să moară Iisus în chinuri pe cruce pentru el, să coboare în iad mânjindu-se de toate spurcăciunile şi să omoare însuşi moartea pentru netrebnicii de noi care am inversat în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul mizerabil al netrăirii, al ascezei pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului, iar morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie dându-i înţelesul şi visul dulce al vieţii vesnice. Un Iisus şi un Dumnezeu consumaţi şi revendicati de oameni să funcţioneze la ralenti pentru vanităţile lor particulare, pentru visurile, sperantele si fanteziile lor limitate sunt o pierdere pentru Univers. Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit, şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar si ameninta sa distruga creatia divina, pamantul si viata, intr-o normala extinctie cum au mai fost Acea piatră rebela, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, mărunte pretenţii adresate şefului Universului, nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-I responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă in gestionarea întregului Univers. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L in totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretentia noastra de a ne adresa direct Creatorului, o poate ierta doar Dumnezeu in marea-I bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola, ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră, ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-I folos ademenindu-ne intr-o irezistibilă sclavie religioasă pentru a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte, desi un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj si nici un serviciu, El putand totul de unul singur. Astfel viaţa ne-o omorâm si otravim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta vesnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetandu-ţi integral fireasca simţire şi traire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale si neprielnice ale ei. Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis: cel al vieţii vesnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic religios nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severitaţii soluţiilor Sale. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu si servitutea integrala fata de Dansul, fara de nici un comentariu. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră si ca pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului ar trebui sa fie susţinut. Omul trebuie să fie mulţumit cu porţia cazonă a raţiei lui de viaţă gestionată de Dumnezeu. Mulţumit cu zeama lunga şi insipida ce i s-a turnat in gamela la drum in viata. Multumit trebuie sa fie omul frumos si dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat si in veci laudat. Vedeti alta solutie mai simpla...? Omul e mulţumit chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani. Nu contează că patruzeci de ani îi doarme efectiv exersând prin asta inconştienţa morţii similara, somnului care este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil. Mai rămân doar şaizeci de ani de conştienţă, care are norocul să trăiască nouăzeci de ani. Din şaizeci de ani vreo douăzeci sunt de dureri şi boală şi tot mai rămân douăzeci. Dintre care zece sunt de nedreptăţi şi supărări şi din zece ani rămaşi vreo şase îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Dar mai e frigiditatea fiinţei care trăieşte odată sau de două ori în viaţă un orgasm. Adică douăzeci sau treizeci de secunde de fericire autentică admise tacit de Dumnezeu ca o compensare şi refulare după o viaţă de mizerii. Pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, moarte şi uzanţa rugăciunii lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului, boieri cu sânge albastru protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronati de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă din univers, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele. Caci Dumnezeu nu e comunist si nu adora democratia, egalitatea, fraternitatea universala. Sunt forme de existenta in univers, vietati, Sfinti care sunt mai egali decat noi, muritorii de rand. Ei au ab initio toate drepturile si facilitatile imaginabile unei existenţe fericite, suportabile. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a nascut din pacat trupesc si trebuie sa suporte funciar irevocabilul blestem divin, indulcit un pic cu irationala posibilitate a parvenirii printre sfinti si privilegiile lor. Or prin această amară strepezeală a conştiinţei de sine omul inteligent şi cuminte se simte tradat si abandonat din faşã ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care care nu mai avea timpul si rabdarea a se ocupa direct cu noi, abandonandu-ne pe pamant, neavand loc in intregul univers infinit sa ne inşire pe toti ca pe niste margele etern vii si ferite de rusinea si dezonoarea mortii, tocmai noi, lucrul Lui Dumnezeu, pe care ne-a framantat direct din lut si mestesugit cu mainile sale dibace, parintesti si calde. Astfel, omul a vazut ca nu s-a nascut singur. Si văzând că neavând nici o iniţiativă şi intenţie să se nască din păcat şi în păcat, bunul simţ îi spune că nedreptatea s-a născut odată cu el şi vede asta trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii si al mortii in slalomul omului cuminte si neputincips prin viata catre teritoriile suportabile ale Raiului si mantuirii. Deci disperat, dar treaz, cel putin un muritor are dreptul sa strige in pustiu cu buzele spuzite: "Alo...! E cineva acolo, in univers...?" Sigur este dar n-avem dreptul sa stim si noi. Pana atunci, ca pe la noi, in mizerie traim si murim: suprema dezonoare...

Fericiti cei urati

...! Pe riscul vostru ati deschis aceasta usa. Orice privesc sau ating devine vesnic ca mine. Vesnic si urat. Pentru ca uratul, boala si moartea sunt vesnice, deliciul lui Dumnezeu, iar frumosul, placerea si viata noastra, scarba lui Dzeu. Deci eu iubesc ce-i place lui Dzeu la noi, adica uratul. Dar n-avem nici o sansa de atentie din partea lui Dzeu caci noi iubim doar uratul nostru, iar al altuia ne pute. Trebuie sa fii mai urat ca toti ca sa dai vanitatii oamenilor satisfactia si placerea de a nu fi gelosi pe tine si frumusetea ta. Orice frumusete are un cutit pregatit la spate.Chiar Dumnezeu care e atat de frumos are detractori pe care-i irita cu bunatatea si frumusetea sa... Trebuie sa fii un inger in piele de drac ca sa nu dai de banuit unei lumi bestializate, pregatita oricum pentru crima si dispretul tau. Chiar guvernul ne vrea raul, bagandu-ne in mancare codex alimentarius, E-uri si otravuri, paine cu initium. Un singur politician a zis ca vrea sa spulbere tot acest rau. Si nu-l ia nimeni in seama. Si el e slab si stirb. Frumusetea e ca un opal adanc incastrat in roca. Porcii il mananca din troaca si-si sparg dintii...! Deci relaxati-va… Uratenia va deveni o moda… Fericiti cei “urati”, si ei merita din plin a fi iubiti… !

Intre neantul iadului si neantul Raiului

Între neantul iadului si neantul Raiului. Peste cel mult doua mii si ceva de saptamani, dragi prieteni,(si nu va ganditi ca doua mii de saptamani e prea mult, e atat de putin totusi, ca doua mii de picaturi de apa care cred ca umplu abia un pahar...), dar peste doua mii de saptamani veti fi, dragii mei, cu totii morti si punct. Ţepeni si inutili, niste stârvuri cu miros pestilential, umflate de putreziciune in sicriu, cu dintii ranjind in bezna sicriului si cancerele plangand de necaz ca nu mai pot sa roada din voi... Niste hoituri deosebit de utile totusi, alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu voi, sugandu-va ochii, circulandu-va prin carii, hranindu-se pios si multumind si ei Domnului pentru painea, ma rog, hoitul lor cel de toate zilele ,data lor spre fiinta de bunul Dumnezeu, bun si darnic, echitabil cu toate fiintele de se roaga Domnului pios pentru hrana, sanatate si spor in viata... Doua mii de saptamani... Atat de putin mai ai prietene, muritorule de profesie, nefericitule... Ca doua mii de picaturi de apa intr-un pahar, atat de putina si efemera e viata ta, şansa ta la acest univers. Un pahar plin cu apa chioara e sarmana ta viata de musca beţiva, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satura El cu paharul tau de lacrimi, cu paharul tau de viata... Vezi bine ca Domnul, Dumnezeul tau in fiecare zi bea oceane si mãri de apa, si viata ta o bea insetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urca norii la cer...? Atunci Dumnezeu bea apa si toate vietile noastre si tot nu se satura... Oceane si mãri si toate paharele de lacrimi ale vietilor voastre tot nu-l satura pe Domnul, tot nu-i satura setea eterna... Nu vedeti cum noi avem neaparat nevoie de Domnul, slavã Lui, precum si Domnul are nevoie de noi, de toate vietile noastre, de toate cadavrele noastre, fara osebire, spre a-si potoli pohta ce pohteşte de-o vesnicie ?... Imi pare atat de rau dragi prieteni cã voi, peste cel mult doua mii de saptamani veti ajunge niste starvuri in care viermii vor petrece concediul lor de lux in trupul vostru ca intr-un vas de croaziera bun de mancat si scufundat... Imi pare rau ca veti putrezi in mizeria pamantului, unde nu veti mai putea ţipa de claustrofobie si intuneric, unde nu veti mai putea vomita de mirosurile fetide ale mortii care vor veni din voi si pentru voi, din cauza voastra si a Lui Dumnezeu deopotriva... Imi pare rau ca voi veti fi niste inutile cadavre gretoase, iar eu si cu alti vreo cativa vom deveni moaşte si sfinti care vom vesnici condamnati sa stam de-a dreapta Domnului... Nu ma intrebati cum, veti vedea mai încolo cum se poate ajunge inger fara sex, fara sange, fara carne, fara viata si fara moarte... Vã veti minuna cat de lesne poti ajunge sfant si moaşte, dar nu veti sti niciodata cat de nefericit poti fi ca sfant, cat de dureros e sa fii ca Dumnezeu... Numai un minut din singuratatea, grijile si competentele Lui Dumnezeu de-ar fi sa traiti, veti innebuni de amar si greu... Fiţi mai degraba cadavre... E mai uşor si mai omenesc... Voi, cadavre umflate in descompunere, iar eu, si alti vreo cativa privilegiati vom fi sfinţi si moaşte, de-L vom putea vedea si pipai pe Dumnezeu in tot ceasul in culori si in 3 D, in toata splendoarea Sa, iar voi numai alb-negru si numai dupa ce cancerele ori infarctele miocardice isi vor face de petrecanie cu voi, in plânsul copiilor vostri care va vor pune flori pe piept... Mai degraba nu fiti de pe-acum tristi pentru asta, ci sa fiti mandri si impacati, linistiti ca trebuie si e musai sa muriti (in chinuri)... Nu disperati pentru soarta cruda ce va asteapta ca maine, poimaine, relaxati-va, asezati-va comod pe fotoliu, cu o cafea si-o tigara asteptand sa muriti, ori mai bine intr-un sicriu (mai ieftin) de brad pe care vi-l puteti din timp cumpara chiar si in rate mici si accesibile... De ce sa suferi si sa-ti plangi de mila ca trebuie sa mori de cancer maine, cand trebuie sa stii ca nu-i o atat de mare nefericire sa fii cadavru, precum nu-i o fericire nici sa fii condamnat la vesnicie, sa fii sfant, sa fii vieţaş in Rai timp de cinci milioane de ani si mai bine in slujba Lui Dumnezeu, sa fii moaşte frumos mirositoare si neputrezibile, ci iubibile, giugiulibile, adorabile si alintabile... Ei si ce daca noi, moaştele, vom fi puşi in racle si purtati de preoti, si se vor freca batiste si haine de noi cei fericiti intru Domnul iar voi va veti calca in picioare sa sarutati hoitul nostru, adica moaştele noastre, pardon...? Caci la cat de democratic sunt si fiindu-mi mila de voi, as vrea sa fiu eu hoit si voi moaşte, poate asa v-ar mai veni inima la loc. Dar la Dumnezeu nu se poate sa ne-ntrecem cu gluma şi fanteziile, El a hotarât: Ce-i facut din pamant, in pamant sa intre..., iar cine are sange albastru sa fie cu Domnul... Dar nu va faceti probleme... La cat sunt de traseist s-ar putea sa nu-mi placa o vesnicie sa fiu moaşte si sfant, caci e prea greu, cum spuneam, si ca fost om, potrivit devizei ca nimic omenesc nu trebuie sa-ti fie strain, s-ar putea sa-mi placa si mie sa fiu cadavru, asa din fronda si prietenie pentru voi, si ganditi-va, cate secrete si vesti proaste va voi aduce din Rai, asa, ca sa nu mai fiti tristi si sa vedeti ca totuna e sa fii ars si chinuit o vesnicie in neantul iadului, ori sa gusti numai o clipa din grijile si responsabilitatile din neantul Raiului...

Organul Credintei

Organul credintei Atatea organe a pus Dumnezeu in trupul omului si toate le-a pus bine, cu rost si cu folos. Toate lucreaza in noi singure, independent de stiinta noastra, noi putem dormi si inima bate, creierul lucreaza, noi putem trai si sa ne trezim dimineata odihniti, n-având habar de cate tone de sange ne-a pompat harnica inima prin vene ca sa ne garanteze ca ne mai trezim dimineata sanatosi sa mai putem pacatui inca o zi. Toate organele puse de Domnul in noi sunt bune si cu folos. Ba inca avem si organe pereche, in caz ca se intampla ceva cu unul: Din doi ochi, iti mai ramane unul sa vezi daca iti scoti unul intr-o sarma ghimpata dintr-un gard dintr-o livada de cirese unde-ai fost la furat. Ai doua nari, iti mai ramane una buna de respirat daca cealalta e-nfundata de raceala si e-nchis la farmacie duminica dupa sfanta liturghie. Evident ca-ti mai ramane o ureche de auzit daca una ti s-a infundat cu ceara si nu mai auzi, ai bagat un betisor sa desfunzi si mai rau ai facut. Ca sa nu mai amintim ca mai poti face copii cu un singur testicul sau ovar, procreerea fiind astfel garantata de Domnul. Ca sa nu mai vorbesc ca mai poti merge intr-un picior cu o carja daca ti-a taiat trenul un picior, ori mai poti manca cu o mana daca ti-au taiat una ca te-au prins la furat. Sugarul mai are un san sa suga daca unul e sec... Ce naibii...? Nu vedeti cat de genial a lucrat Dumnezeu pentru om si cat de generos a fost...? DE CE NUMAI O SINGURA INIMA...? Chiar si ficatul are doi lobi si se regenereaza... Dar pentru toate noroacele amintite mai sus la om, o singura inima parca nu se potriveste cu planul mareţ al creatiei omului, e inadmisibil de putin... Chiar si creierul are doi lobi, daca se strica unul, ramai macar tampit si traiesti in fericirea autismului... Dar o singura inima, mi se pare suspect si nepotrivit cu genialitatea lui Dumnezeu in intocmirea organelor omului. E cu neputinta sa nu fi prevazut Dumnezeu ca nu poti trai cu o singura inima bolnava de cardiopatie ischemica sau macar un suflu sistolic, ceva. E cu neputinta sa faci un anevrism de aorta si sa nu fi prevazut Dumnezeu o supapa de sens unic care sa blocheze hemoragia si sa dirijeze sangele printr-un by-pass catre cealalta aorta de la cealalta inima... Un singur lucru s-a zgarcit Dumnezeu cu noi: Sa ne puna in piept doua inimi ca sa-si desavarseasca lucrarea cu omul... O inima sa fie pentru pulsat sange, iar o inima sa fie organul credintei. Organul credintei care sa bata pentru Dumnezeu, si careia sa nu-i simti bataile, si sa nu stii ca esti credincios si bun pentru Dumnezeu si Rai, acest lucru fiind garantat prin bataile celei de-a doua inimi, organul credintei, care sa bata singura si in somn, la fel cu cealalta... Problema mantuirii ar fi fost garantata... Accederea in Rai, o formalitate. Numai cand ai fi facut stop cardiac la organul credintei ar fi trebuit sa intervina preotii, cu tamâie, exorcizari si cadelniti ca sa te pomeneasca inaintea Domnului... O inima de 350 de grame, mai mica si amarata acolo nu mai incapea in pieptul omului...? O inima prin care sa te rogi specializat catre Domnul iar El sa stie prin asta ca esti garantat al Lui...? O inima care s-o struneasca si opreasca pe cealalta a pacatui, si a o incuraja prin virtutile ei specializat religioase sa iubeasca si ea pe Domnul... Doua inimi in slujba Lui Dumnezeu in piept, asta trebuia sa avem, si iadul nu mai exista, se inchidea si se taia la fier vechi din lipsa de activitate si comenzi. E exclus sa gandesti ca a oferit Satan şpaga Domnului sa nu le-nchida fabrica de chinuri, cand omul ar fi avut o inima in plus ca organ al credintei. Satan s-a linistit cand a vazut ca Dumnezeu deliberat n-a mai pus omului o inima in plus. Prin asta, si industria iadului a inceput sa aiba de treaba, dracii, si ei salarii bunicele, grevele din iad evitate, Dumnezeu linistit, iar aglomeratia din Rai, evitata si ea... Caci in Rai nu e loc de buluceala si inghesuiala ca la omorul pentru puparea moaştelor... In Rai e liniste si ordine, pace, regula, lege. Un singur om in plus sau in minus in populatia si organigrama Raiului ar fi stricat echilibrul si linistea in Rai. Selectia naturala si curatenia in Rai a fost asigurata cu ajutor divin. Om fi noi pacatoşi dar nu toţi neica nimeni meritam si trebuie sa spurcam Raiul ca balele noastre. Si atunci Dumnezeu ne-a pus la toti doar o singura inima in piept. Nu ca a vrut... A fost nevoit... Bine gandit... Trebuie sa recunosc...

Centrul de reeducare si mantuire a omenirii

Ispita de a trai... Majoritatea oamenilor sunt tentati de ispita de a trai. De a te bucura de aer, de soare, de simturi, de senzatii, de viata... Si pentru tine, prietene, ispita de a trai este covarsitoare in viata ta caci faci totul ca sa traiesti, spre deosebire de sinucigasi care isi permit luxul de a alege sa moara si sa incalce obraznici voia Lui Dumnezeu care numai el are dreptul si iti poate lua viata dupa voia Sa, de unde si expresia: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat..." Ispita de a exista ne-a strecurat-o Dumnezeu in simturi si carne atat de solid incat traim pe rupte de la Facerea Lumii, inmultindu-ne atat de prolific pe pamant,(in curand vom ajunge sapte miliarde), chiar daca viata nu e decat o penitenta daca judecam dupa izgonirea din Rai a intregii omeniri, de la Adam incoace sa traiasca auster pe pamant, in suferinta, prin sudoarea fruntii sa-si castige painea, femeile in dureri sa nasca copii si glezna sa le-o muste serpii din balarii. Si cu toate astea viata dainuie neintrerupt de sase mii si ceva de ani cat se spune ca sunt de la Facerea Lumii, oamenii sunt prompti a onora blestemul Lui Dumnezeu a se chinui pe pamant si a nu putea huzuri in Rai daca Adam si Eva nu faceau greseala. Nimeni n-a incercat macar vreodata sa-si ceara drepturile la viata (fericita) lui Dumnezeu si sa puna de-o revolta in aceasta puscarie pe viata din generatie in generatie de-a fost botezata viata pe pamant, nu in Rai... Nu putem protesta fata de nefericirea noastra aici pe pamant, caci orice-am spune si face poate si va fi folosit impotriva noastra la Infricosatoarea Judecata de apoi. Astfel, ispita de a exista pe pamant chiar si in aceste conditii precare izbandeste in fata altor ispite dar nu complet. Caci unii au ales hotarat ispita de a muri... Ei dandu-si seama si simtind practic cum viata lasata de Dumnezeu pe pamant le e imposibil de digerat, intr-o austeritate si criza perfecta care nu se mai termina de la Facerea Lumii, (vezi razboaie, boli, catastrofe, drame etc.), fiind mai putin rezistenti ca noi s-au gandit cum ar face sa scape totusi de neajunsurile acestei vieti, de neajunsul de a se fi nascut aici in inchisoarea Pamant departe de Patria Rai ce ni se promisese si ce ni se flutura pe la nas de-o vesnicie... Astfel, pentru acesti revolutionari ai negarii vietii asa cum a fost data de trait in chinuri, ispita de a trai a fost invinsa de ispita de a muri. E singura cale de a accede in Rai, astfel incat dupa revelatiile acestor pionieri extraordinari ai visului repopularii Raiului, plata fiecarui om pentru acest lux este moartea ca si conditie sine qua non. Moartea pur si simplu. Abandonarea in mizerie intr-o zi, de catre sufletul tradator incalzit o viata ca un sarpe la san, a acestui trup pe care noi cei care am ales ispita de a trai il ingrijim si doftoricim cu parfumuri, bai calde si medicamente si il delectam cu placeri, pasiuni, voluptati si amoruri. Toti cei ce aleg ispita de a muri pentru viata vesnica urasc senzatiile acestei vieti si placerile si desertaciunile dupa care noi cei care am ales ispita de a trai suntem topiti... Astfel incat daca alegi ispita de a trai avid de senzatiile acestei lumi te numesti necredincios si inerent pacatos. Caci plata pacatului este moartea, asa zic ei, intelegand moartea cat si viata pe dos decat noi. Astfel, ispita lor de a muri legifereaza ca moartea carnii noastre este biletul one way catre Rai, pe cand ispita noastra de a trai chiar si asa auster, surghiuniti din Rai aici in chinurile noastre e pierzanie si pacat pe care-l platim cu moartea, a noastra vesnica, a lor temporara, pana la apropiata si prorocita viata vesnica ce o cauta toti sau aproape toti intr-o goana dupa aur care si cum poate spre teritoriile unde se afla Dumnezeu si mantuirea. In acest diferend de opinie intre tabara pamantenilor si cea a rebelilor dupa Rai, sta crudul adevar ca toti suntem oameni. Ca pe toti ne doare aceasta carne pusa de Dumnezeu pe noi incat cearta si neintelegerea dintre credinciosi si necredinciosi e eminamente contraproductiva si fara sens, in dispretul unui Dumnezeu logic si rezonabil. Toti oamenii, si cei cu vocatia credintei care traiesc in ispita mortii pentru Rai, si cei care iubesc viata bruta asa cum e ea si n-au revelatia si inspiratia de a se agata atata de fantezia experientei religioase, sunt cu totii oameni egal facuti si pentru asta iubiti de Dumnezeu cu nepartinire. De un frate e credincios iar celalalt e necredincios sau de alta religie, o lume si o viata au aratat ca isi vor da in cap si vor purta razboaie. Fiecare in numele ideii sale fixe si indestructibile. Dumnezeu s-a saturat de razboaiele noastre si de toate mofturile noastre. El ne vrea oricum caci isi da seama ca zvarlindu-ne pur si simplu din Rai pe pamant ne-am ratat deopotriva, credinciosi ori nu. Ura de rasa, de clasa, religioasa, certurile dintre oameni stau marturie ca oamenii lasati singuri de Dumnezeu pe pamant au dat chix fiind fizic practic inapti pentru aptitudini mai superioare scontate si visate de Dumnezeu dupa deportare din Rai. Or, era totuna pentru bunatatea, marinimia si excelenţa Lui Dumnezeu sa ne fi harazit totusi noua pacatosilor o soarta mai buna cu 1% chiar si alungati din Rai. Cert e ca inmultindu-se atat de mult rautatile dupa izgonirea din Rai si potopul lui Noe nefiind o solutie, Sodome si Gomore urmand cu duiumul dupa orice extinctie si apocalipsa data de Dumnezeu, ori care unii zic c-ar mai vrea sa mai dea, pentru astea e sigur ca Dumnezeu va lua suparat o masura radicala, cat de curand, nimeni nu stie: Gloata, zvarliti unii peste altii, si credinciosi si sceptici, si frumosi ori urati, sanatosi ori handicapati, nebuni ori nu, pe toti ne va lua intr-o criza de nervi Dumnezeu, ne va incarca intr-un tren al salvarii precum detinutii trimisi la Auschwitz, si ne va descarca direct in Rai, la lagarul de recuperare, o imensa institutie la care au muncit ca la canal atatia adormiti si credinciosi demni de Rai... Si spuneati ca nu stiti ce fel e-n Rai, ca ne odihnim vesnic la umbra de palmieri... Aiurea...Se munceste frate rupere de oase in Rai, fara rasplata si fara salariu, pentru construirea "Centrului de Reeducare si Mantuire a Omenirii", cel mai mare proiect al Lui Dumnezeu din Rai, mai stiu si altele... Prin niste surse am aflat ca institutia e gata, s-au montat termopanele, s-a inaugurat, si s-a spart sticla de sampanie de catre insusi Dumnezeu dandu-i drumul de funia cu fundite si beteala. Ne asteapta Dumnezeu pe toti cu bratele si inima deschisa, credinciosi ori sceptici, crestini de toate formele, catolici, protestanti, penticostali, iehovisti, si papuasi din jungla... Toti suntem frumoasa constructie a Lui Dumnezeu, inpotmoliti la examenul de penitenta si reeducare aici pe pamant, dupa alungarea din Rai din vina Lui Adam si Evei... In Rai cu noi, la adevaratul lagar de reeducare si mantuire, ca ne asteapta de-o vecie Dumnezeu de nu se mai poate fratilor...!!!

Prima iubire de la Facerea Lumii

Dragostea n-a fost de la Facerea Lumii. Dumnezeu a facut intai Barbatul. Pe Adam. Si fiindca a vazut Dumnezeu ca e singur si nu e bine, dintr-o coasta a sa a facut pe Eva, sotia lui si a vazut ca e bine. Dar totusi, Adam nu suferea de lipsa de dragoste singur fiind. Nu se gandea el la asta... Nu pentru dragoste i-a facut Dumnezeu femeie, pe Eva. Daca i-ar fi facut Dumnezeu lui Adam pe Eva pentru dragoste, oricum Adam era primitiv si nu putea intelege acest concept cu totul si cu totul modern. Dumnezeu a vazut ca e bine facandu-i lui Adam femeie din simplul motiv ca in planul Lui Dumnezeu de a popula pamantul avea nevoie de concursul personal al Evei, al femeiei, care numai ea putea practic naste urmasi din pantecele ei, Dumnezeu fiind in continuare prea ocupat cu planurile Sale complexe, nemaiavand timp a se ocupa tot El cu gestionarea nasterii fiecarui individ pe lumea asta. A pus Dumnezeu femeile la munca si le-a dat munca de a face copii, de a se ocupa ele cu aceasta atributie prea marunta si insolubila preocuparilor superioare ale Lui Dumnezeu. De atunci femeile tot nasc prunci in dureri, cu mana lor face Dumnezeu oameni pe pamant, scutindu-se de chinurile nasterii, Dumnezeu nestiind pe pielea Lui ce-nseamna suferinta, dand-o exclusiv prostimii si nu elitelor din cer, exonerandu-se de aceasta sarcina de a se murdari pe maini de lut pentru nasterea fiecarui om. Astfel facand, a vazut Dumnezeu ca e bine. Dar dragostea, cum spuneam, n-a aparut de la facerea lumii. Nici n-a fost nevoie de acest concept caci daca era, spunea Dumnezeu ca in ziua a saptea va fi facut dragostea dintre oameni, iar in ziua a opta s-ar fi odihnit, saptamana avand opt zile in loc de sapte. Neinventand Dumnezeu dragostea, nici nu s-a simtit ca e nevoie de ea de la facerea lumii si pana prin anul 837 dupa Hristos. Cam atunci a aparut dragostea, o inventie omeneasca ce chinuie oamenii atat de mult fiindca pur si simplu n-a fost data de Dumnezeu prin program, de unde se vede ca unde n-a pus Dumnezeu mana omul s-a impotmolit in propriile scorneli. S-a imbolnavit omul de dragoste, s-a otravit cu dulcea ei otrava ca de o mancare de ciuperci otravitoare culese la nimereala de om din padurea vietii, fara stirea si apostila Lui Dumnezeu. Prin anul 837, traia intr-un castel din Franta un jupan pe nume Jacques Leblanc. Un castel mare, cu toate acareturile si cu servitori o mie. Sotia lui jupan Leblanc, Simone-Juliette, o faptura de o frumusete cum nu s-a mai vazut prin acele tinuturi... Pe langa ca era ingeresc de frumoasa, tot atat era de virtuoasa si priceputa in toate artele: canta divin la clavecin, la harpa, compunea poeme, picta, canta neasemmuit de frumos, mai sublim ca o pasare lira... Dar sotul ei, Jacques, un martafoi gras si oribil, plin de cosuri si betivan nu privea cu ochi buni pe ingerul sau de sotie si preocuparile ei nobile si gingase, ba mai mult o si batea regulat, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, din te miri ce, beat sau treaz, invinetindu-i mereu ochii si obrajii plansi, fugarind-o cu barda prin toate odaiile castelului, biata femeie, ditamai doamna de familie buna, nu odata fugind prin vecini, si dormind prin bordeiele slugilor, prin hambare si grajduri in paie langa cai. Suparati mai erau si oamenii tinutului pe mosier ce sotie buna si frumoasa avea si cum bruta o mai schingiuia seara de seara tipetele si plansul ei auzindu-se pana la marginea mosiei. Dar biata femeie n-avea ce face caci era casatorita cu jupan Leblanc in taina cununiei si ceea ce Dumnezeu legase oamenii nu puteau dezlega. Si mai era si juramantul de cununie in care sarmana Juliette jurase in fata Domnului sa-i fie credincioasa barbatului ca Lui Dumnezeu si sa fie supusa barbatului ei. Am uitat sa spun ca Juliette era si extrem de credincioasa, lua ca atare tot necazul ce i se intampla si cu ochii vineti de batai si vesnic rosii de plans se ruga Lui Dumnezeu, fiind si ea rabdatoare la necazuri si greutati ca si Iov si fiind supusa barbatului ei dupa juramantul de cununie dupa lege. In acele vremuri toate femeile erau negresit supuse barbatilor lor dupa porunca divina, lumea fiind foarte credincioasa pe atunci, nu ca azi cand femeile s-au emancipat si nu mai vor sa fie supuse si stapanite dupa porunca... Nicaieri in lume nu se mai auzise de dragoste pe atunci, de amor si de pasiune. Erau numai jupanii si doamnele lor batute si supuse, cu cate zece copii la 30 de ani, puse sa stea closti in fiecare an caci nu se auzise de anticonceptionale de la Facerea Lumii, asta fiind tot o inventie draceasca ce a venit dupa aceea, ca dragostea si pasiunea, scorneli lumesti... Dragostea nu a existat de la Facerea lumii. Ci a aparut intr-o seara de vara cu cerul plin de stele, atat de multe stele, parca cineva inmuiase o bidinea si stropise cerul cu stele... In acea seara Juliette pentru prima data se opri din plans. Leblanc jupanul era prea beat ca s-o mai bata si dormea tun. Deschise usa balconului si privi in jos unde un menestrel se pripasise pe sub plopii de sub balconul Juliettei si canta la lauta niste armonii pe care ea le mai auzise undeva. Era Pierrot, feciorul potcovarului din tinut, unde si ea se refugiase prin vecini intr-o seara de bataile lui Leblanc. Il gonise si pe el taica-su de-acasa ca era un zabavnic, toata ziua se ocupa cu lauta si nu mai vrea sa invete forja si potcovaria de la tatane-sau. Asa ca l-a dat afara sa se duca in lumea larga sa-si caute de drum ca el nu-l mai putea tine. Si Pierrot dus a fost. Singura care-l intelesese si simpatizase fusese Juliette cand fugise de batai prin vecini si nimerise la casa potcovarului, unde Pierrot canta la lauta atat de frumos... Nu luxul din castelul lui Jupan Leblanc, ci armoniile lautei lui Pierrot descoperise Juliette fara sa stie ca-i fericirea si dragostea. Acum, cand si el fusese gonit de potcovar de-acasa, unde sa se duca...? Dragostea il impingea catre iubita lui, Juliette... Si canta de dragoste pentru ea. Iar ea simti atunci pentru prima data primii fiori de dragoste pentru un barbat... Ce a urmat, doar stiti... Cate nopti de dragoste..., cata pasiune si voluptate..., cate juraminte de iubire, cate sarutari si imbratisari... Eu doar v-am povestit toate astea, caci va dati seama ca nu stiu sa definesc dragostea aceea dintai, ce ati simtit-o fiecare pe pielea voastra. Dragostea nu se defineste ci se traieste ori nu. Iar eu bicisnicul v-am descris povestea primei iubiri de pe lume, de unde au urmat toate celelalte, pana in ziua de azi, prieteni. Si fiindca si voi ati trait neaparat o poveste de dragoste, ati inteles ce-am vrut sa spun... Ati inteles ca Dumnezeu nu v-a dat de la inceput dragoste. A trebuit sa v-o cautati singuri si sa v-o bagati in traista. Si poate ca astfel ati comis un pacat caci va daduse Dumnezeu tot tacamul cu catel si purcel de la Facerea Lumii. Ce v-a mai trebuit sa va indragostiti...? Si ce v-a mai trebuit sa cantati altceva decat psalmi...? Pacat...! Pentru ca v-a dat prin cap iubirea, pacat...! Dar e singurul pacat pe care stiu ca nu-l recunoasteti si pe care il iubiti pana in pamant, purtandu-l in viata voastra ca pe un stindard in lupta, mai ascuns sau nu, in pofida degetului Lui Dumnezeu care va face dupa colţ a bataie... Am uitat sa va spun sfarsitul povestii de iubire dintre Juliette si Pierrot. Ca asa se sfarsesc toate povestile de dragoste: Ei au fost prinsi de Leblanc in grajd iubindu-se goi in fanul proaspat cosit pentru cai. Se iubeau a suta oara poate. Dar tot au fost prinsi si totul s-a sfarsit cum se sfarsesc toate iubirile intr-o zi, ori cum altele nici n-apuca sa-nceapa de frica unora ca Jupan Leblanc. Mare pacat si cu iubirile astea, Dumnezeu sa ne apere si pazeasca...! Juliette a fost dusa de Leblanc la Manastirea Carmelitelor si inchisa pentru tot restul vietii intr-un turn, iar Pierrot fu pedepsit de judele bisericesc pentru adulter prin taierea bijuteriilor de familie. Si nu oricum ci atarnand de ele caramida cu caramida pana ce s-au rupt. Asa merita toti cei ce comit adulter, cum au comis eroii primei iubiri de pe lume...........................

Raiul e aproape gol... ca la 8 dimineata pe strazi de 1 ian.

  Dumnezeu nu ma va pedepsi pentru critica mea... Dumnezeu nu e razbunator si absurd ca oamenii. El accepta critica, oamenii nu. El poate sa planga si sa se caiasca aratandu-I o greseala facuta, oamenii te linseaza la primul colt daca le zdruncini parerile si vanitatile. Dumnezeu se ocupa cu gestionarea universului si cu treburi serioase, oamenii pierd timpul aici pe pamant cu misticismul antic si devin turbati ca acei salbatici daca le arati ca sunt rataciti. Si asta fac de 2000 de ani de inapoiere, tinandu-se unii de altii in aceasta mlastina a ratarii. Si exact precum acele capetenii de popoare indobitocite religios prindeau cate unul de alta credinta si-l spintecau barbar, uzitand conceptul maniheist absurd si salbatic "Cine nu e cu mine e impotriva mea", si "cine nu aduna cu mine risipeste", toti oamenii s-au molipsit de aceasta tara barbara si zic: "Nu te vad deloc bine in fata lui Dumnezeu..." Eroare...! Dumnezeu nu e inchizitor si nu e salbatic... Daca e vorba de Rai El stie ca sunt printre putinii candidati autentici la Rai. Pentru ca eu proslavesc munca si nu odihna, creativitatea si nu lenea... Ziceti-mi si mie: cati s-ar mai duce in Rai dac-ar sti ca acolo e rupere de oase, e munca si nu zabava...? In Rai nu se pierde vremes ca pe pamant, nu e odihna la loc cu verdeata... Nu e concediu si nu e relaxare ca aici pe pamant. Servind toate aceste tabieturi si leneveli, iata ce-au facut oamenii pe pamant...: numai oroare si tragedie. Astfel de candidati Dumnezeu ii stie si nu-i va baga in Rai. Raiul e plin de oameni virtuosi si nu de chiulangii si mandri. Astia umplu pamantul. Adica Raiul e aproape gol. Cand am sa ma duc prima data pe-acolo, am sa ma crucesc de cata liniste e pe ulite : Aproape nici tipenie de om, ca la 8 dimineata pe strazi dupa mahmureala de revelion... Oameni buni... Raiul e-o stare de elevare a umanitatii noastre, nu un loc de huzur unde sa continue zabavnicii si loazele pamantului si Dumnezeu e personificarea acestei superbe stari calitative din om, nu un slujbas cu grade si stele pe epoleti care sa ierte si mangaie vesnic pe crestet pe toti adormitii, robii Sai, salbatici si criminali de copii...

Stiu de ce e nefericita omenirea...

Stiu de ce e nefericita omenirea...
Daca mergi pe strada si te uiti la feţele oamenilor, vei vedea ca in general sunt trişti. Ori daca nu, seriosi. Dimineata la prima ora, in tramvai sau metrou, secretara, cu faţa inca umflata de somn numai de zambit n-are chef. Ea se duce undeva la o corvoada si faţa o tradeaza. Munca, viata, lasa pe chipul oamenilor urme de sila, mina normala a oamenilor este sa fie morocanosi.Adica tristi... Stiu de ce omenirea e trista de-o vecie-ncoa'... E trista c-a pierdut vremea. In loc sa vezi oameni optimisti si exuberanti la tot pasul dimineata grabind spre slujbele lor, oamenii parca au mereu un of, sunt morocanosi, lipsiti de chef, morbizi, fara de sange-n obraji. Stiu de ce acesti oameni sunt tristi. Ei au invatat din tata-n fiu de la semenii lor sa piarda vremea. Si dac-au pierdut vremea si-au taiat frunza la caini, si-au facut viata de netrait, urata, fada, terna si insuportabila. Stiu de ce sunt oamenii nefericiti...: fiindca au pierdut vremea. In loc sa fi facut ceva mai bun, unii s-au ocupat cu dragostea. Iar altii, imensa majoritate au pierdut vremea cu religia. Daca te ocupi numai cu asa ceva, pe strada nu vei vedea decat feţe posomorate care se duc la munca dimineata, cu ochii inca umflati de somn. Din fericire, unii nebuni le-au dat prin cap sa schimbe ceva in aceasta stare de plictis si catranire a lumii. Sunt nebunii care nu s-au ocupat nici cu dragostea, nici cu religia, ci si-au cheltuit energia sa inventeze ceva: fie trenul, fie becul, ori telefonul, insulina, ori morfina pentru calmarea durerilor cancerosilor, sau paratrasnetul pentru protectia enoriasilor care pierdeau vremea in biserici. Daca toti oamenii de la inceputuri si pana azi se ocupau cu ceva practic, astazi am fi fost fericiti...Nu cu dragostea sa fi pierdut timpul, si nu cu religia sa zabavnicim pe aceasta lume, caci dragostea e protestul fiintei chinuite de nonsensurile religiei, iar religia e alternativa celor inapti a putea iubi omeneste. Ambele sunt pierdere de vreme si de asta suntem nefericiti. Unii nebuni, ar fi lasat dragostea si religia pentru a face viata mai suportabila si posibila. In 2000 de ani de misticism si inapoiere religioasa, am fi gasit, daca nu ne ocupam cu elucubratiile mistice solutia la problema energetica a omenirii. Un mare schimbator de caldura montat adanc in pamant scufundat in lava care curge neobosi de-o vecie ar fi rezolvat problema caldurii si apei calde gratis pentru toata omenirea, pentru pensionarii executati silit si dati afara din locuinte ca n-au bani sa-si achite factura la incalzire. Mai multe minti luminate care nu s-ar fi ocupat de 2000 de ani numai cu osanale religioase ar fi rezolvat aceste probleme stringente ale urgisitei omeniri. Problema cancerului ar fi fost rezolvata inca de acum 1000 de ani daca ar fi fost lasati cativa nebuni sa-si faca treaba si sa nu fie anatemizati de cler ca se ocupa cu tot felul de scorneli dracesti... Telefonul, internetul, zborul spatial si alte cuceriri ar fi fost de actualitate inca de acum 500 de ani. Traind in ascultarile bisericesti, imensa masa a gloatei n-a incercat nimic decat sa vietuiasca si viata pe pamant a degenerat in fiasco-ul si drama ce-o traim pe pielea noastra de netrebnici. Nu pot sa cred ca acest dezastru existential e rezultatul practic absolut al planului Lui Dumnezeu cu omenirea. Raspunzatori pentru aceasta ratare sunt insisi oamenii, adica homunculii care n-au rezistat exigentelor elevate ale Lui Dumnezeu, inapti a functiona la standarde superior asijderi complexitatii si excelentei Dumnezeiesti... De 2000 de ani ne calcam in picioare pe la biserici sa ne frecam batista de moaste si sa luam agheazma in peturi din butoaiele sfintite aduse special pentru gloatele disperate. Nu aceasta este solutia propusa de Dumnezeu cu stralucita opera de-a gandit-o pe pamant. Privesc cu tristete un Dumnezeu dezamagit profund de oamenii sai ca un parinte sfasiat de durere ca i-au ajuns copii bagabonti. Stiu de ce e suparat Dumnezeu si stiu de ce e suparata omenirea: Ca si-a ratat singura sansa la viata data de Dumnezeu.

Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista

Nu-mi foloseste la nimic sa stiu ca voi muri. Si nu-mi foloseste la nimic sa stiu ca cineva drag mie va muri. Ca mi-a fost data aceasta amara constiinta pentru mine e-un neajuns cumplit incat ma intreb perplex: Au s-a ostenit Dumnezeu o vecie sa creeze aceasta superba opera, lumea si omul ca sa stiu ca Domnia Sa m-a torpilat inutil din nascare cu aceasta otrava a constiintei ca mor eu sau cei dragi mie? Ce-a castigat Dumnezeu in plus sufland in acest mod peste mine duh de viata amara si cu ce-L ajuta sa ma stie nefericit astfel...? Au nu se vede ca sufar si eu si toti cei ce suntem facuti din carne si ca nu putem trai de grija mortii noastre ori a celor dragi...? Dumnezeu vede aceasta scarba existentiala prin care trecem de la inceputurile lumii incat ma-ntreb eu dac-as fi Dumnezeu, sau tu prietene care esti mai destoinic ca mine dac-ai fi numai o jumatate de Dumnezeu nu te-ai satura de un asemenea vesnic spectacol de schingiuire perfida a omenirii cu otravitoarele chinuri si neajunsuri de ne sunt date-n viata...? Ne chinuim sangeros in aceasta viata aidoma taurului de la corida, strapuns de toreadori cu tepuse si sabii si batjocorit cu carpe rosii de intaratare... Directorul coridei stie ca acel taur va muri si va fi scos târâş cu caii din arenã si totusi nu opreste macelul dintr-un scop mercantil, ca au platit oamenii bilete la corida sa vada sange... Dar Dumnezeu care nu are nimic de castigat continua netulburat macelul vietii noastre incat ma indoiesc profund ca Divinul e in stare de un asemenea neintrerupt sadism de la Adam incoace fara de cale de-a gratia acest blestem dupa o vesnicie de viata in chinuri pe pamant.... Ce esti tu vinovat prietene, ca Adam nebunul s-a increzut in singurul prieten si tovaras harazit de Domnul si a gustat din marul oferit de Eva cu dragoste sotului ei...? Nu ati fi facut si voi tot asa...? Nu ati fi oferit cu dragoste tot ce-i mai bun fiintei dragi...? Prea mare pedeapsa pentru un pacat insuficient definit si prea fara drept de apel a fost aceasta osanda, incat se increteste carnea pe tine sa te gandesti ca Dumnezeu sa nu fi comis o eroare judiciara si sa ne tina in puscarie pe toti, etern, generatii dupa generatii, degeaba... Cum nici macar prin cap nu trebuie sa ne treaca faptul ca Dumnezeu ar putea comite vreo eroare, e clar ca suntem noi oamenii singurii vinovati pentru nefericirea noastra, desi si Dumnezeu ar putea face primul pas cand vede cat de inglodati suntem si in impas: Sa ne ajute noua, si neputintei noastre, mai cu nadejde, cum mama elefant isi ridica cu trompa puiul impotmolit in noroi... Au cand va veni vremea sa ne ajute si pe noi cineva...? Nu sunt decat doua solutii: Ori ne ajutam singuri facand fiecare cate ceva maret si bun ca si cum am face in Rai, facand pur si simplu Raiul pe pamant si aducand o concurenţã naucitoare Raiului din cer, ori daca nu, sa stam cuminti si sa asteptam tacticos si metodic sa murim, si sa ne rugam o viata de Dumnezeu, urland, tinandu-ne agatati de El ca un copil de poala mumii, cu mucii in barba si cerand de mancare, in loc sa ne ducem sa culegem cateva mere putrede, cazute pe jos din pomul cunoasterii... Nu se va supara Dumnezeu, credeti-ma...! Va zâmbi satisfacut in barba-I alba si va spune printre dinti: Mult le-au mai trebuit fãtãlãilor astia sa invete sa fie oameni si pe picioarele lor...!

Scrisoare de dragoste pentru bunul Dumnezeu...

Nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poarta. Nu-L invidiez deloc pe Dumnezeu pentru grijile ce le are pe cap, ba chiar il compatimesc si mi-e mila de El.Pentru ca imi dau seama ca e prea mult ce si-a luat pe cap... Si din doua una: Ori si-a luat singur aceste griji si treburi pe cap, ori noi oamenii i le-am plasat sarlatani, descarcandu-ne si derobandu-ne de atatea responsabilitati. Si stau si ma intreb : Oare-i place Lui Dumnezeu sa ne poarte de grija tuturor si sa ne gestioneze tuturor vietile si mortile si sa stie fiecare fir de par din capul nostru care si cand se misca, ori avem noi neobrazarea sa-L deranjam pe Domnul cu fleacurile si spurcaciuinile noastre marunte si meschine...? Desi e enorm de mult, in afara de noi Dumnezeu mai gestioneaza si alte treburi prin univers: mersul sorilor, al cometelor, al planetelor, asteroizilor, galaxiilor, miliarde si ele, stelelor neutronice, quasarilor, pulsarilor ,gaurilor negre unde si lumina se curbeaza gonind catre ele, si sa nu uitam si de alte lumi de extraterestri, verzisori din aia cu capul mare si ochii oblici, mari si negri... Sa imparti viata si moartea si alora, sa nasti sisteme solare si planete, si sa le sfarsesti in supernove, stele neutronice si gauri negre, sa mai ai si grija pamantului, si a credinciosilor care se roaga de dimineata pana seara in rugaciunea de dimineata, seara, utrenie si vecernie, ascultand pe fiecare marturisindu-si durerile, pasurile si cum multumesc de painea cea de toate zilele, sanatate si spor in casa si sa le treaca bubele si aftele din gura..., mi se pare de-a dreptul naucitor de mult sa suporti chiar de-ai fi Dumnezeu...Insa cine ar carti ca Dumnezeu nu poate atat de multe si inca infinit mai multe...? Ca ori si-a zis singur Atotputernic, ori L-am denumit noi minunandu-ne de cate poate face, El tot ramane infinit de puternic si mare, mai infinit si puternic decat orice perceptie a noastra... Atat de puternic si atat de mare incat te poti intreba ca prostul, ce-i mai mare, Dumnezeu sau infinitul...? Eu imi pot imagina un Dumnezeu mare... Dar nu-mi pot imagina un Dumnezeu atat de mare, care singur s-a nascut mai inainte de toti vecii... Inseamna ca Dumnezeu a existat perpetuu mai inainte de inceputul timpului infinit si mai inainte de existenta spatiului infinit care sa-L cuprinda, daca ne gandim ca tot Dumnezeu trebuie sa fi facut si spatiul infinit unde sa existe. Si atunci din doua una: Sa fii o hiperconstiinta din afara timpului si a spatiului infinit si abia apoi sa le creezi mi se pare genial, extraordinar si naucitor, ori mi se pare totul imposibil. Poate ca Dumnezeu nu e ceva de trait intr-un spatiu si un timp... Poate ca nu are nevoie de aceste elemente ca sa existe... Poate ca nu e ceva fizic si e un duh, un spirit care n-are nevoie de spatiu si timp. Si nu e neaparat nevoie ca Dumnezeu sa fie mare cat o galaxie... Poate fi mare ca idee dar mic cat o bacterie sau un microb, va dati seama...? De ce nu ne spune macar, sa nu mai elucubram in speculatii...? Daca unii oameni ar afla ca Dumnezeu in Atotputernicia Sa este si are dreptul sa fie mic cat o bacterie sau un stafilococ auriu, unii ar incepe sa rada a paguba, altii si-ar da cu tigai in cap, ca la desene animate, dandu-si seama ca se pot inchina la ceva atat de mic care ti se poate aseza pe picior ca o bacterie si e pericol sa-L ucizi cand te dai pe picior cu alifia de pecingini pe care-ai luat-o de la farmacie... De ce n-as avea dreptul sa stiu aceste lucruri si de ce sa ramana ele secrete si inaccesibile mie cata vreme omul a ajuns cu constiinta de sine si de univers pana acolo incat sa denumeasca infinitul, nesesizandu-i marginile, dar macar sa-L pomeneasca intr-un concept si un cuvant de 7 litere...? Inseamna ca intre Dumnezeu si infinit, mai suntem si noi oamenii cu o treapta superioara mai sus. Suntem mai acatarii decat infinitul pentru ca intre noi fie vorba, acest infinit e pe cat de mare pe atat de prost pentru ca nu are constiinta de sine si sentimente ca noi si nu stie deci ca exista si ca-L gazduieste pe Dumnezeu intre marginile sale, oricat de mare ar fi acesta, circumscriindu-L ca un triunghi inscris intr-un cerc... Si de-abia de-aici porneste misterul: Ca din matematica noi stiam ca orice triunghi inscris intr-un cerc are o arie mai mica. Sa fie oare Dumnezeu mai mic decat spatiul si timpul...? N-as crede, caci taman ce stabilisem altfel... Oricum, ideea e ca Dumnezeu e mare, si cum pe noi oamenii incepe sa ne doara tartacuta de cap cand ne aventuram sa judecam mai adanc, dam liber la minte, o slobozim in concediu si ca sa fie totul mai cuminte ne relaxam, jucam o tabla si nu ne mai batem capul cu imparatia cerului... Dar atunci sa nu ne mai intrebam de ce murim...! Sa nu ne mai intrebam de ce ne e greu si de ce viata asa cum e data e irespirabila si imposibil de trait omeneste... Ar trebui sa ne cerem drepturile Lui Dumnezeu... Sa-L intrebam odata raspicat cum si de ce...? Dumnezeu tine tot infinitul si universul in brate intr-o solda nemeritata ca pe niste slujbasi corupti, pe cand pe noi oamenii care tocmai descoperisem ca suntem superiori infinitului prin constiinta de sine si ca-i dibuim marimea denumindu-l macar, ne tine Dumnezeu la confortul cel mai de jos al pretuirii... Ne pretuieste Dumnezeu ori nu valoram nici cat praful de pe bocancii Sai...? N-as crede acest lucru pentru ca orice artist isi pretuieste opera si obiectul muncii desi am vazut chitaristi trasniti care-si sparg chitarele pe scena... Sa ne sparga si omoare astfel Dumnezeu, fara menajamente si explicatii pertinente jicnindu-ne profund astfel mai inainte de-a ne raspunde franc la toate intrebarile si pentru ce atata mister cu lumea asta, lumea ailalta, Raiul si iadul ?Iata...! S-a nascut in capul robilor Sai oamenii ideea de revolta, revolta ca vrem sa stim si nu ni se spune, revolta ca de nu ni se spune nimic verde-n fata traim cu suspiciunea amara ca suntem mintiti si prostiti... Si nu suntem prostiti de Dumnezeu ci ne prostim unii pe altii jucandu-ne de-a seriozitatea, de-a Dumnezeu si credinta, de-a binele si raul, de-a Raiul si de-a Iadul, spurcand si nu sfintind pamantul cu mofturile, vanitatile si ratacirile noastre, fie ele si religioase... Dumnezeu e prea bun si superior sa ne fi lasat insensibil in aceasta mocirla a ratarii existentiale si Dumnezeu traieste pe undeva mai presus de viermuirea noastra pamanteana, si culmea e ca nici noi oamenii nu facem nimic ca sa-L informam pe acest pe cat de bun pe atat de timid si discret Creator al nostru ca mai existam si noi pe lume si nu din vina noastra... Dumnezeule... Adu-ti aminte ca ne-ai creat si ne-ai lasat pe lume ca un ciot de picior taiat de tren si fara pansament... Pana sa se vindece si sa intram in Rai, se infecteaza si murim... Ajuta-ne Doamne... E cea mai adanca rugaciune ce-Ti pot face si cea mai fierbinte scrisoare de dragoste...

Dumnezeu e fericit pe langa noi

Şi Universul si Dumnezeu care l-a facut, există datorita unor tuburi. Fără aceste tuburi universul ar fi perfect inutil iar Dumnezeu ar fi cel putin inoportun si conştientizând acest trist destin s-ar retrage bătrân să sfârşească la pensie in singurătate si decrepitudine intr-un azil. Dar noroc că există aceste tuburi care-i dau Lui Dumnezeu rost, putere, vigoare si utilitate... În genialitatea Sa, expert in supravieţuire, Dumnezeu si-a creat aceste tuburi ca dispozitive bune pentru subzistat in condiţiile vitrege din univers. Niciodata nu se vor termina aceste tuburi, vor veni potoape si extincţii in masă dar aceste tuburi se regenerează constant de-a lungul erelor si veacurilor astfel încât Dumnezeu se foloseşte de ele strălucit in geniala Sa supravieţuire si guvernează tot universul cu dibăcie si vigoare... In comparaţie cu Dumnezeu ce suntem noi oamenii? Fiecare, si eu şi tu ne chinuim sărmani să gestionăm cele cateva tuburi de a căror bună funcţionare depinde viata noastra, a universului si prosperitatea Lui Dumnezeu. Sunt tubul respirator, cel digestiv, cel circulator cu colesterolul preferabil sub 200 si tuburile sexuale de înmulţire. Dacă toate funcţionează bine atunci noi suntem sănătoşi, universul există şi Dumnezeu e mai sănătos, optimist si exuberant ca oricând in planurile Sale. In schimb oamenii, in inconştienţa lor si-au pervertit si îmbolnăvit aceste tuburi, si cel respirator, prin deprinderea fumatului, si cel digestiv si circulator prin mâncatul grăsimilor si depunerea ateromului in vene, si cel reproductiv prin practicarea artei amorului, artă de care Dumnezeu n-a pomenit niciodată în învăţăturile Sale sfinte dacă vrei să rămâi sănătos cum a rânduit Creatorul. Prin urmare, întrecându-se cu gluma si cu ereziile si ieşind din litera strictă a cărţii sfinte prin fantezii, eresuri şi visuri omul s-a ratat complet pricinuindu-I Lui Dumnezeu mari neajunsuri, supărări şi incomoditaţi ca nişte copii prea razgâiaţi disperându-şi părinţii prin pocinoagele lor. In loc să fi stat locului ne-am pus să visam, să visăm amor si cu tuburile noastre reproductive să croşetăm si imaginăm senzaţii şi plăceri excitând aceste tuburi până la tulburatoare orgasme. Au se simte mai fericit Dumnezeu cu aceste deprinderi private ale noastre care nu sunt propuse omului in nici o carte sfanta, ba încă sunt interzise...? A face dragoste nu-i un termen propus de Dumnezeu, nici a face sex, ambele variante îi produc frisoane de scârbă Domnului. Degeaba au uns oamenii sexul total si pasional cu poleiala romantismului si tandreţei, scarba şi intransigenţa Lui Dumnezeu rămâne neînduplecată şi tot sodomii se numesc toate, de la primul sarut nevinovat al adolescentei de 15 ani, continuând cu rafinamentele erotice de la 25 de ani. In van poezii şi visuri de dragoste şi amor după care sunt ahtiaţi oamenii, toate culminează prin dorinţa stimularii organelor sexuale până la ejaculare in tuburile sexuale de care vorbeam. Dumnezeu a zis doar sa ne înmulţim dându-ne ejacularea si tuburile sexuale doar pentru asta. Noi îl albim pe Dumnezeu de necaz juisând, făcând dragoste, ejaculand de plăcere în prezervative ori înşelând fecundarea cu anticoncepţionale, pervertindu-ne tuburile sexuale de care vorbeam căruia Lui Dumnezeu I-ar fi plăcut să le fi folosit doar pentru acuplare şi înmulţire ca necuvântătoarele. Nici o bază n-are Dumnezeu în noi pentru că una a spus El în cărţile sfinte să facem, iar noi am şuntat şi fentat preceptele Sale cu visuri si fantezii care să mai coloreze şi îndulcească amarul de viaţă de ne-a fost aruncat în silă spre uz de la izgonirea din Rai. Eu nu stiu de ce-I supărat Dumnezeu pe noi. Pentru că doar astfel, mângâindu-ne simturile, omeneşte, putem a mai răbda corvoada austerităţii în penitenciarul de viaţă de la alungarea strămoşilor noştri din Rai. Prin tubul digestiv spun sfinţii părinţi că e păcat să trecem alcool. Nici măcar o picătură cum fac penticostalii. Alcoolul ne e duşman. Noroc ca vine Dumnezeu şi spune că trebuie să ne iubim duşmanii ca pe noi înşine. Stareţa Elena Gâtlan a născut două fetiţe gemene. Intrând la 17 ani în mănăstire a rezistat 22 de ani de abstinenţă în ascultare de poruncile Domnului. Intr-o zi a făcut dragoste cu un mirean, ori sex, la Dumnezeu oricum nu contează, păcatul e acelaşi. De ce s-o fi supărând Dumnezeu pe neputinţele noastre când de le mai îndulcim puţin asta tot spre folosul Lui este...? Căci a trăi strict in austeritatea cazonă a pravilelor Lui Dumnezeu e uman imposibil, e o neviaţă utilă nimanui, nici nouă, nici Domnului. Căci Dumnezeu are nevoie de oameni vii şi sănătoşi pentru a prospera .Un om mort nu e o solutie pentru Dumnezeu. Pentru că departe de-a fi un câştig pentru Rai, toţi oamenii de-ar muri subit in niscai apocalipse şi potoape puse pe seama blândului Dumnezeu, acesta ar rămâne deodată singur, numai cu duhurile Raiului de care probabil s-a plictisit de-o vesnicie chiar dacă din delicateţe n-o spune. Deodată singur Dumnezeu umblând pe uliţele goale ale pamantului, căutând să mai ajute pe cineva la necaz, să mai povăţuiască pe cineva, să mai îndrepte ori mântuiască un păcătos... Dumnezeu trist, umblând pe pământ după nici tipenie de om. Ce Dumnezeu, nu vedeţi că Dumnezeu a lăsat baltă aproape toate treburile din univers şi s-a specializat doar cu noi oamenii, făcând cu noi ce ştie el mai bine? Ori ne scapa de cancer prin efectul placebo daca mergem la catedrala sperantei de pe soseaua Fundeni vis-a-vis de fostul supermarket XXL, ori ne baga cancerul in oase atunci cand ne placea mai mult viata... Prin urmare sunt sigur că Dumnezeu nu ne va omorî niciodată prea crunt si pe toţi. Pentru că s-a obişnuit cu noi. Suntem preocuparea Sa predilectă. Singur in univers si fara oameni, Dumnezeu ar innebuni de singuratate si urat... Are nevoie de noi aici pe pamant o vesnicie pentru a-si valida obiectul muncii Sale, oamenii cu pacatele lor... Deci relaxati-va prieteni , cred că adulmecaţi că Iadul şi Satana e-o cacealma. Semănăm cu Dumnezeu, doar El a spus-o ... Relaxaţi-vă, suntem pe mâini bune, cu toate aşazise păcatele noastre... Ruşine mincinoşilor şi laudă Lui Dumnezeu...!

Sfarsitul lumii, o eroare monumentala...

Sfârşitul lumii, o eroare monumentală.
Dacă vreţi să vă bucuraţi de descoperirea etalontlui de erori din panoplia erorilor din univers priviţi la trâmbiţarea emfatică a sfârşitului lumii. Putem vorbi rezonabil de o extinctie in masă accidentală prin coliziunea cu un meteorit ori o megaerupţie vulcanică de proporţii continentale cum au mai fost in preistorie sau cum vor mai fi din păcate cine ştie când... Când te-a pasionat de-o viaţă un lucru chiar dacă la un moment dat nu mai merge, îl sui in pod şi- l păstrezi acolo ca pe-o chitară cu coarde rupte si prăfuită dar n-o arunci la gunoi ori n-o spargi nervos de capul cuiva dacă nu prea ştii să canti la ea. N-a fost Dumnezeu pasionat de-o viaţă, de-o veşnicie de această lume de-a creat-o intr-o zi cu atâta migală şi daruire? Tre sa fii nebun si limitat să crezi că Dumnezeu şi-ar distruge capricios invenţia la care a muncit in singurătate o veşnicie. Nu mai e mult si Dumnezeu va urca lumea în pod ca pe-o chitară cu corzi rupte dar n-o va sparge căci i-a plăcut de-o viaţă acest trist şi urgisit instrument cu coarde rupte care e lumea... Deci relaxaţi-vă căci sunteţi pe mâini bune. Cand Dumnezeu de mic copil s-a tot ocupat cu-această lume şi-a tot scris în ea pasionat ca un copil intr-un oracol, acum, cand Dumnezeu a devenit adult îşi iubeşte preocupările din copilărie şi ne va pune bine intr-un sertar al camerei sale iubindu-şi gândurile scrise in tinereţe, adică lumea... Astăzi, adult in toată firea Dumnezeu a facut curat prin sertare si a căzut pe gânduri cu caietul scris în copilărie, intr-o nostalgie de-un adanc nesfarsit... Uite-L pe Dumnezeu cum zâmbeşte amuzat de lucrurile din lume pe care le-a scris cu mintea de copil de-atunci... Adânc răscolit de sentimentele Sale entuziaste si tinereşti din trecut, Dumnezeu Inchide la loc carnetelul acestei lumi şi-l pune ocrotitor şi cu grijă în sertar. Tre să fii nebun să crezi că Dumnezeu şi-ar distruge amintirile vreodată... Deci relaxaţi-vă oameni buni, sfârşitul lumii e numai o eroare din capul unora, pe cand Dumnezeu e serios şi-şi conservă sentimentele şi trăirile copilăriei, adică lumea asta, chiar dacă au fost scrise cu mintea entuziastă de copil de-atunci şi astăzi nu se mai potrivesc... Să stăm dar cuminţi şi liniştiţi în sertarul cu amintiri al lui Dumnezeu si sa nu murim de frica stupidă a sfârşitului lumii, care v-aţi dat seama, e o eroare monumentală si o psihoză a unor actori din teatrul lumii scris de Dumnezeu in copilărie... Astăzi, daca nu ştiaţi, Dumnezeu s-a apucat din nou de scris. Si va scrie opera capitală a vieţii Lui, adică o nouă lume în care vă veţi chinui cu lupa sa găsiţi vreo durere, vreo scârbă sau un chin... Păcat însă, când va căuta eroi să-şi populeze romanul noii lumi mai bune şi mai drepte, toţi vor fi murit demult de frica sfârşitului lumii, striviţi intre filele caietului cu amintiri din copilărie al Lui Dumnezeu...