138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

  1) Dacă lumina ar fi neagră, atunci întunericul ar fi alb, ziua ar fi întuneric căci lumina ar fi neagră de la soarele negru, iar noaptea când soarele negru ar apune ar începe să se crape de ziuă, ar fi întuneric alb, senin, evident cu stele negre pe cer, negre și ele ca soarele care abia vom aștepta să apună ca să risipească întunericul zilei să-l tai cu cuțitul... Cine spune că așa ceva n-ar fi posibil în univers ca o realitate fantastică pe care n-ai cum s-o schimbi după voință ci doar s-o accepți și aștepți cum aștepți pe Dumnezeu și bătrânețea, bolile, spitalul, acest ultim sanatoriu funest unde vei trăi cea mai tulburătoare senzație a vieții, un orgasm negativ în care nu vei mai putea vedea căci lumina va începe să devină întâi gri apoi neagră ca tăciunele...? Asta înseamnă să mori : să fii deconectat de la lumină și de la aer pentru că nu vei mai avea ani, nu bani să le plătești, când totul în univers are un preț de cost. Aerul pe care-l respirăm noi nu-i gratis ci se plătește cu secunde : la fiecare respirație plătești cu două secunde din viața ta. E clar atunci de ce murim. Căci n-avem atâta timp să plătim tot aerul din atmosferă care evident că e doar o anvelopă de câțiva kilometri grosime învelind pământul. Și sunt atâția care vor să trăiască și să respire. Nu e atâta aer pentru toți de-ar vrea să trăiască veșnic. Se termină rația. Deci, de-atunci înainte, consumându-ți rația de aer, vei muri. Și trăindu-ți agonia morții pe patul de spital, simțurile vieții te vor părăsi, lumina se va stinge pentru tine devenind neagră cum am spus și murind încet, încet, vei începe să trăiești o voluptate amară care e moartea în dureri de cancer fără să-ți mai pese de dureri căci se vor trezi în corpul tău decedat alte simțuri, simțurile morții și adrenalina îți va inunda corpul, ultimul lucru pe care îl mai poate face corpul pentru tine ca să-ți mai îndulcească durerile morții deși ți-ai bătut joc de el și de sănătate o viață-ntreagă când ai băut, ai fumat, ai păcătuit.  Astfel, murind, întunericul sicriului nu va mai fi o problemă căci va deveni alb ; și vei începe să vezi lumini cum spun cei treziți din moarte clinică. Răpus de această perversă îmbolnăvire a morții în care simțurile ți se vor inversa făcându-ți din zi noapte și din noaptea morții zi, în care vei putea în sfârșit să-L vezi pe Dumnezeu clar ca lumina zilei cu orbitele goale ale craniului în întunericul sicriului, inert de orice putere și voință de-a te mișca și de a trăi cum ai trăit până mai ieri, te vei lăsa manipulat de ciocli și aruncat ca o pungă de gunoi inutil și nereciclabil la ghena de gunoi poreclit sicriu, obiect de mobilier la care visezi cu scârbă de-o viață, în sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rășină care acum crește în pădurile din munții Carpați, cu veverițe în el care adună semințe de conuri de brad și sar jucăușe pe ramuri...

  2) O, brad frumos cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, câți ani ai acum când sângele-mi pulsează încă prin vene și n-am făcut încă anevrism de aortă ori accident vascular, când sunt încă atât de firav de viu și te visez ca pe-un dulce dușman fără vină și care vei fi tăiat și vei muri din cauza mea, ca să mă îngroape cu tine, amândoi cu inima retezată, eu cu inima de carne retezată de infarct, tu cu inima de lemn retezată nemilos de drujbă...? Mă simt, o, bradule, dator de veci și rușinat în fața ta, căci mai trist decât mine ești când știu că-ți aștepți cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atâtea ori : ori să te facă cherestea pentru masa și casa mea, ori să te taie de tânăr pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad împodobit de Crăciun cumpărat din piață de la speculanți cu 100 de lei, ori să te facă scânduri pentru sicriul meu și să-ți bată cuie în carnea ta de lemn ca să mă-nchidă etanș între scândurile tale să nu pot să mă fac vampir sau zombi și să ies din pământ speriind lumea, ci să rămân pentru mii și mii de ani captiv acolo în sicriu și să mă împrietenesc până la urmă cu întunericul și cu râmele și larvele de cărăbuşi care vor trece nestingheriți prin orbitele goale ale craniului meu și ale găurilor tale din nodurile scândurilor, o, bradul meu frumos și prietenul meu de veci...

  3) Dau tot, odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul, pentru un singur hatâr și o singură dorință ce-o am la Bunul Dumnezeu : Să-mi facă întunericul din sicriu alb și luminos, atâta îi cer eu, nu să împart veșnicia și să fiu vecin de cartier cu preafericiții și duhurile bune ale Raiului în răsfățuri și sindrofii serafice și pantagruelice și mai ales veșnice. Atunci când tuturor li se va stinge lumina în sicriu și nu vor mai vedea nimic cu ochii lor morți, nici măcar pe Dumnezeu la care s-au rugat o viață turbând de această pagubă și dezamăgire postumă a dispariției Lui Dumnezeu în întuneric, întunericul meu să fie luminos, să-i înnebunesc de derută pe toți morții păgubiți de Dumnezeu, și pe viermi, și pe sfinții și diavolii deveniți șomeri în Cer după dispariția normală a Lui Dumnezeu datorită întunericului normal al morții tuturor, poate așa ne vor lăsa în pace cu toții, atât pe mine cât și pe tine și vom putea să murim lin, frumos și liniștiți, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

  Fiecare dintre noi este prost în felul lui. Nu-i o rușine asta.  Câți pumni nu ți-a venit să-ți dai în bot singur când știi câte ai pierdut în viață din cauza prostiei !? De ce să disprețuim prostia ? Suntem copiii ei și pe parcurs ne-am mai destupat la minte și-am uitat de părinți ! Nu prostia e de acuzat în viață, ci faptul de-a fi rău la mațe, criminal, lepră, jeg odios fără caracter. Slavă Domnului că noi nu suntem răi ! Suntem buni la suflet, pașnici și cuminți. Ce dacă suntem niște proști care-am fost și am umplut pământul și azi am evoluat în bine ? Suntem doar prostuți. Adică simpatici. Suntem dulci. Unii oameni ne iubesc așa. Și noi pe ei așijderi. Viața-i atât de frumoasă astfel... Nu-i o virtute să fii prea deștept, să fii genial și să ți se ardă neuronii, să facă scurtcircuit, să se strice cum se zice. Noi suntem proști și săraci. Și vom trăi mult. Dar lumea de fapt nu-i a noastră. E-a celor puțini și deștepți care ce să facă cu deșteptăciunea lor ? Fac și ei bani. Și vor muri repede cu tot cu banii lor. Sâc ! Nu că-i fac, deștepții, banii la clanța ușii, căci banii nu-s de făcut. Ei sunt de redistribuit : din buzunarul celor mulți și proști, în buzunarul celor puțini și deștepți. Asta-i regula și circuitul banilor în natură care spune că proștii dau banii, deștepții numai îi iau. Că tot trebuia să-i ia cineva fiind prea mulți și fără gură să strige că vor la cei săraci. Banii nu vor la săraci căci nu se simt bine la ei când banii fug de pe săraci ca apa de pe gâscă. Se duc banii la bogați care au un fel de arici de bani și astfel banii stau fericiți și mulțumiți la ei,  la bogați. Dar vine atunci consolarea, învățătura liturgică și ne mângâie pe cei proști dar mulți și ne spune că Raiul e al celor proști dar mulți. Glumesc bineînțeles apropo de proști. Căci noi nu suntem chiar atât de proști, chiar dacă suntem furați de bani de deștepți care sunt atât de deștepți încât fac și legi pentru asta. Legi pentru luarea a o parte din banii proștilor. Cu ce să trăiască și țara asta ? Unii și-au dat viața acum 70 de ani pentru pădurile tăiate azi și țara fără industrie și flotă, fără nimic. Noi nu putem să renunțăm la o parte din bani din patriotism și din muncă voluntară ? Ca să aibă primăriile bani la buget să-şi cumpere mașini noi și monteze purificatoare de apă cu osmoză inversă, să nu se îmbolnăvească deștepții din primării, să bea apă pură, strecurată, nu ca nea Neculai care bea apă de canal dintr-o cratiță după ce s-a lăsat rugina la fund. Ar mai fi multe de spus despre proști. Sunt tot felul de proşti : proşti sadea, prostuți, proşti făcuți grămadă. Noi nu suntem printre ei și ne bucurăm că am scăpat. Căci persoanele de față se exclud. Bine că măcar noi avem minima decență de a ne crede cei mai deștepți dintre proști ! Asta face toată diferența și dă tot tâlcul poveștii. Dar chiar și așa, eu unul, cel puțin în privința mea nu am decât revelația și consolarea să constat sincer și lucid că nu sunt decât suma tuturor prostiilor pe care le-am făcut o viață. Și a ratărilor și eșecurilor care poartă numele meu. Ei și ? Toți simt așa, că recunosc sau nu. Cineva tot ne iubește cu asta sau fără asta. E singura amăgire prin care poți să fii cât decât fericit, liniștit și o țâră mulțumit cu cât ai, adică de fapt cu cât ți-ai dat singur, că de noroc nu poate fi vorba când ăsta știm că şi-l face omul cu mâna lui, sau nu. Plânsul nostru de disperare e de fapt nepriceperea de a fi agricultori și a altoi floarea exotică a norocului pe ramurile răchitei noastre care nu face micşunele și nici plopul pere că nu ne-am priceput noi să altoim, nu că nu se putea. Ba se putea ! Ceva însă ne-a oprit de-a fi prea deștepți și a profita imoral de atuurile deșteptăciunii și inteligenței de cele mai multe ori malefice. "Salutări din Cuba sărakilor !" e urarea pe care un fost politician de marcă, inteligent, normal, ne-o trimite cu drag din concediul de lux în Cuba plătit din banii de bugetar. Sau din pensia specială și atunci se explică de unde are bani. Deștept tipul, nu ? Opincile noastre nu vor călca niciodată pe acolo. De ce ? De proști. Bine că măcar știm că suntem proști. Tot e ceva.