103 b) ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE

103) ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE

 

  1) În Rai nu există piane. Pianul e un instrument muzical ce amintește de suferință, de lirism, de alean, de durere și moarte, or în Rai este sediul fericirii și al vieții veșnice. Și atunci fiindcă nu se pupă, fiindcă pianul amintește de moarte, de tristețe și de alean, de asta el nu e popular în Rai. Căci în Rai este sediul vieții veșnice reeșapată din decesul doar acelor ce se supun învățăturilor și canoanelor Lui Dumnezeu exprimate clar în religia curentă a locului unde te-ai născut și de aceea în acest loc al fericirii postume promise există doar flaute și viori, naiuri și poate acordeoane și muzicuțe, nu mai vorbesc de orgi cu tuburi din acelea lungi ca în catedrale. În Rai nu trebuie să existe instrumente care să amintească de mâhnire, de tristețe și moarte și de cei ca noi atât de degrabă pieritori care ne ocupăm doar cu boala și suferința, care în orice clipă trăim cu stigmatul strepezitor al gândului că vom expira biologic atât de subit și fără preaviz, sorbind până la fund și cu drojdie cupa sentimentului dispariției iminente, definitive, complete și iremediabile. Și asta n-ar fi atât de îngrijorător dacă dispariția noastră nu ar fi garnisită musai după niște chinuri ale agoniei morții, cu gândul clar că sufletul nu-ți va recupera nimic din ce simți și gândești acum care nu are de-a face cu canoanele stricte ale  religiei curente a meleagurilor unde te-ai născut. De aceea nimic laic și lumesc din eul care ești, nici o poezie de Eminescu care ți-a plăcut, ori emoțiile unei iubite ce ți-a scris o scrisoare de dragoste, lumina ochilor ei grei de iubire cu care te-a învăluit sărutându-te poate odată, nimic nu se va recupera în Cer. Poți să-i păstrezi iubitei un fir de păr într-o carte la pagina 18, adică vârsta ei când erai îndrăgostit de ea, dar emoțiile ce te însoțeau vor pieri în clipa morții. Adică nici o amintire a ta, nici un vis lumesc, nici un gând, nici un dor de-un om iubit într-o manieră pur omenească nu se va salva într-un fișier al universului pentru că există clar bruiajul și gelozia Lui Dumnezeu care știm că se supără dacă nu-i dedicăm Lui toate gândurile, toate emoțiile și toată simțirea, inima pusă ofrandă pe talgerul voiei Sale. Luând act din toate cărțile sfinte de această voință divină de a fi ca și Creator al universului în relație cu tine pe primul și exclusivul loc, iată că în goana nebună a sufletului tău ieșindu-ți pe gură, sufletul tău va cânta doar psalmi Lui Dumnezeu zburând către Cer, rupând pământul la decolare în zbor, să te lase cu lumeștile tale emoții, cu bolile și metehnele tale, să te uite defunct și fără regrete în groapa uitării cum pedant se spune cu afectare și mândrie religioasă în scrierile sfinte. Ce nevoie mai e de carcasa defectă a trupului tău care biologic  a crescut și ocrotit sufletul cât ți-a fost mic și neajutorat să se dezvolte și să capete putere între coastele omului în inimă și în creierul din craniu, între care între aceste două locații face naveta constant toată viața ta până mori și te părăsește ? Crește sufletul în tine o viață, tu îi dai sânge și căldură și capătă exponențial cu trecerea timpului și șubrezirea sălașului copilăriei sale, adică corpul tău îmbătrânind, un interes din ce în ce mai redus față de carnea ta și emoțiile unei vieți  care s-au distilat în ea ca un vin nobil dintr-o cadă de struguri. Nimic din emoțiile vinului lumesc nu îmbată sufletul ca cel mai tare vin cu care se delectează sufletul ieșindu-ți din gură, care  este aspirația ferventă,  clară și nedisimulată către Cer. Adio cu orice altă amintire lumească, adio cu orice iubire voluptoasă și pasională, adio cu orice cântec lumesc care ți-a vrăjit sufletul și delectat auzul dacă nu este scris cu note muzicale psaltice bizantine. Dezideratul paradisiac al sufletului fac carnea noastră și simțurile noastre de rușine, face corpul nostru inutil pe cât este de perisabil, de aceea  măcar bine că nu suntem aruncați direct la ghena de gunoi ci, acela  care are norocul e băgat într-un mormânt cu cruce, alții fără cruce, depinde de religia în care au murit, alții aruncați în gropi comune după ce au fost împușcați, ori aruncați în ocean pentru hrana peștilor care nu fac deloc mofturi că hălcile din trupul nostru nu ar avea gust și fără de sufletul care a zburat la Cer. Și astfel stors dintre  cărnuri, ajuns sufletul tău în Rai, fără nimic din ce-ai simțit, el va deveni altul, altcineva decât tine acum, îți va uzurpa simțirea și sentimentele avute în viață cu propriile stări și habitudini strict  paradisiace. Dacă te iei după propaganda cu care se adapă în voie sufletul religios din toate cărțile sfinte, acest suflet care există și se zvârcoleşte o viață în tine ademenit de Dumnezeu să plece spălând putina din tine direct în Rai, acolo în Rai în teritoriul paradisiac o să avem o ditamai bună dispoziție și un tonus extraordinar, sănătate veșnică bineînțeles, spre deosebire de pământ unde gândurile și sentimentele noastre trebuie să ne fie limitate,  spuzite și strepezite de această dilemă îngrozitoare de-a nu ne putea încrede în rostul și sensul vieții de carne de pe lumea asta a viilor și a evidenței, pentru că trebuie să contăm pe sensul vieții ezoterice din lumea cealaltă mai fericită a morților reeșapați și a visului capital al omului că vrea cu orice chip să se grefeze pe eternitate și să se înfrățească cu ea pentru că așa vrea sufletul nostru, astfel încât e lesne de înțeles căci cu acest suflet îmbătat de Cer nu ne putem face planuri mărețe și de nădejde pentru lumea asta și nu ne putem bucura de nimic, de nici o senzație ce aparține vieții, de nici o dulceață ce aparține simțurilor emanate de carnea vie, când știm ce crudă soartă o paşte, când știm cum trebuie să plătim prețul că am fost făcuți de Dumnezeu din lut care s-a transformat în carne, cel mai slab și vulnerabil material de construcție al vieții, sediul tuturor bolilor și lacrimilor noastre, fapt pentru care nici Dumnezeu nu ne-a primit cu tot cu carne la Cer, căci probabil îi făceam de rușine atmosfera antiseptică a Raiului cu bolile și beteşugurile cărnii noastre infecțioase și urât mirositoare. Căci mirosul fetid al descompunerii noastre i-ar fi molipsit pe toți sfinții și preafericiții din Cer de toate virusurile și pandemiile noastre, omorându-i cu zile de boli și molime omenești când Dumnezeu avea atâta treabă cu ei și cu toți sfinții sănătoși și exuberanți în tot Cerul plin de glasul psalmilor lor... De aceea a trebuit practic să murim și să ne băgăm în pământ să-i lăsăm pe Dumnezeu, pe sfinți și preafericiți în pace să se ocupe sănătoși de balurile și frumusețile pure din Cer, de arte frumoase, de bucurii și plăceri paradisiace imposibile fizic pe pământ. Iar acolo în Rai, sfinții și preafericiții vor cânta evident la vioară, la flaut și harpă pentru ca urechile Domnului să se bucure și delecteze, iar noi mereu cântăm pe pământul durerilor noastre manele, doine, balade, cântăm la nai, la frunză sau la fluier doina tristă a baciului moldovean etern perdant și furat, înșelat, bătut și asasinat de altul mai viclean cum ni se întâmplă celor mai mulți dintre noi, sau cântăm la pian, instrument dramatic care nu există în Rai. Vioara și flautul sunt instrumente ale fericirii, ale Raiului, ele sunt nemuritoare și exultă de fericire și extaz în Cer alături de Domnul și cei aleși Lui, pe când pianul plânge aici pe pământ, pianul și noi cei muritori asemeni lui.

  

  2) Nu auziți sunetul pianului...? Nu-l înțelegeți...? Nu vedeți că vibrațiile corzilor pianului sărman plâng și se sting estompându-se  în timp neînțelese, la fel ca vibrațiile sufletelor noastre ? Corzile pianului deodată sună puternic apoi sunetul se stinge progresiv, ca fierberea de început a sentimentelor noastre, apoi sub vitregiile vieții și loviturilor ei, trupul, simțurile și viața ni se sting în extincție și în tăcere până când nu se mai înțelege nimic din ele, parcă nici n-am fost vreodată, pe când sufletul pleacă nepăsător și exuberant la Rai, în timp ce nouă ni se stinge inima în dureri de moarte și infarcte miocardice, ni se stinge suflarea și viața ca sunetul corzii unui pian lovită de ciocănel, sunet care la început e puternic apoi se stinge în intensitate în timp, nu e continuu și veșnic ca sunetul viorii ori flautului, ori muzicuței, instrumente ale Raiului și vieții veșnice. Aici, exilați pe pământ, noi și pianul suntem condamnați să fim muritori, suntem prieteni de suferință, și chiar dacă Dumnezeu ne iubește și pe noi căci El ne-a creat pe toți, viorile și flautele și sfinții din cer ne scot limba căci  niciodată nu ne vor iubi pe noi și pianele noastre muritoare, la fel cum cadânele sultanilor otomani urau de moarte orice nou venită în harem și îi pregăteau în taină sticluța cu otravă ori lațul de sugrumare.

  

  3) Decât să suferim ura și disprețul duhurilor bune ale Raiului alese de Dummnezeu, noi cei din linia întâi a universului proscrişi pe pământ și pieritori odată cu pianele noastre am fost nevoiți să ne descurcăm aici pe pământ în suferințele noastre, îndulcindu-ne viața, ca înlocuitor și surogat pentru visatul extaz al Raiului de care doar viorile și flautele au parte, cu puțină muzică tristă de pian muritor ca și noi. Ori când nici această muzică n-a mai fost de ajuns să ne bandajeze sufletele distruse de necazurile și durerile vieții, am căutat și am inventat dragostea și îmbrățișarea, calmante și înlocuitoare  temporare și paliative ale fericirilor Raiului. Fericirile și deliciile Raiului, fac furori în optica omului guvernat și inspirat de propaganda religioasă  cu care se adapă sufletul și se pregătește o viață pentru randevuul cu Dumnezeu. Desigur tot cu de la Dumnezeu dezlegare a liberului arbitru ce ni s-a dat, poți considera aspirația paradisiacă a sufletului ca și evidentă amăgire, demnă de impresionat copiii de la grădiniță și cel mult ciclul întâi de gimnaziu. Dumnezeu (ori diavolul ?) a dat și îngăduit ca să ai cu mintea ce ți-a pus-o în creier sentimentul că idila frumoasă cu tine stabilit etern în Cer într-o lume splendidă mai bună și mai dreaptă după moarte, nu te mai poate impresiona. Și de ce pe alții îi impresionează și pe alții nu ? Totul e despre libera percepție a fiecăruia de a vedea retorica divină ca pe o splendidă și irezistibilă promisiune, ori ca o amăgire și dezamăgire, și dreptul pe care-l ai într-o lume laică (nu și în lumile fundamentaliste religios) de a alege dacă să fii un cățel sau un rob care dă din coadă în fața unui stăpân fie El și Dumnezeu, ori nu. E trist să privești un cățel căruia-i spui cuțu-cuțu, îl chemi, el dă din coadă, se gudură pe lângă tine, se urcă cu labele pe tine, se linge pe bot, dar tu pervers nu-i dai intenționat nimic acum ci cândva pe lumea cealaltă. Argumentul forte al fericirii ce te așteaptă pe lumea cealaltă este sentimentul splendid că e inexplicabil decât prin mila divină că te-a tămăduit Creatorul universului de-o boală incurabilă ce tot Dumnezeu a îngăduit s-o faci pentru că nu erai credincios până la necaz. Dacă nu crezi că Dumnezeu te-a vindecat, dacă nu știi ce să crezi și eziți în credință, atunci trebuie să te obișnuiești că vei fi pedepsit. Ca un câine care nu-i dai un os când îi curg balele, ba îl mai înnebunești și cu aparat de speriat câinii cu unde ultrasonice cum suntem noi înnebuniți de religia curentă cu sperietoarea iadului și a dracilor. Apoi Azorel pleacă cu coada între picioare, se mai uită în urmă, poate îi dai ceva, tu cu religia și promisiunea Raiului iar strigi cuțu-cuțu, mai este loc în Cer și pentru tine dar trebuie să mori pentru asta și să-ți ștergi fără regret toate fișierele și emoțiile tale lumești. Ok, ai ales emoțiile strict religioase, promisiunea strict paradisiacă sub condiția postumității, ești ca un cuțu cuțu care vine la Dumnezeu iar El îi spune că îi va da oase de ros pe lumea cealaltă. Uită-te în ochii unui câine amăgit după care arunci cu un lemn eventual spunând că nu crede că îi vei da un os, și vei vedea dezamăgirea oamenilor amăgiți cu fantezia paradisiacă și cu minciuna unui Dumnezeu ascuns după un colț sub o plasă de păianjen în orice biserică, astfel încât El nu mai are fizic cum să fie în orice colț de stradă întunecoasă unde este ademenit și violat un copil, unde i se fură sacoșa unui pensionar sau geanta și lanțul de la gât unei femei...

  

  4) N-ai cum să fii Dumnezeu adică un responsabil suprem cu siguranța și fericirea omului dacă tot l-a creat  și că îți cere să crezi în El și în legendele din cărțile despre el dacă vrei salvare și apărare. Sub pericolul focului oamenii și-au creat departamentul de pompieri. Ar fi stupid să te întrebe un pompier șef când flăcările îți ard fundul, dacă crezi în el să te salveze, iar dacă nu, să te împingă mai abitir în foc și să se urce  mai sus să întrebe pe altul dacă crede în el să-l salveze. În cazul Lui Dumnezeu, se pare că e logic religios că trebuie să crezi în El dacă vrei să te salveze din foc. Poți simți o dezamăgire din asta gândind că Dumnezeu prin credința aceasta în El te obligă să crezi și digeri legenda lui Adam și Eva și că a făcut ca luminător al zilei terestre soarele iar ca luminători ai nopții luna și stelele. Or dacă nu vrei să crezi astea și alte o mie de alegorii din cărțile sfinte ori că în vama a 14-a a văzduhului ești oprit a accede în Rai pentru că te-ai masturbat, atunci ești mort, cu toată perplexitatea și dezamăgirea ta că Dumnezeu te va bate pentru această necredință a ta în toate alegoriile prezentate în cărțile sfinte. Aș vrea să fiu pictor să pictez dezamăgirea din ochii unui câine care așteaptă un os și din sufletul unui om care așteaptă inutil cu sufletul spuzit de amăgire pe Dumnezeu și Raiul care nu fac parte din această realitate curentă și din acest univers palpabil simțurilor noastre directe și primordiale  văz, auz, miros, gust cu care percepem toată realitatea creată de Dumnezeu, mai puțin pe El... Știu, Dumnezeu se percepe cu sufletul și imaginația, nu-ți trebuie ochi să-l vezi și urechi să-i auzi glasul, când cea mai simplă și logică  posibilitate a realității ar fi fost floare la ureche pentru creația Lui Dumnezeu astfel încât El să se cazeze cu toate acareturile Sale pe Calea Victoriei în România sau într-un castel în orice loc mirific de pe pământ unde ar fi fost curse regulate de autobuze sau trenuri pentru vizite la castel. Ok. Nu poate crede toată lumea într-un Dumnezeu sub ochii căruia sunt atâția obraji roșii pălmuiți. Obraji roșii pălmuiți de gardieni din lagăre ai deținuților care curând vor muri în tortúri și chinuri. Obraji roșii ai  femeilor pălmuite  și violate de nemernici de bărbați și lacrimile curgând pe obraz ca picurii ploii de toamnă tristă pe geamul ferestrei tale... Toate aceste suferințe sunt proprii doar nouă oamenilor și ne înnobilează... Ele sunt îngăduite și culese de Dumnezeul nostru pe care Îl iubim căci ce putem face ? Sfinții din Cer ne fac sâc și ne dau cu piciorul în cap când încercăm să ieșim din valurile suferințelor vieții, ale dezamăgirilor paradisiace. Și astfel, dezavuați de sfinți și preafericiți că suntem necredincioși, iată intrăm și mai adânc în abisurile suferințelor vieții astfel încât ei, sfinții, îngerii, preafericiții cei bineplăcuți Lui Dumnezeu nu au parte decât de fericire și îndestulare în Cer, ei nu au inimi de carne ca să sufere cu ele ca și noi, ei doar petrec și se desfată lângă Domnul, prin bunăvoința Lui la care sperăm și noi. Dar până atunci, câinii, pianele și noi oamenii ne asemănăm atât de mult și plângem, schelălăim fiecare pe limba noastră muritoare, dar fiindcă nouă oamenilor Dumnezeu tot ne-a dat ceva măreț, mintea și sufletul, tot am inventat ceva : muzica, baladele, dragostea, cum spuneam, cel mai dulce divertisment pentru stresul pușcăriei pe viață la care suntem condamnați fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu...

  

  5) Cineva a furat netrebnic dragostea și îmbrățișarea dintr-un buzunar al Lui Dumnezeu și le-a dat  oamenilor să se ocupe cu ele pentru a nu înnebuni de urât și durere și astfel ne-am înnobilat de plăcere vie și tactilă, fiind salvați de acest medicament pe care oamenii singuri și l-au revendicat și furat din buzunarul descheiat de fermoar al mantiei Lui Dumnezeu căci în Rai nu există nici un fermoar, nici un lacăt, nici un zăvor, nici gratii, nici sigilii, totul este liber, poți să iei mere ionatane dulci acrișoare, parfumate din pomul cunoașterii să mănânci după poftă și după plac... Chestia e că nimeni nu se atinge de merele din Rai și cam bănuim de ce. De aceea, în lipsă de alte dulcețuri noi am băgat degetele în borcanele cu dulceață și compot de dragoste din cămările nesigilate ale Domnului, căci în Rai nu există nici sigilii după cum spuneam. Există de toate în rafturile cămărilor Lui Dumnezeu spre îndestularea duhurilor bune și sfinților Raiului, care în ființa și rărunchii lor de fapt ne urăsc și disprețuiesc visceral totuși că venim să le facem concurență în Rai și mai ales pentru că toți oamenii ne ocupăm cu cântecele, cu distracțiile, cu dragostea și îmbrățișarea și ei nu mai pot, căci acest borcan de dulceață al lirismului, al dragostei și pasiunii a fost furat pe vecie din Rai de om, pentru om... Sfinții nu pot iubi pentru că nu au corp, de vrei să existe iubire îți trebuie carne iar sfinții sunt plini de rumeguș și paie parfumate de aceea ei ne urăsc pe noi pământenii de carne dar Dumnezeu ne iubește. Sfinții ne urăsc degeaba căci chiar dacă noi le-am furat dragostea din inventarul Raiului doar pentru noi, ei și-aşa nu puteau iubi niciodată căci nu aveau cu ce, ei neavând alt suflet cu care să iubească, fiind deja un suflet și un duh, și neavând carne și măruntaie bolnave ca noi cu care să simtă, să trăiască și să moară, ci doar acel rumeguș fin și parfumat care umflă tot corpul lor de manechine serafice care nu mai e capabil de pasiuni și neprecupețite eforturi ale unor îndeletniciri lumești considerate toate deșertăciuni. Chiar și așa, neputând iubi ca noi, sfinții și îngerii tot sunt geloși pe noi căci noi putem simți dragostea și cu carnea și nu numai cu sufletul ca și ei. Ce paradox...! Ei vor să fie ca noi și noi vrem în locul lor să huzurim în Rai în plăceri spirituale, neînțelegând că în Rai nu se poate pipăi fizic plăcerea cum suntem noi obișnuiți în sine ci doar spiritual. Măcar Domnul în marea-i bunătate ne-a dat plăcerea tactilă pentru noi oamenii, dar e o plăcere cu revers și cu efecte adverse, căci tot ce e plăcere, dăunează grav sănătății și mai tot ce e carnal, materialul de construcție inventat de Dumnezeu pentru noi e catalogat ca păcat în optica divină. Oricum, chiar dacă Dumnezeu ar mai închide ochii la plăcerile noastre păcătoase, rămân sfinții cu geana pe noi, de care trebuie să avem mare grijă căci perfidia și răzbunarea sfinților din Cer pe noi de vom ajunge în Rai nu va fi mică. Niciodată dacă vom fi însetați în deșertul acela cu verdeață din Rai să nu bem din pocale de aur puse cu dărnicie pe buza fântânilor, evitând otrăvurile geloziei sfinților și îngerilor Domnului, că ei nu pot iubi ca noi oamenii și de aceea nici pe noi nu ne suferă și nu ne  lasă, mergând cu pâra la Dumnezeu cum mergeau boierii în vechime de-l pârau pe vodă la poarta otomană ca să fie mazilit și sugrumat de capugiu când venea cu firmanul și eșarfa neagră. Îngerii și sfinții din Cer pentru că nu au carne sunt geloși pe noi oamenii pentru cele câteva plăceri ale cărnii de care avem parte de la Dumnezeu. De aceea ei ne sunt cei mai zeloși detractori și torționari ai chinurilor noastre, după draci care barem sunt specializați și au patalamale, atestate și autorizații de bestii semnate și apostilate de Dumnezeu să ne chinuie după legea divină și barem sunt sinceri vrându-ne răul. Îngerii diafani nu pot înțelege cât preț plătim noi pentru viață și pentru dragoste, plătim cu inima și cu sănătatea, plătim cu liniștea și cu viața însăși. De aceea, niciodată înțeleși de îngeri, doar noi oamenii știm să iubim dar pentru asta să și murim cu pianele noastre cu tot, plângând, trăind și murind ca niște câini amăgiți cu oase goale cum vom ajunge și noi cum ni se spune cu emfază și în cărțile sfinte.

  

  6) Cine își înțelege această soartă mizerabilă ce ne așteaptă, atât cât mai este viu și mai poate, iubește cu o patimă și o putere ca și cum ar fi pentru singura, pentru prima și ultima dată, cum nici un sfânt n-ar putea vreodată. Ai iubit și tu prietene așa...? Ai iubit cu lacrimi și cu tremur de plăcere de dor de om drag ? Fiecare om se pare că-şi amintește de o zi și un vis de dragoste trăit cu care a spulberat toată ura și invidia îngerilor cu carne de rumeguș... De acolo din Rai, viorile privesc cu disimulat dispreț la pianul nostru muritor, instrument odios pentru îngeri și comun doar nouă oamenilor muritori de rând, condamnați la vid și la extincție așa precum se stinge și moare și sunetul corzii pianului, gradual, până nu se mai aude nimic din el ca și de viața noastră în sunetul tobelor și al viorilor din Rai de ale căror larmă vaietele și țipetele schingiuiților condamnați la iad se estompează și nu se mai aud. Așa vom fi și noi în Rai, când vom ajunge alături de sfinți și îngeri : nesuferiți unii altora ca pianele muritoare și interzise din Rai, cu viorile care sunt endemice și de-ale locului acela sfânt. Doar Dumnezeu va înțelege că împreună vom face o muzică superbă cu care-L vom înduioșa pe Creator până la lacrimi. Așa că să nu ne speriem și mirăm când vom ajunge în Rai în preajma îngerilor care ne scot limba și ne bagă bățul prin gard a dispreț și silă de noi... Ce contează...!?  Dumnezeu ne iubește pe toți, proști ori deștepți, criminali ori fețe bisericești, credincioși ori sceptici, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea sa și ne iubește pe toți la fel de mult de la Facerea Lumii și de la Facerea iadului și a Raiului unde cât ai căuta, nu există piane...!