Moartea miroase urat

Moartea miroase urat. Asa am fi tentati sa credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru in putrefactie, a burduhaie scoase din porci eviscerati, ori rascolite si mancate de hiene din gazele vanate, ori a naduseala si miros de transpiratie si groaza a detinutilor din camerele de gazare de la Auschwitz. Aceste mirosuri sunt mirosurile mortii si sunt sublime. Dumnezeu a hotarat ca acest miros al mortii sa fie astfel, fetid, scarbos, insuportabil, de asta zic ca neaparat tot ce a facut Dumnezeu trebuie sa fie sublim,  minunat, bun, si chiar bun foarte, chiar daca noua, mirosul mortii ni se pare pestilential si ni se-ntorc matele pe dos. Tot asa mirosim si noi prin interior, prin maruntaie. Mirosim a moarte si a cadavru ce va sa putrezeasca intr-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordida a trupului nostru ce va sucomba in mizeria putreziciunii mortii o privim suportabil sau nu, functie de cine îi va veni de hac trupului nostru sarman in ziua neagra a mortii. Orice dusman ne-ar arunca starvul in amara soarta a festinului viermilor l-am jupui si l-am spinteca cu cutitul cu doua taisuri, cu o paroxistica pasiune razand si exultand de sangele otravit de dusman ce ne va tasni pe fata cand i-am invarti cutitul exuberanti in inima sa taiem valvele-i blestemate si aorta, tot...!!! In schimb, printr-o morbida resemnare similara baciului moldovean din Miorita, pe Dumnezeu il iubim din toata inima noastra chiar stiind dinainte ca nu a gasit cu cale, dupa sfanta Sa voie decat sa ne azvarle exuberant si afabil trupurile de manufactura divina in alterarea gunoiului mortii si transformare in pamantul din care ne-a facut intr-un cinism divin de o culme cosmica. Trupurile ce tocmai le-am spalat si parfumat, le-am masat cu crema si le-am oblojit  de vatamatura si boli, buzele cu care-am sarutat, limba cu care-am gustat bunatati, bomboane, ciocolata, prajituri si inghetata, vor merge in devalmasie la masina de tocat a Cerului devenind hoituri imputite, apoi pamant, din care-am fost facuti de fapt intr-o lamentabila lipsa de inspiratie careia i s-a zis Creatiune... Atat de bine suntem pregatiti sa primim acest tratament divin incat îl iubim inocenti si naivi pe Dumnezeu, autorul si dispozitorul acestui pogrom al carnii, cu toata puterea inimii noastre... Stiind ca omului i-ar fi fost insuportabil a suporta asa ceva, Dumnezeu ne-a dat prin ganduri o compensare si o credinta: Ca trupul ni se va strica, dar sufletul ni se va mangaia in angoasa opaca a  sperantei mantuirii. Pana atunci, constatam si noi, prosti, ca mai intai trebuie sa ne vindem pielea si trupurile, viermilor neadormiti. Si ca trebuie ca morti sa mirosim a cadavre. De aceea trebuie sa ne iubim crestineste cadavrul plin de viermi care va duhni oribil si sa ne iubim cu osardie moartea si putrezirea care astfel ni se va parea ca miros atat de frumos inaripati de emulatia sperantei in Cer si mantuire, escamotand bolnavi de aceasta voluptate a credintei evidenta cruda ca moartea de fapt miroase a hoit si a iad dupa pofta Divinului care a poftit asa. Prin ce indrazneala am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este placut si care nu, cand nimic din ce a hotarat Dumnezeu nu este urat si gretos in idee, in viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui sa ne dam cu parfum de cadavru, ca sa fim in ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotarat ca moartea sa  miroase a hoit naclaind de viermi normali si nevinovati, a smoala fierband in cazanele iadului mestecata de diavoli simbriasi imputiti din ierarhia institutiei acestui iad indispensabil din subordinea Lui Dumnezeu, caci tot ce e in univers e subordonat si gestionat de Dumnezeu si e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fara un pamant plin de cadavre trecute si viitoare, cand era mult mai elegant sa fim expulzati in spatiul infinit si-asa prea gol si unde e atata loc, infinit, la vedere, nu ascunsi in bezna si decrepitudinea putrezirii in pamant ca niste gunoaie sub pres. De asemeni ar fi fost de neconceput in optica Lui Dumnezeu un univers fara un iad, atata vreme cat Raiul a fost pus ca alternativa compensatorie si linistitoare pentru noi, nu obligatorie, ci optionala dupa vointa si liberul arbitru al fiecarui om ratacit pe cararile disperarii in viata ca o gluma macabra si de prost gust a Lui Dumnezeu. Poti sa alegi : damnarea sau mantuirea. Oricum, ambele se obtin prin moarte si imputirea cadavrelor, un pret mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea si ighemonicoanele noastre, solutie care ni se impune cazon printr-o cruda, imorala si intransigenta specula a Cerului. Si daca moartea si iadul miros asijderi infratit urat, Raiul si viata vesnica miros pentru noi, mortaciuni de profesie, inutil de frumos, imprumutand aceasta bine placuta mireasma de la Dumnezeu care a dat-o doar sfintilor si moastelor care miros a ambra si mosc ce ne rasfata narile si sufletele alergand delationiste din noi ca intr-o goana nebuna si meschina, mercantila dupa aurul mantuirii, avide si innebunite dupa desfatarile, deliciile si rasfaturile Raiului. De ce a trebuit ca moartea si cadavrul nostru sa miroasa urat cand sunt niste inventii ale Lui Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa, El insusi bine mirositor...? Eu cred ca Dumnezeul cel bun si legitim n-a vrut sa murim si sa disparem atat de mizerabil in tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rau, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, varul sau care il tine ostatic si nu-i da voie a se manifesta ca un Dumnezeu bun... Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alaturi de Dumnezeul cel bun si logic, dar habar n-avem ca El e tinut in fiare de Demiurgul Cel Rau si nu ne poate scoate amarala si angoasa insurmontabila din suflet in aceasta conditie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gand nu-i trecea sa ne rezerve transformarea in cadavre si in gunoi. Aveam pregatita o soarta minunata, pretabila infinitei mile si filantropii a Dumnezeului Cel Bun dupa inima Sa... Vazandu-se la putere, in schimb Demiurgul cel Rau ne-a spus decretand cu cinism : "Din pamant sunteti si in pamant va veti intoarce !" Si noi am acceptat. De atunci, devenim cadavre si putrezim. Iar din starvul nostru inert si imputit,  de la Facerea Lumii incoace se desprind intr-un zbor inaltator catre Rai sufletele noastre amagite... E absolut neverosimil si nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru sa-si faca lansarea memorabila in cosmos dintr-un ordin al  Dumnezeului Cel Bun dintr-un starv al nostru care se va imputi atat de gretos...! Demiurgul cel Rau ne-a pecetluit aceasta soarta...  Si astfel numai noi oamenii adulmecam ca fiind gretos acest miros, mirosul mortii si al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rau îi place cum miroase moartea noastra, acel miros e etalon, e calculat in universul negru al disperarii guvernat de Demiurgul rau al lui Cioran. Noua, care visam plenar la Rai si la desfatarile Lui ne plac numai mirosurile placute corespunzatoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu viseaza la Rai si nu au optiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei ii place starvul imputit plin de viermi al antilopei vanata de leu, mananca cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele si matele pline de balega umeda de unde-si extrag apa ne mai avand nevoie a bea neaparat apa minerala sau apa tonica precum noi. Bear Grylls si-a stors in gura balega din mate de camila moarta ca sa arate cum se poate supravietui in desert facand abstractie de mirosurile fetide ale mortii. Niciodata un sacal n-ar vrea sa manance paine prajita cu unt, dulceata de zmeura si lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai baga acestea pe gat ar vomita de scarba.  Numai noi, oamenii ne prostituam cu gusturile placute care sunt destinate doar ingerilor. Gustul bine placut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere,  este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului si carnii de prada asa cum eram si noi in epoci imemoriale preistorice cand ca mamifere intercalate in lantul trofic eram una din prazile preferate ale dinozaurilor si tigrilor cu colti de sabie preistorici. Punand in carnea noastra mirosul de cadavru, mirosul mortii, Dumnezeul Rau a facut o favoare jivinelor onorandu-le cu aceasta delicatesa culinara a carnii noastre ce musai a trebuit sa miroasa urat pentru placerea si folosinta pradatorilor care nu se spala pe dinti si au respiratia grea, a hoiturilor vanate. Chiar daca noi acum nu mai suntem vanati si mancati de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urat, dupa genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rau care a stiut ca nu putem muri fara a mirosi urat, pentru buna placere a viermilor, creaturile Lui, a caror colcaiala in starvurile noastre e estetica si frumoasa in ochii Sai injectati de ura si mizantropie, deoarece a randuit asa ceva pentru  noi toti muritorii si credinciosii de rand si nu disparitia intr-un miros frumos de cadavru de moaste. Niciodata nu vom ajunge sa mirosim  frumos ca sfintii pentru ca ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul mortii. Doar noua ne repugna acest miros, pe cand Demiurgului Rau îi place, caci in planul Lui malefic divin noi suntem muritori si suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo in Rai caci nu degeaba suntem asteptati de Dumnezeul Cel Rau cu bratele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, ingerii, Dumnezeu Rau insusi sa nu se conecteze la o sursa de energie, la o hrana care-i sustine... Poate ca sufletele noastre in Rai servesc acestui scop... Poate ca trebuie sa hranim duhurile si entitatile cerului cu energia noastra si pe insusi Dumnezeu Cel Rau, pe cand Dumnezeul Cel Bun e tinut in fiare si i se da zeama cu doua boabe de fasole si paine uscata mucegaita in lanturi... Iata bucuria noastra de-a merge la Cer si de-a sti ca suntem de folos cu adevarat cumva Lui Dumezeu in cer... : Ca suntem infulecati de sfinti si de Domnul Cel Rau intr-un festin pantagruelic si prin energia rezidenta in sufletele noastre îi insuflam energie si viata insusi Lui Dumnezeu Rau si îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda si darui programatic Lui Dumnezeu Cel Rau. As fi mai fericit sa stiu ca sunt mancat de Dumnezeu in Rai decat sa nu stiu niciodata ce voi face acolo, cand nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele sase simturi pe care le am acum si nici putere si muschi nu voi avea sa construiesc ceva, sa-mi folosesc cumva talentul si maiestria in slujba constructiei Raiului, banuind totusi ca Raiul e o patrie care trebuie cu sarg si scrupulozitate construita, daca de patria adevarata de pe pamant ne-am batut joc, prin lene, nemunca, sarbatori si praznice, furturi si spolieri... A visa la Rai are sens si greutate numai daca accepti sacrificiul suprem de-a te jertfi complet si dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat si a te volatiliza in El ca un gaz de lampa ce se consuma sustinand flacara ce produce lumina, scopul final. Si pentru noi, bucuria mortii ar trebui sa fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El si Rau, doar ne supunem respectuosi si slugarnici stapanirii, si nu interesul si instinctul nostru de conservare de-a ne plasa in Cer nevoile pamantesti de comoditate, odihna, distractie, divertisment, voie buna, fericire, picnic si gratare. Nu poti fi fericit in Rai cata vreme nu stii ce faci acolo... Tot o frica si o scarba viscerala te apuca de atata bucurie si extaz programatic cat ai de trait in Rai, o vesnicie, ca o cursa infricosatoare intr-un montaigne-russe de distractie dintr-un parc de distractii prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distractiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectiva a poftelor, nevoilor, orgasmelor si incantarilor sufletului nostru intr-un Cer insondabil, tabu si inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rau, ci pentru a fi de folos total si dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El si orice-ar avea de gand sa faca cu noi. Eu sunt altruist, practic si realist. Daca tot se spune ca mai e loc in Cer si pentru mine, as vrea sa fiu tocat si facut drob cu mirodenii si marar. Si sa fiu mancat de Dumnezeul Cel Rau cu pofta de Pasti... Pofta buna...! Ori daca i se va apleca, sa ma puna mai bine, singura bucata de carne, in ciorba lunga de fasole in castronul turtit cu gandaci data de-o vesnicie in penitenciar de Demiurgul Cel Rau Dumnezeului Cel Bun tinut ostatic, de care nimeni n-a auzit si care sufera egal de mult ca Iisus. Rusine omenirii care se inchina Demiurgului Cel Rau luand de buna toata mascarada pe care a denumit-o viata, umplandu-ne viata cu aceleasi crime, nedreptati, cu aceeasi mizerie, precum in Cer, asa si pe pamant...

emil cioran pe culmile disperarii pdf free ebook download from gawrylyta.files.wordpress.com

emil cioran pe culmile disperarii pdf free ebook download from gawrylyta.files.wordpress.com

Cand adormi mangaiat de Dumnezeu pe pleoape

 Lumina lumanarii Pascale, un foc, o amintire a parjolului ce a fost si va sa mai vina pe pamant.

     "Veniti de luati lumina...!" Asa ne indeamna sfintii parinti in noaptea de Inviere. Iar noi, exuberanti ne inghesuim sa aprindem lumanarile si mergem cu ele acasa sa aprindem candela... Fetele noastre sunt iluminate si usurate... E frumos, e crestinesc, e inaltator..., te elibereaza de rau si pacat si te umple de o emulatie sufleteasca indestructibila a sarbatorii Pascale. Lumina din lumanarile noastre se aprinde singura la Ierusalim, e un miracol, (desi un eretic chimist a spus ca e ceva pe baza de fosfor care se uda iar cand se usuca se aprinde instantaneu pe baza unei reactii chimice demonstrate si experimentate de chimistul nebun). Totusi, focul, adica lumina Pascala cum i se spune, e ceva sfant, e un simbol al unui foc, foc ca toate focurile, adica plasma, similara plasmei expulzata de coroana solara periodic care perturba catastrofal retelele electrice citadine, arzand transformatoare si lasand metropole intregi in intuneric, intrerupand telefonia mobila si tot ce functioneaza pe baza de curent electric in civilizatia contemporana. Exploziile solare catastrofale au fost si vor mai fi. Intrebarea este nu daca vor mai fi ci cand vor fi, si cand vor fi fatale, cand soarele va avea, normal, puseele lui periodice de tensiune si va arunca in spatiu imense trombe de foc in ceea ce se numeste vant solar, iar radiatia electromagnetica a pamantului va fi mult prea ineficace pentru a opri parjolul de foc ce va veni. Intr-un fel parjolul omenirii va veni printr-un foc apocaliptic. Un foc normal al soarelui creat de Dumnezeu, soare care-si va lua lumea-n cap ca un cal naravas de curse rasturnand caruta omenirii si cu credinciosi si cu necredinciosi deopotriva, carbonizand atat pacatosii cat si pe cei bine placuti in credinciosie si smerenie Lui Dumnezeu. Durerea in arsura carnii a unui pacatos o pot intelege, pe cand acelasi chin si grozava trauma fizica a unui credincios ma intriga de protest interior. Nu e drept ca cei credinciosi sa piara in foc, chinul si groaza lor sunt inadmisibile de acceptat intr-un concept de justitie cosmica, si totusi ochii lor vor pocni in radiatiile si flacarile soarelui nebun, creierele si inima-le plina de Dumnezeu vor fierbe, carnea lor va sfarai in foc in miros de gratar atunci cand Dumnezeu va hotarÁî Apocalipsa fortat de capriciile unui soare obraznic si libertin cu care nu se va mai intelege azvarlind vanturi solare devastatoare pe pamantul creat de Dumnezeu, impanzind cerul cu aurore malefice rosii. Daca soarele se va tine totusi temporar cuminte, de foc tot nu vom scapa, caci vor veni eruptiile vulcanice aducand aminte de parjolul ce a fost pe pamant in epoci imemoriale cand megaeruptiile vulcanice faceau prapad pe Terra,  cu temperaturi de 3000 de grade celsius ce fierbeau rauri de lava incandescenta nesugerand nici o clipa ca pe acele locuri vor fi candva niste biserici si niste credinciosi care vor aprinde inocenti lumanarile Pascale. Intr-un fel, omul, aceasta trestie firava care are 70% apa ar avea tot dreptul sa urasca si dispretuiasca focul cand ar sconta ce prapad a facut si va mai face el pe pamant inexorabil intr-un final, intrerupand odata pentru totdeauna traditia sarbatorii Pascale, arzand si topind totul in cale, si muntii cei de piatra ce se vor topi si curge la vale, si ceara tuturor lumanarilor Pascale, si inimile tuturor credinciosilor, eliberand pe Iisus de corul ingrat al comemorarilor de fiecare an a unei crucificari barbara in ideea ei si ineleganta in persistenta cu care se serbeaza in fiecare an. Pentru suferintele indurate inutil Iisus ar trebui odata pentru totdeauna lasat in pace, suferinta-i nemeritata ar trebui sa-i fie menajata cand practic nu si-a atins scopul si eficacitatea. Au la ce-a trebuit sa sufere Iisus cand indata dupa orice Pasti macelul in omenire s-a reluat nestingherit an de an, pana in ziua de azi, incat e o profanare a cotelor suferintelor unui Iisus a face mereu caz de moartea si invierea Lui cand de 2000 de ani exemplul tragediei Lui nu reuseste sa insufle omenirii un concept interior fezabil de cainta, indreptare, altruism, smerenie, bunatate si pocainta...? Nu e o blasfemie...? Nu e imoral a face mereu vorbire de suferinta eliberatoare a Lui Iisus cand tragedia se va relua regulat in fiecare an dupa Pasti, in aceleasi cote implacabile...? Imi este mila de suferinta si durerile inutile ale Lui Iisus cand exemplul Sau, al tragediei Sale se dovedeste ineficace si nefolositor pentru indreptarea moravurilor unei omeniri  pentru care nici Dumnezeu nu mai gaseste nici o solutie decat cea extrema a  amenintarii pieirii apocaliptice. Sa fii Demiurg atotputernic si sa ajungi sa-ti distrugi scarbit propria opera, inseamna ca te-a scos din minti iremediabil rautatea umana iar bunatatea si rabdarea infinite demne de un Dumnezeu, au ajuns la capatul infinitului. Noua ce ne mai ramane, decat sa ne pregatim de moarte, de intalnirea cu un Dumnezeu suparat si incercanat de necazurile avute cu noi...? Si sa mergem cu lumanarile Pascale acasa in fiecare an sa ne aprindem candelele. Si sa ne rugam inutil pentru noi si cei pacatosi pentru care nici Dumnezeu nu mai are nici o solutie decat cea a coercitiei prin focul apocaliptic. Vrand sa desfaci capacul metalic al lumanarii Pascale te arde la degete... E groaznic de fierbinte... La fel ca focul exploziilor solare, ori ca focul iadului. Iti vine o fireasca dar disimulata ura sa umbli si sa te joci cu focul, pieirea noastra promisa, fie el si foc al lumanarii Pascale caruia i se zice lumina. Focul, acest ghinion al tagmei omenirii, aceasta stihie incontrolabila care mutileaza oameni si copii nevinovati ce vor ajunge la spitalul de arsi, cu care s-au ars pe rug atatea suflete nevinovate in timpul inchizitiei in numele credintei, cu care au fost jertfite atatea suflete nevinovate de martiri , oameni sau animale prin ritualul barbar al jertfirii prin arderea detot...! Focul, aceasta incomensurabila energie prezenta si risipita in atatia sori din univers, iar oamenii se chinuie sa-si plateasca factura la incalzire, unii pensionari saraci nu reusesc si sunt executati silit, dati afara din casa, cu lacrimi de durere in obraz si rugaciuni pioase din buze murmurand catre bunul Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat pentru energie petrolul si padurile pe care le-am spoliat neavand de ales, cand printr-o simpla hotarare divina puteam sa primim gratis de la Domnul intreaga energie din soare cumva, ca si-asa se cheltuie inutil in univers, ori tot focul din soare Dumnezeu il foloseste pentru industria iadului, cine stie, iar energia soarelui o pastreaza pentru exploziile solare ce ne vor nimici specia intr-o malefica promisiune a sfarsitului lumii... Privind lumanarea Pascala din mana mea, din respect pentru Iisus n-o voi arunca chiar daca-mi va frige degetele, ma voi duce acasa in fiecare an sa-mi aprind candela cu ea si sa spun cu gura urzicata de dezamagire "Hristos a inviat...!", si sa mi se raspunda iresponsabil : "Adevarat a-nviat !", de parca era loc de vreun dubiu ca un Sfant ca Iisus va invia in mareata-I putere si trebuia sa ni se faca pofta de-a sti si repeta si noi caduc adevarul Invierii...! Adanc nonsens sa spunem inconstienti ca Hristos a-nviat, cand logica lucrurilor spunea atat de verosimil ca un Divin nu putea decat sa invie, nu a treia zi, ci in secunda 2 dupa moarte, ne mai vorbind ca pentru un Divin, afara de faptul c-a facut-o marinimos pentru noi, moartea se descalifica, ca si concept, nonsensul mortii Divine fiind un nesimtit pleonasm al mizerabilelor noastre teorii teologice absurde, iar intarirea : "Adevarat a-nviat" fiind culmea pleonasmelor si elucubrarii noastre in absurd, ca sa ne gadile noua vanitatea de-a ne simti bine avand aceasta certitudine ieftina a invierii incontestabile...! "Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua...", este un citat din slujba de duminica, tradand lingvistic o tautologie nefericita, si moral un egoism subiectiv autosuficient de casta de parca infinita-I maretie a Lui Dumnezeu  s-ar termina si limita undeva fiind doar meritul si privilegiul exclusivist al unora alesi pe spranceana de a-L vedea numai ei pe Dumnezeu si a beneficia numai ei de caldura sfinteniei Lui... Dimpotriva, mai vartos ar folosi sa se arate Dumnezeu instantaneu in primul rand pacatosilor odata pentru totdeauna pentru a le curma in fasa intentiile pacatoase si a se indrepta definitiv tot omul necredincios, ne mai avand rost pe pamant a face vorbire de intentiile pacatoase ale oamenilor, intr-o revolutionara pocainta ca sa nu se mai auda in veci de rau pe pamant, de nedreptate si de Satana. Cand toti oamenii dupa slabele lor puteri vor avea neconditionat si liber, gratis, nemijlocit parte de beneficiile practice si imediate ale puterii sfinteniei dumnezeiesti, abia atunci Dumnezeu va zambi discret si satisfacut  prima oara, intr-o festiva si sarbatoreasca zi a venirii Lui Dumnezeu pe pamant, in toata Slava, puterea si bunatatea Sa, cand dinaintea-I cazuti in genunchi cu fruntile in praful drumurilor, lacrimile noastre neoprite suvoi curgand luni la rand, vor transforma praful in noroi si vom fi etern manjiti cu el pe obrajii plansi de suprema pocainta si bucurie a partasiei cu Dumnezeu odata pentru totdeauna... Se va consuma uleiul din candela, se va stinge lumina sfanta, noi o vom aprinde iar si iar si nici maine, nici poimaine nu va veni Dumnezeu singur si nechemat ca un fenomen natural in inimile noastre, ca o raza de soare orbind ochii unui ocnas condamnat la carcera grea in bezna... Dumnezeu are o fata atat de negrait de dulce si frumoasa in culori pe care niciodata nu le-am vazut, maine dimineata ne vom trezi, vom vedea orice, si noroi si stele dar pe Dumnezeu nu...! Pentru ca asa am ales noi : Sa-L vedem pe Dumnezeu nu cu ochelari pe ochi, cu ochii nostri miopi si incercanati de nesomn si necaz, ci cu ochii inchisi, visand in sicriu cum sufletul nostru va avea doar el acest privilegiu. Cat timp va mai dura aceasta alienanta visare si dupa cat timp ne vom trezi din acest somn si vis greu care se cheama o astfel de credinta si speranta in Dumnezeu...? Niciodata nu vom vedea pe Dumnezeu...? E cu neputinta... Sa fie credinta si religia noastra un vis omenesc, o moda si-un snobism al timpului, o pasiune trecatoare a istoriei care se va stinge, cum spunea Cioran, in moravurile omenirii peste un numar de sute ori mii de ani...? N-as vrea sa apuc sa traiesc acele timpuri goale de Dumnezeu. Ce-as castiga sa ma trezesc din acest vis si din aceasta iluzie a credintei...? Va incepe alta disperare si alta poveste, alta cadere in golulul si neantul deznadejdii si mai mare. Vidul si neantul amaraciunii nu sunt complete si depline decat daca Dumnezeu nu ar exista. Ori vidul si amaraciunea sunt posibile in sufletul meu in forma actuala pe care a ales-o Dumnezeu sa existe pentru ochii mei holbati inutil la stele in miez de noapte de mai. Dumnezeu e inadecvat si inactual daca nu ma face si pe mine fericit... Dar decat sa cad in pacatul vanitatii egoiste ca toti ceilalti mai bine I-as spune Lui Dumnezeu ca nu vreau sa fiu fericit si ca nu vreau intr-un Rai  gol de Dumnezeu ca aceasta lume. Purtat fortat de iuresul si inghesuiala mercantila a oamenilor in Rai, precis mi se va face rau si voi face o cadere de calciu. De aceea mi-e groaza sa ma gandesc pana la acea insipida lume probabila a Raiului... Alte caractere, alte ambitii, alte vanitati, alte delatiuni, alt delir, alta durere, alta poveste... Acolo nu voi mai putea gandi si scrie...  Iar aici, in puterea noptii am obosit deocamdata sa mai scriu pe mobilul meu cu fata zgariata de atata tastat... Mi se impaienjenesc ochii si mi se inchid pleoapele. E Dumnezeu care mi le inchide cu degetele Lui tandre...

Trombostop pentru barbati

Femeile ar trebui sa le puna in mancare barbatilor trombostop. Pentru ca toti barbatii vor face tromboza si vor paraliza intr-o zi... Imobilizati la pat in spital, apoi adusi acasa, niste legume, tot femeile, deie-le Domnul sanatate, ii vor ingriji pe barbati, le vor da supa de gaina cu lingurita, si ceai de tei, ca bolnavilor le place ceai de tei... Apoi restul de viata in letargie, cat mai au de trait, un an sau doi, barbatii vor fi ingrijiti cu dragoste de femeile lor, li se vor pune pampersi, ii vor intoarce si sterge cu prosopul de naduseala si le vor face vant cu prosopul in arsita innebunitoare a verii din spital unde ai intrat cu sens unic. Slavit sa fie Domnul, ca a creat aceste minuni sfinte care sunt femeile, sotiile, mamele, minuni ale lumii, pui de Dumnezeu pe pamant... Cele mai frumoase femei din lume sunt sotiile, mamele, surorile, barbatii avand o sansa si un noroc extraordinar ca sunt bagati in seama de aceste minuni ale universului care sunt femeile. Femeile si sotiile sunt cele mai harnice, cele mai virtuoase, ele stiu intotdeauna masura pantofilor barbatilor, a camasilor, spala, intind rufele, calca, fac mancare, ingrijesc copiii, le cumpara bluzite, fac tot ce barbatilor le e sila. Iar barbatii in traiul lor boem profita de harnicia si devotiunea femeilor.  Pentru lenea si traiul lor boem, barbatii oricum platesc. Ei traiesc mai putin ca femeile si se imputineaza pe lume incat intr-o zi vor disparea detot. Fara probleme, caci la Dumnezeu totul e posibil si prevazut. Vor trai femeile fara barbati si vor naste fara barbati ca unele soparle din desert a caror specie nu are masculi. Bucurie deplina pe pamant cand matriarhatul se va inscauna cu nadejde... Adio ambitii razboinice pe lume, totul va triumfa in tari cu presedinti femei, inteleple, pasnice, virtuoase. Raiul si pacea Lui Dumnezeu vor face singure pe pamant femeile fara barbati. Dovada ca barbatii nici n-au avut vreun rol benefic pe pamant, ei fiind mijlocul otravit prin care mama noastra Eva s-a compromis si ratat, si poate daca Dumnezeu facea intai femeia va fi vazut ca ea nu devine trista singura si nu trebuia sa-i mai faca dintr-o coasta barbat. Nu mai era dorinta de-a culege mere ionatane dulci parfumate si-a le oferi cu dragoste omului iubit. Nu mai era pentru atata greseala pedeapsa divina si alungarea din Rai in ocna numita pamantul pacatosilor, nu mai era nevoie sa fie rastignit si omorat in batjocura Iisus ca sa ierte pacatele oamenilor si sa-i mantuie negresit, nu ar mai fi fost nevoie de acest ocol inutil prin viata de-amar si pacate, iesind din Rai intr-o aventura riscanta ca sa fim conditionati draconic si inuman pentru reintrarea inapoi. Cauza raului au fost barbatii. Framantatul lor din lut si suflarea de duh peste glodul mizerabil, a fost o impardonabila greseala divina sau inutilitate a muncilor Domnului care putea sa-si dozeze altcumva efortul, nefacand barbatii, niste apendice inutile si daunatoare, astfel ca sa fie obosit mai putin si sa se odihneasca numai o jumatate de duminica iar in cealalta jumatate sa izvodeasca alte si alte beneficii si fericiri lumii create in cinci zile. Strasnic necaz in schimb si cu barbatii astia aruncati de un Dumnezeu plictisit pe capul femeilor...! Ele de tinere simt si vad dezavantajul insotirii cu aceste creaturi. Adolescente, in prima lor noapte de dragoste, posedate, ele vor sangera si vor avea grimasa de sila si durere pe chip, nu de placere si extaz, intr-o amara deznadejde a simturilor si carnii, tocmai cand n-o voiau. Ce inseamna actul sexual daca nu un sacrilegiu al barbatului catre fecioara care urmeaza sa fie manjita de propriul ei sange intr-un inestetic teatru de implantare in trupul feminin jertfit si profanat a unui cutit, de o mie sau zece mii de ori, careia Dumnezeu i-a zis copulatie, a unei unelte masculine de subjugare, asuprire si sfredelire, semanand cu o teapa a lui Vlad Tepes, infaptuind cu voia Domnului sacrilegiul nesabuit si aducandu-i-o imoral jertfa inutila...!Dumnezeu a framantat odata lutul facand omul, apoi s-a spalat pe maini si a spus femeilor : "Nasteti in dureri...!" Vazand aceste dezavantaje ale femeii, Dumnezeu a mai indreptat necazul femeii facand barbatii mai lesne muritori, ca sa se curete mai repede si sa lase femeile cu suflet dumnezeiesc sa se bucure si sa infloreasca in existenta lor altminteri glorioasa. Barbatii si-au primit pedeapsa : Sa li se inchege sangele si sa faca accident vascular si tromboza, iar unii sa devina menestreli si poeti. Poeti, adica niste looseri romantici...! Neispraviti de doi lei...! De ce mai taie ei frunza la caini si nu vad ca femeile, in care-n "toat-a lor faptura e-un nu stiu cum si-un nu stiu ce" cum spunea Eminescu, sunt multumite asa cum sunt...? In zadar atata delicatete, romantism si devotiune fata de eternul feminin pe care femeile nici nu stiu ca-l au si nu le foloseste la nimic, ca a cincea roata la caruta care nu mai are nici un rol, femeile putand functiona ireprosabil absolut vaduvite de tot farmecul si nu stiu ce-ul si nu stiu cum-ul cuibarit in a lor fiinta... Femeile sunt inteligente si practice. Nu le servesc la nimic preamaririle si poemele de dragoste cu care se ostenesc nefericitii poeti sa le dedice exuberanti si cretini. Femeile nu se complica. Ele daruiesc complet totul, toata fiinta si eternul lor primului venit, primului sosit care pune mana pe bogatia sufletului si inimii lor fara prea multe menajamente si sofisticari romantice... Oricine pune mana pe o femeie si o intalneste si cunoaste absolut din intamplare, o are pe deplin si o dobandeste ca pe un bun castigat cu atata usurinta, ca pe un hamburger de la fast food, peste care toarna dupa plac ketchup, mustar, varza si maioneza. Primul venit transforma femeia intr-un bun mercantil, intr-o marfa folositoare, astfel incat ea pe altul oarecare daca l-ar fi-ntalnit absolut din intamplare, ea tot asa l-ar fi iubit, vorba lui Toparceanu. Si tot asa de gravida ar fi ramas cu oricine ar fi indeplinit acest detaliu sec al cauzei graviditatii ei. Cel ce insamanteaza o femeie devine un idol pentru ea, ne mai servindu-i la nimic orice cainare romantica si orice osteneala poetica i-ar dedica orice poet, orice geniu pustiu fermecat de farmecul si eternul feminin. Copilul femeii odata nascut dobandeste suprema atentie din partea femeii, vinovatul pentru prasirea ei ramanand mult in urma ca importanta si valoare. Tot ce se naste din femeie devine pentru ea ceva sfant. Chiar si bastardul rezultat in urma unei agresiuni primeste din inima femeii o farama de afectiune, nobila in esenta ei, involuntara si inocenta, scuzabila, iar agresorul un procent de iertare si o forma grotesca si ciudata de pretuire. Oricine ocupa intamplator si fortuit o nisa in economia destinului fericit sau nu al unei femei o transforma si revendica fara piedici implacabil. Din omida ea devine fluture, sau din fluture devine inapoi omida. Nu mai pastreaza nimic din ce-a avut, nu mai arata deloc cum a fost, cel ce-a prins o femeie in lianele si corzile destinului ii imprumuta din destinu-i meschin si o face frecventabila, descifrabila si uzitabila in cheia bunului plac incat devine lumea plina de eroi, fiecare barbat care-a incorsetat o femeie in chingile destinului sau devenind un erou pentru ea, precum si Enrique Iglesias spune : "I can be your hero baby..." De ce el si nu altul...? Aceasta-i intrebarea si aceasta fiind o chestiune de intamplare aleatorie. Astfel incat juramintele de iubire, credinta si loialitate mi se par simpatice dar amuzante si putin ridicole privind din unghiul de vedere al scepticismului, realismului si relativitatii. Desi are dreptate Anda Adam in cantecul "Am o inima", totusi scepticul de serviciu se amuza cand o aude spunand : "Am o inima de dat / Unui singur barbat / Care sa stie ce sa faca langa mine in pat... / Am o inima de dat,  / Nu e de-nchiriat, /Iubirea mea nu se vinde la metru patrat..." Acel barbat putea fi oricare sau nici unul. Si atunci cu iubirea cum ramane...? Oricum trebuie sa crezi o femeie cand spune ca si-a gasit iubirea si-si ofera ingenua dragostea unui intamplator barbat pe care il considera ea potrivit oferindu-i credinta si fidelitate de-a pururi pe nisipurile miscatoare ale inconstientei ei inocente. Caci nici o femeie nu intelege, nu baga de seama si nu poate accepta aceasta simptomatica a sufletului barbatesc de-a se simti victima propriei biologii care spune natural ca se simte asfixiat de-a nu-si trai integral si natural fireasca  biologie a masculului impresionat de intregul concept de frumusete si atractie care se gaseste in toate femeile, iar nu numai intr-una, iar barbatul obligat la monogamie si fidelitate de femeia lui, de convenientele sociale si de constiinta lui respectabila se poate considera un semi eunuc, pe jumatate castrat. Ca barbat n-ai ce comenta... Unde-i ordin de fidelitate, cu placere...! Barbatii trebuie sa accepte stoic virtutile fidelitatii si casniciei si sa faca o opozitie ineficace si doar pe margine. Sa spuna ca George Calinescu in "Enigma Otiliei": "Casatoria monogamica este o institutie falsa contra naturii. Zoologia ne invata ca masculul nu se fixeaza nicaieri, decat pentru o scurta perioada. Un barbat cu o singura femeie este un emasculat, un castrat. Cativa ani, pana la treizeci de ani cel mult, cand femeia are inca nevoi sexuale, nevasta e o fiinta care poate fi gratioasa si adorabila. Apoi femeia, contrar credintei comune devine frigida si autoritara. Sexualitatea disparuta lasa in locu-i, ca focul care se stinge, o cenusa, un fum greu de derivate: ambitii sociale, iubiri inegale de copii, avaritie, totalitarism, fundamentalism conjugal. Cei mai multi barbati asa zisi de actiune nu sunt decat involuntare victime ale nevestelor ajunse la varsta cand femeilor le cresc mustati si par pe picioare, semn al regresiunii secretiilor interne si al mortii in decrepitudine si ramolisment a feminitatii lor. Pe cea mai delicioasa fata iti dau voie s-o iubesti, s-o slavesti, dar daca vrei sa-ti ramana nestearsa in amintire, fugi de ea. In antichitate numai curtezana era cu adevarat respectata".
Deci, femeile ar trebui sa stie ca leacul pentru ele, pentru linistea lor si pentru a putea fi iubite mai vartos, mai bazat si adanc este sa fie inselate din cand in cand, altfel ceva din sufletul barbatului se umple de un sange ce devine din rosu aprins din ce in ce mai negru si inchegat, un cheag de sange tot se va duce la cap si barbatii vor face tromboza, paralizand si asta fara ca sa vrea, fiindca inainte de toate barbatul a fost facut de Dumnezeu mascul, adica mamifer, de neinteles fiind de ce n-a fost facut o entitate superevoluata, invulnerabila si nepericuloasa. Rugaciunea de taina a femeii ar trebui sa fie : "Doamne, de ce mi-ai facut barbatul mamifer si mascul...?, fa-l inapoi ceva, orice altceva, fa-L ca Tine...!" Or e imposibil, caci vine tot intelepciunea si spune: "Nu cerceta aceste legi, ca esti nebun de le-ntelegi..." Incet, incet omul liber de corsetul misticii religioase va descoperi una dupa alta disfunctii si disolutii in ceea ce s-a numit Creatiune. Atat numai ca din respect, eleganta  si condescendenta fata de Creator, poate din frica sau chibzuinta, toate obiectiile fata de Creatiunea Lui Dumnezeu se vor ofili in concret si se vor scutura si cadea ca florile albe de cires, potrivit lui Eminescu care spune : "...ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor". Astfel, nimeni nu se va apuca sa-si scoata la lumina descoperirile cutremuratoare si incriminatoare la adresa operei Lui Dumnezeu, ramanand in continuare inca zece mii de ani cu ele fierband in adancul cugetului, inutile, ca o literatura de sertar nepublicata. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu, lumea va ramane tot asa, neschimbata, inca zece mii de ani, si asta fiindca asa le place dragilor dreptmaritori crestini ce in fiecare an lauda de Paste mormantul lui Iisus, de trei ori fericit. A mai trecut un Paste... Maine se va relua absurdul, de unde-a ramas. Maine se vor relua si macelul, si iubirea si injuratura de Dumnezeu, de unde-au ramas. "De altfel, (citat din Emil Cioran), injuraturile, in grade diferite, Lui Dumnezeu si numai Lui i se adreseaza. De s-ar referi la oameni ar fi iremediabil vulgare, fara inspiratie si fara consecinte. Injuri Dumnezeul unui om si nu omul care ti-a facut rau. Acesta nu poarta nici o vina, caci Dumnezeu este sursa initiala a pacatului si erorii. Caderea Lui Adam e in primul rand un dezastru divin si numai in al doilea rand unul uman. Dumnezeu si-a plasat si expulzat in om toate posibilitatile Lui de imperfectiune, tot putregaiul si toata pierzania. Rostul aparitiei noastre e salvarea perfectiunii divine. Tot ce in Atotputernic era infectie temporala si cadere, s-a canalizat in oameni si Dumnezeu si-a scapat vidul, noi servindu-i ca derivativ, cobai si pista de incercare iar El ramanand gol de orice rau si vina. Istoria ar fi un Dumnezeu in putrefactie daca n-am fi fost noi ca sa-i spalam rusinea prin a fi acceptat sa fim. Prin viata am scapat Absolutul de la cangrena... Si de aceea cand injuram spre cer o facem cu dreptul omului ce poarta povara altuia. Dumnezeu banuieste ce se intampla cu noi, si daca l-a trimis pe Iisus sa ne preia din dureri, a facut-o din remuscare, iar nu din mila".

Somnoroase Pasarele

       A dormi, o inselatorie pe fata. A muri, lovitura ei de gratie.

 Daca iti da Dumnezeu 75 de ani de trait, din ei 25 trebuie sa dormi. Si dormi, pentru ca asa e datul, nu-ti rezista creierul fara sa ia zilnic o pauza, asa a hotarat Dumnezeu, noaptea sa dormim, ziua sa traim. Intre a dormi si a trai exista o diferenta dupa cat se pare. Nu stiu altii cum simt, dar mie imi place sa cred ca traiesc cand sunt constient, cand simturile-mi sunt active, cand pot dispune de mine, cand pot vedea, gandi, rade sau plange si nu in vis ci de-adevaratelea, cand pot zburda si alerga ca un vitel in abator, ca un purcel fericit in cotet, primindu-si in fiecare dimineata ceaunul cu laturi de la stapan... Ce bun e stapanul, imi da zoaie, nu ma lasa sa-mi ghioraie matele, eu sunt un Prikoke fericit, purcelul descris in "Planeta Moldova", (cautati pe youtube)... Ce bun e Dumnezeu, imi da painea cea de toate zilele si ma lasa sa traiesc 75 de ani, din care sa dorm 25, un somn odihnitor, necesar, fara de care nu se putea. Insusi Dumnezeu s-a odihnit in ziua a 7-a, probabil a si dormit, desi in Atotputernicia Sa odihna e pur si simplu un nonsens. Oricum, noi oamenii fiind facuti dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu, ne odihnim si noi duminica si dormim si noi in fiecare zi... Nu-i vorba, traiesti si cand dormi, dar cu lumina stinsa, in letargie, un cadavru viu, un gadget care functioneaza interconectat la softul Lui Dumnezeu, inconstient, automat, prin cablul USB al puterii dumnezeiesti, inima bate, unele organe functioneaza in avarie asigurand suportul vital pentru suflet care dupa cum i-e obiceiul se duce in somn pe coclauri sa viseze prin Rai. Ramase singure in somn, constiinta si corpul sunt trase pe dreapta, cu heblul si frana de mana trase, ele nu sunt atat de importante in planurile Lui Dumnezeu cu omul, constiinta noastra, visurile noastre, ochiul nostru deschis in miez de noapte si intrebarile noastre fara raspuns sunt alergice pentru Dumnezeu, de aceea ni le repudiaza, ne lasa sa ne facem de cap cu mofturile noastre dar nu da click pe salvarea lor. Tot ce traim ziua, ganduri, idei, sentimente, in somn se sterge implacabil. Vorbim, visam si gandim de-a surda, in van. Doar in transcendent suntem bagati in seama, in realul vietii suntem ignorati, daca nu chiar dispretuiti visceral de Dumnezeu. Caci doar exhibitionismul sufletului are trecere in ochii Domnului, atat prin somn, cand sufletul mai da cate-o raita fraudulos prin Rai, cat si in moarte, cand sufletul isi ia talpasita definitiv din noi si tradator o sterge la Domnul in Rai in bratele Lui parintesti deschise si primitoare si in protestele tale inutile cand il declari tot inutil parasire de domociliu. De escapadele sufletului in somn si in moarte noi nu suntem raspunzatori. Stam linistiti si dormim in fiecare zi pierzand 25 de ani din viata dupa voia Lui Dumnezeu, fara de-a putea alege liberi daca ne convenea si noua aceasta spoliere a resurselor vietii noastre de 25 de ani de somn in letargia simturilor noastre sedate, o inselatorie pe fata, asumata stoic, o avanpremiera superuzitata a mortii, un furt, un impozit care ni se ia cu japca din zilele vietuirii noastre dupa care ni se da si lovitura de gratie intr-o zi si experimentand atata somn, copilul mortii, intr-o zi murim definitiv cum ni s-a promis si toata identitatea vietii si simtamintelor noastre din sarmana viata se arunca inexorabil si inexplicabil la gunoi fara nici cel mai mic regret de catre Dumnezeu. Ramane doar sufletul pe scena, singur in fata Lui Dumnezeu, evoluand cum poate el mai bine, etalandu-si talentul timid ca la "Romanii au talent". Dac-as face parte din juriul care trebuie sa voteze reprezentatia in Rai a sufletului meu dezertor din mine, nu i-as da nici un vot din dispret pentru tradarea ce-mi va face divortand fara regrete  intr-o zi de trupul meu batran si bolnav. Urasc somnul cu toata fiinta mea, aceasta limitare biologica fortata si nefericita a fiintei mele. Pentru mine a dormi e  obositor, e inutil si frustrant cand toata fiinta-mi se simte jignita de acest tratament segregationist fata de toate entitatile teoretic superioare din univers. Aveam impresia ca fiind facut om, cu blazonul de fiinta inteligenta a universului si privilegiata de Dumnezeu cu duh de superioritate ca trebuie sa mi se rezerve o soarta de exceptie in uzul existentei mele potrivit sorgintei mele de manufactura divina. Constat ca prin somn apoi moarte sunt tras pe dreapta si limitat nemeritat ca o locomotiva de inalta tehnologie care n-are linii de mare viteza pe care sa ruleze, care trage dupa ea un singur vagon gol, oprind in fiecare halta a nimicniciei vietii si care merge numai ziua, caci noaptea trebuie sa intru la depou si sa dorm, in protestul motoarelor care erau pregatite sufleteste sa functioneze exuberant 24 ore din 24. De ce ne-a pus in noi Dumnezeu motoare sofisticate dar ne-a facut locomotive de muzeu cu iarba si copaci crescuti printre sine...? Sa nu fi avut Dumnezeu incredere in noi de ne-a croit o soarta atat de precara cand semnele de fiinte inteligente erau atat de bune si programele si planurile Lui Dumnezeu cu noi se anuntau in idee atat de extraordinar de marete...? Oare ca oameni creati cu atata osardie, inspiratie si optimism de Dumezeu n-am avut nici o valoare de nadejde in economia Creatiunii Divine incat suntem obligati de destinul crud si prozaic sa fim orfanii de serviciu ai Lui Dumnezeu si sa ne asumam  toate vulnerabilitatile si tragismul pe care specia noastra inteligenta basca de faptul ca nu le-a meritat dar le-a simtit acute in intreaga fiinta pana la drojdia presentimentului inutilitatii insurmontabile pe suprafata acestui pamant...? Neavand nici o sansa de excelenta in aceasta viata, ne consolam sa ramanem vagabonzi la suprafata ei si sa traim din cersirea milei divine la tot pasul nutrind umila speranta a trei farame de mantuire in jurul carora ne construim intreaga viata in acest meschin si sarman deziderat care nu are nimic demn si nimic scrupulos frizand un egoism marunt si rusinos. De ce a pus in mine Dumnezeu impresia excelentei intr-un cadru atat de incorsetat...? Imi este rusine de statutul meu de homo sapiens cand am o inima la fel de putrezibila cu a oricarui alt mamifer fiindu-mi rusine si jena sa am aceleasi simptome, nevoi similare intregului regn animal de la salbaticiuni pana la cea mai domestica gaina de avicola. Privind la bicisnicu-mi statut de fiinta inteligenta numai cu numele imi este rusine ca am fost facut om. Si ca trebuie sa dorm ca pasarile, apoi sa mor ca ele, cu o tinichea legata de aripi, cu imposibilul gand ca am fost facut de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, cu regretul inutil ca nu pot sa-mi intind aripile printre colivie si sa zbor cu nadejde catre un Dumnezeu al dreptatii fara cusur... Fericite pasarelele zugravite de Eminescu, de o mie de ori mai castigate si norocite decat mine...! :

"Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund în ramurele -
Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,
Pe când codrul negru tace;
Dorm si florile-n gradina -
Dormi în pace!

Trece lebada pe ape
Între trestii sa se culce -
Fie-ti îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a noptii feerie
Se ridica mândra luna,
Totu-i vis si armonie -
Noapte buna!"


 De aceea, si eu nu pot decat sa urez oamenilor si mie insumi de fapt, somn usor, un Paste fericit si sa ne fie tarana usoara, in protestul (teoretic) al unui Creator care nu se va sinchisi niciodata ca-i ironizez creatura ce-si merita si somnul adanc si odihnitor si moartea aducatoare de vesnica odihna... Paste fericit, oameni buni, si ne vedem in Rai...!
http://www.youtube.com/watch?v=aerj4qXPHJc&list=FLcoeibrdaDHwB6b3U2YPJSg
http://www.youtube.com/watch?v=tukTX3ijVOk&list=FLcoeibrdaDHwB6b3U2YPJSg