PARADISUL PARADISURILOR (REACTUALIZAT)

108) PARADISUL PARADISURILOR
 
  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut mai din topor și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor, cărnurilor noastre vulnerabile și fasoanelor noastre indestructibile. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu știm cine să ne fi adus la sapă de lemn pe noi oamenii când puteam fi atât de avansați, atât de fericiți, atât de puternici și invulnerabili tuturor bolilor, necazurilor și morții, când puteam fi cea mai avansată și reușită specie de extratereștri ieșită de pe mâna măiastră a Lui Dumnezeu. Simțim însă că dimpotrivă suntem ciuca bătăii de joc a universului ca specie ieșită de pe mâna unui cârpaci. Or Dumnezeu a fost un meșter și nu un cârpaci și atunci noi credem cuminți nu că Lui Dumnezeu nu i-a ieșit lumea sub evidența durerilor, ororilor și mizeriilor ce le îndurăm ci cu smerenie și respect și condescendență cu fruntea plecată în țărână și dureri de burtă îngrozitoare credem că Dumnezeu e un Dumnezeu calificat dar care întâi a făcut niște încercări de Facere a Lumii pe o ciornă iar adevărata lume a Lui Dumnezeu nici n-a purces încă a o crea. E atât de costisitoare Creația, de aceea să avem înțelegere și respect dacă ea nici n-a început și lumea noastră e doar o ciornă a Lui Dumnezeu plină de greșeli și ștersături care sunt toate durerile, necazurile și lacrimile noastre. E imposibil să credem că noi suntem doar niște încercări ale Lui Dumnezeu și de ce n-am crede că Dumnezeu e-o încercare a noastră ? E imposibil a obține vreodată un răspuns la întrebarea, precum spunea Nietzsche, dacă nu cumva lumea e o gafă a Lui Dumnezeu și de ce n-am crede mai degrabă că Dumnezeu e o gafă a oamenilor ? E imposibil să credem cum aceasta e o lume reușită cu tot ce-i trebuie făcută de un Dumnezeu al succesului iar dacă mai trebuie corecturi e imposibil a crede că Dumnezeu nu le-a prevenit, nu le-a evitat, și că pentru a  realiza corecturile operei Sale ne-a dat povestea iadului și a diavolilor pe cap, iar pentru cei sub ascultarea fără crâcnire a Lui Dumnezeu le-a hărăzit lumea Raiului cea de departe din Cer și cu nici un chip de aici de pe pământ. E imposibil a crede că noi oamenii suntem o specie și un lucru reușit al Lui Dumnezeu, că ne-a creat apoi s-a exonerat, s-a spălat pe mâini de lutul murdar din care ne-a făcut și ne-a creat în cer penitenciarele iadului și centrele spa ale Raiului. E imposibil să cred că eu cu credința și religia mea în frunte cu Dumnezeul meu suntem mai buni și mai acătării decât vecinii mei cu care mă împung în războaie numai pentru că eu mănânc carne de porc și ei numai de oaie, numai pentru că ei au ales să-și taie prepuțul penisului și să-și lase glandul gol și eu nu. E imposibil să cred că Dumnezeul meu e mai bun decât al altora. Or e imposibil să cred că e un singur Dumnezeu făuritorul unei singure omeniri care crede în atâția Dumnezei. E imposibil să adorăm și să dăm credit toți aceluiași Dumnezeu sub atâtea ipostaze și concepte diferite și uneori antagonice. Dar toți ridicăm obosiți și îndrăgostiți ochii către o țintă a speranței sus la Cer. Locul nostru de veci e neapărat acolo și e dreptul nostru de a ne turmenta și calma astfel dacă prin propria conștiință și prin propriile soluții morale nu reușim. În fapt Dumnezeu nu are nimic de pierdut, căci El are asigurat respectul nostru al tuturor indiferent de divergențele religioase. Cei care fac războaie și carnagii au numele Lui Dumnezeu pe buze, în gânduri și în inimi. Nu mai contează măcelul care rezultă în urma tuturor. Dumnezeu poate trăi fericit sus în Cer în orice condiții de oroare ne chinuim aici pe pământ. Căci doar ce ne-a zis că El în Cer ne așteaptă pentru osanale și slavă la adevărata viață și nu aici pe sordidul pământ cum era infinit mai logic. Cum noi am fost și suntem ocupația predilectă a Lui Dumnezeu, în el vedem și binele și răul, de orice credință am fi. În Dumnezeu vedem, când ridicăm obosiți ochii către cer, și Tatăl iubitor când ne convine, și boierul satrap care ne dă bice pe spinare când ne luăm nasul la purtare și facem păcate. Căci pentru toate păcatele comise Dumnezeu nu mai pridideşte să ne rânduiască încercările și necazurile cuvenite ca să ne învățăm minte să nu mai păcătuim și să știm că plata păcatului este moartea, chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui. Câtă stupizenie în aceste învățături și vorbe goale cu care sunt pline cărțile sfinte când noi vedem rahatul nenorocirii în care suntem afundați până la gât și vedem în toată splendoarea degringolada vieții noastre, ratarea ei cu brio și lipsa de soluții practice de a înțelege ceva bun din ea, explodând în disoluția vieții noastre în care singurul nor de fum care iese e norul visului la Rai și la lumea cealaltă. Propaganda religioasă despre binele de dincolo ne-a terminat de disperare și răbdări prăjite în mijlocul mizeriei și durerilor vieții în care colcăim și ni s-a acrit de atâta necaz pe când asta nici nu se cunoaște când visăm atât de frumos la Dumnezeu și la Rai, la îngeri și spirite ezoterice atât de frumoase care ne încântă interesul și ne fac din visul religios un crez și un organ al corpului nostru care are vene prin care pulsează sângele și fără de care nu putem să trăim. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt și cu orice preț și nu ne mai preocupă de ce suferim și ne doare totul când manipularea religioasă la care singuri am subscris ne ține loc de unicul loc de sprijin în viață ca să nu înnebunim de ororile, durerile și tot nonsensul vieții. Suferim și plângem, ori juisăm și gemem de plăceri ? Nu ne mai trebuie nici o explicație mai clară : Explicația e simplă sau noi o facem simplă oricât ar fi de complicată : De la Dumnezeu ne vine și binele și răul, când El e totul, și alfa și omega, și creatorul binelui, și creatorul diavolului, acest torționar,  gardian credincios al Lui Dumnezeu care i-a dat o șansă la existență și la a-şi câștiga o pâine. Nu putem înțelege cum fără acest slujbaș al torturii, diavolul, Dumnezeu nu a găsit nici o altă soluție de funcționare a acestui univers pe care trebuie să-l împărțim răbdători și cu îngerii și cu diavolii Lui Dumnezeu. Ce mai putem face văzând toate aceste mizerii și împilări cosmice cu care suntem inexorabil stigmatizați și condamnați la universul neșansei dureroase de a fi ? Nu putem decât să-i mulțumim Lui Dumnezeu și pentru bine și pentru rău, după formula : "Domnul a dat, Domnul a luat..." , etc. Cu ce suntem noi vinovați astfel dacă am ajuns unii să-L iubim pe Dumnezeu, alții nu ? Nu Dumnezeu a rânduit totul, și motivele de iubire sau scepticism față de El ? Căci dacă voia, făcea astfel încât toată creatura să aibă motive să-L iubească nemijlocit și automat. Domnul a rânduit să apară în creierii noștri și sărmanii noștri neuroni și ADN, pe lângă iubirea de El foarte normală și creștinesc frumoasă, și un soi de alergie la Domnia Sa, la efectele distructive pe care le are asupra noastră experimentul creației, cum sunt bolile, durerile și moartea însăși ca etapă nefericit inserată în stagiul vieții unor creaturi suprainteligente cum sunt oamenii, vlăstare divine care nu trebuiau muri, totul fiind normal să moară, numai oamenii nu. Dacă Dumnezeu ne-a băgat în sistem bolile, durerile și moartea similar tuturor dobitoacelor neinteligente, ce mare scofală a făcut și ce beneficiu și bucurie ne-a făcut nouă ca și creație a Sa preferată și predilectă ? Neapărat că toate virtuțile creației au generat și zgură, balast, şpan și inconveniente colaterale care cauzează răbdării și simțirii noastre prin percepția atâtor rele și orori care ne înconjoară. Nu sunt durerile, bolile și încercările vieții noastre tot atâtea motive de suferință care să mânjească cu nefericire și deznădejde toată sincera iubire pe care aveam de gând să i-o dedicăm Lui Dumnezeu entuziaști ? Triști și dezamăgiți vedem că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că Dumnezeu a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare... Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional,  benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică a propriului obiect al muncii și creației ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens al existenței iadului și diavolilor aferenți ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii și molipsite de Dumnezeu cu bunătatea și sfințenia Sa de nezdruncinat. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a făcut răi, numai pui de Dumnezeu nu ne-a făcut cum puteam jura că o va face ca să fim fericiți și reușiți odată pentru totdeauna, apoi ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera adevărate animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Să se răzbune Dumnezeu pe noi și boacănele noastre atât de crunt și neverosimil când tocmai ce atât de entuziast și încrezător ne-a creat pasionat la masa Sa de lucru în Laboratorul divin dotat cu toate uneltele, substanțele și dispozitivele garante ale unei reușite Creații ? Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunătatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, adevărate bestii zoologic vorbind, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, la fel ca animalele bietele, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică de forță și constrângere pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști mai bine și eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea decât prin curenta religie nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale. De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică. E literă de lege. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, speciali, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului. Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul și răutatea din om, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere definitiv bună. Ne îmbăta de fericire ca lumea să fi fost o afacere reciproc avantajoasă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil direct și nemijlocit ca lumina și căldura soarelui, ca aerul de respirat și apa de băut. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi ca murind doar să-L vezi pe Dumnezeu și Raiul cu bunătățile și avantajele lui, nu cu ochii vii ci cu ochii închipuirii de pe lumea asta care se cheamă religie și credință. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, cât și lacrimile și durerile de pe lumea cealaltă, când avea la dispoziție orice alte atâtea variante rezonabile, având a ne pune la dispoziție atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, în dorul și lacrimile noastre inutile de pe obraji,
ca fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte unde toți ai casei au murit. De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil. Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Ori numai dacă lumea nu ar fi făcută de Dumnezeu aș înțelege toată degringolada în care trăim.
Nu înțeleg pentru ce secretomania unui alt Rai din cer fără coordonate GPS și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, a stupidității religiei și credinței dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm din timpul vieții cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu și pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce originar al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile. E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge ori măcar de suflet. Căci sufletul nostru bun de la Dumnezeu ni se trage iar toate durerile și necazurile vieții noastre, de la lipsa Lui.  În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră goale față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat și avem mai bun în noi, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde în univers. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun în sufletul Lui de a ne oferi din tainele universului, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu înainte cum ne place a spune încrezători și neînfricați, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și nenecesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă ca una din axiomele universului de care Dumnezeu trebuia să aibă anticipată cunoștință. De aceea dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi mai direct fericiți, imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu, invocând drepturile curente ale tuturor extratereștrilor din univers, să desființeze iadul pe dată și să ne facă doar Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele învățându-ne mai cu nădejde cum să fim buni și nestricători de calități și virtuți divine ca să le probăm cu succes pe pielea noastră bolnavă de psoriazis. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru dezamăgirile și sufletele noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui. Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi ignoranți, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă, fără parfumuri și deodorante și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci numai niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere și precaritate ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Nimic nu explică mai bine decât conceptul de evoluție în care unii nu cred, faptul că toate beneficiile și descoperirile științifice care ne fac viața mai colorată și frumoasă, n-au existat de la Facerea Lumii. Iisus ar fi putut avea un telefon mobil cu care să ne vorbească din temniță ori pe care să fie sunat când a dispărut. Așa cum noi am evoluat din tot soiul de specii din mamifere iar balenele au evoluat din ierbivorele ce s-au afundat în apă ca dovadă că ele au stomac cu camere ca ierbivorele și niște rudimente de picioare care s-au resorbit în corp fiindcă nu le-au mai folosit la nimic în apă, așa și spiritul uman a evoluat și telefonul mobil s-a inventat nu de la Facerea Lumii ci abia în timpul vieții noastre, ca dovadă că Dumnezeu nu l-a putut inventa și doar noi în evoluția spiritului nostru L-am putut inventa pe Dumnezeu. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, când putea fi executat mai curat și modern, demn, prin scaunul electric ori injecție letală, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice, adică o minciună asumată frumos, cea mai mare minciună și cea mai frumos asumată. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai.  Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric.  Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei și ignoranței iar în lumea noastră nu mai putem de atâția dușmani care ne puteau fi atât de lesne prieteni dacă Dumnezeu numai ar fi pocnit simplu din degete ori constatăm că nu a vrut asta și nu putem înțelege de ce ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres în Rai, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii  noastre și de ce nu primim la cutia poștală pliante cu poza Lui Dumnezeu, Iisus și Raiul cel din visul nostru ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată nimic despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu. Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar  nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi religioase ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, prinzându-L pe nas ca pe un drog, lipindu-şi toți de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al asistaților social care suntem noi toți, rasa umană, al cetei gregare a credincioșilor revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pârț,  pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. O, suflet fericit, nepătat de mirosul fetid al diareei din mațele noastre bolnave, te duci la Dumnezeu și ne uiți pe pământ aruncați la lada de gunoi a sicriului și mormântului pe care noi îl împodobim cu flori, cu tămâie și cu amintiri din Rai și îi zicem gradina noastră și nu ceea ce este : Un gunoi insalubru pe care Dumnezeu nu-l suportă și nu-l interesează și de aceea l-a băgat în pământ să nu-l mai vadă ! Nici nu știm că avem un suflet care crește ca un parazit profitor în noi, neștiind de nici o durere și nici un suspin al nostru. Însă din fericire, pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit instantaneu cu remediul și medicamentul adecvat. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de mici, mi se pare un Dumnezeu asediat, particular și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. De pe Google Earth sau Google Maps nu se mai văd oamenii și fasoanele lor, decât fața pământului pe care au schimbat-o într-un câmp de luptă și de înfruntare. Se văd tancuri încoronate plecând la război, catedrale impunătoare unde locuiește Dumnezeu și cimitire întinse unde e locul Său de muncă unde e Gestionarul șef. Privind pământul din satelit nu mai văd oamenii și larma lor religioasă sau nu. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai nereligioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului. E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Nu mă pot prostitua visând simptomatic la un Rai al inevidenței când pot rămâne virgin și sceptic și tot atât de nefericit și definitiv muritor de cancer ca toți. În ziua când credincioșii și fericiții Lui Dumnezeu nu vor mai face cancer și nu vor mai avea nevoie de Raiul din Cer ca morfină pentru durerile vieții voi deveni și eu un canceros credincios ca și ei. Deocamdată văd că tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică vulnerabilă, precară și inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un generator, creierul, un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, îl compătimesc pe al meu suflet tributar legilor fizicii. Astfel, nu cred că mai pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non scoasă cu forcepsul din univers și obligat pentru noi să fie. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni, câte popoare, rase și culturi umane au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iată, iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să-i port Dumnezeului ce a ajutat-o și izbăvit-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor vieții și ale cancerului care au încercat-o o viață întreagă perfid până au răpus-o. Și eu urmez la rând, nu ? Pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, un delir de grandoare cum spunea Cioran, o boală a firii dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez pe nimeni și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze astfel eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină și răpește omenirea unor habitudini raționale, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Suntem victimele normale ale legilor fizicii și chimiei, ale evoluției noastre biologice, deci ale inexistenței Lui Dumnezeu.  Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui neverosimile, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii care în evoluția ei biologică a dezvoltat ADN religios. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Cinste și respect lor le datorez. Dar e dreptul meu să mă înșel de inexistența Lui Dumnezeu, precum e dreptul credincioșilor să se înșele de existența Lui.  Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență, deci inexistență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de o satisfacție neagră și tristă în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu mondene și doctoranzilor în teologie. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip direct în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent. Dacă de la asta mi se trage damnarea că i-am jignit supușii terorii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un gard și nici un lacăt. Și dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer unde sunt numai condiții extreme improprii unei forme de existență vie, numai frig și ger absolut ori milioane de grade celsius, numai galaxii, radiații gama și beta,  quasari, pulsari, găuri negre, planete ostile vieții cu ploi de metan lichid și acid sulfuric și nimic altceva, nici urmă de Rai și loc cu verdeață și un păstor blând cum e Dumnezeu. Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici binele și dreptatea triumfă, nu ca în dreptatea Lui Dumnezeu care a creat un stupid iad al penitenței și un stupid Rai al lenei și huzurului. În desenele animate e adevăratul Rai și iad simplu, eficace, direct și evident. Aici răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului și al Înfricoşătoarei Judecăți inutile. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și pe Dumnezeul regional specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că toți, și îngerii și diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile tuturor, fie ele religioase ori nu, de a visa astfel frumos fiecare pentru pielea lui cu psoriazis la paradisul paradisurilor închipuirii lui.

COPIII NU SUNT OAMENI

111) COPIII NU SUNT OAMENI
 
  Aceste forme incipiente de existență ale omenirii, copiii, ajungem la concluzia că nu sunt oameni. Sunt altceva, o specie venită direct din Rai, care merită cu prisosință Raiul fără să facă nimic, au din naștere sfințenia dăruită de Dumnezeu în ei și nu știu de ce Dumnezeu îi osândește să crească, să se transforme în oameni mari, să păcătuiască și să nimerească direct în iad, total nepotrivit cu originea lor serafică și divină. Nu știu motivul rațional și necesitatea pentru care copiii au trebuit să crească, să devină adolescenți, apoi tineri și să se transforme într-un final în oameni maturi, copți la minte, majori, responsabili de faptele și deciziile lor și să conducă apoi lumea, din greșeală în greșeală, din păcat în păcat, făcând din lumea și viața creată de Dumnezeu pe pământ un adevărat iad. Până în momentul cât au fost copii, aceste forme de existență ale oamenilor au fost perfecte, sublime. În momentul când copiii au crescut ei au pierdut totul, s-au transformat în oameni, în păcătoși prin definiţie. Pierderea nu e numai a lor,  pierderea e a întregii omeniri. Atâta vreme cât sunt copii, aceștia sunt perfecți, sunt îngeri, sunt cea mai evoluată formă de existență a omenirii, după care tot ce se consideră că acumulează ei prin creștere și maturizare e de fapt o decadență, o involuție morală și valorică ce se accentuează în progresie geometrică cu cât copiii cresc, devin maturi, majori, înțelepți după standardele discutabile a ceea ce se înțelege în mod curent prin înțelepciunea oamenilor maturi. A înceta să mai fii copil e un minus și o formă perfidă de teroare impusă în masă și autoritar, discreționar de Dumnezeu asupra copiilor desemnați inexorabil a crește și a deveni oameni maturi. Ce a câștigat omenirea prin ordinul evolutiv al Lui Dumnezeu ce a impus creșterea inevitabilă a copiilor și maturizarea lor după legile biologiei și ale Lui Dumnezeu ? Născându-se în minutul orânduit de Dumnezeu, copiii în clipa nașterii au acumulat maximul de calități de îngeri vii și sublimi. După care crescând, această naturală acumulare se diluează și scade prin evoluția spre maturizare, copiii deveniți oameni mari pierzând gradual tot ceea ce sfânt au acumulat în clipa nașterii, ca un telefon a cărui baterie se descarcă în timp. Șansa de a fi și a rămâne îngeri vii așa cum au fost în clipa nașterii, o pierd oamenii odată cu prima oră, cu prima zi de viață, cu creșterea aceasta biologică ce aduce cu sine naturalul declin biologic, moral, și imposibilitatea de a face față și a da curs, a proba și adapta cu succes pe carnea noastră vulnerabilă și muritoare valorile sfinte ce vin din Rai și de la Dumnezeu. Se nasc oamenii sfinți, în bucuria și mulțumirea Lui Dumnezeu, și mor păcătoși și blestemați de Dumnezeu la chinul și osânda veșnică a iadului. Valoarea aceasta a copilăriei o știe cel mai bine Dumnezeu și Iisus, care nu degeaba spune : " Lăsați copiii să vină la mine ", această chemare divină întărind adevărul celor ce-am spus mai înainte de un îngeresc statut al copiilor, bine văzut și pe bună dreptate apreciat de Dumnezeu, în comparație cu diavoleasca ipostază și compromitere a speciei umane odată cu creșterea și maturizarea spre nefericitul statut de oameni mari. Oamenii mari, foștii copii, sunt repudiați de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru acumulările negative ce vin odată cu libertatea ce a dat-o Dumnezeu ca fiecare om să aibă liberul arbitru de a dispune cum vrea de viața sa, de a se rata și pieri pe limba lui. Câtă vreme sunt copii, oamenii sunt îngeri vii, apreciați și iubiți de Dumnezeu, sunt sublimi, sunt frumoși. Nu degeaba o vorbă spune că ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Trista și tragica diferență e între ce consideră oamenii, și ce consideră Dumnezeu a fi frumos în ei. Atâta vreme cât nu mai sunt copii, nimic nu mai e frumos în oameni. Oricât s-ar ruga, oricât ar posti și ar fi de credincioși, severitatea și intransigența Lui Dumnezeu rămâne rece, de piatră, neînduplecată în tratarea destinelor oamenilor care crescând au încetat a mai fi copii și au devenit păcătoși. Supărarea Lui Dumnezeu pe copiii crescuți și deveniți oameni mari devine evidentă atunci când constatăm că nici cel mai sporit în credință om nu are scăpare din calea dramelor vieții, orice călugăr smerit putând fi victima nenorocirilor de tot felul, putând fi călcat de tren sau condamnat să se îmbolnăvească de cancer și să sfârșească în cele mai negre chinuri, cum niciodată nu și-a dorit, căci fiecare vietate ține la hârbul ei de viață, măcar și canceroasă și chinuită, orice călugăr dorindu-şi contra durerilor de cancer puțină chimioterapie prin administrarea de morfină. N-ai să vezi nici un călugăr că îi spune stoic Lui Dumnezeu prin rugăciune să nu-l scutească de chinurile durerilor cancerului, ci toți credincioșii cerând fără osebire sănătate, noroc și apărarea de necazuri și chinurile diavolilor. E inutil a cere Lui Dumnezeu sănătate, e inutil a cere milă și îndurare, pace și liniște, siguranță, noroc, spor și belșug, toate aceste visuri spulberate în vuietul încercărilor vieții. Suntem datori a ne ruga pentru noi și binele nostru dar printr-o simptomatică și iremediabilă opacitate a minții suntem inapți a realiza că rugăciunile noastre se lovesc de Dumnezeu ca de un zid. Nu pentru viața reală și pământească ar trebui să ne rugăm. Febra acestor rugăciuni nu-şi găsește corespondent în realitate și în așteptările noastre. Cât de orbi putem fi să nu vedem că tragediile vieții noastre sunt la ordinea zilei și inevitabile de la Facerea Lumii și până-n ziua de azi și tot așa până la sfârșitul vieții noastre și a lumii chiar ? Toate rugile noastre fierbinți către Dumnezeu sunt lovite de nulitate și sunt absurde atâta vreme cât vom auzi și azi, și mâine, mereu de dramele și nefericirea noastră, fiind expuși mereu durerilor de tot felul, necazurilor, bolilor, nedreptăților, împilărilor, nefericirii, lacrimilor, tuturor acestor mizerii ce le vom lăsa moștenire urmașilor noștri și urmașilor lor, de la o generație la alta. Atunci pentru ce ne rugăm dacă durerile și dramele vieții noastre fac parte integrantă din acest mizerabil decor al vieții ? Oricum nu putem schimba nimic, că ne rugăm ori nu. Închipuirea ne dă ghes a crede că nu e soluție mai bună decât să te rogi Lui Dumnezeu de toate cele. Și dacă acest exercițiu își face efect în capul nostru atunci e bună și credința. În iureșul rugăciunilor noastre fierbinți și pioase trebuie să realizăm conștienți în fața evidenței că Dumnezeu nu ne poate ajuta. Ori nu poate, ori nu vrea. Ce mai contează ? Avem râuri de lacrimi prezervate în ochii noștri care stau să curgă de la o zi la alta, Dumnezeu ne-a asigurat tone de lacrimi să vărsăm și eterne infarcte ale inimilor noastre care biologic sunt făcute de Dumnezeu să plesnească de durere, suferință și boală. Cum ne putem ruga de sănătate când bătăile inimilor noastre sunt limitate și aproape toate vor face infarct și ne vor veni de hac într-o zi atât de plauzibilă și apropiată ? Ce rost are segmentul inutil și sărman de viață dacă misiunea principală și motivul ei e să ne rugăm și fardăm pentru accederea în Rai, toate celelalte emoții și treburi ale noastre fiind considerate deșertăciuni ? Nu știu de ce călugării cei sporiți în credință nu se duc să moară direct într-o groapă ce să și-o sape singuri și în care să se arunce exuberanți și voioși cum se aruncă copiii în căpițe de fân, cu gândul doar la Rai, evitând astfel complicația viermuirii vieții, din chilie la biserică, de acolo la sala de mese, de acolo la privată, apoi iarăși rugăciuni fierbinți în chilie până la miezul nopții și în zori, apoi ascultare și tot felul de munci, totul mereu de la capăt în așteptarea morții cea izbăvitoare... Dacă ar fi să inventăm o rugăciune extremă prin eroismul și sacrificiul ei care să-L pună pe Dumnezeu în dificultate, să-L bulverseze și să-L facă să-și reconsidere atitudinea severă și coercitivă față de oamenii supuși greșelii, ar fi să ne rugăm Domnului pentru chinurile noastre, și să murmurăm în tăcerea singurătății și suferinței noastre, astfel de rugăciune pioasă : "Doamne, fă-mi parte de cea mai grea suferință în viață, nu-mi da pâinea cea de toate zilele, lasă-mă să mor de inaniție, nu-mi da sănătate și spor în casă ci lasă-mă să mor de cancer și jefuit și împilat de hoți și pungaşi, lasă-mă să mă duc direct în iad și în chinurile cele fără de sfârșit ca astfel să pot spera după mare mila Ta, o, Doamne, că a trebuit să faci ceea ce vrei și crezi că trebuie să faci cu mine, ceea ce vrei și trebuie să faci cu toți păcătoșii, să aplici litera regulamentului Ceresc, care impune o pedeapsă exemplară pentru păcatele înfăptuite cu voie sau fără de voie. Că dacă altfel nu ai putut răbda să îngădui pentru ființele vii un bine atât de mare încât să fie imposibil ca ele să știe ce-nseamnă durerea și suferința și să nu existe conceptul de pedeapsă în iad, atunci chinuie Doamne toate ființele Tale de la Facerea Lumii și bagă în iad cu toptanul mulțime de lume cum ți-e voia și îngăduința. Pentru ce, Doamne să mă ferești de chinurile iadului dacă tot le-ai inventat într-un minut când ai fost inspirat să inventezi lumea și viața, oamenii, iadul și diavolii ? Că dacă toți oamenii ar fi cuminți și bine plăcuți Ție, ce ar mai face diavolii cei din iad și cu ce s-ar mai ocupa, ce rost ar mai avea, când tot ce-ai inventat în acest univers pare că ai inventat cu un scop și tot ce a ieșit din mâna Ta pare a avea un rost și o motivație, fie ele și chinurile iadului fără de care universul în infinitul lui Ți-ar fi părut incomplet și neizbutit...? Doamne, de ce ești atât de bun și iertător și de ce dai tuturor criminalilor și stricătorilor de dreptate o șansă la iertare și o șansă la a respira aer după crimele și strâmbătățile ce-au făcut o viață împilând și nenorocind pe semenii lor ? Doamne, dacă Tu ești Împăratul dreptății în Cer, fii consecvent cu dreptatea și pe pământ, nu lăsa să se mai audă de nenorociri și drame pe pământ, nu lăsa să mai curgă lacrimi și sânge nevinovat, fă-ne neștiutori în a cunoaște mirosul și culoarea sângelui, fă-ne sfinți și cuminți cu forța, că multă dreptate vei face și astfel multă înțelepciune divină vei presăra pe capul oamenilor cu atâta măiestrie făcuți de tine dintr-un boț de lut peste care ai suflat duh sfânt și ai spus să se facă om ! Doamne, mai degrabă lași câțiva sfinți în mai puțină înavuțire în Rai, că mai drept și dumnezeiesc ar fi decât să lași în mizerie și nedreptate atâția nefericiți pe pământ după cum auzim și vedem tot mereu, numai cu amara speranță că fericit trebuie să fii doar de ești prigonit pentru dreptate, că a ta va fi Împărăția Cerurilor ! Dacă la Tine totul e calculat și merge strună, ca dreptatea să nu mai umble cu capul spart pe pământ, mai taie Doamne din rația de bine ce-o aloci fericiților Raiului, ca să ajungă binele și dreptatea tuturor lipsiților pământului și să nu mai auzim de rău, de ispite, de lacrimi și amar ! Doamne, dacă nu te înduri să lipsești măcar o fărâmă pe toți fericiții Raiului de binemeritata răsplată a binelui, ia de la mine, Doamne, slaba speranță a celui mai mic bine ce aveai de gând să-mi urseşti în Cer și fericeşte pe un nevinovat, pe un amărât care plânge și e prigonit pentru dreptate pe pământul de războaie, de crime și cruci ! Că făcând atâta dreptate pe pământ, Doamne, criminalii și hoții s-ar înfricoşa și s-ar împuțina, pierind apoi pe cale în câțiva ani, ciuma și extincția ar bântui binevenit toată liota mafioților, mândrilor și pungaşilor și ai împrăștia mireasmă vie de Rai pe pământ, numai printr-un pocnet de deget, printr-o mișcare de Sfântă baghetă magică a dreptății Tale, Doamne...! Adu-Ți aminte, Doamne, cum ne-ai făcut copii inocenți, bebeluși,  îngeri vii, sfinți pământeni cât am fost mici și ce otrăvuri de oameni ies din noi după ce ne crești  Doamne și ne faci oameni mari...! Doamne, dacă tot ne-ai îndemnat din cărțile sfinte să credem că nu am evoluat din homo sapiens așa cum a spus Darwin, și că suntem obiectul Creației Tale exclusive măcar oprește această stupidă și evidentă evoluție a copiilor către ratare  prin creșterea și devenirea lor întru oameni mari, robii eterni ai păcatului, ai greșelii, ai insolenței și mândriei deșarte, ai nenorocirii și autopustiirii lor și a pământului întreg, câmp fumegând sub ochii Tăi jenant de absenți, Doamne, imposibil și insuportabil de nevăzut cum ești, Doamne,  de eterogen și neimplicat...! Doamne, de trebuie plătit un preț pentru toate păcatele lumii și pământului, iartă lor, tuturor păcătoșilor păcatele lor, ia-i din iad, lasă iadul gol și fără obiect, fă-i pe diavoli șomeri și trece acest lagăr de exterminare al iadului în conservare, fă-l un muzeu al ororilor cerești trecute și terminate odată pentru totdeauna, și dacă trebuie să mai rămână un suflet chinuit în iadul care trebuie să-și justifice existența odată ce-a fost făcut de Tine, azvârle sufletul meu pustiu și păcătos în iad, omoară-mă pe mine, lasă-mă să plătesc eu pentru toți și scutește omenirea de acest calvar al pedepsei Tale. Mai fericit aș fi să știu că trebuie să plătesc eu pentru păcatele lumii întregi și aceasta să fie izbăvită odată pentru totdeauna de torentul neoprit al mâniei Tale. Că având ființe dragi și iubite la care țin cu toată inima ca la ochii din cap, cum aș putea să nu fiu mai mulțumit când aș ști că sunt scutiți de Tine, Doamne, de tot necazul și mizeria vieții și ca drept preț ce trebuie să-l plătesc pentru asta, să mă pedepsești pe mine exemplar, după inima Ta, după pofta Ta...? Că plăcerea mea nu e să trăiesc pentru mine, ci pentru binele alor mei dragi, iar scârba și durerea mea e când știu câtă durere și suferință sunt datori a îndura ei că au avut neșansa și neajunsul de a se fi născut din carne vulnerabilă ca și a mea. Pentru ce, Doamne îmi dai suferința să știu că ai mei copii vor crește și nu vor mai fi copii inocenți, sfinți și îngeri vii și crescând vor intra inexorabil în mizeriile și dramele vieții, că vor suferi și vor fi nedreptățiți, că vor plânge de necazul suferit de la alții, sau că vor râde și exulta de răzbunarea și necazul pricinuit altora ? Nu aceștia sunt oamenii ? Nu aceasta e lumea și toată istoria ei ? Doamne, scutește-mă să mai fiu martor neputincios acestui măcel ce se întâmplă cu lumea și viața noastră numai pentru că printr-o regretabilă eroare cosmică ai dispus ca îngerii pe care i-ai făcut la început, copiii, să crească și prin lipsa Ta de prevenție să devină oameni mari, să conducă lumea și să facă din ea un iad la fel de competitiv cu iadul de pe lumea cealaltă...! Doamne, ce gând malefic sau lipsit de prevenție ai avut să dispui moartea copiilor prin creșterea și evoluția lor în oameni mari care uite ce au făcut din lumea creată de Tine cu atâta trudă în șase zile, spurcând duhul de viață ce ai suflat peste ei și compromițându-Ți Opera la care ai plănuit o veșnicie în universul atât de înghețat și infinit...! Aceasta e prima și ultima rugăciune ce am făcut-o către Tine, Doamne. Nu uita, Doamne că și eu am fost copil și nu eu am vrut să mă fac mare și să devin păcătos. De aceea, mă rog Ție să ierți pe toată lumea și să mă pedepsești doar pe mine după inima ta de copil ce ai împrumutat-o cu atâta dărnicie și bunăvoință tuturor copiilor în clipa nașterii...!"
  Făcând această rugăciune către Dumnezeu măcar pot să mor cu inima împăcată că deși nu L-am putut încă vedea pe Dumnezeu în această viață vie de carne, nu mai contează : Satisfacția mea e completă că am avut privilegiul să-L văd pe Dumnezeu transfigurat în copiii acestei lumi, ființe sfinte, îngeri vii, pentru care sunt absolut mulțumit și convins că de fapt copiii nu sunt oameni.

CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

114) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR.

  Raiul și Stăpânul său, Dumnezeu, după toate aparențele, ai zice că se află la capătul universului, dincolo de locul unde cele mai îndepărtate galaxii în goana lor nebună după explozia big bangului, încă n-au ajuns după paisprezece miliarde de ani de expansiune. Tocmai fiindcă nu știm nimic despre Rai și Dumnezeu și n-am primit nici o veste palpabilă și verificabilă despre acel loc mirific, situația ne îndeamnă să credem că Dumnezeu și Împărăția Sa se află la capătul universului, ori în alt univers paralel. De la acea distanță extremă și inconceptibilă pentru înțelegerea și rațiunea umană, Dumnezeu desigur că ne-a dat de știre. Desigur că Dumnezeu în marea-i bunăvoință a transmis oricum un semnal către noi care călătorește prin vidul înghețat al universului cu viteza luminii, dar de la distanța de paisprezece miliarde de ani lumină de unde e Dumnezeu și Raiul, legile fizicii nu permit să ajungă la noi semnalul și vestea Lui Dumnezeu atât de lesne decât după paisprezece miliarde de ani de călătorie a undelor acelei vești. Unde vom fi noi creștinii credincioși după atâta timp...? Nu vom mai fi, vom fi ars ca hamburgerii pe gratar căci soarele nostru mai are de trăit patru miliarde de ani, cam tot atât cât a trecut de la formarea pământului. Când soarele va exploda și va muri, rasa umană, regnul animal și vegetal demult vor fi pierit de apocalipsa din biblia creștină a Lui Dumnezeu, de flăcările nemiloase, de extincția normală a speciei, ori de explozia sistemului solar care va muri și el, de explozia finală a soarelui, astru creat de Dumnezeu, care se va dezintegra singur datorită legilor fizicii, neținând cont că Dumnezeu ar mai fi vrut să-l țină sau nu ca să răsară de la răsărit așa cum sunt orientate toate altarele bisericilor. De unde biserici și altare dacă nu va mai fi soare ? Va rămâne un pământ ciuruit de zvârcolirile agoniei soarelui muribund. O extincție în masă a tuturor formelor de viață religioasă sau nu va lăsa un pământ pustiit de condițiile neprielnice vieții biologice. Cineva va apuca să se roage pentru ultima dată la Dumnezeu, o ultimă clipă de murmurare cu pioșenie a psalmilor și fericirilor din ceasloave, o ultimă clipă de închinăciuni și cruci, "numele tatălui, al fiului, al sfântului duh, amin", după care, gata : nici urmă de oameni și credincioși, neant și îngheț extrem pe fața pământului, ori foc și pară din cauza morții soarelui. De-atunci înainte religia și credincioşia creștină vor dispărea pentru că vor pieri în extincție toți credincioșii creștini iar alții nu se vor mai naște, iar asta va fi definitiv și pentru totdeauna în lacrimile inutile ale Lui Dumnezeu singur și devenit inutil, care El însuși a îngăduit să fie așa și să-i ardă pământul creat, sub ochi. Tocmai când semnalul trimis de Dumnezeu pentru noi din acel Rai atât de depărtat va putea ajunge la noi pe planeta Terra după călătoria de paisprezece miliarde de ani cu viteza luminii prin spațiu, această planetă Terra va fi arsă și distrusă de colapsul soarelui nostru care se va mări atât de mult în declinul și moartea sa, devenind o stea gigantică roșie cu diametrul dincolo de orbita Terrei, înghițită cu tot cu noi închinătorii de la ultima Sfântă Liturghie de iadul de flăcări al agoniei soarelui ce va exploda dramatic lăsând în univers o urmă luminoasă,  o amintire inutilă, atât a lui cât și a noastră, și o nebuloasă de gaz și praf cosmic, materie primă pentru nașterea altor și altor stele, altor sisteme solare, altor planete viitoare cu condiții prielnice vieții, viață care va genera automat alte credințe religioase, alți zei sau Dumnezei, căci așa sunt oamenii, au impregnat în adn-ul lor nevoia biologică de a genera cu mintea lor evoluată religie și Dumnezei. Cât de aproape ar fi putut fi stră, stră, stră, stră, stră, strănepoții noștri de peste paisprezece miliarde de ani de ziua festivă când am fi putut recepționa pe antena celui mai avansat și sofisticat telescop spațial inventat de oameni, semnalul și vestea Lui Dumnezeu despre El și Rai, transmis nouă cu atâta bunăvoință dumnezeiască ca să putem în sfârșit afla ceva odată despre Sublimul Dumnezeu și Împărăția Sa, despre viața de pe lumea cealaltă unde va fi atâta fericire și nici o întristare și nici un suspin...! Distrugerea sistemului nostru solar de către însuși soarele său care a favorizat nașterea pământului nostru și a tuturor celorlalte planete și sateliți, ne va face imposibilă aflarea veștii transmisă de Dumnezeu nouă despre a Sa Împărăție și vom pieri mai înainte de a putea entuziasmați să fredonăm în sfârșit refrenul dintr-o cântare bisericească ce spune : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă"... Nu vom afla niciodată nimic concret despre Dumnezeu și minunea entității Sale și asta nu pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut să ne dea cartea Lui de vizită, ci pentru că înseși legile universale pe care chiar El le-a creat se vor întoarce împotriva Sa și vor distruge tot după cum normal este ca tot ce există în acest univers, planete, sateliți, stele, galaxii, oameni, vietăți și ale lor religii temporare și zei, să aibă un declin, o distrugere și un sfârșit pentru ca mai apoi să aibă ciclic o renaștere și un reviriment. Totul va fi distrus, mai presus de orice voință și atotputernicie divină sau tocmai fiindcă așa a rânduit Dumnezeu în Creația și rânduielile Sale. Gândindu-ne la Raiul de la atâtea miliarde de ani lumină depărtare de noi și la Dumnezeu, guvernatorul ce-l gestionează, nu putem să nu ne întristăm că această distanță uriașă ne îndepărtează definitiv de Rai și de bunul Dumnezeu, prezența noastră fizică acolo, fie și în chip de duh sau suflet fiind irealizabilă din cauza barierei spațiu, distanță, timp, toate incomensurabil de mari și extreme ca să poată fi cucerite de ambițiile noastre deșarte, religioase sau nu. Nici un mijloc rezonabil de locomoție nu ne este disponibil pentru a ajunge la Rai și la Dumnezeu vreodată. Viteza luminii, tot ce poate fi mai rapid în univers, e prea mică pentru a putea să abordăm și cucerim distanța extremă pământ - Rai, rămânându-ne doar gândul spre a o învinge, doar gândul, dorința, visul și credința teoretică și imaginară,  încăpățânată în Dumnezeu și utopia Raiului. Doar aceste simptome ale creierelor și inimilor noastre ne vor face posibilă chiar dacă numai în imaginație călătoria în Rai, dar nu contează, scopul înalt și febril al accederii în Rai scuză mijloacele virtuale și atât care ne vor duce într-un Rai virtual și atât. Cu atât, cu acest vis ne mai îndulcim în efemerul vieții noastre de carne, un singur dor mai avem, să-L vedem pe Dumnezeu, atâta mângâiere ne mai dă curaj și motivație a răbda să trăim într-o viață și lume în degringoladă și disoluție evidentă chiar de la facerea ei. Atunci, vine Dumnezeu cu marea Sa înțelepciune și ne liniștește, dându-ne de știre că El se află atât de aproape de noi, și nu la capătul universului la atâtea miliarde de ani lumină de noi. Ce să caute Dumnezeu la capătul universului și cum ar putea El să trăiască în acele condiții extreme neprielnice vieții de carne și sânge pe care ne-a dat-o nouă, soldățeii Lui de plumb și preocuparea Sa predilectă, ce să caute Dumnezeu în spațiul interstelar înghețat și ostil tuturor formelor de existență, departe de oamenii pe care i-a creat și cu care se înrudește atât de verosimil, când ni s-a spus că suntem făcuți exact  după chipul și asemănarea Sa și noi trăim pe acest pământ ? Ce logică avea ca Dumnezeu să nu trăiască și El tot aici pe-aproape de noi ci aiurea într-un univers cu totul ostil și nepropice vieții ? Nu mai departe decât în sistemul nostru solar, condițiile pentru orice formă de existență, de viață, sunt extreme și total defavorabile. Existența Lui Dumnezeu în chip de duh ca să fie apărat de stihiile fizice ale naturii înconjurătoare nu are nici o logică și nici o scuză când Dumnezeu putea alege să trăiască și într-un corp fizic, chiar alături de noi pe pământ ca să-L vedem și să-i tipărim chipul pe bancnote și să ne arate că nu-L doare carnea când soarele se va sfârși și va arde tot ? Doar pe pământ, datorită distanței potrivite față de soare, existența formelor de viață și de religie a fost posibilă și îngăduită de Dumnezeu. Altundeva, ori e un iad cumplit de fierbere și înalte temperaturi extreme, ori e un ger cumplit unde cel mai dur metal ajunge să se sfărâmițeze ca o cretă. Nu mai vorbim de gravitația și presiunea atmosferică extremă ce caracterizează majoritatea planetelor și sateliților sistemului nostru solar. Ce să caute Dumnezeu sau oamenii acolo și cum ar putea rezista ei condițiilor extreme rânduite de Dumnezeu pentru acele corpuri cerești create în șase zile de Domnul, după care s-a odihnit după atâta muncă ? E de neînțeles cum de a putut crea Domnul atâtea galaxii și planete cu condiții climatice extreme și improprii existenței vreunei forme de viață, creații perfect inutile vreunui uz rezonabil ori pentru rasa umană, ori pentru oricare rasă de extratereștri, ori pentru orice sens și înțeles. Nu-i putem dibui universului nici un sens, nici un rost practic și nici un înțeles. Vedem numai că e o adunătură de materie organizată la voia întâmplării după niște legi fizice care nu pot corecta legea entropiei, a dezordinii și a întâmplării să se manifeste liber, astfel încât vedem prea clar că nimic nu este ordonat, sigur, organizat, simetric și precis în realitatea înconjurătoare, de la norii de pe cer care au forme întâmplătoare, neregulate, de la munții și stâncile care se sfărâmă și se prefac în nisip și pulbere continuu, de la apele care șerpuiesc întâmplător după legea gravitației printre munți, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, nu regulat și simetric, ordonat, de la stelele de pe cer care sunt dispuse oricum, numai simetric și ordonat nu, și până la noi oamenii, creaturile Lui Dumnezeu care nu suntem egali în fața vieții ci doar a morții, astfel încât ne întrebăm dezamăgiți : Nu mai degrabă dacă Dumnezeu crea o lume și un univers le făceau mai ordonate, fiabile și acătării, nimic împiedicându-l să le facă astfel ? Dumnezeu a făcut totul pentru a ne arăta că este neverosimil și inexistent și nu a făcut nimic ca să ne schimbe această percepție a dezamăgirii, noi înșine, creaturile Lui fiind imperfecți, impuri, neîmpliniți, bolnavi, muritori, răi, criminali, hoți, tot ce-i mai rău. Nimic nu-L împiedica pe Tatăl nostru care e în ceruri să ne facă după un tipar mai bun, mai trainic și mai de soi, cum e El. Ce interes irațional și malefic a avut ca să ne facă atât de lesne vulnerabili și neîmpliniți ? Raportat la condițiile blânde de pe Terra, orice alt loc din univers e un adevărat iad. Miliarde de iaduri, adică  galaxii, sori, găuri negre, planete de lavă sau îngheț extrem, create de Dumnezeu fără de vreun folos rațional și previzibil a făcut absolut caducă și inutilă crearea unui iad preconizat în Cartea Sfântă, absolut incert, neplauzibil și fără coordonate, când puteam foarte bine să fim pedepsiți pentru păcatele noastre prin aruncarea noastră de către Dumnezeu în iaduri mult mai clare, mai dotate, mai aproape de noi, în sistemul solar, pe planete cunoscute, cu coordonate exacte. Un iad perfect pentru pedepsirea noastră ar fi putut să fie planeta Venus (Luceafărul) , unde tot peisajul e numai flăcări, lavă și dogoare, generate de efectul de seră extrem ce a ridicat temperatura la 735° Kelvin, unde atmosfera e irespirabilă căci are 96,5% CO 2, iar presiunea atmosferică e de 92 de ori mai mare ca pe pământ, adică 92 de atmosfere, cumplit, când presiunea din pneurile mașinilor noastre e abia de două, trei atmosfere,   ceea ce înseamnă că orice duh sau suflet, sau trup ar fi strivit, ars și dezintegrat instantaneu, pedeapsă numai potrivită pentru caracteristica oricărui iad care se respectă, perfect utilat pentru penitență și chin. Pentru ce să nu știm locația exactă a iadului unde ne ducem, pentru ce să nu ne vedem toți eșafodul dinainte sau butucul unde ni se va tăia capul ? Pentru ce să fim condamnați toți la un iad inexact pentru păcatele noastre, și de ce nu am fi condamnați la iadul de pe Luceafăr, să știm exact unde vom fi exilați și aruncați la chin, măcar atâta mângâiere să avem, să știm că sufletul nostru se va chinui și perpeli pe Luceafăr, astrul atât de luminos pe cerul zorilor zilelor de vară văzut de ochii și sufletul nostru visător, după nopți întregi de nesomn și visare...? A fi pedepsiți pentru păcate și aruncați în iad, nu înseamnă neapărat că trebuie să fim arși de diavoli cu foc și smoală topită. Nu există în iad smoală. Smoala e un produs petrolier. Un derivat al țițeiului. Iar țițeiul este o descompunere în sute de milioane de ani la adâncimi și presiuni naturale ridicate a produselor biologice, vegetale și animalele, păduri și vegetație, materii organice ale regnului vegetal sau animal, moarte și descompuse din vremuri imemoriale, din epoca jurasicului, precambrianului și cambrianului care au lâncezit în adâncul pământului și s-au descompus transformându-se în petrolul sau cărbunele pe care le ardem noi astăzi. În iad n-au existat păduri și vegetație precum nici materie organică care să moară și să putrezească și să se transforme în țiței și smoală. Or, de unde stupiditatea că ar exista smoală în iad care să ne fie turnată în cap de diavoli ? Neexistând smoală, evident că nu există obiectul torturii din partea diavolilor. Neexistând obiectul torturii noastre din partea diavolilor, cel mai logic e că nici diavolii nu au cum să existe fără un instrument de tortură, smoala, atât de clamat în cărțile sfinte. Nu pot exista niște diavoli atât de smeriți și cuminți, fără smoala cea de toate zilele, instrumentul preferat al torturii noastre din iad. Neexistând diavoli smeriți și neechipați, cel mai de bun simț gând e că nu poate exista nici un iad și nici un diavol. Iadul și diavolii sunt răutatea oamenilor transpusă pervers și speculativ de ei înșiși în altă locație și în altă răspundere decât răutatea endemică și viscerală dată de pura evoluție biologică a rasei umane, niște animale evoluate doar ca specie animală, moravurile și instinctele rămânând pure instincte de bestii sângeroase drapate ipocrit cu bune și ireale intenții bune și calități umane. Și dacă mergem cu această demonstrație analitică până în pânzele albe, și vedem că e imposibil logic să existe un iad și niște diavoli atât de neverosimili și necalificați, cum de poate exista liniștit un Dumnezeu rămas definitiv fără de obiectul și torționarii represiunii umane, atât de sforăitor clamate în Cărțile Sfinte ? Cel mai probabil e că Dumnezeu sunt de fapt oamenii și puțina bunătate din ei, o minune a evoluției conștiinței umane care a evoluat și s-a desăvârșit și distilat odată cu evoluția naturală a creierului uman. Cel mai probabil e că Raiul e visul uman de bucurie a vieții, visul de dragoste, visul de împlinire și prosperitate, rămase pur și simplu în stadiu larvar la nivel de visuri și deziderate în mijlocul mizeriei și tragediei vieții noastre într-un univers entropic și dezordonat, fără de un Dumnezeu milos, călăuzitor și responsabil cu a noastră soartă inacceptabilă din punct de vedere practic. Iar iadul și diavolii sunt de fapt pura și neagra răutate umană, care iar au evoluat și s-au ascuțit, libere de orice control și lipsă de prevenție divină a unui Dumnezeu inacceptabil de inexistent. Nu trebuia neapărat foc și smoală pentru a pedepsi păcatele noastre. Puteam foarte bine să fim pedepsiți printr-un ger extrem. Un ger ca pe planeta Pluto, de -240° C, ger generat de distanța enormă față de soare, de 39,5 × 150 000 000 km cât e de la soare până la pământ), sau 39,5 UA (unități astronomice). O pedeapsă exemplară puteam suferi în iadul de pe Pluto, înghețând instantaneu în acel întuneric continuu, căci soarele fiind atât de departe, el se vede pe cer în mijlocul zilei de pe Pluto la fel de slab ca orice stea. Degeaba am aștepta să vină vara pe Pluto. Un singur anotimp durează acolo 62 de ani. 62 de ani de iarnă, 62 de primăvară, 62 de vară și 62 de toamnă. În total, 247,7 ani durează un an acolo, suficient ca să zici că pe Pluto au trecut abia doi ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, această planetă rotindu-se de două ori în jurul soarelui de atunci. Un iad veritabil pentru pedepsirea noastră ar fi putut fi planeta Pluto. Dar aceste condiții extreme nu sunt nimic pe lângă condițiile de pe celelalte planete mai depărtate de Pluto, de care nu se știa nimic pe vremea Lui Moise, nici în Biblie nu au fost amintite, care au fost descoperite abia în secolul acesta al nostru. Sunt planetoizii din centura de corpuri cerești Kuiper, descoperite după anul 2000, orbitând în jurul soarelui la atâta depărtare. Spre exemplu planeta Makemake ce se află la o distanță de 52,3 × 150 000 000 km și în care un an durează 309,88 ani. Sau planeta Haumea de la distanța de 39,5 × 150 000 000 km. Sau puteam fi aruncați în iad pe Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar a cărei masă însumează cât toate celelalte planete la un loc și un an durează 11,86 ani. Sau pe gigantul gazos Saturn format din hidrogen și heliu, cea cu binecunoscutul inel de bolovani și gheață orbitând captive în juru-i unde un an durează 29,46 ani. Sau pe Uranus , unde un an durează 84,07 ani. Sau pe Neptun, un alt gigant de hidrogen și heliu, unde un an durează 164,8 ani, unde atmosfera e compusă în principal din metan, care datorită presiunii atmosferice foarte mari, metanul se lichefiază și plouă cu metan lichid, râuri și oceane de metan care nu ia foc fiindcă nu există oxigen. Strașnic și perfect iad pentru păcatele noastre, netrebuind să-l mai căutam pe lumea cealaltă ci în sistemul nostru solar. Sau puteam fi aruncați de Dumnezeu în iad pe Mercur, mai aproape de noi, la cea mai apropiată planetă de soare, unde e foarte fierbinte și un an durează doar 88 de zile. Credeți că toate condițiile extreme de pe planetele descrise mai sus nu sunt perfect de apocaliptice și numai bune pentru candidatura unui iad perfect în care să ne zvârcolim de chin ? Există locuri în univers de o mie de ori mai extreme. Dar până acolo, există chiar în sistemul nostru solar, o planetă care sfidează chiar și depărtarea norului Oort de unde vin cometele de gheață, eu însumi văzând una pe cerul nopții în martie 1993, este vorba de cometa Shoemaker Levy 9, ce am văzut-o pe un cer senin de noapte, în timp ce circulam cu locomotiva, conducând un tren de la Fetești la Barboși. Acea cometă și toate celelalte se pare că a fost influențată de orbita acelei planete îndepărtate, de patru ori mai mare decât pământul, Sedna se numește, care când trece prin norul Oort, unde orbitează miliarde de comete, le alungă din ecliptica lor și le abate să orbiteze haotic prin sistemul solar aducându-le uneori atât de aproape și periculos  de pământ. Acea planetă, Sedna, cea mai îndepărtată din sistemul solar, are o orbită atât de lungă și ovalizată încât un an, adică o rotație completă în jurul soarelui durează 10 500 ani. Sedna, această planetă rebelă a fost capturată de gravitația soarelui din alt sistem solar cu o gravitație mai scăzută. Nemaiputându-se ține de sistemul solar de origine, astfel e explicabil de ce Sedna orbitează atât de departe de noi, la marginea sistemului nostru solar. Asta n-a împiedicat-o acum două sau trei miliarde de ani să se ciocnească atât de violent cu Terra noastră încât resturi din ea și din Terra să se unească, să se lipească și să formeze satelitul pământului, Luna. Toate planetele acestui univers poartă urmele acestor cataclisme și coliziuni între ele, de unde putem trage concluzia că în acest univers creat de Dumnezeu cu atâta grijă și măiestrie domnește de fapt dezordinea și haosul, nimic armonios, nimic ordonat, de la galaxiile, sistemele solare și planetele cu sateliți și asteroizi ciocnindu-se între ele atât de violent și dramatic, până la viețile noastre mărunte, condamnate tot la aceeași dezordine, haos, tragedie, dramatism și dezordine, suferință, mizerie și declin,  totul după legea entropiei, adică a dezordinii și întâmplării pure ce guvernează întreaga realitate a universului. Nu cred că Dumnezeu în Creația Sa, a tuturor văzutelor și nevăzutelor a avut intenția și interesul acestei dezordini, or dacă ea există, nu e susceptibilă de inspirația și manufactura unui Creator mulțumit de rezultat. E exclus ca un Dumnezeu care e numai armonie, măiestrie, înțelepciune și bunătate în teorie să lase în urma Creației Sale un asemenea haos, dezastru și degringoladă fumegând, de la soarta galaxiilor și sistemelor solare ce explodează și se ciocnesc și mor de bine ce-au fost create și până la cea a ființelor făcute atât de efemer din lut și peste care Dumnezeu a suflat un duh atât de amar, neverosimil și otrăvit de viață plină de mizerii, boli, drame și moarte ca și preț de cost al vieții. De la Facerea Lumii, aceleași dezastre existențiale, aceleași orori, aceleași drame și nedreptăți li se întâmplă oamenilor imperturbabil, aceleași războaie și neînțelegeri între oameni, de care nici un secol n-a scăpat. Se pare că omenirea tocmai ce se pregătește de un alt război și de altele viitoare, sub autoritatea unui Dumnezeu ce privește atât de incredibil de placid și răbdător peste măcelul pe care-l facem și ni se face repetat în mod ciclic, periodic și nesfârșit. Ineficacitatea îndreptarului și învățăturilor Dumnezeiești e insurmontabilă și nu se poate repara. Astfel, noi oamenii, înghițim pe nemestecate tot ce ni se oferă de către Dumnezeu, toate sfaturile și îndreptările Sale ineficiente din vina răutății noastre biologice evolutive naturale. Suntem în primul rând animale, nu ? Sfaturile Lui Dumnezeu pe-o ureche ne intră și pe cealaltă ne ies. Libertatea pe care neinspirat ne-o lasă Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața și greșelile noastre, să ne ratăm și să pierim pe limba noastră, se dovedește un fruct otrăvit cu miezul unor intenții bune ale Lui Dumnezeu atât de dulci în idee. Lăsându-ne să degustăm până la drojdie aceste greșeli pe care le facem în viață, și neluând după mare puterea Sa nici o măsură drastică cu omenirea pentru a stopa brutal persistența și patologia endemică a răului nostru de care nu ne mai putem îndrepta singuri din propria noastră conștiință, Dumnezeu dovedește o inexplicabilă și impardonabilă lipsă de răspundere și reacție reparatorie promptă și eficientă. Nu există un Dumnezeu cu asemenea defecte și scăpări ori dacă ele au generat haosul și dezordinea noastră cea de toate zilele, a noastră și a universului, rezultă că Dumnezeu și-a ignorat Atotputernicia ori n-a făcut totul pentru a și-o demonstra și pune în valoare cu nădejde. Ori de aceea ne întrebăm : oare Dumnezeu există ? Stătea la îndemâna Creatorului să facă o lume perfectă ca El, și să adauge acestei lumi o fărâmă din nestematele calităților Domniei Sale, iar noi oamenii să fim una din pietrele Sale prețioase. Nu putem bănui de cinism și mizantropie un Dumnezeu care ne-a făcut din viață un chin și din chin o viață. Putem bănui cu durere mai degrabă că El nu există și n-a existat fizic niciodată, decât teoretic și spiritual în capul nostru, personificarea bunelor noastre intenții. Omenirea a avut însă grijă să elimine din fașă această vicisitudine a percepției inexistenței logice a Lui Dumnezeu. Credința și sentimentul religios clamate organic cu stăruință, zel și încăpățânare a salvat omenirea de la angoasa distrugerii și surpării morale din interior și i-a adus un surogat de echilibru și confort bun la toate scutind-o de la alienarea și sălbăticirea incurabilă și definitivă ca bestii ce suntem, făcând prin excelență parte din regnul animal care nu are nici Dumnezeu și nici Rai. Noi, oamenii, dragii de noi, avem.  Prin această dulce moștenire a inimilor și sufletelor, omenirea, în genere plină de un relativ respect și condescendență față de Dumnezeu, i-a dat acestuia un credit și un gir vital și L-a ajutat în fapt să existe salvându-L de la falimentul sigur. Astfel, Dumnezeu a căpătat nesperate puteri pentru o domnie eternă lipsită de griji și complicații. Germenele ideii de Dumnezeu oricum ar fi El, a încolțit prolific și imbatabil în oameni. Frica de întuneric, de moarte și de vid a întărit definitiv pe Dumnezeu în inimile oamenilor. El locuiește atât de liniștit și în siguranță în inimile oamenilor drepți, cinstiți, smeriți și buni încât nu are nevoie de un loc mai ideal. Dumnezeu e atât de dependent de oameni tot atât cât și oamenii sunt dependenți de El. E un respect și un folos reciproc și mutual. Sorbindu-l până la sațietate, uzându-L până refuz, oamenii și Dumnezeu au căpătat o dependență reciprocă și curativă. De aceea nu trebuie să-L căutam pe Dumnezeu și Raiul în alte galaxii. El e aici, în sistemul nostru solar, și chiar pe pământul cu o climă temperată și condiții propice vieții. Căci Dumnezeu nu poate rezista în condițiile vitrege ale altor planete și galaxii. Dumnezeu seamănă cu noi și noi cu El. Noi suntem doar făcuți după chipul și asemănarea Sa. Matematic vorbind, dacă a=b atunci și b=a. Din frondă și bunăvoință față de noi, Dumnezeu ne-a dat chipul și asemănarea Sa. Ne-a dat ochi cum are și El. Ne-a dat inimă cum are și El. Ne-a dat gură cum are și El, dinți ca ai Lui, mațe ca ale Lui și organe de reproducere ca ale Lui. Însă oricât am vrea, tot nu putem înțelege ce face Dumnezeu cu inima, cu gura și cu mațele, cu toate organele Lui care seamănă cu ale noastre. E dependent Dumnezeu de mâncare, de apă, digeră, urinează și defechează la fel ca noi și ca tot regnul animal ? Asta n-o putem ști niciodată. Știm doar că e o blasfemie și un păcat să gândim și să aflăm cunoștințe din pomul cunoașterii binelui și răului și să știm dacă Dumnezeu are pijamale cu buline roșii sau inimioare. Au mai făcut-o și Adam și Eva vrând să știe totul și știm bine ce-au pățit. Știm doar că Dumnezeu e Tatăl nostru, e ca noi. E vulnerabil ca noi. E dependent de traiul comod în sistemul solar. Și nu trăiește la marginea sistemului solar unde sunt condiții extreme, ci chiar aici în inimile noastre bune la căldură.