NU FIȚI TRIȘTI DRAGII MEI... MOARTEA VINE CA MÂINE.

48) ÎNTRE NEANTUL IADULUI ȘI NEANTUL RAIULUI (REVĂZUT)
 
  Peste cel mult două mii și ceva de săptămâni dragi prieteni, (și nu vă gândiți că două mii de săptămâni e prea mult, e atât de puțin totuși, ca două mii de picături de apă care cred că umplu abia un pahar...), dar peste două mii de săptămâni veți fi, dragii mei, cu toții morți și punct. Ţepeni și inutili, niște stârvuri cu miros pestilențial, umflate de putreziciune în sicriu, cu zeama de cadavru alterat curgând printre scândurile sicriului, cu dinții rânjind în bezna sicriului și cancerele plângând de necaz că nu mai pot să roadă din voi... Niște hoituri deosebit de utile totuși alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu voi, sugându-vă ochii, circulându-vă prin carii și cap, hrănindu-se pios din hoitul vostru fleşcăit de putreziciune și mulțumind și ei, viermii, Domnului pentru pâinea, mă rog, hoitul lor cel de toate zilele, dată lor spre ființă de bunul Dumnezeu, bun și darnic, echitabil cu toate ființele de se roagă Domnului pios pentru hrană, sănătate și spor în viață... Două mii de săptămâni... Atât de puțin mai ai prietene, muritorule de profesie, nefericitule...! Ca două mii de picături de apă într-un pahar, atât de puțină și efemeră e viața ta, şansa ta la acest univers. Un pahar plin cu apă chioară e sărmana ta viață de muscă bețivă, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satură El cu paharul tău de lacrimi, cu paharul tău de viață... Vezi bine că Domnul, Dumnezeul tău în fiecare zi bea oceane și mări de apă, și viața ta o bea însetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urcă norii la cer...? Atunci Dumnezeu bea apa și toate viețile noastre care se evaporă, se fac nori și se duc în stomacul Lui și tot nu se satură... Oceane și mări și toate paharele de lacrimi ale vieților voastre tot nu-l satură pe Domnul, tot nu-i satură setea eternă... Nu vedeți cum noi avem neapărat nevoie de Domnul, slavă Lui, precum și Domnul are nevoie de noi, de toate viețile noastre, de toate cadavrele noastre, fără osebire, spre a-şi potoli pohta ce pohteşte de-o veșnicie ?... Îmi pare atât de rău dragi prieteni că voi, peste cel mult două mii de săptămâni, unii poate mult mai repede, veți ajunge niște stârvuri în care viermii vor petrece concediul lor de lux în trupul vostru ca într-un vas de croazieră bun de mâncat și scufundat... Îmi pare rău ca veți putrezi în mizeria pământului, unde nu veți mai putea țipa de claustrofobie și întuneric, unde nu veți mai putea țipa unii la alții și nu veți mai putea contrazice și desființa pe alții de altă părere, unde nu veți mai putea vomita de mirosurile fetide ale morții care vor veni din voi și pentru voi, din cauza voastră și a Lui Dumnezeu deopotrivă... Îmi pare rău că voi veți fi niște inutile cadavre grețoase, iar eu și cu alți vreo câțiva vom deveni moaște și sfinți care vom veșnicí condamnați să stăm de-a dreapta Domnului... Nu mă întrebați cum, veți vedea mai încolo cum se poate ajunge înger fără sex, fără sânge, fără carne, fără viață și fără moarte... Vă veți minuna cât de lesne poți ajunge sfânt și moaște, dar nu veți ști niciodată cât de nefericit poți fi ca sfânt, cât de dureros e să fii ca Dumnezeu... Numai un minut din singurătatea, grijile și competențele Lui Dumnezeu de-ar fi să trăiți, veți înnebuni de amar și greu... Fiți mai degrabă cadavre... E mai ușor și mai omenesc... Voi, cadavre umflate în descompunere, iar eu și alți vreo câțiva privilegiați vom fi sfinți și moaște, de-L vom putea vedea și pipăi pe Dumnezeu în tot ceasul în culori și în 3 D, în toată splendoarea Sa, iar voi numai alb-negru și numai după ce cancerele ori infarctele miocardice își vor face de petrecanie cu voi, în plânsul copiilor voștri care vă vor pune flori pe piept... Mai degrabă nu fiți de pe-acum triști pentru asta, ci să fiți mândri și împăcați, liniștiți că trebuie și e musai să muriți (neapărat în chinuri și durerile agoniei bolilor)... Nu disperați pentru soarta crudă ce vă așteaptă ca mâine, poimâine, relaxați-vă, așezați-vă comod pe fotoliu, cu o cafea și-o țigară, ori lăsați naibii țigara că-i nocivă și așteptați să muriți relaxați și pregătiți pe fotoliu. Ori mai bine cumpărați-vă un sicriu (mai ieftin) de brad pe care vi-l puteți din timp cumpăra chiar și în rate mici și accesibile și să-l împodobiți cu pânze și vată să fie mai moale și cu hublouri de termopan poate veți vedea ceva prin întunericul sicriului, vreo râmă sau cârtiță cum vă vizitează locuința de veci din bezna pământului... De ce să suferi și să-ți plângi de milă că trebuie să mori de cancer mâine, când trebuie să știi că nu-i o atât de mare nefericire să fii cadavru, precum nu-i o fericire nici să fii condamnat la veșnicie, să fii sfânt, să fii vieţaş în Rai timp de cinci milioane de ani și mai bine în slujba Lui Dumnezeu, să fii moaște frumos mirositoare și neputrezibile, ci iubibile, giugiulibile, adorabile și alintabile... Ei și ce dacă noi, moaștele, vom fi puşi în racle și purtați de preoți, și se vor freca batiste și haine de noi cei fericiți întru Domnul iar voi vă veți călca în picioare să sărutați hoitul nostru, adică moaștele noastre, pardon...? Căci la cât de democratic sunt și fiindu-mi milă de voi, aș vrea să fiu eu hoit și voi moaște, poate așa v-ar mai veni inima la loc și pofta de credință ce-o poftiți. Dar la Dumnezeu nu se poate să ne-ntrecem cu gluma și fanteziile, El a hotarât : Ce-i făcut din pământ în pământ să intre..., iar cine are sânge albastru sfânt să fie cu Domnul... Dar nu vă faceți probleme... La cât sunt de traseist s-ar putea să nu-mi placă o veșnicie să fiu moaște și sfânt, căci e prea greu, cum spuneam, și ca fost om, potrivit devizei că nimic omenesc nu trebuie să-ți fie străin, s-ar putea să-mi placă și mie să fiu cadavru, așa din frondă și prietenie pentru voi, și gândiți-vă, câte secrete și vești proaste vă voi aduce din Rai, așa, ca să nu mai fiți triști și să vedeți că totuna e să fii ars și chinuit o veșnicie în neantul iadului, ori să guști numai o clipă din grijile și responsabilitățile din neantul Raiului... Nu fiți triști dragii mei... Moartea vine ca mâine. Și vă veți preda definitiv Lui Dumnezeu spărgându-vă în mâna Lui ca un ou. Domnul va lăsa albușul, corpul vostru să curgă printre degete îngrășând pământul cum se-ntâmplă de la Facerea Lumii, iar gălbenușul, sufletul vostru îl va lua Domnul la El în Rai potolindu-vă odată pentru totdeauna acest fason și modă a timpului și a cosmosului, credința, cu care se ocupă efemer toți extratereștrii de pe toate planetele din Calea Lactee, că toți sunt făcuți de Dumnezeu, nu ?

A MURI FERICIȚI CU DUMNEZEU ÎN BRAȚE

49) ORGANUL CREDINȚEI
 
  Atâtea organe a pus Dumnezeu în trupul omului și toate le-a pus bine, cu rost și cu folos. Toate lucrează în noi singure, independent de știința noastră, noi putem dormi și inima bate, creierul lucrează, noi putem trăi și ne trezim dimineața odihniți, neavând habar de câte tone de sânge ne-a pompat harnica inimă prin vene ca să ne garanteze că ne mai trezim dimineața sănătoși să mai putem păcătui încă o zi. Toate organele puse de Domnul în noi sunt bune și cu folos. Ba încă avem și organe pereche, în caz că se întâmplă ceva cu unul : Din doi ochi, îți mai rămâne unul să vezi dacă îți scoți unul într-o sârmă ghimpată dintr-un gard dintr-o livadă de cireșe unde-ai fost la furat. Ai două nări, îți mai rămâne una bună de respirat dacă cealaltă e-nfundată de răceală și e-nchis la farmacie duminica după sfânta liturghie. Evident că-ți mai rămâne o ureche de auzit dacă una ți s-a înfundat cu ceară și nu mai auzi, ai băgat un bețișor să desfunzi și mai rău ai făcut, spărgându-ți timpanul. Ca să nu mai amintim că mai poți face copii cu un singur testicul sau ovar, procreerea fiind astfel garantată de Domnul. Ca să nu mai vorbesc că mai poți merge într-un picior cu o cârjă dacă ți-a tăiat trenul un picior, ori mai poți mânca cu o mână dacă ți-au tăiat una când te-au prins la furat. Sugarul mai are un sân să sugă dacă unul e sec sau i l-au tăiat mamei când a făcut cancer de sân... Ce naibii...? Nu vedeți cât de genial a lucrat Dumnezeu pentru om și cât de generos a fost...? DE CE NUMAI O SINGURĂ INIMĂ...? Chiar și ficatul are doi lobi și se regenerează... Dar pentru toate noroacele amintite mai sus la om, o singură inimă parcă nu se potrivește cu planul măreț al creației omului, e inadmisibil de puțin... Chiar și creierul are doi lobi, dacă se strică unul, rămâi măcar tâmpit și trăiești în fericirea autismului cu celălalt lob de creier... Dar o singură inimă mi se pare suspect de puțin și nepotrivit cu genialitatea lui Dumnezeu în întocmirea organelor omului. E cu neputință să nu fi prevăzut Dumnezeu că nu poți trăi cu o singură inimă bolnavă de cardiopatie ischemică sau măcar un suflu sistolic, ceva. E cu neputință să faci un anevrism de aortă și să nu fi prevăzut Dumnezeu o supapă de sens unic care să blocheze hemoragia și să dirijeze sângele printr-un by-pass către cealaltă aortă de la cealaltă inimă... Un singur lucru s-a zgârcit Dumnezeu cu noi : S-a zgârcit să ne pună în piept două inimi ca să-și desăvârșească lucrarea cu omul... O inimă să fie pentru pulsat sânge, iar o inimă să fie organul credinței. Organul credinței care să bată pentru Dumnezeu și căreia să nu-i simți bătăile și să nu știi că ești credincios și bun pentru Dumnezeu și Rai, acest lucru fiind garantat prin bătăile celei de-a doua inimi, organul credinței, care să bată singură și în somn, la fel cu cealaltă pereche... Cu două inimi în piept problema mântuirii ar fi fost garantată... Și astfel accederea în Rai ar fi fost o formalitate. Numai când ai fi făcut stop cardiac la organul credinței ar fi trebuit să intervină preoții, cu tamâie, exorcizări și cădelniți ca să te pomenească înaintea Domnului... Altfel dacă mai aveam o inimă în piept care să fie organ anatomic al credinței preoții nu mai aveau ce face. Am fi fost credincioși, evlavioși, buni și drepți prin definiție. Nu mai aveam nevoie să pierdem timpul prin biserici și catedrale căci Îl preamăream pe Dumnezeu nemijlocit din inima noastră, iar efortul nostru fizic și monetar l-am fi folosit ca să finanțăm spitale și clinici de cardiologie ca să ne reparăm cele două inimi din piept : inima pentru corpul nostru cu sânge roșu și inima pentru Dumnezeu cu sânge roz sau albastru ca al regilor, când Dumnezeu e rege al regilor. O inimă de 350 de grame, mai mică și amărâtă acolo nu mai încăpea în pieptul omului...? O inimă prin care să te rogi specializat către Domnul iar El să știe prin asta că ești garantat al Lui...? O inimă care s-o strunească și oprească pe cealaltă a păcătui și a o încuraja prin virtuțile ei specializat religioase să iubească și ea pe Domnul... Două inimi în slujba Lui Dumnezeu în piept, asta trebuia să avem, și iadul nu mai exista, se închidea și se tăia la fier vechi din lipsă de activitate și comenzi. E exclus să gândești că a oferit Satan șpagă Domnului să nu le-nchidă fabrica de chinuri, când omul ar fi avut o inimă în plus ca organ al credinței. Satan s-a liniștit când a văzut că Dumnezeu deliberat n-a mai pus omului o inimă în plus. Prin asta, și industria iadului a început să aibă de treabă, dracii, și ei salarii bunicele, grevele din iad evitate, Dumnezeu liniștit, iar aglomerația din Rai, evitată și ea... Căci în Rai nu e loc de buluceală și înghesuială ca la omorul pentru puparea moaștelor... În Rai e liniște și ordine, pace, regulă, lege. Un singur om în plus sau în minus în populația și organigrama Raiului ar fi stricat echilibrul și liniștea în Rai. Selecția naturală și curățenia în Rai a fost asigurată cu ajutor divin. Om fi noi păcătoși dar nu toți neica nimeni merităm și trebuie să spurcăm Raiul cu balele noastre. Și atunci Dumnezeu ne-a pus la toți doar o singură inimă în piept. Nu că a vrut... A fost nevoit... Bine lucru practic gândit și făcut de Dumnezeu oamenilor, trebuie să recunosc, să aibă oamenii credință fără un organ al credinței în piept, în cap, în burtă undeva... Cu o singură inimioară de 350 de grame, micuță și bolnavă de cardiopatie ischemică noi lăsăm din viața noastră și îi dedicăm Domnului cealaltă jumătate. Asta face ca sângele pentru corpul nostru să se împuțineze, să ne îmbolnăvim și să murim bolnavi și fericiți cu Dumnezeu în brațe.

ADIO MOARTE

58) ADIO MOARTE !
  
  Vă propun să analizăm o piesă muzicală clasică celebră : "What a wonderful world" de Louis Armstrong :

1) I see trees of green, red roses too, (Văd verdele copacilor și roșul trandafirilor)/ I see them bloom for me and you, (Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine)/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc în sine... Ce lume minunată...)/

2)I see skies of blue and clouds of white, (Văd albastrul cerului și albul norilor),/ The bright blessed day, the dark sacred night, (Ziua strălucitoare și binecuvântată, noaptea sfântă și întunecată),/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...)/

3) The colors of the rainbow so pretty in the sky, (Culorile curcubeului, atât de frumoase pe cer), /Are also on the faces of people going by, (La fel si fețele oamenilor ce trec pe lângă mine), / I see friends shaking hands saying how do you do, (Văd prieteni dând mâna, întrebând "Ce mai faci?") / They're really saying "I love you". (Ei îți spun de fapt că țin la tine). /

4) I hear babies crying, I watch them grow, (Aud copilași plângând și îi văd crescând), / They'll learn much more than I'll never know, (Vor învăța mai multe decât voi ști eu vreodată), / And I think to myself... What a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...) / Yes, I think to myself... What a wonderful world...(?) (Da, mă gândesc în sine... Ce lume minunată...(?)

                       1)
 
  Lumea e prea frumoasă ca să mori. Tocmai pentru că lumea e atât de minunată după cum spune și cântecul lui Armstrong, nu putem renunța la ea și nu putem muri așa simplu cum cred unii, într-o zi să ne asfixiem, să căscăm larg gura gemând de agonia morții, să mai clipim sfârșiți de vreo două ori din pleoapele căzute, să închidem ochii și gata, s-a terminat...
  Nu se moare, nu se poate muri atât de ușor cum cred unii care se lasă în mâinile Lui Dumnezeu ca o pasăre moartă închizând ochii și dezlegându-şi sufletul de lanțul cu care a fost legat de noi din născare, ca acesta văzându-se dezlegat să o ia la sănătoasa fugind și mâncând pământul dintre ruinele corpului nostru de care-a scăpat pentru totdeauna.
  Spre deosebire de tot regnul animal care moare natural cum a dat Dumnezeu, omul moare într-un mod foarte complicat. Omul are trei tipuri de a muri, iar dacă-i punem și pe sinucigași sunt patru. Dar să-i lăsăm pe sinucigași care ne încurcă și socotelile noastre și pe cele ale Lui Dumnezeu.
   Primul fel de moarte este când omul moare de bătrânețe, adică bătrân și bolnav dacă n-am făcut un pleonasm asociind bătrânețea cu boala, ele oricum mergând braț la braț dintotdeauna, de la Facerea Lumii. Al doilea fel de moarte este când omul este omorât, asasinat. Al treilea fel de moarte este când omul este MURIT, adică nu omorât, nici mort de moarte bună ci murit de altcineva și vă spun imediat de cine și de ce am inventat această formulare. În toate cazurile Dumnezeu are un amestec moral nu direct, ci prin consimțire la moartea noastră, El oricum fiind specialist declarat în gestionarea morților noastre. Cum murim, ne și ia în primire. Să simtă o satisfacție în asta, în faptul că abia așteaptă să ne dăm obștescul sfârșit ? Să facă Dumnezeu o pasiune din moartea noastră, să fie El intendentul cel mai nimerit și priceput al cadavrelor noastre pe care abia le așteaptă să stoarcă din ele sufletele cu aceeași satisfacție cum stoarcem noi mustul din struguri ? Dar cum nu-i putem imputa Lui Dumnezeu faptul că murim, când nici Iisus nu i-a imputat asta ci s-a tânguit pe cruce și i-a zis Domnului : "Doamne, pentru ce m-ai părăsit... ?", noi doar îl putem întreba pe Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată : "Doamne, pentru ce m-ai murit ?" Căci fiind siguri după toate evidențele că de fapt Dumnezeu ne omoară, din respect și delicatețe pentru El trebuie să formulăm mai dulce verbul, să chinuim și sacrificăm gramatica de dragul Lui Dumnezeu și să nu spunem că Dumnezeu ne omoară pur și simplu cum o face de fapt ci că ne moare... Astfel nu putem acuza pe Dumnezeu pentru moartea noastră căci El nu ne omoară ci ne moare scăpând astfel cu mâinile curate de crimele făcute cu noi încât autorul morților noastre pe veci va rămâne necunoscut și nu vom ști niciodată pentru ce îmbătrânim, pentru ce ne îmbolnăvim și pentru ce murim.
  Oricum, pentru-a muri trebuie să fii copt, trebuie să știi ce ți se întâmplă, tocmai pentru a da conținut și eficiență morții tale. Dacă ești om nu poți muri pur și simplu și indiferent ca o muscă strivită cu pliciul, trebuie să mori conștient și explicându-ți drama care ți se întâmplă, trebuie să mori demn ca un erou care ia moartea în râs, care știe și care-şi asumă riscul de a pune demn singur gâtul pe butuc și a muri hulind și scuipând pe boli, pe dureri și pe moarte, pe nonsensul acestor invenții ale Lui Dumnezeu de care El este în primul rând mândru cât și responsabil moral de când a creat lumea și pământul în zilele Facerii și exuberant ni le-a dat nouă oamenilor pe cap făcându-ne triști și bolnavi incurabil de această boală a bolilor care se numește viață.
  În această viață nu putem numai să ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu. Pe fond, dacă ne ciupim carnea un pic vedem că totul ne doare, și chiar nu trebuie să facem nimic și iar ne umplu bolile, molimele, cancerul de care ne îmbolnăvim din senin și iar totul ne doare. Ni s-au dat ca o consolare râuri de lacrimi ca să plângem și să nu înnebunim detot de durere și iată ce-i viața, cadoul otrăvit ce ni l-a dat Dumnezeu, pastila amară care pe loc îți face bine dar ucide întârziat iar pentru asta n-avem de ales și nu putem decât să fim nemulțumiți. Căci mai mereu suntem preponderent triști și morocănoși pentru că încercările vieții rânduite de Dumnezeu ne dau acest inexorabil și incomod motiv. Nu putem numai să-L lăudăm pe Domnul pentru tot ce ne-a dat sau ne-a luat. La un moment dat involuntar întoarcem capul și înjurăm că totul ne doare, totul ne e potrivnic, de tot ne e silă și scârbă, totul simțim că nedrept și prin cacealma ne învinge. Dar chiar dacă un dușman ne-a făcut rău noi n-avem nimic cu el, noi nu-l înjurăm pe el ci pe Dumnezeul mamei lui. Dumnezeu care i-a făcut mama dușmanului din sânul căreia a supt acel lapte otrăvit este autorul moral de fapt al creării dușmanului nostru. De aceea oamenii sunt logici judecând după cauzalitate. De ce să-ți înjuri dușmanul când mai logic și curat e să-L înjuri pe Dumnezeul mamei lui care l-a făcut ? El este artizanul și autorul moral al experimentului nefast al viețuirii care ne-a adus la pachet toate neajunsurile și neplăcerile inerente vieții. Oricât am fi de condescendenți cu Dumnezeu și invențiile Sale, tot mai rămâne o fărâmă de scârbă și dispreț pentru preocuparea Lui Dumnezeu de-a nu fi stat cuminte și cinic a ne pricopsi cu durerile bolilor și oroarea morții noastre cea de toate zilele pentru care nu putem să nu simțim ca ființe vii și inteligente cum un Creator a putut să-şi bată joc în așa hal de specia Sa preferată. E cu neputință dacă suntem posibili și vii să nu trăim efectiv o utopie a binelui și fericirii și e cu neputință ca fiind entități vii și declarat făcuți de Dumnezeu, acesta să nu fi pus umărul și să nu fi făcut tot ce-i stătea în putință pentru a da o mână de ajutor universului să ne ofere ipostaza și utopia cea mai benefică și adecvată a viețuirii dacă tot fu să fie de la Dumnezeu. De aceea mulți ajung la concluzia că în asemenea condiții e puțin probabil să fi fost creați de un Dumnezeu care s-a purtat cu noi ca un tată vitreg. Dumnezeu care în idee și în fond nu e decât etalonul bunătății, milei și perfecțiunii în univers nu avea cum să ne umilească cu oroarea și nonsensul iadului, ori chiar să-l facă pe pământ după tot ce vedem. Dumnezeu care e etalonul bunătății și perfecțiunii nu avea cum să nu facă Raiul pe pământ și nu l-a făcut după tot ce vedem.  Judecând practic după viața și lumea de-o avem în față, după felul cum suntem noi, îți vine să plângi și să râzi ca la teatru cu ce fiasco și dramă ne-am putut alege de pe urma universului și a preocupărilor creaționiste ale Lui Dumnezeu. Merită să mulțumim Lui Dumnezeu numai pentru faptul că din întâmplare sau e mâna Sa la mijloc, nu suntem toți orbi, ciungi, ologi, leproși și nenorociți și că mai avem ce mânca, și un pat unde dormi feriți de furtuni, fulgere, jivine, feriți și în siguranță între un război trecut și unul iminent viitor sau alte și alte nenorociri. Când însă pentru o însemnată parte din oameni aceste șanse sunt doar utopii și visuri și pentru unii din noi numai o întâmplare sau noroc a făcut să nu fim detot niște nenorociți cum sunt atâția, ca să nu vezi acest neajuns existențial ce cu cinism Dumnezeu ni l-a pregătit cu discriminare numai unora din noi din startul Creației ar însemna să te abții de a vedea ceea ce-i atât de clar și mizeria care e ascunsă sub preș în univers. Ar trebui să-ți cenzurezi și oprești mintea de la reacțiile de repulsie firești sub efectul amăgitului nostru destin peste care Dumnezeu s-a pus gestionar. Dar nu putem, odată ce am fost înzestrați cu minte și inimă de Dumnezeu să nu mulțumim măcar că ni le-a dat, iar dacă ni le-a dat nu putem să facem abstracție de aceste daruri pe care Dumnezeu nu că ni le-a dat, dar le-a scăpat din mână și noi le-am furat și folosit în ineficiența și deșertăciunile vieții noastre, ca să vedem că suntem goi și amărâți și că plângem nu din instinct ci că ne doare totul. Și totuși, Dumnezeu nu ne cere în mod expres să ni le folosim, mintea și inima, decât într-un singur scop : a-L lăuda pe El din orice motiv și sub orice pretext. Nu trebuie să vedem noi în orice pe Dumnezeu ? Așa am fost învățați că e creștinește și bine. Cum încetăm a o mai face și ne deschidem mintea și către chestiuni practice aruncând-o ca pe un năvod în apele infecte ale vieții,  vom pescui și vom găsi acolo pești morți și împuțiți,  exemple cu duiumul prin care rudimentul nostru de minte îngăduit de Dumnezeu începe să descopere motivele, cauzele și germenii tragediei ce fac din lumea creată de Dumnezeu o urâțenie și un neajuns care cauzează catastrofal oamenilor sau cel puțin unei părți însemnate a lor. Ce suntem noi oamenii cu mințile noastre care încep timide a vedea drama cu care ne-a pricopsit Dumnezeu din naștere ? Culmea, noi oamenii suntem îndeletnicirea de căpătâi a Creatorului pentru care se pare că a fost atât de mândru creându-ne din lut atunci demult în zilele Facerii și dându-ne moartea ca soluție finală apoi damnarea în iad ca soluție precară și simplistă crezând că astfel face dreptate, că face o scofală, că se rezolvă și se schimbă ceva valoric și în bine în univers prin intervenția Sa creaționistă. Puțin probabil ca un Dumnezeu să fi creat și să fi fost de acord vreodată cu așa ceva. De aceea nu trebuie să cauți mult ca să vezi materia primă, cadavrele și scheletele noastre din care Dumnezeu a construit scena lumii iar noi, actorii ei, conform descrierii lui Shakespeare să jucăm pe ea acest teatru funest al vieții în miros de cadavru ce vine în valuri de jos de la bază unde totul e infect din startul creației, totul e putred și totul colcăie de viermi. De ce vă mirați ? Să fim recunoscători viermilor, prietenii noștri cei din urmă și mai de nădejde care niciodată nu ne vor lăsa la greu. Când nimeni n-are chef a se atinge de un mort, când doar morga și firmele de pompe funebre pregetă a pune mâna contra cost pe cadavrele noastre, prietenii noștri viermii ne vor ajuta în nevoie gratuit, se vor ocupa conștiincioși de noi, din pasiune și plăcere ne vor descompune transformându-ne în niște cadavre autentice,  omniprezente, împuțite,  împânzind subteranul cu societatea mută, perfectă și fără de ambiții și vanităţi a cadavrelor. Nu sunt cadavrele noastre peste tot ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără de ambiții și fără să fie mândre niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități ineluctabile, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credem veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu ca să ne-o ia apoi într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ? Nu numai sufletul nostru se bucură de transformările la care-l supun veșnicia alergând pe teritoriile mirobolante ale Raiului ca niște miei fericiți pe câmpii. Odată ce sufletele ne ies pe gură ducându-se la Domnul în Rai, noi nu rămânem fără nici o satisfacție ca și cadavre inerte în mormintele noastre. De acolo tragem totuși un folos, din putreziciunea și bezna mormântului, din societatea aceea neagră și negativ utopică dar dreaptă și suportabilă moral față de ce ne e dat să îndurăm ca ființe vii create de Dumnezeu dobândim totuși un înțeles. Din întunericul sicriului putem experimenta mai suportabil fața neagră și dramatică a veșniciei când sufletele ni se bucură în Rai de fața plăcută dar sterilă a ei. Voluptatea morții noastre e egală valoric în negativ în mizeria veșnică a mormântului cu voluptatea senină a sufletelor noastre în deliciul veșnic dar insipid al locației Raiului. Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre insalubre pe cap, când universul nu ne poate păcăli și eluda complet omorându-ne la infinit. Ca schelete, foste cadavre, ca relicve pândind veninoși și dușmănoşi din mormânt îi suntem martori universului și companioni sarcastici și zeflemişti până la sfârșitul lui când Dumnezeu se va da bătut și catastrofa sfârșitului timpului și universului Îl va obosi, Îl va dovedi și-L va lăsa să moară în pace alături de scheletele noastre, cele din urmă care Îl vor asista pe Dumnezeu în clipele agoniei Lui, și-L vor iubi martore fără voie la acest tragic și cosmic eveniment, sub formă de praf de stele, ceea ce suntem de fapt. Sufletele ? Ele vor rămâne în continuare într-un Rai gol de Dumnezeu, se vor plictisi și îngrețoşa de atâta bine, vor plânge că nu mai au un corp cu care să simtă totul, și plăcerile, și durerile, daruri bune, rele ale vieții. Într-un Rai părăsit de Dumnezeu și trist ca o fabrică închisă, sufletele nici nu vor ști cum Dumnezeu a murit, nici rău nu le vor părea prea mult, imorale cum au fost de-o viață cum fără vreun regret sau părere de rău s-au despărțit mereu de corpurile oamenilor, tot ce aveau mai scump și care le-au încălzit o viață la sân. În această carte vreau să vă învăț cum să trageți foloase din moartea voastră, să fiți mândri că muriți și că sunteți mai tari decât sufletele imorale care prin definiție sunt păsări călătoare și se duc la mai bine lăsându-ne singuri în degringolada nefericirii noastre, dar cel puțin eliberați de fastul de prost gust al lumii de apoi.

                        *

  Pentru a căuta o satisfacție în moartea voastră și a vă mângâia cu un minim înțeles și partaj din acest divorț al divorțurilor pe care întotdeauna sufletele ni-l intentează corpurilor noastre bolnave și niciodată invers, vă propun lectura acestei cărți, urmărind pentru început de pe YouTube Cântecul celebru al lui Louis Armstrong "What a wonderful world"...
  Cântecul e minunat, Armstrong e minunat, lumea e minunată, cum o vede el în cântec... Cine ar crede că se mai poate cineva îndoi de minunățiile acestei lumi și că ar mai avea de adus vreo obiecție sau completare la toate de-au fost făurite de către cine altcineva decât Dumnezeul nostru al tuturor cel Atotputernic...? Toate-s minunate cum le cântă Armstrong, verdele copacilor, roșul trandafirilor, albastrul cerului, albul norilor, zilele strălucitoare, nopțile întunecate, culorile curcubeului, fețele zâmbitoare ale oamenilor fericiți, prietenii care te iubesc, copilașii care cresc și vor învăța mai multe decât vei ști tu vreodată... Chiar și Lady Gaga, cea îmbrăcată într-un videoclip într-o rochie din fleici de carne e minunată când spune în cântecul "Born this way" : "I'm perfect, 'cause God takes no mistakes... I'm born this way" (Sunt perfectă căci Domnul nu face greșeli... Așa m-am născut...)
Toate te aduc în extaz și îți sugerează că-s minunate și că sunt perfecte pe astă lume și numai nebun dacă ești mai poți cârcoti în vreun fel la perfecțiunea acestei lumi, la minunățiile și frumusețea ei, în fapt o capodoperă divină, cu toate ale ei, cu roșii trandafiri, cu spini veninoși, cu nori albi de vată de zahăr pe cerul albastru, cu nori negri și curcubeie, ploi și inundații, respectiv sinistrați sau oameni luați de puhoaie de ape ori ciobani trăsniți de fulgere pe câmp, cu sărbători Pascale, lumină din lumină și îmbrânceli la biserică, căzături și gloată disperată să ia lumină, să pună mâna pe moaște, să pună cârpe și vată să se frece cu ele pe față, (pentru sănătate și spor în casă, evident), cu post, uneori dezlegare la pește, cu mărturisiri și împărtășiri, cu ședințele pioase duminicale la Sfânta Liturghie la biserică în miros de sfinți, tămâie, sicriu, lumânări și Rai, cu rugăciunile celor canceroşi pentru grabnică însănătoșire care vor muri peste șase luni și cu prohodirea tuturor celor răposați ca să-i miluiască Dumnezeu după mare mila Sa... De asta zic și eu..., că e minunată totuși această lume, în fapt capodopera Lui Dumnezeu, bună, că bune-au fost toate foarte din câte le-a meșterit Sfânt, Sfânt Sfânt, Domnul Savaot, cu toate văzutele și nevăzutele ei, cu prinți și cerșetori, cu sfinți și cu hoți, cu criminali în libertate și inocenți condamnați... Nu mai poți adăuga și nu mai poți scoate nimic din această lume care e făurită perfect, precum nu mai poți adăuga ori scoate vreo notă muzicală din vreo nocturnă de Chopin ori o piesă de ABBA, pentru că sunt perfecte. De asta zic că nimeni nu are dreptul a avea cu desăvârșire nici un gust amar la spectacolul acestei lumi, ci trebuie bucuroși să lăudăm totul, flori, lumină, soare, bube și mucegai, viermi, viruși, muște și țânțari, pentru că toate a văzut Domnul că sunt bune foarte și sunt făcute cu un nobil scop și sunt desăvârșite, și noroiul și stelele, și năpârcile, și ploşnițele umflate pe cearșaf cu sângele tău... De aceea trebuie să zic și eu... : Ce lume minunată... Nu mai poți adăuga sau scoate nimic, nu poți să comentezi nimic fără să cazi în disprețul, dizgrația sau anatema Lui Dumnezeu... Dar urmăriți expresia feței lui Louis Armstrong pe YouTube când se termină cântecul, cu un vers sau două înainte de final... Louis Armstrong pentru o secundă sau două, încheind cântecul se îngrozește și e dezamăgit, așa arată expresia instantaneu crispată și terifiată a feței lui... Ce caută acea secundă de crispare pe fața lui după ce tot cântecul a spus ce minunată e lumea...? Eu nu știu ce i-a dictat sufletește acea clipă de îngrozire încheindu-şi cântecul Louis despre ce lume minunată prezintă în piesa muzicală, dar îngrozirea lui din final dă măsura adevărului acestei lumi... Un adevăr îngrozitor ca o doctorie amară, ca un vin otrăvit băut de Vodă Lăpuşneanu pierind cu tot cu paharnicul lui... Și atunci, unii nebuni ca mine, servind și receptând frontal aceste senzații și condiții grele, draconice de viețuit care ni s-au dat de Domnul Savaot de am înțeles că pe astă lume în tot ceasul e pericol de păcat și trebuie care și cum putem să ne salvăm pielea într-o necesară credință și goană după aur a accederii în Rai și a mântuirii, rămân cu un gust amar și sălciu, rămân cu gura pungă și limba opărită, cât ar fi lumea de frumoasă și bine întocmită, lăudată și cântată... Eu sunt unul din acei nebuni prevăzuți de fapt de scrierile sacre.... ( "zis-a nebunul în inima lui că nu e Dumnezeu..."), țineți minte...?, care sunt îngrozit și rămân pe vecie îngrozit de cât de minunată e această lume... A fi nebun astfel, pentru mine mai degrabă e un confort, inegalabil mai mare decât a nu fi nebun, decât a nu fi astfel un CAZ și a mă mulțumi vesel și inert să rumeg liniștit din iarba ce mi-a fost aruncată și mie în coteț cu indiferență și cu plictiseală dacă nu cu scârbă de Gestionarul a tot și a toate, al grajdului vieții noastre... Rămân mort de foame, rumegătoare nebună ce sunt, dar nu pot să m-ating de această iarbă amară, otrăvită ori cel putin insipidă și anostă, odată ce mi-a fost dat de Creație un simț..., un normal simț al gustului, un inutil simț al gustului urzicat al vieții de care nu pot să beneficiez fără să-mi otrăvesc limba...

                      2)
 
  Pentru ce să mai comit deșertăciunea de a-mi place ceva pe-această lume, de a mă bucura inerent de vreun gust sau senzație când știu că astfel cad dramatic în dizgrația preceptului și impresiei Lui Dumnezeu că tot ce e gustos e dăunător și otrăvitor pentru noi robii Lui ? Pentru ce mi-ar place tot ce e bun când tot ce e bun e deşart și medical nesănătos, tot ce e percepere directă și beneficiere a oricărei senzații practice de plăcere e promisiunea automată a comiterii indubitabile de păcat... ? Inutil am fost dotat cu toate simțurile... Amară bucurie să fii conștientizat de Creator programatic și pragmatic că înfrânarea e totul și nu beneficiul și bucuria simțurilor integrale care ți-au fost date de a trăi bucuria vieții, exceptându-i pe criminali care tot o bucurie au când ucid... Ei, ducă-se dracului. Dar bucuria vieții celor cuminți e un concept relativ. Rămas singur naufragiat pe o insulă pustie, bucuria vieții îți poate fi o ladă de conserve pe care ai recuperat-o cu tine pe barca de salvare furând-o de foame de la cei mai slabi ca tine. În rest nu se poate vorbi de mari bucurii ale vieții. Nu se poate vorbi de așa ceva. Mai degrabă poți vorbi de bucuria morții. Există paradoxal bucuria morții, nu a morții fizice în sine ci a morții ca și condiție a împlinirii promisiunilor care te așteaptă dincolo pe lumea cealaltă. Condiția este numai să nu fii păcătos. Murind astfel, ai un cec în alb semnat chiar de Dumnezeu care ți-a spus că te ajută ca sufletul să îți plece în Rai în părtăşie cu Domnul. Există în inima credinciosului încredințarea bucuriei acestui sentiment al părtăşiei cu Dumnezeu, chiar dacă nu știi și nu îți imaginezi ce înseamnă acest lucru. Fiind credincios simți cu toată convingerea că de fapt viața ta abia atunci începe după ce mori și sufletul îți face ce-a fost învățat de tine o viață-ntreagă, adică își ia zborul din tine și dintre ruinele corpului tău muribund învins de boli, întru eterna desfătare și odihnă doar în clubul fericiților cosmici alături de Făcătorul universului, Dumnezeu. Pe când pe pământ, toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt... Azi o plăcere..., un păcat... Mâine o plăcere, alt păcat... Păcat după păcat pe bandă rulantă încât rămân și eu îngrozit de inconștientele mele neputințe cu care pot trăi întru propria mea distrugere ca o odioasă fabrică de păcate, ale cărei utilaje chiar duduie de producție, producția zilnică, lunară, anuală de păcate cu care umplu tomuri întregi de registre divine scrise cu erudiție, consecvență și meticulozitate de Dumnezeu cu păcatele mele, direct cu cerneală roșie, adunată în călimări uriașe de slujitorii și arhanghelii lui Dumnezeu de prin boziile Raiului, că toată producția de boz din Rai e exclusiv destinată fabricării de cerneală roșie (din forță majoră căci e foc continuu pe cealaltă lume la banda rulantă a deversării unei omeniri întregi la ghena Iadului). Se fabrică prolific cerneală roșie pe lumea cealaltă, bozul care crește acolo e roșu, numai bun de fabricat cerneala roșie cu care ne consemnează Dumnezeu păcatele, cerneală roșie cu tentă paradisiacă pentru consemnarea metodică a nemaisfârşitelor păcate (prevăzute de Domnul în Cartea Sfântă și îndreptările Sale, deci să n-avem vorbe, căci am fost avertizați), păcate comise câte o mie pe zi, și de mine și de tine și de o lume-ntreagă...
 
                       3)

  A fi realist și cu bun simț înseamnă a conștientiza că nu poți face față omenește la competiția pentru Rai. În acea zi după ce Domnul va pronunța sentința la iad trebuie să ridici căciula, să îți deschei cămașa și să te oferi decent damnării, cuminte și fără împotrivire haidamacilor care vor veni să te ia.
  Ca și tine, dragul meu prieten degrabă muritor, care tremuri că Domnul te va da la chinul veșnic, și eu voi trăi oroarea chinului de a fi pedepsit în iad. Și nu voi ști pe unde să scot cămașa la Înfricoşătoarea  Judecată stând chircit cu fruntea brobonită de sudoare și groază, ca un câine cu blana mâncată de pecingine la picioarele Lui Dumnezeu, așteptându-mă în orice clipă de păcătos ce-am fost să am neșansa, pentru că L-am enervat pe Dumnezeu la culme cu erezia mea, de-a fi executat fără proces, pe loc, să-mi tragă Dumnezeu în capul meu prost un glonț direct în centrul frunții, un glonț de aur, paradisiac, parfumat, îmbălsămat de mireasma Lui Dumnezeu, măcar să mor de mâna Lui Sfântă decât de furca puturoasă și ruginită a unui diavol cinic, imoral, meschin și bestie, ca gardienii care chinuiau pe deținuții din închisorile comuniste... Să mor de mâna Lui Dumnezeu... Ce eliberare și ce mândrie...! Împușcat în cap și fără proces, de mâna și de pistolul roz înflorat cu flori de Rai al Lui Dumnezeu, pe care-l scoate de la cingătoarea de curcubeu numai când e prea nervos, cum va fi când voi sta ca un câine tremurând ca la injecție înaintea Sa... Să mă-mpuşte Dumnezeu cu glonțul Lui de aur care să-mi sfârtece creierul și să simt o căldură și-o moleşeală prin cap, prin trup, prin inimă și ochi, ultimele senzații de viață și paradoxală bucurie și fericire că mori ucis chiar de mâna Lui Dumnezeu... Să mori astfel în extaz... Să ai o moarte completă, dramatică, explozivă ca o supernovă, iar suflul exploziei morții tale să cutremure vitraliile Judecătoriei Divine, să spargă geamurile, și vântul stârnit să învolbureze pletele îngerilor și să smulgă puf și pene din aripile lor... iar Ei să se sperie și să-și acopere pulpele dezgolite de vântul ce suflă în mantiile Lor...
   Dar până atunci, până la dramatica mea moarte, trebuie să trec printr-un lung și greu proces dinaintea Sa, a Domnului Iehova, sau Savaot cum îi spun alții, la Înfricoşătoarea Judecată... Toate judecățile Domnului sunt laborioase și lungi, poți sta la Judecată săptămâni și chiar luni pentru că Domnul e atât de drept încât nu vrea să scape nici un detaliu al judecății vieții tale, insistând cu lupa și ochelarii o oră, două, o zi sau două pe orice păcat al vieții tale, astfel încât poți fi sigur că nimic nu rămâne nepedepsit după dreapta judecată a Lui Dumnezeu...
  O singură Minte... Mintea infinită și Sfântă a Lui Dumnezeu, un computer fără limite de putere judecă pe fiecare muritor, fără preget și precupețire, instanstaneu... Oricând moare cineva, e judecat fără zăbavă, regulamentar și meticulos... Ce dacă la două secunde moare un om și la o secundă se naște altul pe-acest pământ de miliarde de oameni care-au fost și vor mai fi...? Dumnezeu are timp să-i judece pe toți, pasionat și cu erudiție oricâte mii de miliarde de oameni au fost și vor mai fi până la sfârșitul veacurilor cum se spune... Sfârșitul veacurilor, adică sfârșitul timpului... E năucitor să te gândești la așa noțiune când te gândești că după ce timpul se va sfârși, Dumnezeu îi va rezista... Dar ce nu e cu putință la Dumnezeu...? Vă dați seama ce coadă e la Judecată dacă din erudiție și meticulozitate judecă Dumnezeu săptămâni și luni, ani și veacuri la un singur caz din miliardele și miliardele pe care le are de judecat...? Actualmente încă mai judecă Domnul oameni trăitori și muritori în preistorie, de-acum sute de mii de ani... Homo sapiens sapiens, pitecantropi sau ce-or fi fost ei atunci căci din sudoarea frunții își câștigau hrana vânând cu sulița și tăind carnea mastodonților cu piatra ascuțită și frigând-o pe proțap... Abia acum îi judecă Domnul pe acei sălbatici după păcatele lor, încât nici măcar n-a început procesul nici unui creștin ortodox ori a acelora ce i-au pus Lui Iisus cununa de spini pe cap și i-au dat să bea fiere cu oțet... Și eu cred că sigur voi fi judecat și-mi va veni rândul abia peste șase sau șapte sute de mii de ani... Slavă Domnului, că o să mi se urască de atâta așteptare în purgatoriu, dar ce să fac...? Va veni și clipa asta a judecății de apoi, plină de o neagră voluptate...
               
                     4)

  Parcă văd... Sala Înfricoşătoarei Judecăți cu jurați, foști colegi de-ai mei, oameni de-ai mei, oameni credincioși care nu i-au cârtit Domnului, ajunși în funcția asta prin Rai pe lângă Dumnezeu după o viață virtuoasă în post și rugăciune, cum stau uluiți când Dumnezeu după ce ei au spus : "Direct în iad cu ăsta Doamne !!!", îmi va da în recunoscuta Sa mărinimie dreptul la un ultim cuvânt și-o țigară... Iau țigara din mâna unui înger, cu buzele căci îmi sunt mâinile legate la spate cu funii roz și moi, parfumate, paradisiace..., acesta mi-o aprinde și strâmbă simandicos din nas la mirosul de fum, apoi se depărtează și dă cu mâna prin aer tuşind, iar eu privesc mâna Lui Dumnezeu, fină și fără nici un rid, parcă n-ai zice că Domnul e bătrân de un infinit de ani, cum stă pregătită la cingătoarea de curcubeu pe pistolul pregătit pentru mine... Sunt emoționat oarecum plăcut, spre deosebire de timpul vieții când am fost îngrozit de vitregiile ei... Ce i-aş mai putea spune Domnului întru apărarea mea, acum când știu ce m-aşteaptă, când jurații arată cu degetul în jos și Domnul meu stă cu mâna pregătită pe pistol...? Tac, și mai trag un fum de țigară... Țigări "Paradis", ușoare, lights, parfumate, excelente și scot un fum ca de curcubeu, când violet, când roșu, când albastru sau roz..., de unde le-or fi adus...? (te pomenești că fericirile din Cer prevăd și un fel de fumat din ăsta de țigări cu fum de curcubeu...)
  Privesc undeva pe geamul Judecătoriei, o ambulanță neagră mă așteaptă, pe ea scrie pe dos ca pe toate ambulanțele : "GHEENA ", are girofarurile aprinse și girofarurile au o lumină de culoare neagră..., n-ați mai văzut așa ceva, lumină de culoare neagră, căci în iad totul e negru, până și lumina. La volanul ambulanței pregătită să mă ia pe mine șade un diavol slăbănog, cam negricios, lefegiu și el, tată de familie,  mâncând și el o pâine neagră cu copilașii și soția lui tot neagră, cu coadă și cu copite, căci în iad toate vietățile au cozi și copite și toate pâinile-s negre și n-ai să găsești franzelă albă, doar de s-o mai fi dând pe sub mână... Și așteaptă șoferul negru al ambulanței mele negre, moțăind cu capul în jos pe volan... Groaznic...! Unde mă vor duce ăştia...? Și procesul meu abia începe, va dura mai mult ca sigur, cincizeci sau o sută de ani de deliberări, după muntele de dosare scrise cu roșu, numai ale mele aduse cu trei basculante pe masa Judecătorului de către simbriaşi bugetari în slujba lui Dumnezeu pe lumea cealaltă, și numai o foaie A4 scrisă pe un sfert numai pe o parte cu albastru cu fapte bune... După cum se uită la ea, Domnul văd că nu e prea mulțumit și dintr-o privire a citit tot..., toate puținele mele fapte bune... Eu aștept tremurând, fără nici o iluzie de scăpare, știind ce m-aşteaptă, ori să mă-mpuşte pe loc Domnul în cap cu glonțul Său de aur, ceea ce ar fi minunat, ori să mă ia pe sus gorilele și să m-arunce în duba neagra ce-aşteaptă afară cu destinația GHEENA.
  După ce-a citit plictisit Domnul foaia mea săracă în fapte bune, Îl văd cum își dă jos de pe ochi ochelarii cu rame de aur și lentile de diamant roz fumuriu și privindu-mă nemulțumit îmi spune cu vocea Sa fermă de se cutremură vitraliile Tribunalului :
  "Cred că nu-ți faci nici o iluzie de puținătatea faptelor tale bune care nu ajung nici pe departe ca să fii salvat...!" Eu tac și nu-ndrăznesc să-mi ridic ochii din pământ... Cu coada ochiului privesc pe geam spre ambulanța neagră de-afară și văd șoferul tot negru ca smoala și el, un diavol ce-şi face și el datoria cum fumează o ultimă țigară mahoarcă fără filtru, semn că nu mai e mult și se așteaptă să m-aducă gorilele pe sus la duba cu gratii spre destinația cunoscută a iadului... Cu ochii în pământ, ascult pe Domnul care își spune cuvântul de motivare întru condamnarea mea :
  "Ai avut la dispoziție o viață să faci fapte bune, să te rogi, să postești, să faci mătănii, să crezi tot ce ți-am spus sau nu ți-am spus... Știai de Mine și știai că nu poți păcătui la nesfârșit fără să dai socoteală într-o zi...! Iată, a venit ziua Judecății și ai trei basculante de dosare scrise cu roșu, păcate strigătoare la cer, păcate de moarte, păcate împotriva Duhului Sfânt și păcate de tot felul... Știai cum am făcut legile, știai cum am făcut lumea, mulți din cea lume, uite, mai cu rugăciuni, post, pocăință și nesfârșita Mea indulgență, uite, s-au mântuit... N-ai făcut parte din acea lume...? N-ai luat exemplul celor smeriți și aleși întru legile Mele...? Ce te-a oprit să nu fi făcut ca ei...? Acum e prea târziu. Spune, ce pot să fac cu tine în mare mila Mea și ce mai ai de spus în apărarea ta ?"
           
                     5)

  Îmi fac curaj și-i spun cu vocea tremurândă Domnului ultimul meu cuvânt, în disperarea diavolului de la duba către iad care așteptând își rupe părul negru ca smoala din cap de draci că mai are de așteptat până ce-mi spun și eu ultimul cuvânt. Ridic puțin ochii din pământ și mă uit la Domnul iar ochii îmi orbesc ca atunci când te uiți direct în soare sau la o flamă de sudură :
  "Doamne... Lumea de care spui, cea făcută de Tine în șase zile, Opera Ta de căpătâi, cea cu cei credincioși și sporiți întru smerenie, care postesc pentru bine plăcerea și onoarea Ta... Doamne, toți acești pioşi închinători cântându-Ți ode de închinăciune și slavă în tot ceasul, această lume mă îngrozește cu totul chiar dacă Ție Doamne Îți trezește o deosebită satisfacție și pe care ai făcut-o cu atâta entuziasm și exuberanță cu tot cu cei buni și cei răi..., și cu cei evlavioși care Ți s-au rugat și Ți se roagă de la Facerea Lumii... Deși am trăit în secolul XX și XXI, în era civilizației și-a progresului, simt cu toată ființa mea că am trăit într-o lume perfect barbară, cu toți răii și cu toți puținii credincioși care uite, s-au mântuit și stau agățați de poalele Măriei Tale ca niște curnuți agățați de lâna oii, ca niște copii răzgâiați, urlând, agățați de poala mumii... Cu toții au fost și sunt niște barbari, credincioși ori necredincioși, fără deosebire, de Ți s-au rugat ori nu, au fost niște sălbatici fără de suflet și fără de inimă, oportunist și din interes egoist s-au rugat către Domnia Voastră și uite-i acum, liniștiți, mântuiți, pigulind ca puișorii de găină pe pajiștile Raiului, iată-i acum fericiți și mântuiți cum o viață au așteptat și precum bine ai spus Doamne și Tu, că Tu nu vrei pieirea păcătosului ci îndreptarea și mântuirea Sa... Au ei dreptul să trăiască și beneficieze de această mântuire cum din infinita Ta milă i-ai miluit...? Au n-ai văzut Doamne că de două mii de ani de când a murit Mântuitorul Iisus omenirea a rămas încremenită în aceleași moravuri, în aceleași obiceiuri încât am simțit și m-am temut cu groază și scârbă că trăiesc și eu încă într-un plin ev mediu întunecat obscurantist religios care e la fel de negru, barbar și întunecat și acum ca și acum o mie sau două mii de ani...? Au se cunoaște c-a trecut atâta amar de vreme peste omenire iar moravurile ei au rămas la fel de negre și barbare și-n ziua de azi ca și-n zilele sălbaticilor idolatri din antichitate care-Ți aduceau jertfe peste jertfe sumedenie de oi și capre, uneori copii, uneori alți oameni și omorau pe cei de altă credință...? La fel e de barbar și azi... Mă bucuram că trăiesc timpuri moderne, în democrație, progres, era descoperirilor științifice și a zborurilor spațiale, a internetului și altor descoperiri științifice, și când colo, printre acești contemporani mie, oameni făcuți de Tine din lut și închinători Ție ori ba, am început să tremur de groază și dezgust simțind că trăiesc încă într-un ev apus, în plin ev mediu, în plină epocă sălbatică cu oameni sălbatici, în plină epocă decadentă și neagră în ignoranța și obscurantismul ei ca pe vremea inchiziției..."    
  Un înger îmi dă o batistă să-mi șterg transpirațiile agoniei morții și continui timid :
  "Iată Doamne, viața noastră cea de toate zilele, pe care ne-ai hărăzit-o și în care ne-ai făcut pravili... Cu durere spun și răspicat că în această viață nu se poate trăi...! Se poate cum bine zic călugării doar viețui, adică să fii viețuitoare, nu om,  fără sentimente, fără trăiri și fără gânduri și erezii private... Să-mi înfrânez reacțiile chimice din creier și neuroni care se cheamă gânduri, ca să nu păcătuiesc și astfel să-mi pierd mântuirea, e tot ce-mi ceri Doamne să fac ca să nu te supăr... Să nu-mi ridic capul din pământ rugându-mă necontenit ca un milog Ție toată viața pentru o bucată de pâine mucegăită a iertării și mântuirii și Tu să mi-o dai cu dragoste ca unui cerșetor bun de muncă și care se preface șchiop dar care-a prins gustul cerșetoriei și cere pervers și nesimțit ceva ce nu merită... Așa ceva este inegal cu viața, Doamne... Ok, trebuie să înțeleg asta, să înțeleg că se poate viețui cu succes în această viață dar nu se poate trăi... Doamne, ai numit viață și lume ceea ce-am trăit eu sau ceilalți oameni infinit mai amărâți ca mine...? Se putea concepe un neajuns mai violent decât cel în care colcăie toate ființele pe care nu ai răbdat și le-ai condamnat la univers, la groaza și disperarea de a fi, de a pluti ca niște pești morți în marea de amar a vieții ? Austeritatea emoțională, penuria și sărăcia de fericire și mulțumire ce cu inexplicabilă voință ai presărat-o ca ingredient și condiment sărac și ieftin peste viețile noastre nu cadrează de nici o culoare cu posibilitățile și abilitățile Tale infinite, Doamne, să fi dat omenirii un start adevărat și reușit în viață, o rachetă de lansare în viață de nădejde și nu una de jucărie care doar a fâsâit... Doamne, mi-ai dat mușchi să muncesc și cu care să-mi construiesc fericirea și bucuria vieții, norocul și tot ce-mi trebuie, dar nu-mi dai voie a-mi curge sânge prin mușchi și vene, căci sângele aduce căldură și clocot, patimă și febră a vieții iar această fierbere înseamnă a trăi, adică a păcătui... Doamne, astfel nu se poate trăi, afară de cazul că poate sunt reîncarnarea unui porc sau unei oi, necuvântatoare fără nici o pretenție și eu nu știu asta... Doamne, sunt om, țipă viața în mine și nu pot s-o trăiesc de mi-a fost fizic, chimic și spiritual posibilă dată de Tine... Dar nu pot viața s-o trăiesc în împilarea și sabotajul sentimental la care mă obligă canonica religioasă pentru scopul mântuirii și respectarea sfaturilor Tale atât de prețioase dar inumane și draconice... Așadar e logic că neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei...
                  
                      6)

  Doamne, de ce numai un pic dacă vrei să trăiești, să te bucuri și nimic din ce-i omenesc să nu-ți fie străin, ai păcătuit...!? Doamne, peste toată această glumă macabră de ai denumit-o viață, ai pus și cireașa de pe tort, otrăvitoarea conștiință a morții pe care mi-ai dat-o și mie și unei omeniri întregi... Era absolut necesar acest dramatic neajuns al firii cu care ne-ai împresurat din toate părțile, Doamne, de nu putem trăi cu nădejde...? Cu ce m-ajută această rânduială crudă pe care ai trântit-o în capul creaturii și i-ai spus cinic și impasibil : "trăiește !" , de trebuie să trăim astfel, văduviți de orice bucurie a vieții dacă se poate vorbi de așa ceva...? Conștiința că vei muri, că te vei defecta ca o jucărie și vei fi aruncat de-a valma la gunoi cu toată inima, sângele și emoțiile tale de te-au încălzit o viață, e o altă lovitură dată omenirii sub centură după simulacrul de-a fost denumit viață... Căci nu mi-a fost dat voie să trăiesc Doamne, ci doar să viețuiesc fad și insipid, nu mi-a fost dat voie să mă bucur de culori și de simțurile mele, și să râd exultând de fericirea și bucuria vieții... Să înțeleg Doamne, fiindcă nici Iisus n-a fost descris niciodată râzând în evanghelii, că subliminal ar trebui să realizez că e un păcat a râde și-a te bucura de toate simțurile cu care e clădită o ființă sau viețuitoare cum își zic călugării...? Ok, am înțeles că nu se poate râde știind de conștiința suferinței, durerii și morții inexorabile după searbăda viață... Cine ar mai râde vreodată și pentru ce,  sorbind până la drojdie tragismul existenței noastre, acest doliu etern al firii ce ni l-ai aruncat în cap ca pe o molimă...? Deci avea dreptate Iisus că n-a râs vreodată, când cu durere în inimă dintotdeauna se gândea în avans la răstignirea Sa... Astfel și noi oamenii, trăim cu inima spânzurată de groaza morții inexorabile... Și astfel, perfect irespirabilă și insolubilă ne apare viața... Viața trăită în amintirea viitoare a scontării și obsesiei morții ca o datorie uriașă la bancă... Moartea ca soluție sine qua non găsită de Tine Doamne, căci nu pot trăi fizic atatea miliarde de oameni pe pământ liniștiți și cu o floare la ureche când Tu ne mături necesarmente Doamne, ca să faci loc la alții pe pământul parcă prea mic pentru atâția oameni de-ar dori să fie veșnic trăitori pe-o planetă pe care puteai s-o fi făcut gigantică, cât un sistem solar de întinsă și rotundă, orbitând în jurul unui gigantic soare cum ai făcut berechet prin univers, ca să aibă loc fizic și resurse inepuizabile de trai toți oamenii care-au existat și vor exista vreodată... Nouă ne-ai dat Terra, mică și vulnerabilă, de i-am topit ghețurile și distrus pădurile și ozonul care-Ți protejează creaturile de radiațiile solare... Tu Doamne, ne-ai făcut pe-un pământ prea pricăjit și neîncăpător pentru visurile noastre deșarte, de aceea trăim doar un bliț de viață, că nu e fizic loc etern pentru toate creaturile Tale să funcționeze pe pământ... Pământul, un bob de tină atât de mic, tocmai cu el Te-ai ocupat Doamne să-L faci atât de mic încât să aibă atât de puține locuri de ogoare care să potolească foametea noastră pentru că trebuia mult loc întins pentru cimitire și moartea noastră. Eterna reciclare pe care-o faci cu oamenii, jucăriile tale preferate, se numește cancer, agonie și MOARTE, deci morminte și cruci, deci hectare întregi de realități cernite și funeste și mă întreb ce bucurie perversă ai simțit să ne știi morți pe bandă rulantă, să ne dai pieirii deci să faci curățenie și înnoire, plictisindu-Te de vechile jucării demodate care nu-Ți mai suscită interesul și plăcerea și le distrugi de le sar arcurile stricate... Înțeleg Doamne că-Ți trebuie mereu carne de tun nouă, prospătură, noutate, oameni noi, plictisindu-Te de bătrânețile noastre, și băgându-ne în pământ, adică sub preș căci chiar nu aveai unde. Ok, Doamne, atunci e bine să mori, dacă Tu zici, dar mi-e greață de așa rușine, căci e o rușine să mori și mai ales cu zile... E supremul disconfort dar și suprema rușine. Suprema rușine și suprema umilire. Suprema și ultima senzație umilitoare de-am avut șansa sau neșansa să fim și să ne intitulăm oameni făcuți de Tine... Să mori..., să dormi, cum spunea Hamlet și să nu mai ai nici o emoție și disconfort când auzi de această groaznică finalitate cu care e musai să se încheie viața, un experiment eșuat al Tău, Doamne în măsura în care nu ai creat intenționat așa neajuns al firii care se cheamă viața noastră. Dar dacă ai creat intenționat așa poznă de se cheamă viața noastră, ok, deci atunci e bine să ni se termine viața și să murim oricum căci unde-i ordin să murim atunci e dispoziția Ta, iar unde-i voia Ta cu plăcere primim Doamne orice scârbă, orice durere și neajuns... Poate-i o plăcere și noi nu știm, o plăcere lugubră, neagră și funestă a muri... Dar poate e o necesitate și plăcere ocultă și nebănuită a muri și noi nu știm ce senzație nemaipomenită ne-a rezervat Domnul pentru clipa morții, o senzație de relaxare și potolire ca a bea zeama de varză murată după durerile de cap ce ți le-au dat o viață-ntreagă de turmentare cu necazurile și grozăviile ei inerente. Să mori, adică să mănânci ciorba de potroace în zori, după ce s-a spart nunta îndoliată numită viață... Totuși, amară și infectă ciorbă, viața noastră... Chiar Mântuitorul simțind premiza morții iminente a avut acest nedigerabil și groaznic sentiment întrebând pierdut în durere, răstignit pe cruce:
  "Doamne, pentru ce m-ai părăsit...?"
  Astfel, chinuit pe cruce, într-o clipă de luciditate și adrenalină, Iisus s-a îngrozit de moarte intuind dezagregarea și degradarea în care va intra într-un scârbavnic teritoriu al neființei imediate, opozabile îndepărtatului Rai. Pentru o clipă, Iisus trăind acut sentimentul morții hărăzite de Tine Doamne, a fost instantaneu în dezacord și antagonism de principiu cu soluția ilogică și irațională a morții Lui, când a murit cu zile, neavând omenirea șansa de a-L vedea bătrân cu plete și barbă albă... Pentru Iisus atunci pe cruce soluția morții a fost o jicnire care nu cadra cu statutul de sfânt care n-are cum îndura această umilire a morții și desființării... Deci moartea Lui Iisus putea fi evitată printr-o altă soluție la îndemâna Ta Doamne, pentru a salva bătăile de inimă ale viului Iisus, sângele și lacrimile Lui pe cruce... Nici chiar El, Iisus n-a scăpat de această rușine și jicnire de-a muri, de-a i se opri inima printr-o decizie a călăilor girată de Tine Doamne, când voința și instinctul de conservare a Lui și a tuturor ființelor din univers a fost dintotdeauna de A TRĂI ! Dacă era după El, Iisus nu murea, nu voia și nu avea nevoie să moară pentru a se duce în spurcatul iad să salveze toți netrebnicii și să se murdărească pe mâini și pe piept de sângele de puroi al morții, omorând-o și călcând-o pe grumaz, cum se spune în formula binecunoscută, "Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând". Iisus n-ar fi vrut și n-ar fi trebuit să moară când știa bine că e cu neputință a se muri funciarmente și a opri moartea de a-şi face etern și imuabil treaba și pe pământ și-n iad. Nu călăii aceia l-au omorât pe Iisus, ci indirect, Tu Doamne, autor moral care i-ai creat pe ei, le-ai dat gândurile acelea ucigașe și mai cu seamă ai îngăduit asta... Apoi, înțelegând acest disconfort pe care i L-ai făcut propriului Fiu, similar cu disconfortul morții în durere a tuturor oamenilor, i-ai dat fiului Tău o consolare firească și potrivită : L-ai înviat și L-ai ridicat cu tot cu trup la cer, binemeritat...! E singura consolare oferită de Tine Doamne vreunui pământean din toate timpurile... În schimb noi, muritorii, neridicându-ne la rangul divin al Lui Iisus, simple piese efemere în lucru, degradabile și reciclabile, simple aparate de murit, trebuie să fim fericiți măcar c-am aflat această minune : Că viața, precum și moartea au avut un rost dramatic și complet numai pentru Iisus...! Pentru noi, zăbavnicii care nu muncim sâmbăta și duminica pentru că e sărbătoare și pentru că mergem la distracție sau după caz la biserică la sfânta liturghie pregătindu-ne această lene de week-end pentru Rai, viața aceasta ni se pare o glumă nesărată. Iar moartea, o farsă macabră... Atât de macabră încât au și găsit Doamne pentru Tine o etichetă : Iată ce-au scris nebunii pe Facebook : "Omoară un om și ești un criminal / Omoară un milion și ești conchistador / Omoară-i pe toți și ești Dumnezeu...!"
  Doamne, Ți-am spus toate acestea căci sunt la Înfricoşătoarea Judecată și mi-ai dat un ultim cuvânt. Nu în apărarea mea Ți-am spus toate acestea, ci ca să mă omori mai bine și mai cu temei și ca să știi, că trebuie să știi Doamne toate astea de la un rob netrebnic al Tău pe care L-ai creat cu aceste rezerve ireparabile la adresa poveștii otrăvite ce ne-ai denumit-o viață... Dacă eu nu Ți le-aş fi spus nimeni n-ar fi făcut-o... Îi vezi...? Târâtoarele, lașii, oamenii pe care i-ai creat cum se târăsc pe jos de frică și indignare de ce le-au auzit urechile din gura mea la adresa sfintei Tale conștiințe, Doamne...? Urechile lor și mințile lor sunt de altfel strălucite și ascuțite dar ei gândesc nu cu conștiința cognitivă, ci cu cea exclusiv emoțională, cu creierul limbic, reptilian..., exact ca sălbaticii din preistorie... Acei sălbatici, care temându-se de fulgere, cutremure și alte urgii toate le puneau pe seama Ta, ori sălbăticiți de somnul rațiunii ucideau în dreapta și stânga în numele Tău, și ca și azi fabricau ca un mod de viață războaie și pogromuri cu crucea-n mână, apoi se duceau în biserici de-Ți mulțumeau pentru victorii, încât azi mă-ntreb îngrozit... : Au nu trăiesc eu acum încă în preistorie, într-un întunecat și retrograd ev mediu printre niște sălbatici cu apucături de sorginte reptiliană, sălbatică, animalică și deloc pioasă și umană sinonimă cu pretențiile și acumulările valorice ale secolului XXI ? Au nu trebuie să mă tem în orice clipă că voi fi împușcat în plină stradă de dezaxați cu instincte animalice, ori prădat și bătut la colț de stradă, ori judecat și condamnat strâmb printr-o eroare judiciară de o justiție coruptă pentru ceva ce n-am făcut, numai pentru că Tu, Doamne, având atâta treabă-n Rai ai delegat dintre noi pe unii de-şi zic judecători care fac erori judiciare...? Au nu am un gust amar trăind în acest veac și mileniu încă retrograd și sălbatic mistic religios ca și acum două mii de ani...? Au cum să nu înnebunesc de ciudă și cum să nu scrâşnesc de necaz pe culmile disperării și părerii de rău că o viață mi-a fost dată și n-o pot trăi într-un veac luminat și progresist, plin de virtuțile umane, de pace și civilizație cum va fi doar peste zece mii de ani ani poate, când corsetul constrângerilor religioase va fi aruncat definitiv la lada de gunoi a omenirii...? Tu nu vezi Doamne cum ei declamă că secolul al XXI-lea va fi religios ori nu va fi deloc, prin religie ei înțelegând aceleași blasfemice și retrograde practici religioase și mistice în care Te-amestecă, Doamne, iresponsabili în meschinele, cinicele și ieftinele lor preocupări...? Îți întinează numele și vocația divină cu sălbatica și cinica, retrograda lor religie, în care Te-amestecă iresponsabili fără voia Ta în rudimentara activitate a creierului lor reptilian...? Încă și dacă n-ar mai avea această religie, s-ar sălbătici și mai mult încât s-ar transforma în niște reale fiare care ar periclita, cum spune Malreaux, secolul XXI să nu mai fie deloc dacă nu-i religios... La aceștia de-şi zic religioși și-Ți murmură spurcați și lipsiți de merit numele în tot ceasul apleci urechea Doamne și vrei să le-asiguri mântuirea...? Printre acești sălbatici trăiesc, Doamne și stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată, și iată cum nemernicii se-nghesuie să-mi intre-n față la rândul Judecății unde stau și eu timid și-mi aștept cuminte rândul la coadă la decapitare înaintea Ta... Iată cum îmi intră-n față și-mi fac sâc-sâc din pumni blestemând erezia mea, intuind că aspru ai să mă pedepsești... Pentru cine pregătești mântuirea, Doamne...? Pentru niște târâtoare fără caracter, servili și oportuniști negri ai credinței lor sălbatice, care nu fac într-o viață altceva decat își cultivă exclusivist meschinul lor ridicol și egoist instinct de-i zic dorință de mântuire, adică prelungirea lenei și nimicniciei și zăbăvniciei lor de pe pământ și în Rai lângă Tine...? Pe ei vrei să-i mântui Doamne...? Pe acești sălbatici care de-ar afla că în muncile Tale prin Rai ai căzut și Ți-ai rupt piciorul, ai făcut cangrenă, septicemie și-ai murit Doamne..., ar înnebuni de furie, ar turba și urla că nu mai au un Dumnezeu salvator de care să-și lege scârbavnicele lor speranțe și vanităţi și s-ar transforma în și mai mari bestii la propriu pe pământ, mâncându-se unii pe alții mai ceva ca lupii și jivinele junglei și aruncându-Ți trupul mort sfânt la lada lor spurcată de gunoi...? Pe cine vrei să mântui Doamne...? Pe cei ce-au urâțit pământul cu nemunca lor, cu zăbăvnicia lor și nu dau viață anilor ci doar ani unei vieți fade în ale cărei virtuți și dulceață ei nu cred...? Totul e cernit la ei iar viața..., ei nu dau doi bani pe ea căci trebuie murită în concepția lor retrogradă pentru ca abia de-apoi să-nceapă în pretinsul lor Rai. Nu are rost și sens, gust și determinare viața la mistico-religioşii Tăi Doamne... Astfel, pentru ei viața nu-i decât un incubator în care ei stau cucernici și inerți ca niște ouă și te consideră Doamne doar ca o cloşcă bună să-i clocești și să se țină după Tine ca niște puișori o eternitate printre picioarele Tale prin Rai...! Căci de-asculți graiul sfânt și pios al oricărui călugăr sporit în credință și bine plăcut inimii Tale Doamne, o să-Ți spună că viața-i doar locașul pătimirii, e doar un stagiu nenorocit în care trebuie să punctezi doar ca la Big-Brother pentru premiul final al mântuirii... Doamne... Au urâțit viața creaturile Tale... De nevoie au făcut asta... Căci de la blestemul primordial de când din Rai i-ai alungat pe iresponsabilii Adam și Eva ca să se chinuie amarnic în viața asta din cauza păcatului lor, toate milioanele de generații și urmași, văzând aceștia cât de greu e jugul și pedeapsa vieții au ridicat ochii exclusiv către Cer și către Tine Doamne și au lăsat un haos în viață și pe pământ cu lenea lor fizică și intelectuală, nepunând preț pe ea ci doar pe viața ce va urma în Cer pe lumea cealaltă... Astfel, viața noastră nu mai are nici o dulceață căci suntem învățați că râvna pentru Rai e totul iar viața rămâne fără preț, murdară și sălcie, supusă cărnii vremelnice și efemerelor ei senzații, viața rămânând în aceste condiții, fără gust, ca o casă nedereticată și cu chiuveta plină de vase murdare... Ce contează la ei urâtul vieții și lumii noastre...? Doar fada mântuire le e țelul iar viața devine astfel o pârloagă pe care nu pun mâna s-o desțelenească pentru că nu pun nici un interes practic și alert în ea... Iată, relaxarea și duminicile nemuncite în onoarea Ta Doamne au întârziat omenirea cu cel puțin o mie de ani de la progres și civilizație... Dar cine spune că progresul și civilizația sunt cu adevarat dezideratele oamenilor, când gândul le stă cu precădere doar la Rai și practicile religioase care îi conduc acolo și astfel au o apetență exclusivă și exagerată doar către joncțiunea cu ființa Ta Sfântă și ascunsă atât de nedrept și neverosimil în colțuri nebănuite de univers Doamne...!? Prin stilul religios care proclamă hainele cernite și restricția de la orice de frica păcatului, au făcut din ei înșiși și din oameni în general niște netrăitori și niște viețuitoare iar nu niște ființe creatoare, harnice, raționale...! Ai cerut, Doamne oamenilor mai presus de orice să-și cheltuie aproape toată energia doar să se roage către Tine să-i miluiești și să nu-i arunci în foc... Căci la cât de grea le-ai dat viața, ca o cursă de opt mii de metri garduri pe stadion la olimpiadă, unde nefiind olimpici de meserie o omenire-ntreagă se-mpiedică și cade în apă la ştachetele ridicate de Tine prea sus... Și atunci..., ce ne mai rămâne decât să ne rugăm de Tine să ne ierți nouă neputinței noastre precum și noi iertăm sau nu greșiților noștri...? Pentru asta, regulat mergem la biserică și în genunchi stăm ca niște criminali pocăiți și ca niște ființe programatic subumane sperând să ne ierți pentru crimele comise și să ne scoți nevinovați, fără discernământ, ca să ne dai o pedeapsă mai mică sau poate cu suspendare... Iată... duminica, asta facem... Ne rugăm la Sfânta Liturghie și zăbăvnicim în ineficientele și contraproductivele învățături religioase în loc să ne chinuim mintea și să inventăm cum să luăm energia pentru tot pământul direct din soare la câtă risipește el, să nu mai plătim facturi uriașe la întreținere,  să rezolvăm problema energetică a omenirii simplu și curat și să nu mai poluăm pământul cu centrale nucleare, pe cărbune sau cu fumul automobilelor că ne omorâm umbrela de ozon și ne iradiază soarele absolut nevinovat că atâta știe el să facă de când L-ai creat în ziua a 4-a Doamne... Să inventăm ceva să nu mai cadă casele peste noi la cutremure... Sau să nu ne mai ia apele la inundații. În fiecare an aceleași rugăciuni seci de "Doamne ferește, Doamne ajută și ferească Dumnezeu" . Dar nimeni din noi oamenii nu pune mâna să găsească soluții practice la problemele cu care natura ne provoacă traiul și îngreunează viața. Noi atât știm să facem, să ne rugăm Doamne de iertare duminica și-n toate sărbătorile și să citim din Testamente istoria poporului evreu antic învățând să facem ca ei atunci și să gândim rudimentar și dogmatic ca în antichitate, alimentandu-ne veșnic astfel această practică imuabilă doar ca să nu ne-abatem de la o dogmă antiumană sau prea veche și expirată moral și social, cu rădăcini otrăvite în preistorie și înțepenită nonvaloric acolo... Noi îți aducem osanale Doamne, ne risipim spuza de energie a creierelor cântându-Ți psalmi spre a te ruga și îmbuna să ne dai de toate și să ne aperi de toate relele în loc să ne folosim minunea inteligenței ca să ne facem savanți și să inventăm alte și alte peniciline cu care să ne tămăduim definitiv cancerele și cele mai grele boli ca pe un simplu guturai... Ori să inventăm cum să aibă tot săracul ce mânca, să facem din resursele și posibilitățile pământului ceva inepuizabil, iar dacă pământul nu ne-ajunge să cerem Domnului teleportarea cu cățel și cu purcel pe ogoarele infinite de pe o planetă gigantică din Calea Lactee, că sunt planete căcălău făcute de Tine Doamne, iar acolo având resurse inepuizabile, petrol și cărbune și ce ne mai trebuie, să desființăm munca și meseriile din obligație și având de toate gratis în galantarele supermarket-urilor să desființăm odată și banii și sărăcia, invenții și efecte trecute și apuse ale omenirii neevoluate din care robi captivi istoriei și vicisitudinilor ei facem parte, iar foametea și seceta să rămână doar niște păcăleli hazlii pe care ni le spui de 1 aprilie, Doamne... Să ia exemplu de la Tine Doamne oamenii și să muncească și creeze neobosiți și neplătiți, că nu mai au nevoie de bani, o invenție socială depășită a trecutului. Să muncească astfel cu sârg și duminica... Să muncească de Paști și de Crăciun și-n toate sărbătorile căci grâul pe ogoare și mâncarea ne crește și-n sărbătoare și nu ia o pauză din respect și deferență pentru sărbătorile noastre religioase. Căci se înșeală amarnic oamenii când cred că duminica e sărbătoare și Tu Te-ai odihnit în ziua a șaptea după toată Creația...! Au nu ai fost Tu Atotputernic și neobosit dintotdeauna încât a crede că necesarmente ai avut nevoie de odihnă pentru oase și mușchi asemeni nouă, firave trestii gânditoare, nu e o blasfemie la adresa puterilor Tale nesleite nici măcar duminica după ce-ai creat singur chiar și un Univers întreg...? Câți înțeleg Doamne câtă treabă ai Tu prin univers și prin Rai și câți înțeleg la ce se-nhamă oferindu-se voluntari în serviciul Tău în Rai...? Au nu știu aceștia că în Rai se muncește cu râvnă și nu există zăbavă și relaxare ca pe pământ...? În Rai Tu ne trimiți la muncă grea dar fără bani... Și noi suntem bucuroși pentru asta măcar doar de-Ți vedem fața Ta mulțumită și nemânioasă luminând Raiul... Și ar trebui să știm că în Rai Tu ne trimiți la luptă, în adevărate gherile și misiuni de comando pentru lichidarea diavolilor talibani ce ca și teroriștii de pe pământ umblă spioni în chiar inima Raiului să uneltească la căderea acestui Sfânt Imperiu și pentru răpirea și coruperea  câtor mai multe suflete chiar din inima Raiului... Doamne, ce să faci cu acești inapți care stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată...? De-or ști că e-atât de greu și solicitant în Rai n-ai mai vedea pe nici unul din acei ce azi își zic cu emfază și mândrie credincioși că se mai ostenește să-Ți pronunțe vreodată numele... Singur Te-ar lăsa Doamne și uitat întru Sfânta și trista Ta singurătate paradisiacă... Dacă n-au făcut un Rai din acest pământ și din această viață Doamne, ce alt examen pentru oameni îți mai trebuie ca să-i evaluezi după merit...? Astfel, fii sigur Doamne că nici lângă Tine în Rai sufletele sufletele adormiților noștri nu vor face nici o scofală... Ei zic inconștienți și lipsiți de imaginație și logică: "precum în Cer așa și pe pământ"... Dar nu-i greu să-nțelegi Doamne că precum au făcut pe pământ, în aceeași zăbavă, hălămostie și dezordine lăsată, așa Te-or încurca și-n Cer... Noi oamenii credincioși nu-nțelegem Doamne că Tu ești prea mare ca noi cu tot misticismul nostru să ne putem raporta la Tine prin rugi și rugăminți ridicole și mărunte, meschine, cinice, jenante, lumești, adresate chiar Creatorului Universului cu miliarde de galaxii, de alte sisteme solare și alte civilizații, cu pulsari, quasari, stele neutronice și nemaipomenitele găuri negre din univers, cu explozia supernovelor și hipernovelor și neîntrerupta călătorie a cometelor și asteroizilor și rotirea în mecanica cerească a tuturor galaxiilor și ciocnirea lor, cu toate fenomenele ce le cuprind..., și că trebiue să gestionezi toate acestea și să le reglezi perfect odată ce le-ai creat încât e o neobrăzare și o impolitețe adusă Divinității harnice și superocupate să-i adresezi mărunte rugi pământene de felul...: "pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." Păi dacă te-a creat, omule consumabil de acest combustibil, de hrană, e de bun simț și e normal după toată logica, că-ți va da Domnul, Creatorul tău pâine de hrană și apă și fără să faci aceasta inutilă și pleonastică cerere să-ți dea combustibil...! Oare de ce nu poți raționa omule că Meșterul și savantul care te-a creat, natural dependent cum ești de hrană și tot ce-ți trebuie nu știe ce să-ți dea fără să-i amintești tu agasant asta în tot ceasul...? Tu, Doamne ești prea mare și infinit de complex ca să te-ncurci cu niște muște ce suntem, cu niște efemeride ce n-or putea decât să Te bâzâie și sâcâie prin cer... Ei nu-nțeleg Doamne, acești practicanți mărunt mistici religioși, că Tu conduci Universul și Raiul, galaxiile și alte lumi cu atâta răspundere, scrupulozitate și conștiinciozitate cum conduce un mecanic de locomotivă un tren accelerat în noapte, în ceață, în ger, prin zăpadă, peste câmpii, prin munți și văi şi-ntotdeauna ajunge la secundă după grafic în toate gările... Ce importanță au pentru Tine aceste nimicuri cu răzgâiala lor de-a căuta neabătut să Te urmeze ca niște paraziți remore în goana Ta prin infinit conducând acceleratul Universului, mai mult decât importanța unor muște care bâzâie în cabina locomotivei, îl sâcâie pe mecanic și-i murdăresc inconștient geamurile locomotivei și ale vagoanelor de lux pe care le conduci Doamne pe șinele Universului...?
  Doamne, îmi este groază să mă gândesc că sunt contemporan misticismului întunecat religios încă prolific în închistarea mistică și stăpân pe societatea de azi ca și acum o mie sau două de ani în intunecatul ev mediu și antichitate... Simt cu îngrijorare și repulsie că și acum în epoca modernă acești contemporani sunt pe fond la fel de sălbatici ca și în neolitic, acum șapte mii de ani... Căci privind un mistic credincios de azi ce se roagă la Divinitate pentru iertare și milă nu pot să nu mă întreb pentru ce face acest efort...? O face de frică... De frica Lui Dumnezeu..., concept atât de uzitat și bine plăcut canoanelor religioase... De frică viscerală te rogi... Și din instinctul de apărare și conservare ca sa nu fii dat pieirii... Nu contează că te rogi de Tatăl tău (ceresc) cu aceeași frică să nu te dea pieirii ca și cum te-ai ruga, prizonier, de un dușman declarat care te-a prins... Nu-ți trece măcar prin cap că Dumnezeu are totuși maxima delicatețe ca să se poarte totuși protector și rezonabil cu tine, puiul Lui, ca o leoaică ce-şi cară puiul neajutorat în gură cu colții impunători, și-i duce în tufișuri la adăpost... Iată de ce cred că e antiuman și ilogic să-ți fie frică de Creatorul tău că e cu totul neverosimil de te va distruge ca pe-o năpârcă dușmană fără pic de resentiment și remușcare divină odată ce-ai fost creat din ideea blândă și părintească a Lui Dumnezeu... Doamne...! Deci mie nu mi-e frică de Tine... Căci ești cel mai suprem exemplu de bunătate și protecție cu copiii Tăi... Căci dacă o leoaică irațională și înfometată își cară în gură și nu-și mănâncă puii sâcâitori și enervanți și-i duce la adăpost în tufișuri, Dumnezeu e infinit mai blând și rațional cu Omul, puiul și Creația Lui... Doamne... Ce gânduri ai cu cei pe care-i iubești dar lor le e programatic frică de tine...? Nu te jicnesc oare că în sălbăticia lor brută au o frică viscerală și programatică de Tine ca de-un despot căruia-i cer eternă milă și iertare în tot ceasul și pentru orice...? Ruga către Tine Doamne, în dogmatica religioasă nu are sfârșit iar viața noastră rugându-ne la nesfârșit de Tine din orice și pentru orice pare a avea un statut inferior și lipsit de conținut. Te rogi pios de iertare și cu infinită remușcare pentru o greșeală, pentru o prostie ce-o conștientizezi și te căiești, dar să dedici o viață programatic într-o eternă rugăciune e inuman și insuportabil. Să știi o viață că poți lejer păcătui din orice și că trebuie să ceri iertare pentru orice e insuportabil și dezolant, și pentru oameni ca veșnic păcătoși făptuitori, și pentru Tine Doamne ca Supremă instanță de apel supraaglomerată în eternele noastre pricini. Ca să nu cadă în păcat și să nu fie dată pierzaniei, o lume-ntreagă face în disperare apel la Tine Doamne, într-o perpetuă scârboasă și dezolantă rugăminte și rugăciune de foc continuu... Cât consum și câtă risipă de energie ca o lume-ntreagă să amintească Domnului ceea ce și El știa și voia : că trebuie să-i ierte și miluiască pe toți după mare mila Sa... A te ruga etern ca mod de viață pentru iertare de păcate înseamnă să recunoști că ori ești un neisprăvit și un ageamiu irecuperabil ori chiar Domnul te-a făcut așa de autist și handicapat ceea ce pare exclus... Dintr-o mână de Creator Perfect nu era musai și logic să iasă o creatură perfectă nesusceptibilă de cel mai mic defect în stare să nu genereze cea mai mică greșeală spre a evita cel mai mic păcat...? Iată, eu nu pot crede Doamne că există în noi morbul greșelii și-al păcatului căci înseamnă că ori ne-ai creat Doamne conștient cu această tară și încărcătură negativă ori, ceea ce-i exclus, n-ai avut din start previziunea că-Ți vom păcătui și greși defectându-ne și păcătuind ca niște jucării ieftine la tot pasul. E exclus însă să cred că ne-ai făcut Doamne potențial păcătoși când e sigur că nu ai avut asta de gând cu noi modelându-ne cu atâtea bune intenții și migală din lut...
                    
                       7)

  Din lut ne-ai făcut Doamne, din milă și iubire părintească și iată pentru ce mi-e imposibil să cred în anatema păcatului și a rugăciunii de iertare, a rugăciunii de miluire și a fricii nejustificate și iraționale de Bunul și părintescul Dumnezeu când Tu Doamne nu ești decât un părinte care e mămos și tătos cu copiii lui îndeobște orice-ar fi... Mie nu mi-e frică de Tine, Doamne, în sensul că Te percep din start ca apărător și binefăcător rațional și cu sentimente pur paterne deci blânde... Mie mi-e teamă de sălbăticia și iraționalitatea celor ce se tem instinctual de Tine și-şi fac din asta o laudă și-o mândrie în uzanțele lor mistico religioase ca și modă și calitate curentă a timpului... Mie mi-e frică de actualii religioși, ce-i percep similar de sălbatici și antidemocratici ca și traiul oamenilor sălbatici din preistorie, dominați doar de trei instincte: hrană, apărare, (deci frică - fie ea și de Dumnezeu), și reproducere. Ceea ce-i deosebește pe oamenii dintotdeauna de animalele necuvântatoare este spiritul religios, în idee nobil intenționat dar practic prost conceput și aplicat. Acest teatru care-i lumea și viața are actori figuranți, oamenii creați de Tine Doamne încât s-a ales praful de toată reprezentația vieții care a degenerat într-un fiasco demn de fluierături și huo la scenă deschisă... Asta e lumea creată de Tine Doamne cu atâta trudă în șase zile...? Să fi uitat Tu să mai dai un click acolo unde trebuia ca să devenim perfecți...? Habar n-am, cum nu știu nici de ce făcându-ne Doamne ne-ai acordat o libertate otrăvită în care ne putem rata mântuirea atât de lesne fără ca voința atotputernică a Ta să pară că ar avea dispoziția să ne scoată părtinitor și părintesc din acest impas pe neputincioșii și limitații de noi... Dacă Tu Doamne nu ai avut precogniția și previziunea că  o întreagă omenire creată îți va greși amarnic începând cu primii Tăi oameni creați, înseamnă că a existat răul cuibărit în ideea Facerii Tale și transmis în noi și Tu n-ai știut de această problemă Doamne care azi face ravagii în opera Ta... Ori dacă ai știut de răul ce va să vină peste noi și că ne vom defecta la un moment dat și nu-Ți vom mai fi pe plac, cum de nu ai luat preventiv măsuri să elimini această disfuncționalitate din sistemul creat astfel încât totul să sugereze că o Mână de Dumnezeu perfect a creat totul atât de perfect și nu o mână de Dumnezeu mai mic, de cârpaci și ageamiu care supărat că invenția nu-i merge bine, într-un acces irațional de ciudă vrea să dea cu jucăria stricată de pământ și s-o suprime, fie prin potoape, fie prin apocalipse ori orice mijloc care promite pedeapsă inexorabilă, adică în ultimă instanță iadul... Doamne, omenirea n-avea voie și n-avea cum să-ți păcătuiască... Pentru că-i făcută de Tine, deci perfectă... Omenirea n-avea cum niciodată să fie amenințată cu iadul și cu veșnicele chinuri căci toți suntem fiii Tăi naturali iar Tu ești cel mai milos și blând Tată care n-ar face nicicând imprudența măcar să gândească să-și schingiuie copiii în iad oricât i-ar greși. Doamne, cât de mult știu că plângi ştiindu-ne, copiii Tăi dragi, arzând în focul iadului... Căci nu încape la Tine conceptul de coerciție și de pedepsire în foc a noastră Doamne, când toate datele ne spun că Tu ești un Tată atât de divin și de uman pentru noi, mai uman și mai patern decât toți tații de pe pământ... Și noi știm că nici un tată de pe pământ nu-și amenință programatic fiul natural cu pieirea de-i greșește, când toți tații de pe pământ sunt părtinitori, imposibil și incomensurabil de miloși și făcuți după chipul și asemănarea Ta, Doamne...
  Doamne, Tu ești prea mare și complex ca să încapi introdus cu forța măcar ca și concept în bisericile acestor nefericiți care suntem noi oamenii religioși. Chiar primul martir sfânt al creștinătății, Sfântul Ştefan a spus asta, când dinaintea Lui Iisus a fost lapidat de farisei pentru că le-a strigat un adevăr suprem : "Cel ATOTPUTERNIC nu încape în templu !" Deci Tu nu încapi Doamne ca măreție și importanță în nici un templu, biserică, sinagogă, geamie etc, precum nici în mințile acestor bieți oameni îndoctrinați cu o mistică religioasă retrogradă, neştiințifică și antiștiințifică veche de acum două, trei mii de ani... Căci Tu ești Doamne un Sfânt de coordonatele Căruia în univers noi cel puțin habar n-avem în slăbănoagele noastre percepții... Ori poate ești, Doamne, un centru nervos din creierul nostru, din lobul parietal sau occipital, excitat de informațiile brute ale vieții noastre, de reflecțiile și sentimentele noastre interioare, de vanităţile, spaimele, subiectivismul și prejudecățile noastre iar noi prelucrăm toate aceste informații și senzații în creierul nostru emoțional și le confundăm până la identificare cu noțiunea vital necesară de Dumnezeu care se naște din reacțiile chimice ale neuronilor creierului nostru... Astfel noi oamenii tragem concluzia că ni Te-ai revelat, că am fost inspirați divin să Te aflăm confundându-Te cu delirantele produse ale gândirii și simțirii noastre proprii sălbatice... Căci așa au simțit și acei antici iudei care pe rând în vechiul testament, Doamne, Îți spun Iehova, Savaot, Eli, mărunte zeități din idolatria religioasă antică reflectând aceleași trăsături de caracter bestiale, sălbatice, crude și precar umane ca și populațiile antice necivilizate din negura mileniilor mustind de ignoranță și sălbăticie... Venerând neschimbat aceleași teorii și practici religioase și nesupunând criticii și raționalității dogmatica și conduitele, atitudinile și mistica religioasă, oamenii din prezent, ca și specie, valoric vorbind sunt încă similar de precar valoric, ignoranți și sălbatici ca și în preistorie, asta justificându-mi teama mea și sila că m-am născut spre neșansa mea tot într-un veac întunecat, sălbatic, în care oamenii împuțesc pământul și viața cu moravurile lor crude și sălbatice, apoi în clipele lor cele mai bune pun de se roagă de Dumnezeu ca de-un crud satrap spre milă, îndurare, iertare și mântuire...
           
                        8)

  Doamne, oare toate rugile adresate Ție de noi toți oamenii nu sunt cumva automințirile spiritului nostru ca să producă precum un efect placebo iluzia de revelație divină datorită și pe baza autosugestiei inconștiente și telepatiei colective și simptomatice a credincioșilor...? Telepatia, hipnoza religioasă dărâmă și munții dacă-şi face efectul într-un grup uman, iar telepatia religioasă cu atât mai mult și învederat... Dacă într-o haită de câini unul începe să mârâie și latre la tine, telepatia îi va face pe toți să te latre deși n-aveau de gând... Și astfel, mă frâng de durere și dezamăgire că trăiesc încă în mijlocul unui ev sălbatic religios posibil doar datorită telepatiei colective, incapabil a accesa rațional virtuțile speciei umane inteligente. Așadar Doamne, sub ochii Tăi tot atât de atenți și vigilenți ca de la Facerea Lumii încoace, în continuare omenirea va avea războaie, crime, atrocități după model religios : Cain nu a fost oprit să omoare. El nu a fost nici măcar exemplar pedepsit pentru fratricid ci prin traficul de influență divin nu a fost judecat cu aceeași măsură pentru crimă de Dumnezeu ci a fost scăpat mai ușor și trimis undeva în exil... La fel se întâmplă și în lumea noastră unde totul e pe bază de relație și influență. La fel scapă și unii criminali din zilele noastre care au bani, putere și influență să corupă judecători pe care i-ai pus pe pământ în locul Tău Doamne ca să scape unii interlopi criminali de închisoare. Deci nu rațiunea învinge în lumea creată de Tine Doamne ci chestiunile subiective și arbitrare. Că acolo unde nu trebuia ai pus liberul arbitru ca să ne ratăm mai ușor potrivit nătângiilor noastre iar unde trebuia să lași libertate ai îngrădit și interzis totul amenințând totul cu moartea, cu iadul și cu diavolii. Prin liberul arbitru toți credem că avem un dar de la Tine să facem ceea ce credem că-i bine. Potrivit liberului arbitru și Abraham ajunge în sălbăticia sa religioasă cât pe ce să-și jertfească fiul Isaac crezând că Dumnezeu îi verifică astfel puterea credinței... Într-un final, un rudiment și o străfulgerare de rațiune i-a oprit sabia să cadă pe gâtul copilului... Generalul iudeu Eftali, așa a visat el, așa a avut el revelația religioasă că trebuie să-și sacrifice fiica arzând-o și jertfind-o pe rug pentru ca Dumnezeu să se bucure de mireasma fumului de carne arsă, jertfită în numele credinței deci al sălbăticiei... Războaiele religioase, războiul sfânt cum îl denumesc unele nații, ce sunt altceva decât sălbatice manifestări ostentative ale spiritului necivilizat uman...? Cu aceste manifestări sălbatice sub auspiciile religiei omenirea nu progresează ci se află într-un rușinos declin moral, uman, deontologic. Căci religia oarbă e abolirea vieții spre triumful evadării lașe și nemerituoase în Rai adică într-o defensivă imorală și laşă în fața problemelor vieții, cerșind la infinit Lui Dumnezeu ajutor și favorizare în fața problemelor și greutăților curente naturale ale vieții. Căci a cere ajutor Lui Dumnezeu e o cerșetorie impardonabilă, o milogeală dezgustătoare căci persoana care este ajutată în mod regulat nu-și dezvoltă voința și rațiunea proprie, nu-și capătă independența de acțiune și nu învață să-și rezolve singur problemele și sarcinile în viață, deci nu ajunge la inteligență și moralitate ori abandonează inconștient de la ele ; devine o persoană neajutorată, autistă, handicapată autoprogramatic... Așa că eu Doamne, nu te-am deranjat întreaga mea viață cu rugăciuni de acestea de tip ridicol și stereotip, cu clișee obscurantiste fără miez și valoare umană, eu știind că ai infinit treburi mai importante în Univers decât să Te uiți la un microb care se roagă de sănătate și spor în casă în mărunta și insignifianta sa viață... Tu ești infinit, Doamne, prea ocupat cu treburi importante cosmice, cu mersul sorilor în cosmos, cu problema tuturor galaxiilor, a supernovelor, a găurilor negre ce atrag până și lumina și-o curbează dându-ți toate acestea, împreună cu gestionarea altor sisteme solare și planete locuite cu forme de viață creată tot de Tine, suficientă bătaie de cap încât pretențiile exclusiviste omenești de-a comunica cu Tine pe teme mărunt omenești sunt ridicole și deplasate... Oricât am încerca noi oamenii să ne raportăm la Tine cerându-Ți și rugându-te ceva mărunt din viața noastră, nu avem nici o însemnătate și relevanță pentru Tine când suntem nimicuri și microbi pe lângă extraordinara Ta figură impozantă în univers cu treburile cosmice a căror importanță primordială îți solicită atenția și întreaga energie și putere Sfântă... Suntem țărână, pulbere și nimicuri... Iar Tu Doamne ești Infinitul... E jenant a crede că poți raporta ceva la infinit când acest raport nu-ți va da nici un rezultat descriptibil și rațional... Oamenii ar trebui să-și vadă lungul nasului, să-și vadă de durerile, suferința și pântecăraia propriilor lor burți în loc în mod steril să Te invoce Doamne fără nici o logică și fără nici un succes ca pe-un domnitor ori împărat efemer al lumii... Nu e capabilă omenirea să Te conceapă dar își imaginează și brodează fantezii mistice despre Tine Doamne cum că ai fi un Împărat într-o întreagă industrie religioasă în care Te amestecă elucubrant, antropomorfic și iresponsabil... Cutiile craniene ale oamenilor nu sunt capabile să proceseze infinitul, adică pe Tine Doamne cu existența Ta Sfântă și enigmele Tale nedigerabile și inabordabile pentru oameni... Cred că la ora actuală Doamne, privind această specie de humanoizi creată de Tine și judecând după faptele și conduita lor reprobabilă reală de la geneză și până azi, am înțeles cum se definește caracterul și comportamentul acestei secțiuni din Opera Ta Divină, OAMENII pe care i-ai creat într-o zi din cele șase : Omenirea, dintotdeauna, și mă mir că și până azi după un mileniu și ceva de civilizație, cultură, spiritualitate, iluminism etc., virtuți care ar fi trebuit să-i cizeleze și desăvârșească la nivelul unei moralități și ținute demne de sorgintea ireproșabilă și desăvârșită moral a unui Creator care ai fost și ești, Doamne, totuși, omenirea nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor cel puțin ale Tale... Ai fost atât de Măreț și perfect dintotdeauna, Doamne, deci și înainte de-a crea lumea și oamenii în speță... Logic era să fi rezultat din preocupările Tale meșteșugărești niște dubluri fidele ale caracterului Tău Divin, Doamne, niște cópii și dubluri mai mici și mai simple dar în idee tot atât de morale, cinstite, drepte și iluminate deontologic cum ești Tu, Doamne... Ce constat stupefiat și dezamăgit...? Rezultatul finit și practic au fost acești oameni pe care i-ai făurit bine intenționat și scrupulos, iscusit dar dintr-un pământ brut și inert, și nu știu de ce ne-ai făcut pe toți din pământ având totuși la dispoziție oricare alte materii prime mai nobile, mai pure, mai scumpe și mai durabile calitativ în intregul Univers, și nu știu de ce legic n-ai folosit astfel de materii prime, dar mă rog, tu știi de ce ai catadicsit ca să faci oamenii din pământul ieftin și mizerabil, din noroaiele și mlaștinile pământului peste care ai suflat duh de viață. Și făcându-i așa pe oameni din lut, fapt e că ei nu și-au depășit condiția ieftină și precară a materialului biologic din care i-ai făcut... Ori n-ai insistat mai mult, Doamne să sufli asupra lor mai mult și consistent Duh Sfânt și mai apăsat din prisosul infinit ce sălășluiește în sufletul, inima și suflarea Ta Divină, ori ai suflat suficient Duh Sfânt dar pe o specie durată dintr-un material inferior calitativ și astfel din start inaptă a suporta și prelua sfințenia și desăvârşenia faptului Tău creator... Ai pus desăvârșite intenții înalte, Duh Sfânt și sfințenie în niște hominizi inapți fizic, psihic și intelectual a suporta aceste înalte funcții, virtuți și responsabilități izvorâte din inima și actul Tău creator, Doamne... Pe drum, oamenii nu s-au ridicat așteptărilor Tale nici măcar la un nivel mediocru, nici intelectual, nici moral, doar câțiva dintre geniile și savanții lumii remarcându-se cu ceva, inventând câte ceva inspirați de a Ta muză, spre folosul omenirii întregi, acei îngeri rebeli cum îi numește Pavel Coruț..., ajutătorii omenirii, sfinții Creației Tale... Restul oamenilor, Doamne, marea masă de oameni simpli și muritori de rând i-ai predestinat a fi etern și imuabil ignoranți, ca să nu cunoască binele și răul, le-ai interzis a mânca mere din pomul cunoașterii binelui și răului, ne-ai făcut pe toți formalişti și cu caractere mărginite, oameni ai instinctelor primare, lipsiți de conținutul și urma entității Tale Sfinte... Ba, cinic și imoral Te mai și invocă în ajutor și milă mulți dintre noi, sperând, în bigotismul lor, că treaba ta cosmică principală e să fii gestionarul șef intendent al mărunțişurilor lor terestre... Astfel încât, constat cu nemângâiată stupefacție că aproape că Ți-ai pierdut prețiosul și Sfântul Tău timp degeaba Doamne cu acești oameni care nu au percutat corespunzător la gestul divin creator și bine intenționat pentru ei... Omenirea actuală nu pare a reflecta și atinge moral norocul, privilegiul și meritul de-a fi făcută bob cu bob de-un Creator sfânt și de elită cum ești din vecie, Doamne... Ba dimpotrivă..., Ți-au greșit legic și funciarmente dintotdeauna, dezămăgindu-te profund și irecuperabil din chiar zorii Creației, când acei inocenți Adam și Eva au vrut să devină îngeri rebeli, să cunoască mai bine lumea, binele și răul, cunoștințele din pomul cunoașterii, toate infinit mai captivante și savuroase decât un etern trai dulce de autist întreținut în Rai în pofida asigurărilor Tale de belșug și lipsă de griji... Oamenii au vrut să se bucure de cunoștințele din acest univers ca să se raporteze mai profund la Tine și să Te conceapă mai cu nădejde, bazat și rațional, Tu putând Doamne beneficia de un respect mai întemeiat și profund al creaturii inteligente care își înțelege stăpânul, astfel încât să nu ai niște slugi ignorante, cu toate că pe pământ aici asta se cere și chiar și țara ne vrea proști, nu însă și Tu, Doamne care ne-ai făcut și natural că te-ai fi bucurat să fim și inteligenți... Lumea zice în schimb, că pentru atâta lucru că au vrut să fie deștepți și să cunoască și descopere totul după matricea și capabila minte ce le-ai dat, Tu în schimb i-ai blestemat din începutul genezei aruncându-i pe pământ în chin și neplăcere cum un dictator și-ar arunca pe viață în temniță grea cârtitorii și nesupuşii regimului... Dar așa se spune despre Tine în legendele ignoranților și sălbaticilor mistici... care te-au imaginat și pe Tine Bunul Creator tot atât de răzbunător și cinic cum e limitată ființa lor sălbăticită de ignoranță... Răii și-au făcut un zeu rău și bestial, jicnindu-Te Doamne cu aceste etichete... Căci Tu ești Superbun și ca un adevărat părinte de tătos și mămos cu odrasla Sa, încât nu vei fi pedepsit niciodată pe nimeni din propria Ta inițiativă căci toți oamenii, fie buni, fie răi sunt copiii Tăi... E exclus și ilogic să creadă și susțină cineva, fie și-o Biblie că Ți-ai aruncat pe pământ în chin și umilință și-n mizerie pe primii Tăi creați, cum ai arunca fără resentimente și supărat o piesă executată greșit, la lada de fier vechi, un rebut bun doar pentru reciclare... Tu nu ai făcut rebuturi, Doamne, Tu nu ne-ai aruncat din Rai fără de nici o remușcare, și nu ne-ai făcut pentru păcate, inaptitudini de neascultare și greșeli... Astfel, Opera Ta nu e discreditată și poate participa cu brio la concursul cosmic "Demiurgii au talent" , dac-ar fi să gândim în acești termeni hazlii... Căci fără îndoială, bine le-ai mai potrivit pe toate în regnul animal și vegetal, orice vietate, plantă, animal sau om e o minune că se mișcă și funcționează fără prize de curent, așa, singure cu Duhul ce-ai suflat peste toate, creând un perpetuum mobile al vieții extraordinar care se susține singur și funcționează prin puterea ordinului Tău... Priviți numai mișcările balerinelor, ale felinelor grațioase, mișcările dinamice și complexe ale mâinilor, picioarelor, trupurilor animalelor și oamenilor, neavand nevoie de sfori ca la păpușari și nici telecomenzi și servomotoare de ghidare ca la roboți căci toate funcționează cu propriul program independent implementat de Tine, Doamne, în tot și toate, atât de genial... Căci genial e să faci o creatură să se miște armonios, fără mișcări mecanice și robotice susținute de motorașe și pârghii ca la roboți, ci doar cu mușchi simpli, dar atât de complicați creați de Tine, și oase perfect îmbinate și nervi și tendoane și minți strălucite încât s-a putut naște un Chopin, un poet și demiurg al pianului, care a scos din pian armonia maximă posibilă, sau un Beethoven surd compunând simfonii pe care nu le-a auzit niciodată sau un pianist genial orb ca japonezul Nobuyuki Tsujii... Totul prin insuflarea Ta Divină... Nici surse de energie nu ai căutat inutil să aibe regnurile animal și vegetal ci în genialitatea și spiritul Tău practic ai plănuit să se mănânce unii pe alții ca să poată trăi, să poată găsi surse de energie imediate și practice, eficace. Astfel ai dat viteză ghepardului să prindă gazela, hienelor și câinilor sălbatici africani să prindă antilopa gnu și să muște din ea de vie în țipetele și durerile ei zadarnice mușcând savuros din măruntaiele ei cât este încă vie astfel încât sursa de energie pentru această lume e genial găsită de Tine cum nimeni niciodată nu și-ar fi imaginat... Chiar și strămoșii omului, și în general, toate mamiferele ar fi fost și acum doar o pradă pentru dinozauri de n-ar fi venit extincția lor acum 65 milioane de ani din cauza asteroidului de 20 km diametru care a lovit în golful Mexic cu 20.000 km/h. Astăzi, de n-ar fi fost acel cataclism, cu infinit de mult timp înainte să faci Tu pământul, lumea, animalele și primii oameni Doamne, după cum spun misticii în evanghelii că acum vreo 7000 de ani ai făcut această lume, noi am fi fost și azi o specie trăitoare prin copaci, peșteri, vizuini, veritabil de sălbatici, temându-ne de colții de 35 cm. ai lui Tiranosaurus Rex... Și nici vorbă că am mai fi avut răgazul să ne gândim la Tine Doamne și să mergem la Sfânta Liturghie smeriți și pioşi și să sorbim împărtășanie din aceeași linguriță uzată și tocită de dinții tuturor la o coadă întreagă la taina împărtășaniei de credincioși și să sărutăm apoi mâna părintelui rotofei și rumen la față de gras și sănătos, gest probabil mult bine plăcut inimii Tale... Și noi suntem la fel de cruzi, Doamne azi și aidoma de nepăsători și sălbatici ca și dinozaurii, hienele ori leii... Căci chiar și noi când mâncăm bucuroși puiul cu mujdei și mămăliguță nu ne imaginăm ca a avut și el un suflet și groaznic a suferit de durere când i-ai tăiat capul cu cuțitul care nu prea tăia... Tu ai un suflet, omule care mănânci fripturi, pe când jivinele masacrate, găinile, mieii, porcii, cu aceeași carne, sânge, oase și aproximativ același cod genetic să nu aibă unul și să fie drept să trăiască grozăvia de-a fi mâncate la chef cu mămăliguță, mujdei şi-un pahar de vin bun...? Să tragi din ciozvârta de friptură fără nici un resentiment și să mulțumești Domnului pentru bucate și pâinea cea de toate zilele dovedește cât de sălbatic încă e omul, cât de mistic și obscurantist, insensibil durerilor regnului animal din care însuși face parte, având o similară satisfacție și nepăsare cu a leilor sălbatici care-şi rup din aer o antilopă care tocmai fugea de ei îngrozită, ținând la viața dată ei de Domnul... Având nevoie să mănânce, și omul trebuie să ucidă..., fără menajamente, resentimente și alegații ori sensibilități poetice ca în "Moartea caprioarei" de Labiş... Omul, făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, trebuie și el să mănânce ca tot regnul animal, să-și umple mațele și să defecheze rahat urât mirositor la fel ca orice jivină... Pe când niciodată Domnul, având același chip și asemănare cu noi, totuși, paradoxal, nu trebuie să mănânce căci nu are nevoie, nu are stomac și intestine și nu trebuie să se ducă la toaletă căci în Rai, chiar și în palatul imperial al Domnului n-ai să găsești toalete, nici hârtie igienică, nici bideuri... Ori constat că noi oamenii deși am fost făcuți după chipul și asemănarea Domnului, totuși tre' să mâncăm, să ne constipăm ori să avem diaree, adică mizerii din astea ale existenței... Și astfel nu-nțeleg Doamne de ce nu ne-ai lăsat asemeni Ție : fără nevoi obscure ale firii organice, fără instincte și vanităţi sălbatice, astfel încât să-i fi făcut pe oameni de vii din născare direct niște pui de Dumnezeu, curați, sănătoși, septici, cu aceleași maniere, calități și sfințenie și cumințenie proprii Ție, Doamne... Chiar nu-nțeleg, Doamne cum ai ratat această ideală posibilitate pentru bietele Tale creaturi, economisind prea multe din mijloacele și virtuțile supreme pe care le-ai avut la dispoziție ca să ne faci normal și logic sfinți ori direct îngeri diafani, ireproșabili și neplauzibili greșelii și păcatului și astfel să fii mulțumit de virtuțile și calitățile Creației Tale... Supărat și dezamăgit Doamne de inabilitățile omenirii create și de rebutul rezultat care nu Ți-e pe plac, periodic, practic dintotdeauna, Tu, (sau oamenii zic că Tu) îi ameninți cu sfârșitul, cu Armaghedonul în care forțele răului care nu puteau apare fără îngăduința Ta se luptă cu forțele binelui dispuse tot prin îngăduința Ta, îi ameninți cu apocalipsa, cu iadul, cu potopul și cu toate urgiile pe care trebuie să le sufere oamenii numai pentru faptul că au vrut să știe CINE EŞTI și ce vrei odată pentru totdeauna...? Iată, au aflat și astfel au văzut că Dumnezeul lor nu suferă ca servii Săi să cunoască cine sunt, să cunoască cine i-a facut și de ce, să cunoasca binele și răul și mâncând din pomul cunoașterii să devină conștienți și avizați, luminați ca unii de-ai spiței Domniei Tale Doamne, din familia Ta, din gândurile Tale părintești apăruți... Ok, pentru asta omenirea a fost deci proiectată din program a fi debilă mintal și a nu avea dreptul și libertatea să cunoască nimic și să fie veșnic tarată de fatalitatea de a nu fi dobândit un caracter şi o conduită similare în rafinament și valoare înaltei ținute morale a Domnului... Decuplați fiind din proiect de la priza de curent a cunoașterii și a osmozei și părtășiei nemijlocite cu Tine Doamne, omenirea a fost colac peste pupăză de fapt trântită pe pământ pentru păcatul strămoșesc să se chinuie în mizerie și ratare... Astfel că e jalnică omenirea Doamne, damnată de Tine la chinurile vieții apoi ale iadului, supuși unui tratament de împilare și genocid, astfel că suferind acest simptomatic tratament și sub efectul lui distructiv omenirea s-a îmbolnăvit și a devenit ca un efect normal, precară deontologic, moral, valoric, total opusă și inaptă valorilor și virtuților Tale... Astfel încât mă întreb inerent și logic : De ce ne-ai făcut Doamne...? Și de ce ne-ai făcut văduviți de înaltele virtuți de bunătate și perfecțiune ce Ție-ți prisosesc și n-ai ce face cu atâtea calități din care nouă ne-ar fi fost de mare ajutor și trebuință măcar câteva...? Care a fost determinarea Ta să ne scoți din neant, din anonimatul și hăul neființei și să ne dai acestei serbede existențe când nu știu ce satisfacții putem avea și noi ca robi ai Tăi, și Tu ca stăpân al universului lăsându-ne singuri să orbecăim în condițiile și starea dramatică de fapt a acestei vieți și lumi de mizerii...? Ai vrut să nu fii singur Doamne și ai semănat pe pământ oameni care Ți s-au dovedit otrăvitori și nebineplăcuți inimii Tale... Chiar era necesar să faci oamenii în factura necorespunzătoare mulțumirii Tale ori dacă i-ai făcut buni și ei s-au ratat între timp, să nu fi putut Tu ori n-ai vrut să aplici planul B de urgență și de avarie pentru scoaterea omenirii din degringoladă și din rahat oricum...? Or infinitatea Atotputerniciei Tale nu a fost suficientă ca oamenii să moştenească genetic măcar o fărâmă din bunătatea și sfințenia Ta dumnezeiască...?

                     9)        
 
  Oare de ce trebuie să trăim într-o mocirlă și un flux continuu de crime și orori de dimineață până seara și de seara până dimineața pe pământul creat de Tine Doamne ? Nu contează ce opțiuni miloase, bune și pacifiste ai avut Dumnezeule. Rezultatul practic al realităților terestre, câmpuri de războaie fumegând spune totul despre mâna Ta artizană Doamne. Cum de n-ai răbdat să fie două mii de ani pace și ai creat omenirea care-a înfăptuit prin ambițiile-i beligerante atâtea confruntări trecute, prezente și viitoare și atâta sânge nevinovat amestecat cu pământ sub promisiunea cinică a salvării paradisiace postume ? În preajma Paştelui, a Crăciunului mereu se întâmplă minuni pe la mănăstiri, icoane ce încep să plângă cu lacrimi de sânge, cruci și chipuri ale Lui Iisus prin coji de copaci și lemne sparte, oameni cărora li se formează stigmate, răni din care curge sângele la mâini și picioare asemenea Lui Iisus. În fața acestor minuni orice ateu sau sceptic este descurajat și intimidat iar mândria și sentimentele religioase ale credincioșilor explodează și jubilează ca niște floricele de porumb. În fața acestor minuni sau altele, cea mai la îndemână și comodă explicație este că toate sunt semne ale puterii Tale Doamne. Știm că tu ai despărțit Marea în două ca să poată trece oameni ocrotiți de Tine prin ea, știm că ai transformat apa în vin și că ai mers pe luciul apei. Oricât ni s-ar părea de incredibil am văzut cu ochii noștri și oameni care au mers pe apă, Dynamo iluzionistul englez sau Johannes cel gălățean care a disperat autoritățile când a fost văzut mergând pe Dunăre la Galați. Sau Copperfield care a făcut să dispară Statuia Libertății. E numai opinia și prejudecata oamenilor că lucrurile incredibile și minunile făcute de oameni sunt drăcești iar cele ce sunt făcute de Tine Doamne sunt dumnezeiești. Oricât am vrea să-Ți dăm un credit și o supervizare asupra acestor minuni care ne vorbesc indescifrabil despre puterea divină nimic nu ne împiedică să vedem în primul rând realitatea care este. Trista realitate că trei minuni nu sunt suficiente pentru a acoperi trei miliarde de drame care se întâmplă secundă de secundă pe pământ, neoprit dintotdeauna. Și râurile de lacrimi și sânge care-au curs și vor curge pe pământ dintotdeauna nu pot fi șterse și oprite ori negate de câteva găleți de sânge curs din icoane. Chiar dacă o mie de ani ar începe să plângă toate icoanele cu lacrimi de sânge care să umple podele de biserici cu bălți și mări de sânge, ele mai mult de atât nu pot face. Lumea va fi și va rămâne așa precum a fost, criminală, canibală și sângeroasă prin voia Ta Doamne, complice prin tăcere la iadul nostru terestru. Nimic nu va putea schimba caracterul criminal în sine al lumii create de Tine Doamne, de a cărei creație nu putem nega că ai fost și ești atât de mândru și atât de răspunzător socotind că a fost un succes, în fapt un carnagiu. O mie de ani de icoane care plâng în biserici și de lumânări care se aprind singure la Mormântul Lui Iisus tot sunt mai puțin decât celelalte mii de ani trecute ori viitoare a căror tragedie în istoria omenirii cântăresc mai tragic și vorbesc mai limpede despre inexistența Ta Doamne, decât despre existența Ta placidă și cinică cu coroana de rege al regilor care o porți pe cap ca să domnești bucuros peste destinul sângeros al omenirii. Oare de ce nu ai avut voința ori inexplicabil nu ai avut putere ori interes să ne faci aidoma bunătății și superbului Tău caracter, Doamne...? Ne-ai făcut programatic păcătoși de profesie în condițiile în care numai un duh să fi suflat peste noi și eram pe vecie buni și perfecți ca Tine, niște pui de Dumnezeu reușiți și calificați, virtuoși întru cele omenești și cele sfinte, asemeni ursirilor calificate ale Tale și insuflării geniului cumințeniei și bunătății necondiționate de la Tine către noi... Or am ieșit niște nepricopsiți, răi și ageamii potrivit exigențelor Tale și ai inventat pentru greșelile și tarele noastre de comportament un mizerabil iad cu o completă gamă de tortură, de pedepsire și schingiuire exemplară pentru noi și păcatele noastre. Noi cei răi și păcătoși n-am apărut singuri Doamne. Cum putem singuri fi moral vinovați de neputințele și păcatele noastre când puteai, dar n-ai vrut să ne descotoroseşti atât de lesne de această posibilitate a noastră de a greși și a face păcate din te miri ce și pentru asta ne dai naibii pe toți în iad după cum Ți-e voia ? N-ai putut Doamne să ne faci mai buni sau n-ai vrut ? E maximul posibil ce ai putut scoate din omenire Doamne și e absolut exclus să mai fi insistat un minut în plus la masa Ta de lucru şlefuind mai mult omenirea ca să fie odată pentru totdeauna absolvită de otrăvitoarea libertate de-a păcătui fără placul și voia Ta și a nu-ți face pe voie pentru a se duce toți pe-un capăt în iad...? Ca păcătoși, am devenit inutili, dacă nu potrivnici intereselor Tale Doamne și-n această formă perfect inutili Ție, universului și nouă înșine... Nu înțelegem cum Infinitatea și Atotputernicia Ta nu se putea lipsi de serviciile unei omeniri care s-au dovedit sub așteptările și exigența Ta... Nu înțelegem cum ai devenit dependent Doamne de rugăciunile efemeridelor care suntem și ce satisfacție Îți aduce corul stereotip al osanalelor noastre. Sunt sigur că în univers puteai trăi fericit tot atât de bine și singur dacă nu ne-ai fi făcut căci nu văd ce satisfacții motivate și ce beneficiu am căpătat deopotrivă și Tu și noi oamenii Doamne prin însoțirea reciprocă într-o lume a ororilor, a condițiilor dramatice și neconvenabile în care facem figurație în această sângeroasă viață hărăzită de Tine să ne fie grea, să trăim din greu din sudoarea frunții (și uneori nici atâta lucru să nu putem, vezi șomerii de care statul n-are nevoie). E cumplit să constați ca om că Tu Doamne ai blestemat astfel lumea după păcatul strămoșesc, ca femeile să fie mușcate de călcâi de veninoșii șerpi ascunși prin bălării (drept pedeapsă pentru neascultare) și să nască prunci în mari dureri și în complicate stări ale facerii, de-au fost nevoite să apeleze la salvatoarea cezariană de care nu ai pomenit în nici o evanghelie precum că ar fi permis și indicat așa ceva...
  Doamne, prea grea urgie ai aruncat peste bietele femei obligându-le să fie supuse bărbaților lor, adică să fie ca niște sclave, ființe domestice de condiție inferioară față de bărbați, căci ele n-au voie a intra în altar, n-au cum și n-au dreptul a se face preoți, trebuie să fie supuse bărbaților lor care trebuie să le fie lor cap cum Iisus este cap bisericii. Ca să nu mai vorbim de drepturile și libertățile ce le au sau nu le au femeile în unele societăți care le obligă să se acopere din cap până-n picioare într-o lume unde guvernează se pare un alt Dumnezeu cu alte legi...
  Deci ce splendoare de lume e asta de-ai făcut-o în care toate femeile sunt tratate din start de Tine Doamne ca niște roabe fără drepturi și libertăți, animale domestice utile pe lângă casa bărbatului, bune doar de prăsilă fără a putea simți și ele gustul egalității în viață,  și dreptul și satisfacția de a se bucura de excelența lidershipului masculin... Ele, femeile nu fac mare caz din asta Doamne, sunt supuse,   evlavioase și virtuoase și Ți se-nchină integral după toate pravilele ce le-ai dat lor. Ele îndură calvarul gravidității și te iubesc cu atât mai mult cu cât le-ai și spus explicit că nașterea pruncilor lor în dureri e o pedeapsă pentru neascultarea Evei. Femeile, Doamne sunt tot ce avem mai bun și curat pe pământ... Ele sunt lumina și sufletul bărbaților și nu puteau să fie pedepsite în masă numai fiindcă Eva a vrut din tandrețe și dragoste să ofere soțului ei un măr dulce și gustos care tot n-avea nici un alt rost logic și practic pe-acolo pe ramuri decât să fie totuși mâncat, altfel de ce mai era dulce dacă nu să bucure niște papile gustative cu toate vitaminele din miez create de Tine Doamne să întărească sănătatea consumatorilor de mere, potrivit zicalei care zice : "Un măr pe zi, ține doctorul departe" , căci în Rai nu era nici picior de doctor de aceea merele ar fi fost bune de consumat... Dacă tot le-ai interzis mai nimerit ar fi fost Doamne să nu pui mere ci să atârni pietre în pomul cunoașterii ori cel puțin mere cu țepi urât mirositoare care să-ți facă gura pungă și să-ți întoarcă stomacul pe dos de putoare... Mai bine puneai în copaci în loc de fructe ispititoare hoituri urât mirositoare, mațe descompuse de cadavru din care să curgă zeamă de cadavru verde negricios fleşcăit și putred, al cărui miros nu-ți place căci acestea sunt efecte ale faptului că ne-ai făcut din carne și cu organe și ne-ai făcut muritori punându-ne în noi complicația organelor atât de lesne bolnave și stricăcioase. Cum aș putea să-Ți mulțumesc Doamne pentru tragedia mațelor din mine și infarctul mezenteric pe care-l pot face ca să mi se strice de viu toate burduhaiele în mine și să mor ? Cum aș putea să-Ți mulțumesc pentru pentru arterele care mi se înfundă cu aterom și pentru infarctul miocardic ori atacul cerebral atât de verosimil într-o zi când Tu vei plesni de sănătate împreună cu toți sfinții din Cer iar eu va trebui să mor în durere și agonie ? Ne-ai făcut muritori Doamne dar nici măcar nu ne-ai dat voie înainte să ne bucurăm de ceva, de viață, de știință, de cunoaștere. În pomul cunoașterii binelui și răului ar fi trebuit să nu pui mere Doamne ci să atârni cadavre din care să curgă zeama cunoașterii binelui și răului, care sigur țineau departe pe Eva și Adam și nu i-ar mai fi interesat niciodată a cunoaște și a ști nimic, vegetând liniștiți ca niște plante în ghiveciul numit Rai și astfel nu Ți-ar mai fi ieșit din cuvânt...
  Doamne, privește ce ai făcut femeilor, ce crunt și inuman blestem dacă și după atâta urgie ele încă Te iubesc și mai mult și pătimaș, dedicându-Ți unele întreaga viață, cum sunt măicuțele... Privește cum unele de mici își pun haina neagră în cap, de copii vin de Ți se jertfesc pe viață, de muguri încă neînmuguriți în care viața a încetat în interiorul miezului odată cu prima rugăciune adolescentină ce Ți-au adresat... Privește Doamne aceste femei pioase, privește la broboadele lor negre înfășurate din cap și până în pământ și cum Ți se roagă în tot ceasul pe căldura cea de foc a verii îmbrăcate cu aceste cernite veșminte sub care fac eczeme de căldură și spune de nu Ți se face milă de aceste inocente ființe cum se chinuie pentru Tine...? Ce gust crezi că ne lasă nouă o astfel de viață Doamne decât un gust fad ori otrăvitor până la lacrimi...? E ridicol a se crede că se poate trăi astfel într-o viață de netrăit când ni se amintește că viața începe abia când mori, adică în viața viitoare de pe lumea cealaltă... Cu toate simțurile, cu toate armele pregătit de trăit, mi se spune... : "Ușurel..., Aruncă armele și mâinile sus ! Nu vezi...? Acolo sus... e viața... Dezechiparea și rămâi gol așa cum ai fost făcut, fără nici un simț, fără nici o dorință... altfel, anatema păcatului te paşte..." Astfel, când văd premisele acestei vieți unde pe fiecare vitrină frumos împodobită stă scris "ÎNCHIS", mi se înmoaie genunchii și devin Doamne o legumă, cu inima și sufletul zdrumicate de dezgustul și ciuda că atâta poate oferi religia, acest sărac și cazon, inuman tratament, îți convine ori nu... Doamne, cu acest tratament orice ființă vie simte că se intoxică și i se usucă inima ca unei plante fără apă în ghiveci... Plante vegetând suntem Doamne și n-avem dreptul a aspira mai mult... Or de ce ne-ai mai făcut Doamne și ne-ai dat și conștiința ucigătoare a unui astfel de simulacru de experiment al Tău numit viață...? Căci nu putem trăi din cauza morții și nu putem muri din cauza dorului de viață... De ce ne-ai făcut Doamne și ne-ai dat conștiința urzicătoare a unei morți ieftine și fără sens, derizorie prin normalitatea și comunul ei, și a unei vieți sugrumată de iedera acestui grețos sentiment al sfârșitului...? De ce ne-ai făcut să murim și mai ales să murim în chinuri, căci orice moarte în care nu se moare de cancer cumplit parcă nu e deplină, nu e originală și nu are lustru pe nume și pe frontispiciu... De aceea e și păcat să mori sănătos, să încurci planurile morții, s-o faci să strâmbe din nas când ei îi plăceau cancerul și puroiul să simtă cum pulsează în noi gâfâind transpirați în agonia morții și tumorilor noastre irigate de puternice vase de sânge prin care Tu dispui Doamne să pulseze cu putere sângele ce ne hrănesc bolile... Să murim, Doamne e meseria noastră... Să murim și să trăim efemer ca muștele bețive de oțet și neagățați cu strășnicie de sentimentul și bucuria vieții ca un pui de maimuță agățat inseparabil de blana mamei sale... Iată tot ce ni se cere : Să murim... Să avem minima decență de-a muri și de a nu-ncurca astfel un sistem a cărui industrie duduie de producție, de cerere și ofertă de cadavre : industria morții peste care Tu ești patron Doamne... De ce ne-ai făcut Doamne să ne despărțim dureros unii de alții, mame de copiii lor, soți de soții, copii de părinți, iubiți de iubite, câini credincioși de stăpâni și invers...? De ce ne-ai făcut să ne iubim și să ne fim dragi doar până ce MOARTEA NE VA DESPĂRȚI...? De ce nu ne-ai făcut să ne iubim și să ne placem și dincolo de moarte...? Cu ce mă-ncălzeşte să știu că voi deveni soldat în solda Ta în Rai și voi exulta de extaz și fericire, când știu că pe cine-am iubit și de cine mi-a fost drag am toate șansele să nu-l mai am prin preajmă prin Rai când în Rai singura iubire tolerată e iubirea doar de Tine, Dumnezeule... ? Să fim serioși... În Măreția, Atotputernicia și impozanța Ta, iubirea mea de Tine Doamne Te ajută și Ți-e de folos ca a cincizeci de mia roată la căruță... Firul de praf de stele care sunt nu poate ajuta cu nimic pe Creatorul Universului, a tuturor văzutelor și nevăzutelor... E ca și cum ai spune că muntele Everest nu s-a putut înălța fără caprele care-au sărit pe el... Doamne, ce aș face eu în Rai, mângâiat de Tine pe creștet când aș ști că de cine mi-a fost drag în viață e foarte posibil să știu că se zbate în chinuri surghiunit nemilos și crud în îngrozitorul iad...? Plângând de o bucurie tristă și dramatică aș scrâșni de durere din dinți în Rai să știu că ai mei dragi nu sunt cu mine acolo dintr-o eroare, dintr-un accident și dintr-o prostie a lor ori un click insuportabil de sever al Judecății Tale, Doamne, care ai hotărât că cei ce se iubesc se pot iubi doar până ce moartea-i va despărți și uneori nici atât... În fapt iubirea e o invenție a omului, a firii ca răspuns și contraargument la insatisfacția produsă de moarte și neclaritățile misticismului religios pretins specializat în problema și gestionarea morții... Ne iubim cu atât mai dulce și înflăcărat cu cât suntem conștienți că e numai acum și aici, iar religia pune deviza otrăvitoare: "până ce moartea ne va despărți"... Nici un sporit creștin religios nu poate iubi pe nimeni niciodată aici pe pământ, întâi pentru că nu poate fiind cu mintea și sufletul exclusiv la ceea ce crede el că este demn a fi iubit, exclusiv Dumnezeul lui, și apoi însuși Dumnezeu nu vrea să lase mai jos garda egoismului și dependenței Lui de iubirile și supuşeniile noastre... Au nu știți voi juraților din Rai în fața cărora îmi spun pledoaria către Dumnezeu ce se spune despre El că Dumnezeu e un Dumnezeu gelos...? Și ferească Sfântul să simtă că nu-i închini întreaga viață și credință și toată iubirea... Cam searbădă soartă pentru un Dumnezeu al excelenței să fie ahtiat ori dependent după biata iubire a unor microbi, Creatorul infinitului Univers cu negânditele fenomene și mers al sorilor pe care trebuie să le gestioneze, trebuie să-și facă timp să răspundă negreșit undeva cândva gesturilor de iubire și tandrețe, rugătorilor efemeri pentru sănătate, noroc și bunăstare... "Dă Doamne să plouă..." "Dă Doamne să fie pace..." "Apără-ne Doamne de boli și suferințe..." Iată modele de rugăciuni după care ești dependent și ahtiat a le auzi până-n măduva oaselor Doamne ! Pentru ce ne-am ruga însă ca să ne aperi de înseși suferințele noastre ? Căci ele ne vin de la boli iar bolile ne vin de la viruși. Nu sunt și virușii tot creaturile Tale Doamne ? Deci cât de tare să fim supărați pe ei și să-i schingiuim cu antibiotice și să ne rugăm de sănătate Ție când Tu Doamne ai dat și virușilor ceva de mâncare, adică pe noi..?
           
                      10)

  Le spun juraților și tuturor celor care stau cu fața la pământ prosternați de frica Înfricoșătoarei Tale Judecăți, Doamne :
   Creaturilor, voi oameni care ați murit și acum sufletul vă stă ca și al meu închis în cușcă în sala de judecată la dispoziția Judecății divine !     
   Oamenilor ! Morților ! Chiar credeți că stă Dumnezeu să ia în seamă toate mărunțișurile și vanităţile voastre, făcând pe plac mofturilor, pulberii și prafului care ați fost și sunteți...? Înseamnă că dacă vă caută în gură, Dumnezeu e un Dumnezeu mărunt mai degrabă, făcut după chipul și asemănarea voastră, a rătăciților religioși... Pe când Dumnezeu cel serios și responsabil e dus cu treburi și afaceri infinit mai importante în univers în loc să se uite în gura voastră de ignoranți și obscurantişti pierduți definitiv în neantul negru și insipid al religiei... Doar când și când Dumnezeul cel nereligios și nemistic mai dă prin cap unora (denumiți de Coruț sfinți rebeli), adică savanților și oamenilor de știință să mai inventeze câte ceva pentru binele și progresul omenirii cum ar fi internetul, telefonul mobil etc pe care le folosesc și popii, ori becul, trenul și alte minuni etc. În rest toți ceilalți indivizi beneficiază de pe urma muncii și eresurilor lor, "de toate cuceririle științei și tehnicii moderne, dar trăiesc cu mințile ancorate în trecutul sălbatic din Iudeea antică" (citat din Pavel Coruț). Din Iudeea antică ne vine impus creștinismul și miturile lui, nouă unui popor și rase ariene care am avea valorile noastre dacă nu am fi hipnotizați de religia poporului iudeu antic pe care ne-am însuşit-o organic, ca mod de viață. De ce oare suntem îmbătați spiritual de un asemenea mod de viață în care un erou regional legendar evreu care s-a răsculat împotriva romanilor și a murit ucis de ei răstignit pe cruce a ajuns să domine prin influența moravurilor religioase antice chiar spiritul religios a jumătate din omenire...? Eroul Iisus poate fi simpatic și cuceritor prin filozofia Sa dar baza pe care ne-o oferă e o șandrama mistică religioasă lustruită și reparată de noi de două mii de ani cu aceleași cuie ruginite. Nu ne e greață nouă oamenilor că "toate concepțiile mistico-religioase cunoscute privesc viața în mod răsturnat, ca o continuă involuție și decădere, pedepsire, din rândul întâi al bibliei și până la apocalipsă unde se elucubrează distrugerea finală a lumii într-un viitor pe care obscurantiştii și retrograzii îl anunță mereu ? (cea mai nouă dată de sfârșit al lumii avansată de ei a fost 22 dec.-2012) Aceste concepții delirante, escatologice, specifice misticilor produc multe efecte negative: înfricoșează ignoranții, demobilizează naivii de la cunoaștere, creație și comportare morală, dezvoltă așteptări negative în miliarde de suflete îmbolnăvindu-le de depresii, fobii și deliruri" (citat din Pavel Coruț). Iată dar că sfârșitul lumii e o boală, e o problemă psihică ori psihologică a oamenilor ignoranți trăitori pe acest pământ dintotdeauna și care au avut mereu această boală a sfârșitului și a pedepsei finale din partea unui Dumnezeu, atribuindu-i acestuia propriile trăsături negre de caracter ale omenirii semicivilizate : ignoranța, ura și dorința dulce a răzbunării căreia oamenii i-au zis cel mai dulce fruct. Pentru că eu asta înțeleg din pedepsirea păcătosului : Răzbunarea stăpânului pe sclavul Kunta Kinte care a evadat de pe plantație. Ori nu pot să diger că Tu Doamne te-ncurci cu asemenea nimicuri și mizerii umane și că ai fi un despot care își supune robii chinului și suferinței zicându-le că e minunat să mori pentru dreptate, că răsplata va veni înzecit în Cer...
 
                    11)

  Pedepsirea păcătosului, sfârșitul lumii și damnarea în iad sunt alegații și speculații ridicole, ilogice, fără sens și acoperire și dăunătoare psihicului uman precum și vieții în consecință în toată fibra ei pur umană sănătoasă. Nici un Demiurg Creator din acest univers nu ar fi făcut în mândria Sa creatoare o Operă denumită lume cu oameni în ea care să fie tarată și amenințată de scadența unui sfârșit ieftin și mizerabil, apocaliptic și catastrofal pe care nici într-un caz un Dumnezeu responsabil al Creației nu l-a pus în calcul în bucuria, erudiția și satisfacția proiectării lumii. Din mâna unui Demiurg sfânt, Atotputernic, plin de toate virtuțile creativității și genialului meșteșug divin, ieșea în tot cazul o lume identic și ireproșabil ori similar perfectă după măsura, talentul și trăsăturile de caracter ale bravului Său Creator. Nu Dumnezeu este vinovat de rătăcirile omenești și starea de fiasco a acestei lumi încă semisălbatică, ci acești oameni religioși prin ADN, ce ei înșiși își crează și autohrănesc boala, această tumoare gigant religioasă cu artere groase de irigare, care alienează oamenii ignoranți, formalişti, simplişti și semicivilizați de azi, dar și pe cei inteligenți care-şi dau doctoratul în teologie. În societatea noastră e o calitate curentă să fii religios. Și toți oamenii au dreptul să simtă o mândrie a religiozității lor.  De fapt toată lumea nu e lume dacă nu e religioasă și toată lumea nu e morală dacă nu are acest snobism, această ştanță de calitate curentă a religiei. Chiar dacă sunt religioși oamenii nu încetează a mai fi bestii iar relația cu Dumnezeu nu e o garanție a excelenței. Vom avea în continuare până la sfârșitul lumii criminali religioși și mafioți care-şi fac cruce în momentele de sinceritate când i se adresează Lui Dumnezeu. Această stare de lucruri va fi veșnică. Iar Dumnezeul curent și în vogă în societatea noastră religioasă este garanția că iadul autentic nu e altundeva decât pe pământ și nu se va muta de aici niciodată sub patronajul Dumnezeului curent care susține și este susținut de această lume religioasă. Ea L-a molipsit pe Dumnezeu de toate tarele ei, mânjindu-i reputația divină cu toate defectele lor de caracter, cum ar fi ura și răzbunarea din care derivă starea conflictuală perenă a acestei lumi, stare simptomatică încurajată de înseși preceptele maniheiste ale religiei care decretează crud și sălbatic: "cine nu e cu mine e împotriva mea..." Nu există toleranță în religie câtă vreme ea însăși e o filozofie de castă exclusivistă și închisă, refractară la dezbatere și contraargumente... Dumnezeu nu are în gestiune de principiu nici un grup uman împotriva altuia,  nici o castă în defavoarea alteia ori constatăm veșnice conflicte de idei insurmontabile între toate religiile și antagonismul dintre ele ca un dat în sine inexorabil... Dumnezeu nu poate fi deopotrivă deodată sau pe rând avocatul și susținătorul egal al acestor opinii contrare religioase, susținând pe unii în practicile aserțiunilor lor ideologice religioase și anatemizând pe alții în iluzia sentimentului lor subiectivist că dețin monopolul dreptei credințe doar pe baza premiselor și sentimentelor lor religioase izvorând exclusiv din sinapsele neuronale ale creierului lor emoțional, limbic, reptilian, neverificat de nici o rigoare ori analiză matematică cu virtute de axiomă... Dumnezeu nu se răzbună, nu pedepsește și nu-și reneagă propria Lui Creație la care a muncit laborios și fără precupețire o veșnicie cum zice poetul, deoarece nu-i este amenințată Atotputernicia niciodată de necugetările, faptele rele și păcatele specific exclusiv umane absolut inofensive în raport cu invulnerabila funcționare a entității care se cheamă Dumnezeu... Oricât ne-am strâmba, ori am greși și păcătui barbar pe acest pământ, Lui Dumnezeu nu i se mișcă un fir de păr din cap de necugetatele noastre fapte și nu ne pedepsește pentru asta pentru că în încăpățânata concepție a Lui Dumnezeu, El a semnat și girat cu autoritatea și munca Sa creatoare că noi suntem perfecți asemeni chipului și asemănării Lui și nu trebuie să-i stricăm această convingere atribuindu-i ilogice acte coercitive și răutăți cu omenirea pe care nici măcar nu le-a avut în gând... Dumnezeul cel frumos și incontestabil, cel perfect și nerăzbunator este prea falnic și Măreț în aura și locul Lui din univers și funcționează nu așijderi moravurilor umane mărunte și decadente ci după un program perfect, ca tehnologia unui ceas elvețian, astfel încât tare mă tem că încă nu L-am putut descpoeri pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa Divină, iar de cei înflăcărați religios în mistica și dogmele lor iraționale și inumane Dumnezeu râde amuzat și totodată dezamăgit de această cumplită rătăcire spirituală a religiei consumatoare infinită de resurse, timp și energii umane demne de o cauză mai utilă și pragmatică. Cu timpul și cu energiile cheltuite inutil și păgubos cu religia omenirea ar fi rezolvat demult problemele economice, sociale și politice în care se zbate și ar fi dus-o mai decent și mai bine. Această omenire merită să-și asume rușinea ratării ca specie adoptând nonșalant și inconștient misticismul religios pulsând ca o infecție recurentă și iremediabilă în fibra omenirii cea mai intimă, sănătoasă și curată hărăzită de Dumnezeu de la natura biologiei. Dacă creierul a luat-o razna în simptomatica religioasă, Dumnezeu și biologia nu mai sunt vinovate, de unde se potrivește foarte bine zicala : "Capu' face, curu' trage".
  Mă întorc către Tine și Îți spun Doamne :
  Aceste mizerii și nimicuri ale omenirii îți sunt Ție scârbă Doamne. Religia omenirii nu e ceva pentru care cu nădejde poți să fii mândru ca și patron peste o lume religioasă. Pentru toate acestea Ție Doamne precis îți este jenă și rușine de veșnicele lamentări religioase ale unor cerșetori ce te agasează permanent în pioșenia lor religioasă cu tot felul de cereri specifice sferei mărunte omenești și care sunt ridicole în raport cu impozanta prestanță chiar a celui mai mărunt Dumnezeu...

                      12)

  Gestionând și aprobând cererile mărunte de tot felul ale speciei umane Dumnezeu s-ar compromite complăcându-se, complicându-se și coborându-se la un atât de jos nivel al oamenilor care nu pot avea neinspirata pretenție să-L abordeze pe Dumnezeu atât de facil, după optica lor limitată de limita sentimentelor umane religioase care sunt de fapt niște reacții chimice, fizice și electrice ale materiei din care este făcut creierul, materie limitată prin consecință... Dumnezeu lucrează la parametri imposibil de abordat pentru specia umană și toate scările umane de măsură se termină neavând plaja de a-L concepe pe Dumnezeu... Omenirea nu are acces la Dumnezeul Cel adevărat,  neinscriptibil nici unui sistem de valori din sfera umană căci chiar având argumente că L-ai descoperit pe Dumnezeu tot mai rămâne loc de incognoscibil, mister și inabordabil într-o lume în care nimic nu-i sigur, însăși îndoiala fiind îndoielnică... Dacă L-am vedea pe Dumnezeul cel Adevărat care cel mai plauzibil nu are înfățișare umană,  antropomorfă și preocupări specifice a gestiona cele mărunte omenești pur și simplu ne-am dezintegra, ne-am topi, am orbi, surzi și muri căci nu suntem capabili fizic și nici spiritual să stăm lângă această entitate care se numește Dumnezeu fără a suferi leziuni afectând funcționarea noastră ca specie ... Omul suportă cel mult o sută și ceva de decibeli de zgomot dincolo de care surzeşte și înnebunește. Dacă nu ar fi existat spațiul vid din sistemul solar milioanele de decibeli ale exploziilor solare sau undele gravitaționale apărute în urma ciocnirii stelelor neutronice ne-ar fi dezintegrat chiar și de la distanța de 144.000.000 km cât e de la soarele nostru până la noi. Dumnezeu e similar soarelui ori chiar mai mare. Cum putem concepe să ne apropiem de Dumnezeu și să mai rămână ceva din noi și pretențiile noastre religioase umane deci limitate de biologie...? Dumnezeu când ne-a creat nu ne-a creat că a fost singur și avea nevoie de noi... Dumnezeu ne-a creat pentru progres și gândindu-se că vom fi apți pentru acest țel. Prin religie omenirea a luat direcția opusă, și-a tăiat aripile definitiv astfel încât omenirea nu progresează social și moral adoptând exclusiv virtuțile religiei, cel mult se conservă ca specie defectă și măcar rămâne așa pe o linie precară de plutire ferită de o deraiere și mai mare din sfera moravurilor bune. Măcar cultivând religia așa cum e ea, omenirea evită a fi sălbatică complet la fel ca toate celelalte dobitoace din regnul animal. Dar nu e suficient numai atâta lucru. Din păcate omenirea nu poate face mai mult pentru propriul ei bine și pentru progres. Conceptul de progres și libertate aduce frică creierului reptilian uman care arde mocnit doar la scara ponderată a chestiunii religioase unde există siguranță și confort. Dezvoltările gândirii și ale sentimentelor sunt obositoare pentru omenire care scoate uneori capul din marsupiul religiei dar văzând că afară e greu și dificil de rezistat, bagă capul înapoi în siguranța marsupiului religiei. În religie subzistă sentimentul că nu e necesar și oportun un progres dinamic pentru omenire ci e suficient să uzezi timpul care ți s-a dat, singura resursă (irecuperabilă), doar ca să te rogi, adică să nu faci nimic și să nu te complici în viață cu erezii, libertăți și ieșirea din canoanele dogmei religioase... E suficient doar să simulezi că trăiești și să fii turmentat de acest dulce vis al credinței, servit de aerul oficial al societății religioase în care te-ai născut, te-ai molipsit și în care o duci relativ mulțumit și liniștit până la moarte : Tot ce avem nevoie pentru terapia și frica noastră de neființă e visul iluzoriu al mântuirii, visul despre Dumnezeu. Ce e Dumnezeu dacă nu o regretabilă entitate a extremei neverosimilului pierdută definitiv într-un timp vid și într-un spațiu așijderi în strigătele noastre inutile de dor de viață...?
  Astfel, religia este ABOLIREA inconștientă a VIEȚII, golirea faptului de a trăi de orice conținut practic și util de către chiar indivizii puși să trăiască și fiindcă viața e dură și plină de inconveniente, acestea necesită din partea religioșilor un stagiu inerent de cotizare uzând toate resursele creierului emoțional pe când creierul cognitiv ia o pauză în acest contract al religiozității în care dobânda nu este la vedere, nu se palpează ci doar se jinduieşte... Dobânda egal mântuirea... Omul atât se bucură de posibilitatea contractuală a dobândirii mântuirii încât nici nu se gândește ce va să-nsemne ea, nu-i e de nici un folos a mai lua la cunoștință de ipostazele pragmatice ale utilității ei întrucât chimia și frica ancestrală a creierului pus să simtă așa generează în omenire chiar mutații ale genelor de unde oamenilor le apar în consecință gene religioase obscurantiste, dezvoltându-se permanent din genele religioase moștenite ale strămoșilor noștri ignoranți și semisălbatici. Astfel, omul mistic religios cenzurează și bagatelizează orice interes normal de analiză, critică și cunoaștere a teritoriului religios pe unde le hălăduieşte spiritul... De aici a apărut și justificarea dictonului : "Crede și nu cerceta" sau "Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi..." De aceea omul și consumatorul de sentimente și convingeri religioase se mulțumește doar cu efectul benefic și terapeutic de dependență al religiei, infinit mai util sufletului lui decât orice clarificare și disecare a religiei plină de contradicții și zone obscure, inconveniente care nu contează pentru omul religios și pe care nici nu le simte pentru că nici nu le scontează aducând argumente tari stării de transă religioasă de tipul: "Dacă nu există Dumnezeu și ești credincios din adâncul inimii, n-ai pierdut nimic... Dar dacă există Dumnezeu și ești eretic, ai pierdut totul..."

                     13)

  Utilitatea practică a religiei e o realitate incontestabilă... Omul religios e mulțumit așa... Și nu concepe altceva de frica lipsei oricărui alt punct de sprijin în univers decât religia... Această siguranță contează, această autosugestie a binelui și fericirii își face efectul eficace în inima omenească și omul își conservă energia și comoditatea aceasta ca stare moștenită, trăindu-şi cu succes viața religioasă, imaginându-L pe Dumnezeu antropomorf, humanoid,  după chipul, asemănarea și simțirile proprii omului încă dominat de instincte ce vin din primitivismul peristoric. Omul religios spune: M-am născut în această credință deci e bine să rămân așa și prevăzător cu conservarea acestor resurse interioare,  omul obosit de necunoscutele universului, de tainele și abisurile lui, ale lumii și vieții, consumă cu credință și poftă acest medicament, ca să nu-i zic direct drog, licoare indispensabilă pentru a se dezvolta în fiecare credincios acest vis al evadării benefice în Rai, uzitând experiența acestui sentiment al mântuirii după formule aidoma de practică omenească de tipul : "Eu învăț și voi ști la examen în fața comisiei prezidată de Dumnezeu, tu pierzi timpul și vei fi repetent"... Spiritul sălbatic omenesc, egoist, de castă și de haită își arată colții sub cele mai nobile și umane intenții... Mândria religioasă umflă piepturile credincioșilor făcându-i prin acest comportament totalitar să acuze în stânga și-n dreapta și să dojenească usturător pe cei ce-ndrăznesc să fie de altă opinie. "Nu contează ce se-ntâmplă cu tine, repetentule și zăbavnicule necredincios, eu credinciosul tocesc și voi fi promovat, voi înota și voi crește în largul ocean al mântuirii ca un pui de broască țestoasă care se va face mare în ocean dintr-un pui mic cât o jumătate de pumn"... Mântuirea astfel, gândul simptomatic la ea,  acest lucru bun care calmează o omenire este o sublimă taină a credinciosului și se vede astfel că este o morfină bună. Și de altfel există și concepția perfect pertinentă că în locul credinței nu ai ce-i administra omenirii pentru a fi calmă și a subzista experienței de junglă a vieții... Ce pui în locul religiei pentru echilibrul și sănătatea morală și spirituală a bietei omeniri...? Omul simplu și din popor, fără sofisticări de cuget și simțiri dacă nu are religia e distrus și înnebunește. Nimic mai valabil decât religia și credința ca o calitate curentă a timpului, ca sentimente normale de supuşenie ale ființei biologice umane genetic molipsită de frica ancestrală de tot și de toate... La ce bună rebeliunea ori scepticismul contra credinței când realmente nu există încă nimic mai bun și eficace pentru gestionarea sentimentului de siguranță a firii slabe și vulnerabile a omului în fața durităților vieții...? Mântuirea și subordonarea, înrobirea de bună voie religioasă sunt cele mai bune atitudini umane dintre cele mai precare și false, doctorii amare dar bune... În schimb scepticismul religios chiar dacă te face liber te face un libertin fără soluții practice de fericire în condițiile unei lumi încă dependentă de instincte primare și de nevoia de a se supune ca să fie calmă moral și social... Alte soluții de fericire gen Pavel Coruț sunt nobile în idee, perfecte dar inaplicabile semisălbaticei specii umane... Mântuirea de tip mistic religios se prefigurează ca singura soluție practică de tip surogat aplicată alert sub o formă de urgență a urgențelor adecvată pentru terapia unor oameni opriți din evoluția conștiinței din această cauză... Nu știu de nu era religia și Dumnezeu ce lume am fi avut. Ori mai bună, ori mai rea. Cu Dumnezeul pe care-L avem, proba timpului a demonstrat că lumea în veci nu poate fi nici mai bună, nici mai rea. Utopia binelui și fericirii imediate sunt inaplicabile vieții de carne pentru că Dumnezeu nu e o realitate a actualității, a timpului și a spațiului, El e doar o posibilitate a transcendentului de care nu ne leagă decât întâmplătoarea chimie sofisticată a creierului uman care a evoluat spre această dinamică a neuronului pe care nici un alt dobitoc din regnul animal se pare că nu o mai are. Cu creierele mustind de Dumnezeu am ajuns la capătul posibilităților de a avea o lume mai dreaptă și mai bună, de a fi noi înșine mai drepți și mai buni. Soluția pentru fericire se află în transcendent, adică în moarte. Trebuie moarte și putrezire ca să dobândești efectul de fata morgana al fericirii. Nici un animal nu e fericit. Omul ca animal inteligent de ce-ar fi ? Inteligența ne-a încăpățânat ca specie să găsim în transcendent fericirea, când realitatea fizică obiectivă nu permite această sofisticare și lux al firii propriu uman care ne-au determinat să visăm un Rai, ceva, orice să ajute firii noastre visătoare și gânditoare. Nu contează că drumul până la a accede, exulta și profita de fericire trece prin vama morții, unica furnizoare de mângâieri născute din dezideratul realităților Raiului. În Rai poți fi o valoare, poți fi o excelență, un sfânt. Nu contează că pe pământ ai fost un nimeni. Nu contează că excelența din Rai ne e popularizată printr-o bună manipulare și reclamă a religiei care ne transformă din bestii și criminali de pe pământ în sfinți ingenui în Cer. Nu contează că speculația credinței în Dumnezeu e negată de înseși tarele și defectele de caracter și comportament normale biologic ale omenirii... Religia ne face hibrizi între bestii și oameni, niciodată mai răi, niciodată mai buni oricâte rugăciuni de îndreptare și pocăință i-am adresa Lui Dumnezeu să ne onoreze cu povața îndreptărilor Sale. Căci ce-i religia dacă nu un mod artificial și inuman de viață pe care Dumnezeu nu L-a impus, ci unii dintre semenii noștri în cinismul, ignoranța și șarlatania lor l-au speculat... Astfel, religia s-a născut atunci când primul zdrahon bun de muncă a mai zăbovit de lene într-o dimineață în pat și în această somnoroasă reverie cu ochii în tavan a visat cu ochii deschiși cum să câștige și el ceva lesne când masa și cămara-i erau goale... Atunci, ajutat de inteligența specific umană și fiindcă trăsnea și tuna afară, fiindcă se cutremura pământul ori se întuneca de eclipsă în miezul zilei, evident că acest moment excelent trebuia speculat și atunci zdrahonul a ieșit din cort, și-a pus niște straie și mărgele adecvate și iresponsabil și cinic a anunțat ca nebunul la răspântia satului că el poate interveni pe lângă Dumnezeu, că el poate mijloci și negocia cu El apărarea și miluirea celor ascunși de frică pe sub paturi în ignoranța și naivitatea lor normală. Acest serviciu de mediere între Dumnezeu și oameni s-a plătit ca oricare serviciu. Și de atunci el s-a diversificat, completat și împlinit cu forme originale și complexe, devenind serviciul religios cu slujitorii săi calificați astfel că aceștia au înrădăcinat adânc și indestructibil în inima societății sentimentul religios și inerent respectul cuvenit slujitorilor săi numiți fețe bisericești... Dintre aceștia, unii sunt oameni deosebit de culți și inteligenți, buni la suflet, morali, cinstiți și pâinea Lui Dumnezeu. Majoritatea fețelor bisericești sunt respectabili, corecți și cinstiți... În ei gena religioasă ancestrală a lucrat mai mult înflăcărându-i către acest deziderat. Astfel ei slujesc pe lângă Dumnezeu, ne sunt tălmaci și ne învață limba Lui Dumnezeu, ne sunt ultimii avocați pe care-i mai avem care încearcă să pledeze pentru noi pe lângă un Dumnezeu tot mai solicitat și obosit de atâtea dosare, apoi ne conduc pe ultimul drum..., sunt prietenii noștri cărora trebuie să le dai ortul, căci altfel evident că nu poți muri, nici Dumnezeu nu te ia în seamă oricât de mort ai fi... Fiindcă moartea e atât de vie în regnul biologic, atât de prolifică și abundentă și fără de crize de activitate, religia cu slujitorii ei autorizați cu acte-n regulă a uzat de această oportunitate fiind cea mai pertinentă instituție de gestionare a morții, iar lucrătorii ei împreună cu instituțiile religioase înființate devin cei mai respectați din societate, savurând profitabil reverențele și pioșenia enoriașilor... A nu se uita că religia, această instituție de gestionare a morții se studiază în facultăți, știința ei luând forme deosebit de erudite... Astfel încât la nivelul actual de ignoranță si dezumanizare a omenirii serviciul religios existent cu clerul care mijlocește între Dumnezeu și omul bicisnic este absolut binevenit și indispensabil în condițiile penuriei de cultură și moralitate a omenirii și în lipsa unei alternative raționale pentru vindecarea si calmarea omenirii muncitoare, trăitoare și mai ales muritoare în mizeria în care a lăsat Dumnezeu oamenii pe pământ de la căderea lor în păcat, ca pe niște copii dați de suflet... Proiectul Venus al utopistului Jacque Fresco e perfect dar e inaplicabil omenirii la momentul actual precar de evoluție morală și spirituală. Doar religia mobilizează și Dumnezeul de serviciu al timpului. Astfel încât dacă-i iei religia clasică, credința în care s-a născut omului de rând necăjit, vitregit și această unică speranță a liberării din sclavia vieții și a mângâierii în Rai într-o osmoză liniștitoare cu Dumnezeu și citostaticele administrate de El în tratamentul numit mântuire, i-ai luat TOT..., și viața, și speranțele și lacrimile vărsate cu durere și suferință într-o viață amară... Astfel încât religia așa cum este servită și practicată și acum și dintotdeauna este soluția perfectă și de forță majoră, este comutatorul de avarie care se cupleaza în sistem în condițiile unei omeniri necivilizată, moștenitoare de gene primitive de teama existențială care fac apel la o soluție practică și pragmatică care este denumită generic Dumnezeu. În aceste condiții, toată lumea-i mulțumită : Are și vrăjitorul satului ce mânca, acest șmecher cinic, are și înfricoşatul credincios liniște și nu se mai ascunde pe sub pat iar de moarte nu se mai teme căci preoții vor mijloci pentru el pe lângă Domnul pentru asigurarea unui hamac la umbră de palmier în eternul sejur numit Rai și Mântuire... Nici o vietate din regnul animal n-a îndrăznit să viseze atât de mult. Pisicile visează doar pește, șoarecii, brânză, câinii eventual oase să le ascundă. Religia oamenilor e o variantă umană a oaselor visate de câini și șoarecilor visați de pisici. Pentru omenire acest vis captivant moralitate numit Dumnezeu e totul... Astfel, pentru atrocități, prigoniri, necazuri și insulte oamenii prin religie au găsit soluția deoarece Iisus a spus că la palme omul e musai să-ntoarcă și obrazul celălalt... Bietul credincios ignorant (nu vorbesc de cei culți și inteligenți) este astfel prostit cu tratamentul religios în doză letală la momentul oportun, exact și pe măsura naivității sale ce generează încrederea credulă și maladivă în doza potrivită de morfină care se cheamă religia cu misticismul și toți speculanții săi. Atâtea religii înhămând omul la atâtea obiceiuri divergente și contrare nu pot avea un corespondent în rațiune... Nu se poate să existe o multitudine de religii pictându-L pe Dumnezeu cum vor ele iar El să rămână veșnic impasibil și plictisit ca și cum toți ar avea dreptate în contrariile lor... Simțind acest neajuns au inventat concepte despre Dumnezeu și comunicarea Lui cu noi și i-au pus în gură găselnița că fiecare se mântuie după credința sa... Așa să fie oare...? Să asiste Dumnezeu indiferent la ciorovăiala lor jenantă și interminabilă, a tuturor oamenilor diferiți și a tuturor religiilor diferite...? Nu se poate să existe o multitudine de confesiuni, secte și grupări religioase radical îndârjite fiecare în idealurile proprii cu pretenția deținerii exclusive a monopolului dreptei credințe și mai mult sau mai putin antagonice ori dușmănoase unele cu altele, susținând sus și tare conceptul maniheist , "cine nu e cu religia în care cred eu e împotriva mea și a Lui Dumnezeu"... A crede într-o idee religioasă de acest tip pe care o socotești intrinsecă, absolută și imanentă e un simptom similar cum ai accepta apriori valabilitatea universală a oricărei axiome matematice pe care nu o poate contesta nimeni deoarece de știința exactă a matematicii și fizicii nimeni nu se poate îndoi când un întreg univers funcționează după mecanica cerească universală guvernată de legile matematicii și fizicii ce au existat dintotdeauna indiferent dacă Newton nu descoperea de ce cade mărul din pom... Dar sunt toate religiile niște științe exacte în aserțiunile cărora te poți aventura a fi convins fără riscul de-a fi ridicol analizând divergențele de opinie ce legic consistă între toate aceste credințe...? E ilogic a exista creștini ortodocși și catolici, protestanți, luterani, ce fiecare își clamează totalitarismul în același timp, penticostali și iehovişti, hinduși, mormoni, anglicani, MISA gurului Gregorian Bivolaru, satanişti, şintoişti, și câte or mai fi, fiecare negându-se și disprețuindu-se visceral unii pe alții, neavând câtuși de puțin presentimentul că Dumnezeu își pierde răbdarea și obosește sesizând eterna ceartă dintre toți cei ce aspiră unilateral fiecare osmoza și părtășia cu un Dumnezeu tot mai revendicat și de aceea tot mai plauzibil jicnit. Nu se poate să fii într-o tabără religioasă și să stai cu armele îndreptate amenințător și disprețuitor către altă tabără religioasă, având un ideal comun, pe unul și același Dumnezeu... Dumnezeu iubit de o parte de credincioși cu religia regională proprie e un Dumnezeu neinteresant pentru cealaltă parte, un Dumnezeu ignorat ori disprețuit... Nici un creștin nu poate spune că-l iubește pe Krishna al indienilor, precum nici hindușii ori evreii nu dau doi bani pe Iisus, disprețuind și negându-şi reciproc unii altora idolii. Nu e Dumnezeul adevărat și nerevendicabil etern jicnit de opiniile contrare ale unora și altora despre El...? A nu sconta și presimți făcând parte totalitar și misionar din tagma unei convingeri și secțiuni religioase că Dumnezeu se simte jenat de fiecare dată când unii și alții spun despre El câte ceva contrar și evident neverificat, e o neobrăzare și o nedelicatețe la adresa răbdării, prestigiului și onoarei Lui Dumnezeu. Prefer să nu fac parte din ambițiile și pragmatismul irațional și întunecat al nici unei grupări religioase, ci să păstrez astfel pentru Dumnezeu o distanță și un respect condescendent dar reținut care să-i salveze și prezerve astfel reputația divină din partea mea, a unui eretic... Dumnezeu e prea complex și superior pentru a-şi permite cineva să emită asupra Sa păreri diverse, credințe și convingeri partizane și contrare, după interesul sau simțirea limitată omenească a fiecăruia. A nu fi un astfel de religios de conivență și de conjunctură îți creează mai degrabă un confort spiritual și o eliberare, o bucurie că ai reușit să sesizezi matematic erorile de procedură și logică în care se situează toți religioșii diverși mai mult sau mai puțin inteligenți ca tine dar simptomatic contrari unii altora în fanatismul, obscurantismul și rătăcirea lor plenară. Religia și religiozitatea s-au compromis în clipa când au existat două opinii contrare ori neidentice matematic asupra subiectului comun denumit Dumnezeu întru divinitatea Sa. Cred că pe adevăratul Dumnezeu, acea Hiperconştiință a universului nimeni nu L-a descoperit până acum... El nefiind antropomorf nu se descoperă atât de ușor creierelor umane. Căci ce sunt creierele noastre dacă nu o formă de evoluție a prafului rezultat de pe urma exploziei stelelor, iar Dumnezeul de serviciu al omenirii ce-i altceva decât câțiva miliamperi din electricitatea normală a creierelor noastre ? Dumnezeul cel adevărat de o exista, nu cel curent și regional al pământenilor care se bucură de ouăle roșii de Paști pe care le ciocnim noi în credincioșie, ar putea fi cu totul altceva. Un Dumnezeu verosimil ar putea să fie mai complex decât teoria relativității a lui Einstein încât e nevoie de calcule, de studiu și savanți pe măsură, de știință și tehnologie de care nu dispunem pentru a-L descoperi... A avea pretenția că Dumnezeu, prin mistica și obscura religie, moștenire și produs spiritual al vechii societăți antice necivilizată, ți se revelează instantaneu și gratuit pe baza acestei moșteniri antice spirituale a credinței și religiei, e o copilărie tratabilă ca atare... Orice copil pierdut în junglă nu va învăța niciodată să vorbească, să gândească și să i se reveleze într-o zi Dumnezeu fără să aibă modele urmăribile într-o societate care frecventează uzual din vremuri imemoriale conceptul de Dumnezeu... Abia când ai auzit de Dumnezeu de la alții îți vin în cap idei, gânduri, credințe, obsesii referitoare la povestea auzită și creierul emoțional (limbic) trece la treabă și-L visează pe Dumnezeu, adică i se revelează... Bucuria descoperirii Lui Dumnezeu se lasă amânată într-un îndepărtat viitor de către savanți prin experiențe, cercetări și calcule laborioase... Ori atunci, ori niciodată. Anticii nici nu visau la ce descoperiri științifice avem astăzi, care sunt iarăși antichități pentru omenirea ce va fi peste două sau trei mii de ani, atunci când Dumnezeu va fi o descoperire științifică poate și oamenii vor simți pe pielea lor avantajele acestei valori divine pusă în slujba lor responsabil și științific așa cum folosesc toți curentul electric (care există) descoperit într-o zi de un savant nebun... Știți ceva...? Poate că Dumnezeu e însuși curentul electric : nu-l vedem, nu-l putem pipăi dar îl putem simți și astăzi el ne face viața posibilă fiind dependenți de această minune care face ca tehnologia noastră să funcționeze și să ne ajute a trăi... În ziua când Dumnezeu va fi descoperit și va fi astfel captat din cer unde umblă inutil și va fi transmis prin antene în casele tuturor, atunci toți vor avea sursa de energie utilă și inepuizabilă pentru folosul vieții lor... Atunci întreaga omenire va avea bucuria receptării și savurării acestui adevăr plăcut și absolut denumit Dumnezeu, care să aibă pentru toți aceleași dimensiuni, aceeași receptare sublimă, aceeași formă palpabilă în spatiu, în ochii și simțurile noastre, aceeași culoare și aceeași valoare pentru toți... Chiar dacă Dumnezeu nu se lasă descoperit și nu-L vede nimeni, El e o lege fizică a mecanicii cerești, un fenomen, un corp, o entitate funcționând după aceleași legi fizice care guvernează întregul univers... Dar poate că Dumnezeu nu e în acest univers, ci într-unul paralel unde a ales El să trăiască... Dumnezeu e un fenomen greu de descoperit și va fi descoperit până la urmă într-un viitor imprevizibil și inconceptibil poate dintr-o întâmplare, chiar dacă El nu face nici cel mai mic efort în acest sens și nu ne întinde decât o mână de abur, dar va fi descoperit, arătat și explicat tuturor, la ora de religie, atât de simplu și direct cum dintr-un nor de ploaie apare un fulger la care nu te gândeai, cum gravitația a făcut să-i cadă lui Newton mărul în cap... Ori poate că Dumnezeu e însăși gravitația, ori lumina, ori întunericul, ori toate la un loc... Cine oare îl va descoperi pe Dumnezeu și în care mileniu...? Până atunci ieftina și retrograda teorie religioasă pe care o fac diversele partizanate religioase contemporane pe seama Lui Dumnezeu e rizibilă și nu are nici un suport rațional. Va fi frumos și sublim abia atunci când toți oamenii vor fi de aceeași religie cu îngăduința Lui Dumnezeu... Până atunci dați-mi voie să-mi fie greață de speculațiile oricărei teorii religioase opuse alteia. Toate sunt pierdere irecuperabilă de timp pentru omenire, pentru idealul iluminării ei. Superioritatea statutului Lui Dumnezeu și seriozitatea ființei Sale impune ca El să se lase descoperit tuturor în aceeași ipostază universal valabilă, ca o axiomă matematică, ca un adevăr matematic ce nu aparține mulțimii vide unde e ascuns acum Dumnezeu ca un diamant prețios în inima muntelui... Ar fi atât de frumos ca Dumnezeu să fie atât de viu și real, ca lumina zilei... Sărbătoarea Supremă va fi când Dumnezeu se va muta la noi, să fie vecinul nostru, Împăratul nostru, guvernatorul nostru cu sediul pe o stradă cunoscută de pe pământ, ori din altă galaxie din care să ne vină cu ajutorul tehnicii Domniei Sale imagini și reportaje filmate de la mii de ani lumină acolo unde Dumnezeu se desfășoară în toată splendoarea Sa, întru fericirea noastră supremă că L-am descoperit în sfârșit pe Dumnezeu...
  
                     14)

  Tocmai pentru că întreaga omenire rezonează atât de preocupant la chestiunea judecății de pe lumea cealaltă, când ți-a sunat ceasul și stai chircit și tremurând în fața Lui Dumnezeu care îți va decide soarta, în iad sau în Rai am simțit provocarea de a reacționa. Toți credincioșii timorați lasă capul în jos privind cu frică spectacolul Înfricoșătoarei Judecăți, a propriei lor judecăți, a pulberii și nimicului care sunt toți. Cum putem statua că are vreo relevanță și contează în univers printre mersul sorilor și al galaxiilor moftul meu de a crede că judecata mea e totul, că Tu Doamne, oricine-ai fi îți vei irosi din timpul Tău spre a te opri din viteza-ți cosmică și a te împiedica, a te apleca spre efemerida ce sunt și că pot provoca universul să-mi acorde în infinit o atenție, un alt loc în afară de volumul dizlocat al pământului scos din groapă ca să încapă sicriul meu ? Nu știm dacă Tu Doamne ai prevăzut în mare inspirația Ta și posibilitatea de a putea să ne apărăm la propriul proces al judecății faptelor vieții noastre. Mai mult ca sigur că nimeni nu îndrăznește a se gândi la așa ceva de frică a nu Te irita și supăra și mai mult. E sigur că se găsesc povățuitori în rândul teologilor care să-ți impute că nu e cu putință a face recurs în fața judecății cea de pe urmă pe care tuturor ne-o pregătești.
  Aș fi vrut să spun despre Tine Doamne în recursul la judecata mea că te-am descoperit. Dar nu pot să spun asta când știu că Tu nu poți fi niciodată descoperit. Și nu pentru că Tu însuți n-ai vrea ci pentru că nu faci parte din acest macrounivers ci din microuniversul gândurilor și neuronilor creierelor noastre. Și tocmai de aceea îndrăznesc să Te creditez cu calități, să umplu vidul Tău cu descrieri frumoase despre Tine speculând din complezență de faptul că ești bun și drept. Pentru a fi bun și drept Doamne, știu că nu ai cum a avea nimic în comun cu toată efemera problematică a oamenilor și precaritatea ideologică în care înotăm de fapt noi toți oamenii făcându-ne din religia curentă un crez obligatoriu și bun pentru sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici pe la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap ca evreii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
  Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... Cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2015, și asta fiindcă este cerere, iar ei ofertează cu asupra de măsură... Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă... De aceea Doamne, simt că Tu ești undeva acolo, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu toate tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată...
  Nu are rost să am lacrimi în ochi știind sigur că mă vei arunca Doamne la chin în iad potrivit procedurii pe care ca un bun Judecător legist trebuie s-o respecți cu strictețe. Când toți și-au luat adio de la viață și au spus bun venit vieții de apoi, după mare îngăduința Ta de a da un ultim cuvânt tuturor la propria lor judecată, eu îți mulțumesc că ai avut răbdarea să mă asculți și pe mine Doamne în acest lung ultim cuvânt și sperând că nu Te superi prea mult și nu tulbur lumea cealaltă cu pretenția mea, am să-Ți spun Doamne că nu simt nici un motiv pentru care nici eu, nici o lume-ntreagă  pot și trebuie muri vreodată. De aceea tulburându-te cu îndrăzneala acestei opinii ce pot să fac decât să-mi cer iertare pentru ea...? Și chiar dacă atât de mult Te mângâie când oamenii mor cu numele Tău pe buze și când spun sfârșiți de dureri și suferință adio viață despărțindu-i de ea atât de sângeros și crunt, ultimele mele cuvinte către Tine spre disperarea Ta Doamne, înainte să fiu aruncat în iad sunt : ADIO MOARTE !