NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII (REACTUALIZAT)

7) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII ( REACTUALIZAT )
   
                      1)
 
  Nu mi-e milă de soarta omenirii. De ce mi-ar fi milă de-o omenire care-i fericită cu dragostea în Dumnezeu, cu credința și părtăşia cu El...? Poate să-ți fie milă de-o omenire amărâtă, urgisită, copii scheletici ai Africii negre care mor de foame și malarie, ori deținuți din lagărele de exterminare naziste, o omenire împilată etern în necazuri, dureri și suferințe și care nu are nici o nădejde de mai bine și fericire și care sunt biciuiți, torturați, spânzurați sub ochii patrulelor de ordine ale Lui Dumnezeu care sunt în pauză de masă mereu și stau și privesc de la volanul dubelor lor cum hoții și tâlharii fug pe lângă ei cu portofelele noastre după ce ne-au înjunghiat, evident. Deținuții din lagărele naziste și victimele colaterale ale războaielor sunt o astfel de omenire amărâtă de care merită să ai milă. O altă omenire de care merită să mai ai milă e alta decât asta, de extratereștri din alt sistem solar care cine știe cum mai sunt chinuiți și ei de ciocoii lor și care nu au norocul și accesul cum avem noi oamenii la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual care gestionează Terra și destinele noastre de două mii de ani de când a venit la putere actualul Dumnezeu numit Savaot sau Iehova ori Krishna, ca să nu mai amintesc de ceilalți o sută. Acest Dumnezeu creștin ortodox al nostru însă e totul pentru noi căci L-a făcut fiu al Lui pe Mesia Iisus în cazul nostru al creştinismului. Alți dumnezei i-au făcut mesia pe alții de-ai lor, toți luptând ca și noi oamenii unii împotriva altora, înlocuindu-se și uzurpându-se unii pe alții la cârma universului, înlocuind politeismul și exilând vechii zei ( Horus, Mythra, Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) . Dar omenirea noastră...? Este omenirea actuală cu adevărat împilată în suferințe și suferă ea oare inexorabil cu adevărat asemenea tragisme ale destinului asemeni deținuților holocaustului ori celor din închisorile comuniste care n-aveau nici o mângâiere și nici o speranță încât e vrednică ea de mila mea...? Ba bine că nu. Omenirea actuală este cu adevărat fericită. O, cât e de fericită și cât noroc chior are lumea actuală care dacă nu e religioasă e clar că nu va mai fi deloc...! Oricâtă suferință ar îndura lumea, și îndură slavă Domnului tocmai dintr-o neatenție a Cerului și o mizantropie insurmontabilă a Lui Dumnezeu de a alunga oamenii din Rai pe pământ, omenirea știe să-și depășească acest inconvenient găsindu-şi o genială soluție : Credința încăpățânată și speranța într-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient tratează de orice vătămătură creatura de altfel înglodată iremediabil în mocirla tuturor mizeriilor vieții. Asemenea noroc chior al salvării într-un imemorial lagăr al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat și febra durerii și angoaselor vieții se alină și trece în derizoriu savurând programata și sperata dezertare din disoluția și iadul de pe pământ direct în brațele primitoare ale Domnului după Înfricoşătoarea Judecată când ne vom agăța cu toții ahtiați de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niște curnuți de lâna oricărei oi indiferentă care se respectă... Orice păcate am avea, Domnul ne iartă dacă ne căim și ne rugăm pios de iertare. Fericiți cei ce plâng căci aceia se vor mângâia, fericiți cei săraci cu duhul că aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor va fi împărăția cerului, căci cu ei este Dumnezeu, iară nu al acelora care nu împlinesc cele zece porunci și iau numele Domnului în deșert ; asta ni se spune în niște versete teologice că trebuie s-o știe toți până la marginile pământului chiar dacă pământul e o sferă și nu are margini... Nu e stupid să-ți fie milă de soarta omenirii în aceste condiții de liniște și pace a credinței care îi liniștește într-un surogat de terapeutică pragmatică religioasă pe toți...? Nu e stupid să-ți faci griji și inimă rea de necazurile și durerile omenirii când prin stratagema credinței și obscurantismului religios toți și-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vieții în eternul spital de urgență al Raiului, adulmecându-i beneficiile, sperata mântuire, această dulce robie a robiilor într-un predestinat Rai hărăzit și proiectat tuturor disperaților pământului...? Înfundați iremediabil în acest nămol al mizeriilor și durerilor vieții, omenirea, prostituându-se cu exemplul răbdării lui Iov pus la grea încercare de Dumnezeu, cu mândrie și exuberanță copie această omenire pe propria-i piele simptomele și tratamentul iovic ignorând boala de dragul tratamentului credinței și speranței serafice cu orice preț. Această morfină a credinței în Dumnezeu pentru omenire este suficientă, este totul de fapt. De asta e inutil și caduc să-ți fie milă de omenire și de soarta ei grea, de condițiile precare în care doar viețuiesc în mizerie, necazuri și boli, și nu trăiesc decât cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecând și așteptând relele vieții ca un tăvălug inevitabil visat, ca un coșmar ce va să vină să distrugă viața omului aducându-l la suferință, mizerie și moarte. Ei, fericiții credinței rezolvă aceste inconveniente, trăind în turmentarea onirică a Raiului și făcând în contrapondere în schimb un iad pe pământ. A fi credincios înseamnă a fi automutilat și a nu mai vrea și putea găsi soluții concrete vieții căci preocuparea de căpătâi predilectă a credinciosului devine ceva de ordin nepractic, credinciosul trăind doar pentru scopul teoretic al accederii în Rai la mântuire, acest vis de bine și acadea bună de supt pentru îndulcirea amărăciunilor și încercărilor vieții noastre amare. În aceste condiții se pare că pentru omenire doar Cerul contează, pământul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbră și a ne îngropa apoi în el și astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezertează în masă într-o goană nebună după aurul credinței și mântuirii în Rai. Pentru ce-am fi geloși pentru ce fac sufletele în Rai? Sunt la fel de jalnice ca hoiturile noastre care le găzduiesc pe pământ, și la fel de jalnice ca mulțimile care se omoară și se înghesuie călcându-se în picioare să sărute niște oase de moaște... La fel de iraționale, la fel de lamentabile sunt sufletele noastre în Rai... Dar până atunci, noi toți oamenii ne mai îndulcim cu cântări  bisericești, psalmi, alții mai scriu poezii, ori ne mai omorâm urâtul și monotonia vieții și liniștim prin muzică, filme, alții prin băutură, prin cultul lui Bachus, unul din mulții zei detronați ai politeismului uzurpați de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist și la modă de două mii de ani de când a apărut creștinismul, căci de creștinism vorbeam, alte religii având și ele propria filozofie și propria teorie. Sub acest patronaj unic și discreționar, exclusivist al credinței religioase, omenirea se pare că-i fericită. De fapt omenirea întreagă pendulează ca și interes prioritar doar către mângâierea bisericii ori a cârciumii, două limanuri în care oamenii se aruncă după preferință, urând fiecare ceea ce iubește celălalt. Căci un credincios va urî visceral cârciuma iar un bețivan dacă nu va urî, dar va înlocui eficace euforia credinței cu euforia rachiului. Dacă viața devine prea imposibilă și monotonă atunci pe fundamentul euforic al băuturii sau credinței toți își mai permit cultivarea unui lirism privat de natură alcoolică sau religioasă aruncându-l ineficace ca un calmant și purgativ pe piața necazurilor vieții ce mai alungă mizeria din sufletele noastre, în disprețul profund al Lui Dumnezeu care nu ia în seamă sau chiar dezavuează aceste scâncete și manifestări de copii răzgâiați ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu ; Îl irită. Poți fi credincios și să nu-i placi Lui Dumnezeu dacă nu ești pravoslavnic, căci trebuie să fii un credincios dedicat, fără libertatea de a folosi posibilitățile inimii și sufletului decât pentru accentele habotniciei religioase. Atunci îi placi Lui Dumnezeu, când febra credinței îți udă de sudoare cămașa ziua și perna noaptea visând la îngeri și la Rai și la tine în genunchi sărutând în lacrimi pardoseala murdară de noroi paradisiac a Raiului. Lui Dumnezeu îi plac doar pasionații și nu amatorii de credință, Lui îi plac doar ochii noștri evlavios ridicați către Cer în eterne osanale ori închiși în înfocate și onirice rugăciuni și musai să fim îmbrăcați și acoperiți complet în haine cernite, neîngrijiți, nefardați, nebărbieriți, nicidecum să purtăm haine în culori vii și frumoase care amintesc de culorile private și inaccesibile atât de lesne ale Raiului ale cărui dulcețuri nu le putem moșteni și degusta atât de ușor sau facil ci doar trebuie să murim pentru asta. Pentru a nu muri chiar detot de urât am îndrăznit puțin câte puțin să fim sensibili și astfel să bandajăm puțin pielea arsă de dogoarea săbiilor de foc ale îngerilor Raiului care păzesc cu atâta strășnicie porțile inutile ale Raiului de mâinile noastre disperate care ar rupe porțile Raiului cu totul să intrăm buluc în Rai de n-ar fi păzite... Până la acea fericire paradisiacă, de plictiseală încercăm să fim lirici și să cochetăm cu poezia în particular, sperând că Dumnezeu nu ne aude și nu știe că am pus un pic de pauză credinței care nu permite a ne ocupa cu chestiuni și plăceri laice lumești. A fi liric, sensibil, e o supapă ineficace de refulare prin care mânjim și păcălim neantul și frica noastră de el, dar nu și pe Dumnezeu cu manifestarea noastră privată de exprimare a sensibilității. Toți ne exprimăm într-un fel și ne eliberăm de încărcătura vanităților noastre iritând timpanele Lui Dumnezeu cu bâzâitul nostru efemer și asumându-ne astfel să fim pe deplin ignorați de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului și a duhurilor lui bune... Doar știm că la Dumnezeu toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt, or lirismul, emoțiile noastre private, visurile și senzațiile noastre intime și personale pier în derizoriu și ridicol, ca un abur, ca niște nori ce se topesc, în fața priorităților pragmatic și exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent în trebuința comportărilor noastre. Noi însă, nimic... Tot cântăm, tot scriem de dragoste și pasiune, de amor și voluptate a cărnii, tot ne ocupăm de emoții și senzații private din afara canonicii religioase, iritând Cerul cu aceste deșertăciuni și insolente libertinisme carnale... Vom plăti scump în iad pentru carnea noastră care dorește și alte sărutări, pasionale, voluptuoase..., nu numai sărutările platonice și reci de pe sticla icoanelor din biserici la Sfanta Liturghie, or racla conținând oasele de moaște... Erotismul religios ne-a golit simțurile de răbdare și ne-a adus un beneficiu insipid și inconsistent al blazării religioase ca o doctorie amară ce o înghițim fericiți de aceea ne-am permis să căutăm și puțină dulceață, sărutări voluptoase între îndrăgostiți care abia ce ne mai taie greața de nonsensurile Cerului și cerințele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizați și intubați. Țipetele de amor sunt doar antrenamente ale vaietelor și genetelor de durere când vom arde în iad. Avem dreptul să urlăm când facem amor ca să nu ne ieșim din mână și să nu ne pierdem glasul în iad, glas pe care îl vom folosi doar pentru țipete de durere în aplauzele dracilor, angajați în solda Lui Dumnezeu la munca de jos a torturii. Când eram tineri, noi oamenii bătrâni ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astăzi sunt rețelele de socializare, blogurile și memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decât strigăte disperate și inutile de ajutor pe care neputincioși le lansăm în furtuna de nisip a deșertului, sticle cu mesaje aruncate în oceanul valurilor vieții, plutind efemer și fără să știm că suntem total ignorați, disprețuiți visceral de Dumnezeu în această mare de amar a universului în care am fost puși să ne luptăm pentru supraviețuirea mizerabilă pe un vas Titanic care se scufundă, căruia i s-a spus lumea și viața. Toți însă își potolesc durerile cancerului vieții cu programatica mântuire, această turmentare, această morfină în gând, în inimi și-n simțiri, în mijlocul valurilor  vieții care ne udă până la boașe și până-n gât, necontând că suntem vlăstare divine, făcuți chiar de mâna Lui Dumnezeu care în fapt ne e ca un fel de Tată, deci rudă primară și care din gentilețe ar trebui să ne păsuiască și scutească dar nu ne scutește, ne cere oricum plata la tot și la toate, necătând că-i suntem fii și fiice, deci moștenitori de drept ai rangului bunăstării și prea fericirii Lui. Ca niște efemeride, ca niște insecte efemere, fluturi de lampă, muște bețive de-o zi sau două, apărute dintr-un experiment nereușit și malefic, genocidar al Lui Dumnezeu, toți ne țipăm vanităţile ca niște broaște orăcăind vanitoase și înaripate de emulația credinței în lună pe baltă. Și ne întristăm că nimeni nu ne înțelege... Cine să ne înțeleagă...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre, ne-a dat brânză care-i pe bani, ne-a pus în gamelă două, trei sentimente religioase să le rumegăm pe un fond de obscurantism și superstiții iremediabile, și dus a fost la Cer încât disperăm căutându-L și întrebându-L de ce trăiește atât de departe și definitiv de noi iar pe noi totul ne doare și pe El nu...? Dumnezeu nu ne poate înțelege... El ne vede doar în alb și negru... Toată culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fără să cerem voie de sus... Toate condimentele, toate plăcerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, când nu ni le-ar fi dat de bună voie niciodată și pedeapsa că am îndrăznit să furăm aceste bunuri, deci să facem acest păcat, este moartea. Plata păcatului este moartea. De aceea murim în chinuri din cauza păcatelor, un rău necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza plăcerilor, a gusturilor, săpându-ne singuri mormântul cu lingura și furculița, cu plăcerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea rămânem singuri și muribunzi în alb și negru în fața exigenței și opticii intransigent religioasă a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne înțelege și nici oamenii nu se înțeleg între ei... Noi între noi ca aceeași specie suntem incompatibili în înțelegere. Vorbim unii cu alții într-un etern dialog al surzilor și toți vor să vorbească, nimeni să asculte... Prin urmare la ce ne folosește să știm că nepăsarea ori chiar ura și dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitățile noastre sunt insurmontabile...? De ce să plângem că Dumnezeu ne va arunca în iad ori că oamenii ca și noi nu ne înțeleg, sau chiar ne disprețuiesc și urăsc în sensibilitățile noastre, omorându-ne uneori cu kalaşnikovul sau decapitându-ne...? Oamenii sunt lupi pentru oameni, homo homini lupus, Dumnezeu ne-a creat cu niște inimi ce prind în ele atât de lesne sămânța urii și disprețului reciproc și suntem mobilizați și motivați de bucuria în lacrimi a răzbunării pe aproapele chiar dacă nu ai dreptate. Să-ți ucizi aproapele care te-a nedreptățit după dreptatea sau vanitatea pe care o socotești tu în capul tău, e atât de dulce și mulțumitor. De aceea trăim încă doar fiindcă dușmanii noștri nu s-au supărat încă pe noi și n-a venit vremea să ne omoare încă. Dușmanii noștri au inima de piatră. Noi la fel pentru ei. A venit religia și Dumnezeu și a spus să ne iubim. Dar noi nu putem să ne iubim pe tunuri și pe tancuri și nici pe câmpuri fumegânde de război pe care Dumnezeu le îngăduie cu atâta naturalețe de la Facerea Lumii spălându-se pe mâini de toată drama noastră și dând vina pe diavol care ne-a împresurat și molipsit de toate relele. Dușmanii nu ne vor putea răpune niciodată, în prezența sau lipsa oricărui Dumnezeu ; pentru că dușmanii noștri sunt din carne pieritoare și sub carnea lor scârțâie tot niște schelete descărnate iminente ca și ale noastre. Merită să luăm aminte cum a spus Cioran : "De ce să fiu trist și de ce să privesc cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...?" De ce să disper că acest lighean de mațe nu mă bagă în seamă și îmi ignoră lirismul, durerea și lacrimile, disprețuindu-mă, urinând și scuipând pe sensibilitatea mea care îi repugnă și-i face greață...? Problema omenirii e de la greața reciprocă. Cum nu ne-a dat Dumnezeu prin cap să ne tolerăm și iubim dușmanii, și ei pe noi, mâncând mereu lămâi și unii și alții ca să uităm de scârbele ce le avem unii de hatârul altora ? Numai pentru niște lămâi pe care Dumnezeu nu ne-a îndemnat să le mâncăm terapeutic și care s-au uscat pe ramuri, atâtea războaie și crime au decimat omenirea, dar Dumnezeu a avut un plan și o relație cu orice om...

                        2)

  Nu mi-e milă astfel de soarta omenirii... Căci omenirea e totuși fericită... Pervers, imoral și odios de fericită... Toți au făcut o coadă imensă până la Cer și așteaptă zăbavnici mântuirea eventual îmbulzindu-se într-o buluceală dezgustătoare la cozile de sărutare a Sfintelor Moaște ori de luare de agheazmă din butoaiele sfințite aduse în piață de la biserica Izvorul Tămăduirii pentru poporul drept măritor creștin... În tot acest timp, pământul, viața clocotește în anarhie și disoluție de zăbăvnicia și ignoranța drept măritorilor creștini. Toți ignoranții se ridică prin credință depășind viteza luminii și reușesc să călătorească miliarde de ani lumină într-o clipă de evlavie religioasă și să-L prindă pe Dumnezeu de mantie negreșit, devenindu-i remore și paraziți ai dependenței de mântuire și de Cer. Orice handicapat mintal ori fanatic religios a ajuns cu o cruce și o rugăciune ori cu o centură de explozibil să învingă timpul și spațiul, fizica, relativitatea, pe Einstein și tot, ajungând printr-o pocnitură de deget a credinței să călătorească instantaneu până la marginile universului acolo unde e Raiul și Dumnezeu. Așa ceva este inadmisibil dar este posibil. Trăim în mijlocul acestei povești a poveștilor, credința, grețos de frumoasă și inadmisibil de puerilă. Toți se roagă Domnului de sănătate, de spor în casă și să-i ferească de cutremure, de inundații și urgii... ; iar ele sunt cu duiumul în breaking news-uri prezentate la tv, ca dovadă cât de necredincioasă e lumea și pedepsită de Dumnezeu ! Toți au pierdut timpul pe la liturghii și pelerinaje mercantile și indecente la Sfinte Moaște, la cuvioasa Parascheva, Arsenie Boca ori alți sfinți adresându-le rugăciuni de ajutor în loc să-și pună inginerii să-și armeze casele cu brame de oțel brut de 15/15 cm ca să nu li se dărâme pereții în cap... Să cadă tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de oțel. Iar noi să ne scuturăm puțin de praf după cutremurul devastator și să spunem că ne-am dat puțin într-un carusel la bâlci, într-un montaigne-russe  amețitor... E inadmisibil cum se pierde atâta timp cu construiri de catedrale, cu pus de candelabre, tapete și icoane, de candele sau mobile luxoase prin casă în loc să se armeze colțurile tuturor pereților cu brame de oțel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galați, care și de asta s-a desființat, că nu a avut astfel de comenzi ferme și practice ...! Biserici însă, cu duiumul au înghițit banii creștinilor care se asigură astfel că au un cec completat pentru acces în Paradis. Astfel, ne cad pereții în cap, din vina noastră, pentru că nu știm să ne facem decât cruci pe la toate bisericile și troițele și nu știm ce-i aceea tectonica pământului și faliile care se mișcă chinuite de lavă, subiecte nescrise în nici o Biblie pentru liniștea și știința noastră, să ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, să nu mai avem oameni ignoranți gen unuia din satul Izvoarele din județul Galați care scandalizat să i se explice sursa cutremurelor care le-au crăpat casele în draci dar spunându-i-se că de vină sunt faliile și mișcările lor naturale a spus că nu e de acord și nu înțelege. El știa că fala e ca un fel de mândrie. Nu accepta că din cauza faliilor sunt cutremurele. De aceea protesta în continuare în fața specialiștilor care îi explicau mișcarea faliilor și își făcea cruci sperând la ajutorul Lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, soluția noastră obscurantistă dar de avarie și eficace cea mai la îndemână pentru tot vulgul de la Facerea Lumii și până azi... De aceea chiar că nu mi-e milă de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericită... Clar. Iar mie nu-mi rămâne decât să detest că m-am născut în acest ev mediu întunecat și să urăsc că nu mai am zile să văd cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealaltă murind împăcat că n-are de ce să-mi fie milă de soarta omenirii, o materie primă pentru fabrica morții de pe pământ care duduie de producție și al cărei fum se ridică până la Cer și până la nasul astupat cu palma de greață, al Lui Dumnezeu.

GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE

8) GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE

                         1)

  Nu există nici o formă de protest pe această lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu să se uite în gura noastră și să-L înduplecăm câtuși de puțin să ne spună și nouă ceva, să ne spună deschis de avem ori nu dreptate în durerile, viermuirea și deșertăciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviți de toate relele în soarta noastră, după exercițiul credinței nestrămutate în Dumnezeu și rugăciunile și crucile cele de cuviință făcute la toate liturghiile, tunetele, cutremurele și inundațiile,  toate fără rezultat, vom fi încercat totul ca formă de protest : greva foamei, greva nașterii, greva morții și în final revoluția morții dar toate în zadar. Soarta ne va fi pecetluită și vom muri după datină, ortodox, tern și insignifiant, asemeni oricăror câini prinși de hingheri și eutanasiați în masă apoi aruncați cu miile în crematoriu. Ce diferență e între un om și-un câine murind, în afară de faptul că ni s-a spus că noi oamenii avem un suflet aspirant la Rai iar câinii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred că și câinii merită și trebuie să aibă un suflet aspirant la raiul câinesc dacă e să ne luăm după logică, nu-i așa...? Câinele, un lup degenerat și impostor care ca și sufletele noastre care fug din carcasele trupurilor noastre către Rai, a fugit din pădure și a ajuns din comoditate și interes să trăiască din mila iresponsabilă a oamenilor printre ei și prin parcurile lor și să rupă picioarele bicicliștilor sau să ne mănânce copiii, are și el, câinele un suflet se pare. Nu degeaba se zice că e cel mai bun prieten al omului. Până la un punct, da, prefer un câine de prieten decât un om. Câinele, mort, eu, mort. Câinele, intrat în putrefacție în bălării, eu, intrat în putrefacție în întunericul sicriului. Valoarea sufletului și trupului câinesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade în derizoriu și se aseamănă până la similitudine în fața evidenței și iminenței stării generale de cadavru de om sau de câine astfel încât trupurile noastre de oameni nu sunt decât niște carcase, așa cum sunt carcasele de bovine sau de porci eviscerați din linia de producție a abatoarelor, atârnate în cârlige în hale de producție. Ce suntem noi, regnul animal decât niște simple carcase de mamifere comune și efemere în perisabilitatea lor ? Oamenii se laudă că în interiorul carcaselor lor găzduiesc sufletele care nu sunt decât cel mult un curent electric care se volatilizează după legile fizicii când s-a întrerupt sursa de curent, adică viața și circulația sanguină prin cadavrul iminent. Animalele nu au nici o pretenție la transcendență și la veșnicie neavând conștiință de sine și inteligență suficientă încât să viseze și să-și fabrice un Dumnezeu și un Rai aferent în care sufletul să zburde fericit și mântuit cum face mândru și fericit sufletul oamenilor. Nouă oamenilor ni s-a năzărit în decursul istoriei noastre de ființe inteligente gândul că având o viață și fiind conștienți de ea, având o inteligență superioară oricăror alte forme de viață de pe pământ, am avea ceva dumnezeiesc în noi, un suflet superior, ceva, un sânge albastru și princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele ființe de manufactură divină aspirante pertinent la demnitatea și privilegiul unor treburi importante în Rai în serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugăm evlavioși neostoit o viață tranchilizându-ne consistent carnea de viitor cadavru cu parfumul visului paradisiac.

                         2)

  Așadar iată că ni s-a năzărit gândul că am avea o valoare specială în noi tot gândind la Dumnezeu. Iar pentru asta ne vine în cap logicul gând că nu putem și nu merităm a fi urgisiți cu o moarte efemeră pur și simplu asemeni tuturor orătăniilor și jivinelor necuvântatoare, cu aceeași rușinoasă și crudă soartă a declinului viețuirii în mizeria inexorabilă a vieții sub amenințarea spectrului  realității sfârșitului pământesc în putreziciunea inexorabilă și sordidă a cadavrului producător iminent de viermi similar oricărei viețuitoare de carne, căci după sufletul și logica noastră noi nu trebuia să producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu, ci să producem ninsori de petale de flori, muzici și minunății ca și copii ai Lui Dumnezeu. Animalele, bestiile și jivinele puteau muri și putrezi, ele neavând un Rai și un Dumnezeu manufacturier. Pentru ce tocmai noi oamenii, cu care Dumnezeu și-a dat doctoratul cosmic în făurirea noastră, să producem viermi și doar putregai să se aleagă de carnea ce a meșterit-o Dumnezeu cu atâta bucurie dintr-un boț de lut din mlaștinile pământului abia creat ? E cu neputință cum Dumnezeu ne pruncucide și presară sare pe cadavrele noastre, adică viermi. Nu era rău și nu se făcea gaură-n cer să fi fost din născare sfinți, apoi moaște, nicidecum stârvuri. Și astfel, bucuroși, radioşi, am fi primit cu bucurie posibilul și logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desăvârșire de Dumnezeu însă în realitate), de a ne înălța totuși cu trup cu tot la Cer și la Rai, într-o mirobolantă apoteoză, emulație și mândrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fără să trebuiască să îndurăm rușinea de a fi și a muri ca niște troglodiți ai universului, ca niște lepădături grobiene, ca niște orfani abandonați și ignorați de Dumnezeu, ca niște năpârci veninoase, ca niște șoareci murați înecați în butoiul cu varză murată, îndurând astfel în sensibilitatea noastră rușinea de a sfârși mizer și similar ca orice sălbăticiune a pământului, ca orice hoit de câine împuțit pe marginea şanțului, astfel încât întrebarea noastră obsesivă retorică nu mai poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i întrebarea", ci : "A fi om făcut de Dumnezeu și a sfârși jalnic asemeni tuturor jivinelor...?, aceasta-i suprema dezonoare și jignire..." De aceea, sătui de această umilință a umilințelor și suferință a suferințelor irezolvabile ale pustiului nostru de viață, o mărgică de sticlă fără valoare în ochii Lui Dumnezeu, nu ne va mai rămâne decât să facem greva foamei, când nu vom mai mânca, greva nașterii, când nu vom mai vrea să ne naștem și să ieșim din pântecul mamelor condamnați la univers în stigmatul bolilor și morții, greva vieții, când nu vom mai vrea să trăim și carnea noastră să fie sediul tuturor bolilor, necazurilor, durerilor și suferințelor din noi, greva morții, când nu vom mai vrea să murim, apoi revoluția morții, când vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte... Toate acestea însă vor rămâne fără sorți de izbândă în fața intransigenței Lui Dumnezeu și pentru asta va trebui să facem un ultim gest : să facem greva înmormântării. De acolo înainte cadavrele noastre nu vor mai putea fi înmormântate. Ele vor atârna atât de greu la morgă încât nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom rămâne lipiți de acele paturi de spital și vom putrezi acolo, cu viermii colcăind pe cearșafurile paturilor în disperarea autorităților spitalului care își vor da demisia neputând gestiona molimele și mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur și simplu înmormântare, ca un ultim protest disponibil și logic pentru omenire. Accidentații vor rămâne blocați și încarcerați în mașinile tamponate pe șosele, spânzurații vor rămâne atârnați în copaci ori agățați de lustre iar preoții își vor da demisia fiindcă nu vom mai vrea să fim înmormântați și să le dăm nici un ort al popii și nu ne va mai încălzi nici un prohod și nici o îngropăciune, precum nu ne va mai sătura nici o pomană dată de rudele noastre îndoliate și înlăcrimate. Dezgustați iremediabil de veșnica farsă a spectacolului funest și macabru al înmormântării, cei pe care vor reuși totuși să-i smulgă și să-i pună forțat în sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflată de putreziciunea sucurilor morții, cadaverina și putresceina și asemeni morților dintr-o piesă a lui Michael Jackson, "Thriller", toți morții vor arunca în toți cei prezenți cu tot ce au la îndemână, cu bucăți de carne de mort putredă, cu prescura din mâinile împreunate pe piept în sicriu, cu coroanele și florile inutil puse împrejur pe mașina mortuară, în țipetele îngrozite de frică ale tuturor.

                       3)

  La ce e bună și cu ce ne ajută această glumă proastă de-a ne purta la groapă în acest ritual dezgustător și oripilant și a ne băga în pământ ca pe un gunoi sub preș fiindcă n-ai unde-l băga...? Pentru ce plâng toți în urma dricului nostru mergând și petrecându-ne la groapă prin "ploaia și frunza-mprăştiată a toamnei și vântul care zvârle-n geamurile <mașinii mortuare> grele picuri" ? (Citat Eminescu). Au nu știu toți că noi morții, murind vom fi în sfârșit fericiți și că murind suntem în drum spre Rai și mergem la încorporare fericiți în solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor și recviemurilor ridicole ar trebui să îndurăm, ci cântări vesele ar trebui să ni se pună, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac ; haine mai frumoase ar trebui să poarte toți îndoliații și nu cernite amintind de bezna neagră și vidul înghețat al universului ; haine în culori frumoase ar trebui să poarte decedații, blugi rupți și șepci cu cozorocul la spate, haine în culori frumoase inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul și încântarea ochilor și simțurilor retinei noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie și mândrie și fericire să izvorască din ochii rudelor noastre petrecându-ne la groapă, nu să-și pună cenușă și să-și rupă părul din cap într-o irațională uzanță a doliului trist. Dacă tot e să fie doliu, să fie un doliu vesel, un doliu responsabil și suportabil, una din condițiile pentru care am putea accepta totuși să fim înmormântați. Să fim înmormântați cu bucurie și cu veselie iar între nuntă și înmormântare să nu fie nici o diferență ; ba dimpotrivă, înmormântarea să fie la fel de veselă, pentru că-i odată-n viață ca și nunta, ba încă mult mai veselă, pentru că înmormântarea e definitivă. Tocmai chestiunea cea mai definitivă a omului, moartea și înmormântarea, în loc să fie cele mai vesele, sunt cele mai triste. Astfel, ar trebui să se termine cu tot circul funest și grețos al canoanelor religioase de conjunctură istorică care ne-au impus forțat la înmormântare mizeria tristeții și amărăciunii celor dragi care se frâng pentru pierderea noastră în urma sicriului nostru hurducăind în mașina mortuară prin mocirlele drumului și ploaia tristă a toamnei către cimitir, locuința noastră de veci. Măcar vechea noastră religie zamolxiană, cea a dacilor, a lui Burebista și Decebal impunea ca toți să se bucure normal la înmormântări fiindcă fericiții răposați au scăpat de corvoadele vieții, de boli și suferințe ducându-se în cer la Zamolxe. Ce-am câștigat înlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Creștinismul, printr-o întâmplare istorică ce a făcut într-o zi ca dacii să fie cuceriți de romani, care și ei au abandonat politeismul și au fost vrăjiți intenționat de politica statului roman cu mrejele creștinismului și ale demiurgului aferent numit Dumnezeu Savaot sau Iehova, cel ce L-a creat pe Iisus...? De Zamolxe am uitat. Probabil avea și el o variantă a creării lumii și oamenilor dar noi n-am apucat să ne-o însușim credincioși căci a venit creștinismul ce ne-a adus Dumnezeul actual care ne-a creat așa cum a vrut el : bărbații, din lut, iar femeile, scoase din bărbați, din coastele lor, din sângele lor, pentru ca bărbații să facă sex cu ele ca între frați de coaste... Oribil... ! Sub domnia Sa, a Dumnezeului oficial, numit Iehova sau Savaot, iar nu Zamolxe sau Isis, Mithra sau alți zei înfrânți de creștinism, noi oamenii de când ne naștem și până murim simțim că totul ne e un neajuns. Căci o ducem neîncetat dintr-un plâns și-o suferință în alta : plâns de nou născut, plâns de copil în fața vitrinei magazinului de jucării că nu vrea mama să-i ia băiatului trenulețul mult visat, plâns de adolescent în fața primei decepții în dragoste, plâns la moartea părinților ori și mai groaznic, a copiilor, plâns și transpirații de muribund canceros, plâns de rude cernite ce merg sfâșiate de durere în urma dricului nostru. Pentru ce atâta plâns și pentru ce atâta suferință pe capul nostru, al oamenilor, singurele ființe de pe pământ conștiente și meritorii de dulceața bunătăților Lui Dumnezeu Cel văzut prin ochelarii noștri de creștini plini de multe dioptrii obscurantiste...? Unde este dulceața bunătăților Lui Dumnezeu și evidenta realitate a logicii Lui ? În Rai ? Neavând un acces direct în acest Rai și la dulcile lui beneficii decât după ce trecem experiența funestă a morții în dureri de cancer, ori omorâți, înșelați, țepuiți de viață, neputând să trăim pe pământ ca în Rai căci Raiul din Cer n-ar mai avea sens și căutare, plângem ca un efect logic și normal al lipsei acestui favor. Dulceața visului de fericire terestră e o iluzie și un tabu. În schimb totul este disponibil în Cer dacă poți să treci examenul credinței oarbe în Dumnezeu și să semnezi în alb, pe nevăzute și nesimțite documentele părtăşiei cu El.  Altfel, nimic din fericirea promisă în Cer nu este la liber, ci ca și pe pământ când tot ce este bun este și foarte scump și în porții mici și este disponibil doar condiționat de plata cu atât mai mare pe care o facem pentru orice beneficiu pe măsură. Plata pentru mântuire este maximum a tot ce putea fi mai costisitor : plătești cu viața pentru accesul în Rai. Totul se plătește cu atât mai scump cu cât e mai dulce și select. Confortul vieții care aduce lipsa exercițiului fizic și viața sedentară se plătește prin îngrășare, obezitate și bolile ce derivă de-aici, iar mâncarea bună, condimentată, cu fast fooduri, cu sucuri acidulate, cu alcool, cu ceaiuri, cafeluțe, țigări, dulcețuri și sărături ne aduc toate neajunsul bolilor : bolile cardiace, diabetul și podagra, toate consecințe ale plăcerii cărnii noastre,  plăcerea limbii și celelalte plăceri ale celorlalte simțuri care ne împing către boală, plâns și moarte după o viață de mizerii garnisită cu râuri de lacrimi curgând către marea de-amar a morții. Doar astfel putem accede în Rai la huzur și veselie eternă, doar prin darea obştescului sfârșit ori și mai stupid și groaznic este când nu știm ferit-a sfântul după ce ne vom da obștescul sfârșit ce vom face în Rai și nu oricât ci o veșnicie în necunoscutul plăcerilor paradisiace ! Însă am fi vrut să trăim și să murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos și dumnezeiește, mai boierește... Ce nu era posibil la Dumnezeu dacă era mai larg la inimă cu noi, copiii Lui...? Să ne fi născut râzând, să fi trăit râzând și să fi murit râzând de "amicii ce ne-or plânge (citat Eminescu). În schimb, prin religia contra firii cu care-am fost îndoctrinați printr-un accident istoric al cuceririi dacilor de către romani, noi dacii arieni am importat cutumele unui popor și unei țări din orientul mijlociu, țara sfântă antică, Iudeea, care ne-a impus religia și obiceiurile, evangheliile și pe eroul lor mesianic evreu Iisus. De acolo am importat totodată și plânsul și cenușa în cap, ca soluție și ingredient sine qua non al vieții, al morții și al înmormântării finale iar îndreptarul nostru de căpătâi a devenit Biblia scrisă de scribi antici ai poporului iudeu care au consemnat în interiorul ei toate chestiunile și istoriile, legendele și eroii unui popor străin cultural, moral și deontologic nouă din Iudeea antică, cucerită de romani asemeni, vrăjiți și ei în final de creștinismul poporului iudeu cucerit și asuprit.

                       4)
 
  Iată, Biblia cu Adam și Eva, cu vechiul testament cu Moise, conducătorul antic al evreilor și cu noul testament cu Iisus eroul lor martirizat ce ne gestionează cu atâta erudiție și aplecare morțile noastre, veșnicia noastră, nemurirea noastră ! Iată, imposibilul biologic, învierea și viața veșnică, cu Dumnezeu și Iisus la cârma destinelor noastre umane devine o bagatelă. Suntem asigurați de viață veșnică dacă credem în Dumnezeu și în fiul Său Iisus. Altfel, dacă privim circumspect nonsensul vieții veșnice fie și în calitate de suflete emanate din trista și vulnerabila noastră biologie comună tuturor mamiferelor, dacă privim neîncrezători cum de a trebuit să fim întâi doar niște produse biologice aidoma tuturor animalelor pentru ca unic între toate dobitoacele să rezistăm în calitate de suflete veșniciei,  gaia ne mănâncă. Nu avem voie să nu ne încredem că universul a livrat exclusiv pentru noi un Dumnezeu și un Iisus specializați în împăierea sufletelor rezultate din cadavrele noastre, pentru veșnicie. Ni se spune grijuliu și cu competență teologică în atâtea capitole și versete că după ce sfârșiți de boli vom muri, putem ajunge în iad foarte ușor dacă potrivit liberului arbitru alegem necredința în supranaturalul religiei.
  Cum ne putem îmbolnăvi și muri în chinuri și cum putem ajunge în iad când simțurile ne fierb și plesnesc de viață, de dorul și mândria că avem niște gene de Dumnezeu, o rudă primară de-a noastră care are calitatea de-a fi atotputernic și nemuritor, creator și născător al nostru, din ideea nobilă și intenția Sa divină bună...? Cum ne putem resemna și împăca în disoluția aceasta a sfârșitului când scontam ca mai degrabă Dumnezeu în părinteasca-i grijă să ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit și inalienabil cu moștenirea favorurilor, deliciilor și încântărilor sale din clipa nașterii și până în infinit, fără să trebuiască să ne urzice inimile și viața cu amarul sclaviei de a fi așa cum suntem, robi, etern robiți durerii și chinului, sfârșitului pe un pământ de neînțeles disociat și despărțit definitiv de atuurile și privilegiile Raiului care se câștigă doar prin performanțele inumane și nerealiste și draconice ale credinței...? De ce e lumea și viața doar un stagiu dramatic cotizant de zile de sacrificat și dat pe apa sâmbetei morții care abia ne așteaptă ? De ce e pământul ocna eternă unde ne săvârșim dezabuzati penitența, de ce e pământul locașul pătimirii, tragediilor și încercărilor noastre și de ce nu e pământul Raiul însuși dacă tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat și nemaipomenit liman...? Noi nu-nțelegem lipsa Raiului pe pământ și nu-nțelegem rostul și logica sa în altă dimensiune, în altă parte și nu-nțelegem acest ocol inutil și contraproductiv prin lacrimile vieții pe pământ ca să ajungem într-o inimaginabilă și imemorială zi sfârșiți de răbdare într-un Cer pe veci răpit pamânteştilor și omeneştilor palpabile simțuri. De ce în cer totul și de ce nu pe pământ cum mai direct, simplu și firesc era...? De ce atunci fericirea și mântuirea și de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui și de ce nu binele întruchipat, aici și acum...? De ce să aștept o zi să mor ca să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu și de ce să nu-L întâlnesc azi sau mâine, undeva, pe o stradă, la o adresă disponibilă pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, sau pe Facebook să-i dăm un mare like când era absolut normal ca un Dumnezeu al adevărului și al evidenței să aibă un profil adevărat și evident public pe internet ca să socializăm măcar bucuroși cu El dacă e atât de departe, în Rai ? Pentru ce Dumnezeu se ascunde cu atâta încăpățânare atât de departe dacă nu are nimic de ascuns ? Pentru ce nu ne face hatârul de-a ne umple de emoție și fericire, de-a ne da pe spate acest Tată al nostru din Cer cu prezența și lumina Sa divină nemijlocită și evidentă, de-a ne lăsa muți de uimire când ni se va arăta ca un artist atâta vreme așteptat la noi în țară ca să susțină concertul Său memorabil pe cel mai mare stadion al pământului în fața gurilor noastre căscate de sublim, uimire și emoție...? Nu cred că stă în logica lucrurilor să-L văd pe Dumnezeu doar după ce musai trebuie să mor și să dârdâi ca un câine de frică în fața tuturor vămilor văzduhului astfel încât să trebuiască la Înfricoşătoarea Judecată după ce mi se va da ultimul cuvânt înainte de sentința la iad, umil și cuminte să-L întreb pe Dumnezeu cine este în definitiv ? Este El Savaot sau Iehova, Mithra sau Vishnu, sau cei peste două sute de dumnezei câte religii sunt în lumea asta ? Sau cine este acest Dumnezeu care ne spune că e Tatăl nostru dar pe care nu L-am văzut și strâns în brațe niciodată ? Și unde și cu ce treburi a fost plecat atâta timp, de ce a trebuit să trăiască atât de departe de noi și de ce atâta neagră și ilogică discreție iritându-ne simțurile și răbdarea, dragostea, speranța, așteptarea până la un negru paroxism acut și fără leac...?

                        5)

  Nu pot să concep eliberarea noastră în Rai ca niște sălbăticiuni prinse și relocate într-o rezervație naturală unde o vor duce boierește lângă Dumnezeu privit ca un șef al haitei sau cioban suprem și cosmic,  oricine sau orice ar fi El sau oricum s-ar numi, visând acum cât încă mai sunt viu, visând monoton și placid la mântuirea insipidă, incoloră și inodoră de acolo din Rai în asemenea condiții draconice de împilare a vieții noastre cu tot ce-a avut mai degradant, tragic, periculos și urzicător simțurilor noastre universul a ne oferi, departe de minunățiile acestui univers verosimile și potențiale, rămase pe stoc stricându-se pe rafturile universului, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tină făcuți și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață altfel decât necuvântătoarelor, dându-ne falsa impresie a unei excelențe pe care nu o avem de fapt în raport cu tot ce e din carne, moare și putrezește. Împilați la maxim de tragismele vieții așteptăm și visăm iresponsabili și excrocați în toate simțămintele noastre o mântuire inconceptibilă potențial și logic, visăm și aspirăm la relaxarea ei făcând slalom printre posibilitățile și întâmplările vieții care nu sunt decât niște păcate trecute cu erudiție de Dumnezeu în codul penal al păcatelor, poticnindu-ne la tot pasul de aceste inexorabile păcate scrise cu atâta erudiție,  intransigență și osârdie de Dumnezeu în îndreptarul numit Sfânta Scriptură. Astfel, amăgiți, dezabuzați, excrocați de Cer în simțurile noastre primare date de Dumnezeu așteptăm toți, cum a spus Emil Cioran, "mântuirea, această robie a robiilor". (Continui citatul din Emil Cioran) : "A-ți pune prin mântuire speranțe în ceva, aici sau oriunde, e dovada că târăști niște lanțuri. Blestematul aspiră la paradis ; această aspirație îl coboară, îl compromite. Să fii liber înseamnă să te dezbari pe veci de ideea de răsplată, înseamnă să nu aștepți nimic de la oameni sau de la zei, înseamnă demn să renunți nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile și la însăși mântuirea goală de orice conținut practic și logic potrivit necesităților vieții noastre, înseamnă să spulberi până și ideea de mântuire, această autoasumată robie a robiilor". (Încheiat citatul din Emil Cioran ).
  Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă, cea mai frumoasă fiind robia autoasumată către Dumnezeu așa cum spunea Petre Țuțea : "Înrobeşte-mă Doamne în robia Ta ca să mă simt într-adevăr cel mai fericit și cel mai liber așa înlănțuit".     Trebuia să fim liberi să murim ori nu ; și trebuia să fim liberi să fim înmormântați ori nu dacă e să facem caz de o utopie perfectă a drepturilor omului. Pentru faptul că universul nu e democratic și nu ne dă dreptul de a alege de a ne naște ori nu, de a trăi ori nu și de a fi eutanasiați atunci când cu voia Domnului suntem schingiuiți cu durerile bolilor, pentru toate aceste nedreptăți vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de păgubos și tragic pentru noi, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție.
  Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit a ne-o face și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice lugubre și triste că lumea și Facerea Lumii a Lui Dumnezeu e un act, o lume și o facere de mântuială, că nu ne convine așa ceva, nu ne place și ne repugnă să fim actorii triști și manipulați ai unei astfel de tragicomedii ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales genial și vizionar. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are rost stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili până la ultima consecință și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară, evidența că Dumnezeu nu avea cum să creeze atâtea lucruri bune pe care le-a creat la început care să ajungă să degenereze în dezastru și să determine atâtea lucruri rele care ne-nconjoară și care ne-au asfixiat lumea și viața ca o iederă otrăvită pe care Dumnezeu nu avea cum să n-o prevadă și elimine din start ca subprodus, zgură și efect dezavantajos al creațiunii. De aceea triști mai degrabă ajungem la concluzia că tot răul din lumea noastră se datorează unui univers văduv de orice urmă de Dumnezeu, acest vid cu chip antropomorf peste care de nevoie oamenii au pus gradele atotputerniciei ungându-L ca rege al regilor lor, numit Dumnezeu, adică zeu al tuturor zeilor. 

                        6)

Ce este acest întreg univers decât spațiu, timp și materie închegate într-un tot indisolubil după legi universale ale matematicii,  fizicii și chimiei ? Legile naturii și realității curente în care trăim noi oamenii sunt total diferite legilor după care funcționează Dumnezeu. Dumnezeul atotputerniciei ce și-o revendică este Dumnezeul care dispune după bunu-i plac și discreționar de faptele Sale ; și nu avem a face aici, în exercițiul funcțiunii Lui Dumnezeu cu vreo logică și rațiune așa cum le înțelegem noi când Îl privim pe Dumnezeu la lucru. Din culisele tainei și discreției Sale Dumnezeu ne privește amuzat cum noi ne supunem legilor naturii și nu le putem eluda și depăși în firescul și ordinea lor iar în viață ne chinuim târâş grăpiş consumând atâta timp și energie să găsim soluții logice și raționale problemelor pe care ni le pun realitatea și universul, pe când Dumnezeu printr-o simplă baghetă magică sare peste toate legile naturii și ale naturalului, le încalcă și ridiculizează și face tot ce vrea cu universul și legile lui : Dacă zice Dumnezeu "Să fie lumină", se face lumină instantaneu ; naturii i-ar fi trebuit miliarde de ani să aprindă o stea și să facă lumină prin razele ei, prin fuziunea nucleară a atomilor de hidrogen și heliu care să producă lumină și căldură. Dumnezeu face lumină și căldură fără stele ; lumina vine din ordinul Său și nu din stele ; El a făcut întâi pământul, o planetă netocmită și goală a sistemului solar care era în beznă, nu avea mișcare de rotație și nici de revoluție, nu se învârtea în jurul soarelui pentru că nu exista soarele în ziua când a făcut Dumnezeu pământul ; după aceea a făcut soarele, luna și stelele din jur, zicându-le luminătorii zilei și ai nopții, pentru uzanța pământului, ca utilități ale acestei planete atât de mărunte din sistemul nostru solar, nu mai vorbesc din întreaga galaxie care de la un capăt la altul măsoară în diametru 26000 de ani lumină. Știți câte secunde sunt într-un an ? Dar în 26000 de ani ? Ei bine, doar în 26000 de ani, cu o viteză numită viteza luminii care înseamnă să te miști atât de repede ca și cum ai înconjura de șapte ori pământul într-o secundă, doar în 26000 de ani călătorind cu această viteză am putea călători de la o margine la alta a galaxiei noastre. Nu știu dacă Dumnezeu putea crea atâta imensitate de stele într-o zi din cele șase, stele pe care să le boteze și specializeze drept luminători ai nopții pământului, bulgărul creat ca să trăiască oamenii pe el și să mulțumească Creatorului pentru pâinea lor cea de toate zilele... În zadar ne întrebăm nedumeriți cum a putut crea Dumnezeu universul în această manieră antropomorfic alegorică dacă e să dăm crezare puerilelor stupidități religioase consemnate în manualul de facere a lumii numit Biblie unde se explică în capitolul întâi tehnologia divină supranaturală folosită de Dumnezeu când ne-a creat pe noi și lumea noastră. Faptul că există azi oameni stimabili care îndrăgesc acest stupid manual de tehnologie divină numit Biblie te lasă perplex gândindu-te în ce lume obscurantistă încă trăim, în ce lume de superstiții și înapoiere mentală mascată de buna și nobila etichetă religioasă ; iar pentru câțiva din oameni care resping nonsensul și ilogicul bazaconiei religioase Dumnezeu râde de ei cu lacrimi când vede cum nu pricep toți ateii și scepticii totul, adică faptul că Dumnezeu a făcut lumea și pământul, El care a fost mai înainte de toți vecii și a fost dintotdeauna iar când a hotărât El, toate au început să apară instantaneu, spațiu, timp și materie, că așa a hotărât El, Cel care s-a creat pe sine întâi și nu avea nici un timp în jur, pentru că mai apoi timpul, spațiul și materia au fost create din ordin divin... E atât de comod să crezi așa încât e de înțeles de ce majoritatea oamenilor gândesc religios și au dezvoltat sine qua non chiar și gene religioase pe care le transmit prin moștenire genetică pruncilor, urmașilor care vor fi și ei religioși și credincioși pentru că așa e normal și omenesc, nu...? Cine crede și nu cercetează legile iraționale și supranaturale ale Lui Dumnezeu se umple de liniște și confort sufletesc ; cine șovăie și e însetat de explicații raționale și științifice în legătură cu Facerea Lumii va rămâne siderat cum de a putut crea Dumnezeu universul când înainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de suportul și infrastructura unui timp și spațiu incipiente, o natură înconjurătoare în care să se trezească creându-se întâi pe Sine și apoi toate celelalte. Un timp și un spațiu anterioare Lui Dumnezeu par absolut necesare pentru că tot trebuie să fi fost altceva decât spațiu vid și timp vid în realitatea înconjurătoare care se pregătea să-L întâmpine pe Dumnezeu. Nu putem înțelege cum a apărut Dumnezeu fără timp și fără spațiu (pe care le-a creat după aceea) și fără o realitate care să-L conțină și să-L găzduiască în niște coordonate ab initio. Aceste coordonate înseamnă un timp și un spațiu găzduitor neapărat dinaintea autonaşterii Lui Dumnezeu. Copilul care se naște are ca infrastructură anterioară și propice nașterii timpul anterior de nouă luni al gravidității mamei Lui și spațiul anterior al uterului. După ce copilul se naște se începe a i se număra timpul, anii, și se desparte de spațiul uterului pentru a trece în spațiul actualității.  Dumnezeu nu a avut nevoie de condiții favorabile precursoare autonaşterii Sale. Noi nu putem zice că a apărut din vid și de aceea putem zice că a existat dintotdeauna, fără de început și fără de sfârșit cum scrie la Scriptură. Știința ne spune că timpul și spațiul n-au fost eterne ; ele au apărut cândva ; și dacă vrem să analizăm și să-L căutăm analitic pe Dumnezeu uzând de armele rațiunii și înțelegerii curente umane trebuie să-L supunem pe Dumnezeu criticii unei rațiuni pure și prin reducere la absurd trebuie să spunem cel mult că Dumnezeu dacă există trebuie să fi apărut cândva într-un timp și spațiu care să-i aștepte ospitalier nașterea. Dumnezeu nu poate fi mai vechi ca timpul și ca spațiul ; sau cel mult putem să credem că timpul și spațiul s-au născut odată cu El. Dumnezeu însă nu suferă un asemenea afront ; Dumnezeu spune că El a fost din veci și deodată cu timpul și cu veșnicia, ba mai mult, mai înainte de toți vecii, adică de orice timp. Și gândindu-se o veșnicie i-a venit Creatorului magnifica inspirație de a crea acum șase, șapte mii de ani cât scrie la Cartea Sfântă, începutul timpului și spațiul tot, apoi toată materia universului, miliardele de galaxii cu stele ce se nasc apoi mor explodând în explozii de supernove după care rămâne un nor de gaz și praf cosmic ce formează niște nebuloase care în miliarde de ani se condensează și adună și sub efectul gravitației atomii gazelor hidrogen și heliu se prăbușesc unii în alții aprinzându-se datorită enormei presiuni a gravitației și iată astfel cum sub cuvintele magice ale Lui Dumnezeu : "Să fie lumină" se aprind stelele care devin ustensile și luminători fie ai zilei, fie ai nopții pământului, o planetă pricăjită dintr-un sistem solar dintr-o galaxie din miliardele de galaxii.  Amețindu-ne cu această aserțiune și pretenție creaționistă a lumii și cu decretul filozofic divin că El însuși, Dumnezeu este din veci și mai înainte de toți vecii și că nu a avut nevoie de un timp și spațiu anterioare în care să se pună a se crea întâi pe Sine apoi totul, și că a creat pământul ca centru al acțiunii Sale predilecte cosmice, apoi soarele ca luminător al zilei și luna și stelele și miliardele de galaxii ca luminători ai nopții, ca niște felinare aprinse pe străzi de primărie noaptea, oamenii au depus armele logicii și analizei deductibile și au adormit în dulcele somn mângâietor al credinței oarbe într-un Dumnezeu care știe El ce a făcut, deci e logic și cuminte să mergem pe mâna Lui indiferent cât de ilogic și supranatural pare tot ce-a făcut. Dacă te întrebi logic și omenește cum putea mai întâi Dumnezeu să se creeze pe Sine Însuși în afara timpului și spațiului din nimic, devii suspect de ateism care este aspru pedepsit după cum ni s-a promis în scripturi. De frica iadului și a anxietății, a oboselii noastre psihice putem admite și asta, că Dumnezeu a fost mai înainte de orice, tot așa cum rațional și din dragoste pentru știință e să admitem prin reducere la absurd și teoria că universul, materia și timpul s-au creat din nimic, de la momentul zero al big bangului. Dar știința pe cei mai mulți oameni îi dezgustă căci e obositoare ; e obositor să fii tocilar și să înmagazinezi atâtea cunoștințe și explicații enciclopedice despre lume și despre univers când ne vine mai la îndemână să credem pe cuvânt știința teologică din cartea cărților, Biblia, unde se statuează simplu pentru neuronii noștri obosiți, schilozi și răniți de greutățile vieții că Dumnezeu e sursa și originea tuturor văzutelor și nevăzutelor și că El precede oricare realitate și acțiune ulterioară care devin astfel tributare acțiunilor unui Creator uns de noi omnipotent și omniscient, precum și veșnic în trecut și în viitor și iată cum avem motivația lejeră să devenim credincioși cu acte-n regulă iar tainele și orice enigmă a universului se elucidează astfel în capul nostru când filizofăm teologic și postulăm în cheia credinței că Dumnezeu e explicația a tot, inclusiv a inexplicabilului, deci dacă a fost un big bang, El, Dumnezeu trebuie că a aprins fitilul exploziei big bangului ; e clar, nu ? Prin asta mintea noastră se eliberează de vertij și dăm un sens la toate făcând din Dumnezeu o cheie bună a elibera toate soluțiile contra necunoscutelor și fricilor noastre ce ne fac să ne tremure ficații și inimile în această junglă umană și în acest univers neprimitor și rece unde îngerii și demonii se aciuează din nimic ca ceața din aer, să ne sperie și ispitească cu atât mai abitir cu cât suntem mai sporiți și adânciți în credință și superstiții. Ateii nu visează diavoli ; călugării, întreaga viață, chiar îi și văd prin colțurile chiliei când se scoală noaptea să se roage iar dracii îi ispitesc cu mâncăruri bune, vin și cu fete nurlii care dansează lasciv din buric, după care și diavolilor le cad balele și cu care îi ispitesc pe bieții călugări care vor neapărat în Rai și pentru asta fac totul, se abțin de la tot și toate, nu mănâncă, nu fac sex, nu se masturbează căci e păcat și li se umflă boaşele de spermă pe care nu trebuie s-o arunce afară căci e păcat și nu vor mai intra în Rai căci masturbarea e interzisă în vama a optsprezecea de care nu treci către Rai dacă te-ai masturbat vreodată. Astfel, din Rai lipsesc toți cei care s-au masturbat vreodată, adică toți oamenii normali, cu alte cuvinte umani și interesanți cum a spus Nietzsche, dar în Rai în schimb e plin de călugări și de prea fericite fețe bisericești. Dar puțini dintre noi sunt călugări bine plăcuți Lui Dumnezeu ; și odată ce-am mâncat din pomul cunoașterii făcând și noi păcate ca Adam și Eva, am început să vedem inevitabil că Dumnezeu ne-a născut atât de goi și vulnerabili și de aceea nu putem să nu ne întrebăm în curiozitatea noastră specifică ființelor inteligente, cine cerului L-a făcut pe acest Dumnezeu care a umplut cerul cu această pandemie de îngeri și demoni care să sperie neputințele firii noastre ?

       
                      7)

  Triști și dezamăgiți realizăm nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al autogenezei și existenței Sale însăși dintr-un timp care n-a existat înainte de apariția Lui Însuși, pentru că El a avut pretenția, ambiția și plăcerea de a inventa totul, inclusiv pe sine mai înainte de orice. Putem obosiți să postulăm că Dumnezeu a existat de-a pururi într-o Împărăție care nu are început și sfârșit cum ni se spune. Dar însuși timpul și spațiul în idee și imaginație au un început iar prezența unui Dumnezeu inițial înaintea oricărui timp și înaintea oricărui spațiu e un nonsens amețitor. Dacă putem admite că timpul și spațiul n-au existat dintotdeauna, nu putem concepe existența unui Dumnezeu care precede începutul timpului și spațiului. De ce-am accepta să vedem în neant un Dumnezeu de mai înainte de toți vecii care era orb fiindcă era întuneric și nu era lumina pe care El însuși a făcut-o după aceea, care era singur, trist și plictisit de-o veșnicie, când nu era nici timp și nici spațiu, nici materie, nici ființă, nici neființă, nici ieri, nici azi cum spune Eminescu și deodată dacă atâta veșnicie nu i-a creat probleme și stres, să se gândească și să purceadă acum șapte mii de ani la Facerea Lumii și a noastră așa, numai dintr-o ambiție creaționistă, dintr-o iubire de oameni care i-a venit așa deodată acum șapte mii de ani când a creat lumea și nu L-au deranjat înainte atâtea miliarde de ani de singurătate fără oameni ? Nu au sens aceste povești de adormit copiii dar de dragul lumii și al reazemului ei, Dumnezeu, speranța lor și ultimul refugiu al ratării lor, Îl putem accepta pro domo pe Dumnezeu. Putem accepta că Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar iar ne vin în cap prejudecățile științei care zice că nimic și nici un spirit nu e mai bătrân și tare decât timpul și spațiul care-au avut totuși un început și un start. Timpul n-a fost infinit atât în trecut cât nu va fi nici în viitor. Timpul a început cândva precum se și poate opri din curgerea lui în anumite condiții ale legilor fizicii postulate de Einstein. Dumnezeu, din ambiția Sa creatoare siluieşte timpul, spațiul și totul și se declară cu de la sine putere mai înainte de timp și mai înainte de spațiu. În zadar filozofăm că timpul nu e o scurgere liniară a unei durate. Dumnezeu ne dă cu fizica și filozofia laică în cap și ne arată mustrător cu degetul spre luare aminte către flăcările și chinurile iadului când eretici noi filozofăm ca Giordano Bruno ori Galileo Galilei și Îl cercetăm pe Dumnezeu de ani și de vârstă și spunem că timpul e relativ și e precum o materie, și că timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus neam în Scriptură creându-ne și crezându-ne atât de proști ; Einstein doar ce ne-a mai luminat. Pentru asta vom intra în iad întâlnindu-ne cu Einstein pe-acolo, dacă credem că Dumnezeu n-a putut exista din toți vecii când veacurile și timpul n-au fost dintotdeauna iar Dumnezeu n-a putut exista în afara și înaintea timpului măcar, zicem noi după o logică simplă. E foarte comod să ți-L imaginezi pe Dumnezeu făcătorul tuturor, deci și al timpului care nu exista căci aștepta să fie creat de Dumnezeu potrivit calculelor lui Einstein care a calculat că nimic nu exista, nici timp și nici spațiu și că spațiul și timpul se comportă ciudat : se curbează, în cazul spațiului, sub efectul corpurilor cerești cum se curbează un cearșaf pe care stă o minge : cum vă imaginați că luna se învârte în jurul pământului, iar pământul în jurul soarelui ? Este efectul spațiului curbat de greutatea pământului sau soarelui, iar orice corp care orbitează aleargă pe un spațiu curbat către interior, ca o bilă de ruletă rusească. La fel și timpul este maleabil și nu liniar : el încetinește,  accelerează, se naște și se oprește. Noi profanii nu putem înțelege ecuațiile lui Einstein deoarece el a fost un om unic prin descoperirile sale în fizică depășindu-l pe Newton. Noi nu putem înțelege în esență relativitatea timpului și spațiului postulate de Einstein și nu putem înțelege cum într-un univers atât de vast Dumnezeul cel de mai înainte de toți vecii a înțeles să se cantoneze în istoricul acțiunilor Sale într-un colț de galaxie numită Calea Lactee și să fie intendentul de serviciu al destinului unor maimuțe superinteligente primate de pe o planetă numită Terra,  față de celelalte din ordinul lor, numite oameni care fie ei cât de deștepți, tot adorm când îi pui să citească lucrările lui Einstein, Stephen Hawking sau alți savanți care au luat la puricat spațiul și timpul și ne-au descris lucruri uluitoare despre univers și legile lui pe care nici Dumnezeu nu le știa căci nu le-a scris în Biblie. Iată bunăoară, despre univers, despre timp și spațiu și relativitatea lor nu se scrie o iotă în Cartea Cărților, Biblia ; ca dovadă că Dumnezeu ne-a recomandat să fim proști și mulți și să nu mâncăm din pomul cunoașterii ; dar mâncând din pomul cunoașterii iată câte noutăți și pasionante informații a descoperit Einstein și ni le-a scris într-o carte pe filele căreia noi adormim din pagina întâi, rândul doi al cărții, apoi tresărim în somn, ne trezim, ne facem cruce și luăm și citim Biblia, că e pentru suflet, pentru sufletul care se umple de emulație și mândrie și se fardează o viață pentru Rai. În Biblie care e de fapt Cartea Sfântă și din care afli tot ce vrei să afli, nu tot ce poți afla, nu scrie în nici una din cele peste o mie de pagini ale sale că timpul sfârșește dacă ai călători cu viteza luminii. Doar Einstein a descoperit și calculat că există legi fizice care demonstrează că dacă ai călători cu viteza luminii timpul ar încetini pentru tine atât de mult, secundele sleindu-se în durata lor încât aproape s-ar opri. Care mai rezistă să nu adoarmă privind ca o mâță o carte cu ecuații de Einstein sau vizionând un documentar științific pe tema călătoriei cu viteza luminii, când dacă mai rezistă treaz va descoperi că în preajma unei găuri negre datorită gravitației ei inimaginabil de uriașe, această gravitație ne-ar opri însuși timpul pe loc și ar curba furând în abisurile sale negre și lumina lanternelor noastre încremenindu-ne într-un prezent aproape continuu și imposibil de depășit. Să aprinzi o lanternă și să vezi cum razele ei o iau curb către mijlocul întunericului găurii negre e o posibilitate demonstrată prin observații de astrofizică. Lumina unor stele în preajma găurilor negre se comportă ciudat ; ea deviază de la traiectoria rectilinie. Și timpul la fel face în asemenea extreme condiții. El se oprește și se sfârșește când gonim cu viteza luminii prin univers ori ne apropiem de monstruozitatea gravitațională a unei găuri negre. Dușmanii timpului sunt ori viteza, ori gravitația. Cu cât acestea sunt mai extreme, timpul nu se mai simte bine în preajma lor. El se dezagregă și ne arată fețele ascunse neputințelor percepțiilor simțurilor noastre învățate doar cu obligația religioasă a ritualului unor cruci, rugăciuni și mătănii ca să ne simțim satisfăcuți că ne câștigăm astfel mântuirea. Simțurile noastre sunt slabe, lumești ; ele nu pot simți verosimilul enormei și extremei gravitații a găurii negre care oprește însuși timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp călătorind în asemenea condiții, ori cu viteză enormă, ori lângă o gravitație enormă, se oprește din îmbătrânire. Aș putea după o călătorie cu viteza luminii să văd bătrân un frate al meu geamăn de 90 de ani iar eu să am doar 50 de ani în același aparent timp. Timpurile noastre s-au separat și ne-au influențat însuși corpul fizic asistând unul la întinerirea, celălalt la îmbătrânirea fratelui geamăn. Dacă am accelera în continuare depășind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai că s-ar opri dar ar lua-o înapoi făcând posibil să călătorim în trecut să-i vedem pe părinții și bunicii noștri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventați de Dumnezeu pe care i-a făcut din lut. Dar are lutul din care ne-a făcut Dumnezeu vreo credibilitate ? Orice planetă n-are cum să fi fost din lut la început. Și n-are cum să fi conținut ab initio materia primă, lutul pentru plămădirea primului om, Adam. Orice planetă e ori gazoasă ca Jupiter sau Neptun, ori solidă ca Terra care a fost compusă inițial ca toate planetele solide dintr-un miez metalic și din piatră, care e o fostă lavă ulterior întărită care s-a scurs din erupțiile imemoriale ale trecutului. Pământul, această clisă pe care o dăm la hârleț ca să căutăm râme de pescuit ori să ne săpăm mormântul, e doar descompunerea regnului animal și vegetal trăitor și muritor în milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente și cu fecalele și urina lor. S-a făcut astfel lutul, cernoziomul. Atâta pământ umplând pietrele ne spune ce mai de viață a fost pe pământ...! Ce s-a mai trăit și murit ! Și totul s-a făcut pământ, lut ! din el a făcut Dumnezeu pe primul om... Totul a fost și totul a sucombat putrezind și adunându-se în strat gros, fie în cărbune în adânc, fie în tină mai la suprafață. S-a acumulat pe suprafața pământului un strat după altul de sedimente, sub influența bacteriilor și reacțiilor chimice transformându-se totul într-o clisă, adică în pământ. Pământul, lutul din care suntem făcuți de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice vegetale sau animale moarte și sedimentate de plante și animale și toate fecalele lor adunate în milioane de ani. Cum să ne facă Dumnezeu din hoiturile și căcații atâtor exemplare biologice moarte și putrezite în milioane de ani și transformate în lut, când ni se spune că pământul era netocmit și gol...? Cel mult puteam fi făcuți din piatră sau metal care au existat inițial și există și acum topit în miezul pământului. Noi am fost făcuți însă din pământ, e preferința Lui Dumnezeu cum scrie în Scriptură. Capitolul Facerii din Scriptură a fost scris de niște vechi oameni preistorici ignoranți bieții de ei și i-au pus Lui Dumnezeu în cârcă atâtea fapte și Faceri puerile și pline de nonsens științific. Oricând un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecările inteligenței noastre și că vom prevedea că toate sunt niște prostii antice sau bull shit cum se spune în engleză. Or Dumnezeu n-a făcut-o, n-a oprit manipularea religioasă căci din interesul liniștirii și stăpânirii maselor puțin inteligente și înspăimântate de stihiile naturii, a perseverat cu legendele stupide despre lume și facerea ei din lut și ne-a jignit impardonabil și irecuperabil inteligența ce tocmai ne-a dat-o. Imensa parte a omenirii a pus însă botul să creadă asemenea speculații ridicole și puerile dar mângâietoare mentalului alienat religios colectiv. Nici un Dumnezeu care se respecta nu făcea totul de o manieră atât de precar logică și tehnologic neverosimilă. Încât Dumnezeu ori e cu totul altceva decât sporovăim noi sforăitor și solemn despre El, ori nu există sau nu există sub o formă obligatoriu antropomorfă la care Îl condamnăm noi oamenii și Îl obligăm pe Dumnezeu prin documentul emis de noi numit Biblie, să existe. Printr-o regretabilă scăpare și neglijență Dumnezeu ne-a indus în conștiință această amară dar logică concluzie a inexistenței Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu să existe. Oricât L-am căuta pe Dumnezeu în mulțimea probabilităților, fizica nu ne permite acest lux ca să putem cu deferență să-i acordăm atâta credit rațional oricât am vrea noi sau El. Basmul și legenda, frica de întuneric și inexplicabil ne-au pervertit simțurile și responsabilitatea care s-au volatilizat sub comoditatea și urgența confortului religios. A ne da jos ochelarii religioși e un disconfort dar o eliberare amară care tot e mai dulce decât cea mai oarbă credință care are un gust dulce dar diabetic. E ușor și comod să crezi în Dumnezeu și să te abandonezi în credință din interesul liniștii și siguranței tale subiective interioare. Căutându-L pe Dumnezeu e la fel ca și cum ai căuta marginile pământului. Într-o idee teoretică ai putea accepta că pământul are niște margini. Acolo există Dumnezeu și ești fericit de descoperire, numind-o revelație. Dar când știi că pământul e o sferă care nu are margini chiar dacă n-ai văzut tu sfera, și a privi implicit într-un mod simplist în posibilitatea existenței Lui Dumnezeu la marginile pământului sau în cer undeva unde îți legi speranța și viitorul unui nimic ce ești, și punându-ți problema în această manieră nedescriptivă și retrogradă dar comodă, e un exercițiu inutil. Toți suntem liberi să credem ce vrem și ce putem după propriile noastre percepții și prejudecăți. Dumnezeu, mai firesc, mai la îndemână și simplu e să credem că e doar o percepție a noastră, e oglindirea bunătății noastre, a unor oameni, în întunericul și vidul universului și în această lume rea îndeobște care e formată din oameni, adică mamifere, adică tot animale. Și animalele sunt rele unele cu altele, precum și oamenii sunt lupi unii pentru alții. Aceasta e legea junglei și a selecției naturale iar Dumnezeu mai îndulcește și oprește din măcelul reciproc pe care nici chiar El nu-l poate stopa. Dovada e că trăim într-o lume bestială care ne repugnă încât singura salvare o proiectăm în Rai, unde altundeva ? Dumnezeu suntem noi înșine, cei înfricoșați și plânşi, El e întruchiparea dorinței și speranței noastre de pace, de bine și de excelență, bunele și puținele noastre gânduri și fapte bune sau pline de scrupule, seriozitate, etice și morale,  toate, calități umane pe cale de dispariție. De aceea cea mai simplă și la îndemână explicație, spre nefericirea și dezamăgirea noastră e că nu există Dumnezeu... Există doar bunătatea din oameni, din ce în ce mai puțină care-L salvează pe Dumnezeu de la faliment și ratare. Triști înțelegem că nimeni n-a creat universul și nimeni nu impune necesarmente credința ilogică într-un Dumnezeu musai creator mai mult sau mai puțin antropomorf, gestionar specializat și autorizat al destinului oamenilor, funcție de preferințele lor efemere ezoterice. Această percepție ne conduce la o profundă și dramatică descoperire : Că cel mai probabil nu există nici Rai și nici iad, nici păcat și nici virtute religioasă, nici răsplată, nici pedeapsă și nici febra și viermuirea în Cer a vieții de apoi. Existăm doar noi aici și acum, iubindu-ne uneori divin, alteori mai puțin, alteori deloc, chiar urându-ne visceral câteodată încât ne omorâm din plăcere și de plăcere, ca dovadă că nu avem nimic divin în noi, decât unii oameni, foarte puțini, avem intenție și dorință genetică de a fi buni și miloși ca Dumnezeu. Majoritatea oamenilor însă suntem la fel de răi precum niște bestii numai că avem față de om, nu avem cozi și nici blană. La fel însă ca bestiile avem dorința de a ataca, de a fura și stăpâni ce e al semenului mai slab cucerit și de a dansa pe cadavrele celor cuceriți. Noi nu putem să schimbăm această paradigmă sângeroasă și criminală în care viețuim, măcar că facem apel la Dumnezeu să ne apere, îmbuneze și ajute. În ce fel reușește se vede numai din dramele ce sugrumă omenirea la atâta amar de vreme de la Facerea Lumii, învederând că această creație divină cu omul pus să activeze în ea este un fiasco și necesită legic reparația transcendentală din Cer pentru fiecare individ numit păcătos, din centrul spa de recuperare numit Rai. Suntem doar niște maimuțe evoluate care visează la Rai ca la niște cuiburi perfecte din copaci, unde să se odihnească și să poată trage în voie la aghioase, scăpând de dușmani și de diavoli. Suntem doar niște maimuțe primate cu creierele noastre supradezvoltate de efectele evoluției și ale legilor întâmplării și dezordinii cosmice denumită entropie. Creierul ne-a luat-o razna dezvoltând o inteligență mult prea rafinată pentru posibilitățile și îngrădirile biologiei noastre perisabile. Am evoluat într-o extremă inteligență, singura care explică și legitimează apariția Lui Dumnezeu prin gândurile și creierele noastre, niște maimuțe primate visătoare ; căci să nu eludăm cât de mult seamănă cimpanzeii cu noi măcar la trup, având 95% din gene în comun cu noi. Am purces astfel să existăm noi oamenii cu bunele și relele noastre, cu călăi și victime, cu criminali și cu martiri nevinovați, colcăind toți tragic pe o lume de mizerii care se zice că a creat-o Dumnezeu după un plan, culmea, divin. Nu putea acest plan divin să fie inventat de un Dumnezeu al bunei măsuri și previziuni căruia să nu-i pese de dâra de fum a dezastrului creaționist ce a lăsat-o în urmă în încercarea Sa ratată de a crea o lume. De ce ne gândim inutil și atât de departe aruncând vina pe Dumnezeu și pe diavoli când Dumnezeu și diavolii suntem de fapt noi oamenii ? Când suntem buni suntem dumnezei iar când suntem răi suntem diavoli. Iată mai degrabă explicația logică a apariției Lui Dumnezeu și a diavolului în discursurile noastre. Avem această viață, așa cum e, bună, rea și putem aprecia Marele Univers numai potrivit simțurilor și percepțiilor noastre directe. De frică și silă, de iubirea sau ura noastră de noi înșine L-am creat pe Dumnezeu și pe opusul Său diavolul, ca ei să ne uzurpe toate calitățile și defectele noastre, în ei să aruncăm toată bucuria sau ura noastră, tot efortul nostru în acest univers, ca într-un paratrăsnet care dă viermuirii noastre un oarecare scop și sens practic. În Dumnezeu sau diavol ne-am plasat tot ce-am avut mai bun sau mai rău, toate succesele sau ratările noastre ca specie, culmea, inteligentă, de presupusă sorginte divină. Trebuie forțați de împrejurări, de tăcerea simptomatică a Lui Dumnezeu care ne încurcă întreaga existență ducându-ne-o într-o inexorabilă precaritate confuză și dramatică, să spunem dezabuzați că acesta e norocul sau nenorocul nostru existențial și să ne mulțumim cu atât. Și pentru asta trebuie să fim extrem de recunoscători Nimicului și Neantului din care întâmplător, pe o planetă întâmplătoare printr-o lungă evoluție întâmplătoare am apărut prin niște reacții biochimice din stelele care au explodat lăsând în urmă materia din nebuloasele cosmice din al căror praf stelar ne-am adunat și combinat în experimente evoluționiste mai mult sau mai puțin ratate din care am ajuns să fim cum suntem acum, o specie de maimuță primată superevoluată de care un Dumnezeu virtual a prins apetență a-i fi gestionar de serviciu de destin uman real, totul petrecându-se în acest vast univers al realității asediat și confiscat de Dumnezeu, un concept nobil dar atât de neverosimil și improbabil până la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric această dilemă a necunoașterii și deznădejdii cosmice plasându-L pe Dumnezeu în centrul tuturor durerilor, lacrimilor și incertitudinilor lor ca pe un medicament calmant al tuturor temerilor, suferințelor și necunoscutelor lor ; e o soluție paliativă ca să poți trăi și să ai un punct de sprijin în universul înghețat bocnă și întunecat beznă, univers tulburător de care te agăți instinctiv să nu cazi aiurea în neant... În evoluția noastră de ființe create de Dumnezeu atât am putut concepe la nivelul nostru mental de extratereștri iviți vulnerabil undeva în Calea Lactee și pierduți inexorabil în deznădejde într-un colț de univers. Personal aș fi vrut din suflet ca Dumnezeu să existe și să ateste, să supervizeze și verifice prin bunătatea Sa bunătatea puținilor oameni de soi care mai există pe lume pe ici pe colo. De fapt eu personal am tot respectul și reverența pentru un Dumnezeu al bunătății și al dreptății, pentru Dumnezeul cel bun și milostiv către care se ruga sfârșita mea mamă bolnavă de cancer în fază terminală... Mare ai fi putut fi Doamne, Slăvit să fie numele Tău inventat, întru nădejdea tuturor celor deznădăjduiți și cu insuportabile dureri de cancer...!

  (Aduc mulțumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al cărui geniu îl include pe cel al lui Newton și Einstein la un loc și din a cărui înțelepciune am luat unele citate asupra cărora am făcut aici o lungă dizertație completându-le și recenzându-le profund cu comentariul meu pentru a lămuri odată chestiunea unui Dumnezeu și a umilinței la care ne supune în lumea pe care ne-a creat-o și în care ne-a pus, într-o mizantropie sau nepăsare insuportabilă de la Facerea Lumii și în vecii vecilor. Or bine măcar că Dumnezeu nu există căci atunci chiar era vinovat de toată tragedia umană)...