93) TESTAMENTUL LUI CASANOVA

93) TESTAMENTUL LUI CASANOVA

  1) „Las moștenire fiecărui bărbat ca pe cetăți, ca pe corăbii pline cu bogății, ca pe păduri pline cu vânat pentru cei morți de foame, pe care vor regreta amarnic de nu vor îndrăzni să le cucerească, las moștenire pe toate fiicele, nepoatele și strănepoatele femeilor pe care le-am iubit”. Acesta e testamentul generic după care fiecare bărbat mai cerbice sau mai timid se inspiră și vrând, nevrând îl urmează în destinul masculin cu care l-a înzestrat Dumnezeu. E tot ce poate lăsa mai prețios moștenire bărbaților Casanova : O pădure plină de făzănițe și fiecărui bărbat o tolbă cu săgeți unse cu elixirul copilașului celebru cu aripioare Amor. Fiecare bărbat e o caricatură a lui Casanova. Orice bărbat și-ar dori să iubească o mie de femei, măcar de la douăzeci de ani, de la tinerețe cu nebuniile, bețiile și orgiile ei, până se însoară. Ca bărbat normal trebuie să te mulțumești cu câteva femei, nu spun câte, și ca să fiu fair play față de specia masculină, nu spun dacă înainte sau după căsătorie. Evident că atât Don Juan cât și Casanova au exagerat. Dar ei sunt purtătorii stindardului, sunt exemplarele masculine cu cel mai mare procent de testosteron din sânge, peste valoarea 33, față de noi, bărbații normali care când ne naștem avem valoarea 36, apoi până la a treia tinerețe ea scade pe scala cu roșu, la valoarea 10 sau 9. Extrem de puțin. Dar…? Aceasta e viața și biologia masculină. Ne supunem ei. Evident că povestea vieții oricărui bărbat se desfășoară sub această curbă descrescătoare a testosteronului care aduce cutremure și incendii inerente ale iubirii. Către bătrânețe, când bărbatul a ars detot în potopul vâlvătăilor și cutremurelor iubirii, el se aseamănă cu pământul, care e o structură vie, care nu tace, în care oceane de lavă fierb și se frământă mișcând plăcile tectonice pe care stă pământul nostru de ne-am construit pe el casele în care ne-am adăpostit viețile noastre firave. La fel și orice bărbat este supus de-a lungul vieții de atâtea ori cutremurelor, incendiilor și uraganelor devastatoare ale iubirii care îl vor lăsa periodic fără nimic : numai ruine a tot ce-a fost vechi și frumos, iar sufletul scăpat teafăr vai de mama lui, cu pijamalele rupte și pline de praf de moloz, cum le-a prins cutremurul, va sta plin de vânătăi și zgârieturi pe niște cărămizi rupte și dărâmate, privind în sus către cer, proiectând, visând către un nou început de pus viața la adăpost din calea cutremurelor și incendiilor devastatoare ale iubirii de care nici un bărbat nu poate scăpa căci sunt forțe și stihii inexorabile ale naturii. Pentru a înțelege bine forța acestor cutremure și incendii ale iubirii ar trebui să înțelegem ce e iubirea și pentru asta trebuie să aruncăm din start dicționarul explicativ la coș ! Nu vom găsi acolo răspunsuri ! În VIAȚĂ vom găsi răspunsurile, marile răspunsuri la marile întrebări ale iubirii, răspunsuri și explicații ascunse în inimile noastre, în sufletele noastre, în simțurile și carnea noastră doritoare de iubire și a ei pasiune, răspunsuri de care nu știm, cum nu știm cum stau ascunşi păstrăvii sub pietre veșnic mângâiate de undele izvoarelor de munte. Trebuie să învățăm în primul rând de la apă și de la pietre ce înseamnă iubirea. Apa e iubirea bărbaților iar pietrele, iubirea femeilor.  Apa e iubirea care iubește devastator, mângâie și lasă, pentru că așa e iubirea ei, natural veșnic curgătoare, iar pietrele sunt iubirea care rămâne și blesteamă apa care iubește și lasă, care după ce le-a mângâiat și rotunjit colțurile cu iubirea undelor ei, pleacă lăsând caniculei soarelui și biciuirii vântului pietre dezgolite rotunde prin râuri de munte. Atâta prund, atâtea pietre rotunjite prin râuri, sunt atâtea femei iubite și lăsate de vâltoarea apelor care s-au dus, a iubiților care le-au netezit cu iubire colțurile și s-au dus în drumul lor curgător, ca apele. Nu putem vorbi de același lucru când vorbim de iubirea de bărbat și de iubirea de femeie. Când iubesc și sunt iubite, femeile înțeleg altceva decât bărbații care generic fac același lucru.  Fapt e că iubirea se lasă în final cu cataclisme, cu incendii și cutremure, cu drame eterne ale ei, care sunt prețul plătit, că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta pentru orice, inclusiv pentru câteva clipe de rai și de plăcere aduse de iubire. Acest cuvânt, „iubire”, e un cuvânt magic. În limba română el are un sens mai adânc decât din orice limbă.  Limba română se pare că e cea mai grea limbă indoeuropeană. Pentru că nu e analitică şi precisă ca limba germană, nici simplistă şi nepredictivă ca limba engleză în care pentru tu, voi, dumneavoastră sau dumneata ai un singur cuvânt : „you” ; iar pentru iubire, dragoste, amor, ai tot un singur cuvânt de exprimat : „love”. De aceea prințul Charles e atât de îndrăgostit de România : a descoperit profunzimile româneşti. În limba engleză intonația și accentul cuvântului „love” poate pe departe nuanța sensul cuvintelor iubire, dragoste şi amor pe care le are limba română pentru a formula nuanțe diferite ale iubirii. Începând cu iubirea, continuând cu dragostea şi terminând cu amorul, chiar dacă în dicționar se explică aproximativ același conținut, în realitate se înțeleg intensități diferite.  Iubirea e cea mai sfântă, deci aproape pudică şi platonică, dragostea deja își dă sutienul jos iar amorul rămâne fără chiloți și nici că-i pare rău, căci așa e el. Cum poți într-o viață de bărbat să mai rezişti cu atâtea sensuri ale iubirii și să nu rişti la tot pasul să le confunzi obosit în iureșul muncii de a iubi voluntar, nesățios și divin căci așa ai tu programul genetic ? În limba engleză cuvântul „love” este mereu fără chiloți pe el, aşa că fiecare e liber să atace și înțeleagă acest cuvânt cu atitudinea pe care-o vrea, să-l îmbrace de haine și să-l dezbrace după cum vrea și cum are inspirația. Cei cărora le trebuie iubire pudică și platonică își pun mâinile la ochi când spun „love”. Cei care vor şi putință pasiune spun tot „love” dar întredeschid degetele puse pe ochi ca să vadă părțile intime ale cuvântului „love”. Cei care vor patimă de amor spun „love” cu un accent deplin şi hotărât ca şi cum ei înşişi ar rupe şi arunca pe pereți, pe lustră desuurile cuvântului.
  
  2) Ce e iubirea deci ? Este ceea ce vreți voi să fie. Când o mamă își alăptează pruncul ei, aceea este iubire și nimic nu mai stă în calea ei, nu mai există nici o altă definiție mai potrivită. Privind sculptura unei mame care își alăptează pruncul vei înțelege că din perspectiva maternității aceea înseamnă iubirea. Privind într-o margine de pădure un băiat de clasa a opta și o fată dintr-a șaptea veniți în tabără stând în spatele unui rug de mure și sărutându-se timid prima dată în viața lor, o, evident că acest tablou înseamnă iubirea căci iubirea dintâi nu se uită și nici primul sărut. Aceea e iubirea de la timpul ei deci ! Sunt o grămadă de forme ale iubirii, toate autentice, care îți pot spune ceva despre înțelesul lor, dar toate diferite. Dar nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Nu vreau să vă vorbesc despre lucruri pe care le știți, despre iubirea părintească dintre o mamă și băiatul ei sau despre iubirea nupțială dintre un soț și o soție. Acese iubiri sunt dulci bineînțeles și sunt arhicunoscute de voi ; le-ați trăit și le trăiți din plin, fac parte din viața voastră, sunt însăși viața voastră și eu nu pot să vă spun mai mult decât ce știți și voi. Eu vreau să vă vorbesc despre iubirea aceea care face incendii și cutremure devastatoare și care aprinde inima bărbatului ca pe o coşmelie și lasă grinzi transformate în jar, fumegăind, în urmă. Nu poți înțelege această cataclismică iubire și forța ei devastatoare decât făcând comparație cu iubirile domestice ale vieții omului. Iubirile noastre sunt de casă, blânde, liniștite, îndeobște domestice, studiate, calculate, ponderate, neaoşe, de pe-aici de la noi. De aceea și incendiile și cutremurele pe care le fac în viața omului sunt relativ mici, suportabile, numai replici mici : Iată, mami surprinzându-şi băiatul drag Teodor, la onomastica împlinirii a paisprezece primăveri, cum retrași în cealaltă cameră, „din greșeală” îl vede cum o sărută pe gură pe colega lui de bancă, și dându-se după ușa întredeschisă să nu fie surprinsă, mami își pune mâna la gură de mirare că nu și-a mai văzut băiatul așa, sărutând prelung, cu limba și cu puțin scuipat, un scuipat din acela dulce, puțin acru, alunecos și mângâietor care numai el poate spune ce înseamnă primul sărut ; astfel că mami îl întreabă pe băiatul ei a doua zi, murind de curiozitate :
– Mami, ia spune-mi acum mie, pe cine iubești tu mai mult : pe mine sau pe Andreea ? Băiatul mirat de întrebare, evident că nu știe ce să răspundă. În sufletul lui se petrece un mic incendiu și un mic cutremur al iubirii, care nu e devastator, e doar o primă replică a cutremurelor mari de iubire din viața unui bărbat. Mai târziu băiatul se căsătorește, evident că nu cu colega lui de bancă din generală cu care se săruta după aceea în voie acasă la ea, când erau părinții duşi la serviciu, diversificând savoarea aceea dulce a salivei scăpată printre buzele frământate și patosul mâinilor băgate prin locuri mătăsoase atâta timp ascunse și care deodată, nu mai vor să fie ascunse, nu mai vor ! Aceste obrăznicii indecente adolescentine sunt micile și singurele plăceri pe care tinerii și le permit, mici replici de cutremur al iubirii. Iar atunci când băiatul se va căsători nu cu colega de bancă din generală de la care a aflat de fierbințeala și pufoşenia locurilor ei ascunse, ci cu o colegă de facultate la vremea cuvenită, iarăși se va produce un cutremur al iubirii pentru băiat. După ce și-au jurat iubire eternă în fața altarului, după ce și-au unit destinele, cum se spune, colega de facultate devenită o dulce și iubitoare soție, nu rezistă și își întreabă languros soțul :
  – Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta…? Fostul băiat, actualmente bărbat, e într-o dilemă devastatoare, nu știe ce să răspundă ca să nu strice privirile rotunde ale ochilor căprui ale soțioarei lui dragi. Această dilemă reprezintă alte și alte replici ale cutremurului devastator care se petrece în sufletul bărbatului apropo de iubire și înțelesul ei. Până când un bărbat poate rezista incendiilor și cutremurelor devastatoare ale iubirii ? Până când ca bărbat viața îți va arde și îți va crăpa sub incendii și cutremure pământul pe care calci și îți va dărâma sub forța lor devastatoare adăpostul șubred sub care stai ? Într-o zi, după ani și ani de căsnicie, fosta studentă căsătorită cu colegul ei, băiatul de care vă vorbeam, își va întreba plânsă soțul :
  – Ce are ea și eu nu am…???

  3) Iată incendii și cutremure devastatoare ale iubirii pe care nici un bărbat nu le poate evita căci sunt devastatoare și nu iartă pe nimeni… Dar încă nu v-am spus nimic despre cel mai mare și devastator incendiu și cutremur al iubirii… El vine atunci când mai ai la dispoziție douăzeci de ani care se ridică atât de puțin deasupra apelor și speranțelor vieții tale de bărbat aproape ajuns la crepuscul, când în urma și în adâncul vieții tale mai ai ghețarul și balastul greu a încă cincizeci și ceva de ani de cutremure ale iubirii. Când după cincizeci de ani știi că mai ai cel mult douăzeci de ani de trăit, ca bărbat ești obligat să constați crepusculul și punctul culminant al odiseei iubirii care te-a făcut actor mai prost sau mai talentat pe scena vieții și ți-a scos în cale o seamă de povești de dragoste prin care ai trecut mai cu succes și fericire sau mai cu eșec și durere.

  4) E o ingratitudine, e un neajuns să fii bărbat, să aparții acestei specii alerte, hăituite, să arzi o seamă de ani în clocotul a atâta testosteron ce ți-a vărsat în sânge natura iar inima și gândurile i-au dat presiune și intensitate, iar apoi, când vâltoarea tinereții trece și când ai ars tot ca un lemn sub flăcările iubirii, să devii jar ascuns sub cenușă, să fii obligat de biologie și de tot să lași în urmă atâtea incendii și cutremure ale iubirii ce te-au consumat și te-au răpit genetic a fi sclavul masculinității normale din tine… Nu există spectacol mai dramatic decât să privești în ochii unui bătrânel ca în niște ferestre sparte ale unei case în care totul a ars și n-a mai rămas pic de mobilă, de lucruri, de sensuri decât grinzi transformate în jar în așteptarea unor pompieri concediați. Până când și ultima grindă transformată în jar va cădea, ca bărbat nu poți decât să-ți dorești și să iubești incendiile și cutremurele de amor care de-o viață ți-au înseninat gândurile, chiar dacă aceste incendii te-au consumat și te-au distrus dar nu atât încât cât mai ai în sânge puțin argint viu de iubire și pasiune, să-ți dorești ca un piroman un incendiu devastator al iubirii, o poveste finală de dragoste de încheiere care să cuprindă ca un episod pilot toată frământarea masculină genetică dusă pe picioare ca o boală, o viață. Și nu va mai veni nici o poveste de dragoste, nici un vis de dragoste. Sau dacă vor veni, vor rămâne cu bagajele la ușa ta de nu-ndrăzneşti să-i mai deschizi iubirii și pasiunii cum o făceai odată. Te vei uita pe vizor și vei tace sub ciocăniturile oricărui vis de dragoste ce te va mai chema. Şi atunci cu ultimele puteri te crispezi ca un melc pe care cad potoape de ploi ale amintirilor din trecut sau din viitor ale iubirii. Amintirile din trecut ale iubirii îți încălzesc inima ; amintirile din viitor ți-o răcesc de nădejde ucisă și înmormântată că evident nu ai cum și nu se mai cade a-ți mai permite visuri de dragoste ce cu atâta vervă a iubirii ți-au răpit și consumat inima și sângele o viață. Știi bine că destule bogății de iubire din inima ta au rămas nedate și au expirat, înmormântate în inima ta bătrână și expirată care încăpățânată nu poate înțelege și accepta cum de pot exista și îți pot rezista rămânând în urma patosului tău, a vieții și tinereții tale, atâtea femei care să-şi dorească să fie înconjurate de brațe iubitoare, pline de patimă și flăcări, aducătoare de liniște, de patosul unei clipe infinite de plăcere a sufletului şi trupului, a sufletului căutat generic în trupul unei femei de către bărbat ca un fluture cu trompa-i insistentă scotocind după dulcele polen în miezul și adâncul unei flori cu petale atât de deschise și divin colorate, iar tu, ca o fosilă de bărbat care ai putut dărui aşa ceva câtorva femei, să nu mai ştii sau să nu mai poți ori să nu mai ai cum să răspunzi acestei chemări alerte a feminității în floare care îți rezistă și te lasă în urmă…? Sunt femei singure sau nu neapărat singure, care te-ar jumuli de viu dacă te-ar prinde în camera tainelor şi patimilor lor ascunse nerușinate. Orice fată, orice femeie a ajuns sau va ajunge în povestea şi afacerile ei sentimentale să-şi permită sinceritatea și dreptul nebuniei de a se dărui integral unui amant, al ei, răpit universului şi lumii de egoismul ei pătimaș pentru o zi, o oră, un minut de extaz amestecat într-o noapte de dragoste, o oră sau infinitul minutului unui sărut doar… O… Nu trebuie să fii un bărbat obișnuit, nu ai cum din obişnuința precarității normalității să înțelegi ce vrea o femeie îndrăgostită. Trebuie să fii nu poet, e prea puțin spus, trebuie să fii măcar neam, rudă sau prieten, ceva, cu Don Juan sau Casanova şi să iei cursuri de la ei din tainele călătoriei şi odiseei lor în mii de inimi de femei îndrăgostite, victime fericite și sfințite de dragostea bărbaților ce le-au plăcut. Nu te mai poți sătura de atâta miere, bogății și giuvaere de frumusețe și dragoste ce poți găsi acolo în inima și miezul unei femei, ca un urs care a uitat că trebuie să mai mănânce şi mure, ciuperci sau resturi de bucătărie din restaurante din tomberoanele hotelurilor montane şi stă să caute numai miere în pădure suferind de atâta foame şi plătind cu atâtea înțepături de albine ! Nu poți să fii bărbat şi să măi rămâi întreg şi zdravăn la cap şi la inimă când ştii că într-o zi o vei termina cu nopțile de dragoste prin care ai făcut vreo două, trei femei fericite, că atâta te-a dus capul sau ai avut şansa să cucerești, şi cucerind să le acorzi lor beneficiul de a le înconjura cu delicatețea, cu virilitatea, cu insistența ta pătimașă și voluptoasă radiind din căldura şi fermitatea masculină a brațelor tale de amant cu care femeile ce ai reușit să le ai și dezmierzi au dorit să se înconjoare și sfințească, învinse de obsesiile pătimașe feminine secrete, normale şi omenești, deci scuzabile.

  5) Orice bărbat are în suflet un crematoriu unde își arde cadavrele atâtor patimi ascunse trăite sau doar dorite de el, împărtășite sau doar visate, cu femei iubite și dorite ca Raiul. Orice bărbat este un muzeu al holocaustului atâtor povești de dragoste, cele mai puține trăite, cele mai multe visate, încât te îngrozeşti cum orice bărbat a putut să întoarcă cu durere și renunțare capul înnebunit după atâtea bunăciuni pe stradă, să ardă şi să proceseze în mintea şi inima sa obsesia continuă a nurilor atâtor femei, cele mai puține iubite, cele mai multe visate, pe lângă care a trecut într-o viață… Dacă ai putea să faci un computer tomograf sufletesc unui bătrânel singur, cu haine şifonate stând pe o bancă singur şi cu mâna tremurând pe un baston în parc, te-ai cruci câte cadavre de femei iubite sau numai dorite a strâns și depozitat în el şi nimeni n-a ştiut ce colecție funestă de iubire a eternului feminin adună masculinitatea în ea, de la masculul elefant, armăsar, taur, berbec, până la şoarece și până la gândacii masculi vaca domnului care se lasă târâți ore întregi de iubitele lor de care s-au prins. Bărbații sunt respingători în această ipostază a amintirii și reminiscenței freneziei libidoului lor nesfârșit și în vogă la vremea lui, dar expirat după o vreme. Tocmai de aceea, pentru acest interes manifest al iubirii care vine natural din genele lor și curge prin venele lor sub formă de testosteron, sunt bărbații adorați şi doriți doar în taină de femei care vor să se înconjoare cu brațele lor, iar soțiile să se îmbogățească cu sperma lor pentru a avea copii, necesitatea vitală a femeilor. Orice copil sărutat de mamă e rezultatul unei trecute inspirații specifice masculine numită libidou pentru care ulterior masculul plătește fiind la final numit moş scârbos libidinos. Nu poți răbda la infinit această dramă masculină a crepusculului vervei libidoului bărbatului viril luat în râs de ani și de vreme, de viață, de sănătate, de moralitatea puritană oficială, pentru care masculii plătesc trăind în genere mai puțin ca femeile, fiind ca masculi umani victime finale ale propriei biologii masculine obligate prin programul sociologic uman la monogamie asumată. Cum nu a prevăzut și evitat Dumnezeu în planurile-i creatoare nupțiale monogamice pentru oameni, că dacă femeia e supărată pe tine, să fii obligat de moralitatea creștină a tainei cununiei și de semnătura pe certificatul nupțial să stingi cu benzină în interiorul corpului tău care arde, grinzile și tot mobilierul trupului tău care nu e vinovat cu nimic că nu e ignifug ci că arde până la jar din dragoste și dorință fără limite a eternului feminin ? Ce e acest stres continuu masculin al ponderării hormonilor biologiei, dacă nu un incendiu și un cutremur devastator al iubirii sub care toți bărbații cad răpuşi şi rămân doar dulci amintiri în mințile şi inimile doamnelor ajunse și ele cu părul sur pe la tâmple și cu foste inimi îndrăgostite care nu vor să îmbătrânească, cum bine spunea Ioana Radu într-o romanță…?”

123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  1) Există o zi a îmbrățișărilor. Deci de ziua îmbrățișărilor cel mai nimerit e să îmbrățișezi pe cineva. Apoi să-i vorbești despre iubire, condimentul care se adaugă și aroma care rezultă din îmbrățișare. Iubirea începe cu primul stagiu : Un zâmbet. Apoi al doilea stagiu : o strângere de mână, apoi un stagiu mai greu : o îmbrățișare, apoi un stagiu și mai greu : o sărutare. Cam toți am rezolvat aceste stagii, unii mai ușor, alții mai greu. Ultimul stagiu al iubirii este însă devastator și chiar imposibil pentru rezistența omului. Nimeni nu-l poate rezolva și nici nu i-ar folosi căci este chiar dramatic.  De aceea, pentru a explica acest ultim stagiu al iubirii trebuie să începem cu începutul și să punem pe masa de disecție iubirea. Să vedem : ce este iubirea ?

  2) În mod cu totul nefericit și precar, oamenii au un singur cuvânt pentru a formula mai multe variante și specii ale iubirii cum sunt iubirea de părinți, de frați, de țară, de consoartă, de ibovnică sau amantă etc. Cum ?! Atât de puțin inspirați și placizi au fost oamenii în simțirile lor încât să nu găsească un cuvânt propriu diferit, specific, emblemă și argument pentru fiecare  formă diferită de iubire, pentru a o evidenția, înălța, nuanța, defini și clarifica pe fiecare în parte în cel mai fericit mod încât se uzitează și folosește la modul general cuvântul "iubire" pentru toate cazurile iar de atâta uz impropriu el s-a și demonetizat și creează confuzie ? Nu mai poți folosi cuvântul "iubire" căci e un cuvânt prea general care nu mai satisface și nu definește în clar și specific fiecare caz particular de iubire în parte. "Te iubesc" îi spune mama copilului ei, "te iubesc" îi spune și copilul, mamei. "Te iubesc" îi spune soțul, soției ; "te iubesc" îi spune liceanul colegei sale de clasă ; "te iubesc" îi spune poetul, iubitei lui ; și dac-ar avea grai, "te iubesc" i-ar spune și câinele credincios stăpânului său.

  3) Nu vreau și nu este cazul de față să fac o lămurire și să vorbesc despre stagiile iubirilor platonice ; sau despre iubirile din familie. Ele se știu, sunt explicate, sunt definite, sunt statuate și trăite de oricine, sunt bunuri de inventar iubite și prețuite ale oricărui om. Bineînțeles, acelea, iubirile platonice sunt iubiri sfinte și incontestabile dar sunt altceva : Sunt mari, sunt necesare, sunt ale noastre,  sunt prețioase și importante ; sunt totul dar sunt altceva. Oamenii nu și-au inventat un cuvânt adecvat propriu, familial, care să formuleze mai clar și specific iubirile din familie și pe cele platonice și un alt cuvânt diferit care să formuleze iubirile năvalnice ale celor îndrăgostiți. Da ! Iubiri năvalnice ale îndrăgostiților de 21 de ani ! Îndrăgostiți înlănțuiți ! Îndrăgostiți dansând în ploaie și hoinărind noaptea pe străzi sau trăind nopți albe tâmplă lângă tâmplă pe plaja de la Vama Veche. Simțiți nuanța și diferența în faptul că nu poți spune despre o mamă și fiul ei că sunt îndrăgostiți, dar ei își spun că se iubesc ? Undeva ceva e nepotrivit în abordarea iubirii căci se folosește un cuvânt șablon cadru pentru toate tipurile de iubire. Formula "Te iubesc", cu părere de rău ar fi trebuit să sune diferit pe tipuri de iubire : dintre soți, dintre copii, dintre părinți și copii, dintre copii și părinți, dintre prieteni, dintre stăpâni și câini, dintre câini și stăpânii lor, dintre adolescenți, dintre amanți sau îndrăgostiți de toate formele. Căci fiecare categorie are a spune ALTCEVA prin șablonul general al formulei "Te iubesc" și totuși nu găsesc cuvinte specifice uzând toți același vechi cuvânt : "iubire" și aceeași formulă suprauzitată : "Te iubesc". Există percepția unui inconvenient și a unei lipse de clarificare meticuloasă între înțelesurile și nuanțele iubirii. Ca dovadă, iată cum spre exemplu există între soți sau îndrăgostiți întrebări catastrofale, nepotrivite, ridicole, stupide sau imposibile de genul : "Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta ?"

  4) Dacă privim direct la microscopul electronic acest cuvânt, vedem că iubirea e act pur uman, al evoluției relațiilor sociale interumane prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale, frați sau veri ai aceleiași specii : primatele. Maimuțe suntem cu toții. Sau mai corect spus maimuțe cu pretenții de oameni. În proporție de un procent sau două dintre aceste maimuțe evoluate numite oameni, aceste pretenții și veleități de oameni sunt îndreptățite. Restul, marea masă a maimuțelor umane rămân tot animale și la fel ca ele sunt bestii umane încât acești indivizi urăsc funciar, precum respiră și nu se deosebesc de giboni decât prin faptul că nu au cozi. Sunt răi la mațe cum se spune, sunt răi în mod bestial conform originii strămoșilor mai îndepărtați, maimuțele originale și sunt incapabili de iubire la cota și valoarea desăvârșită la care a ajuns acest sentiment trăit de oameni educați, deci sensibili. Ceilalți oameni însă, marea masă, cei aidoma în comportament și atitudine maimuțelor originale, cu nimic diferiți de bestialitatea lor, poartă ilegal negru în cerul gurii în locul multor câini care sunt de departe mult mai oameni la caracter decât câinii. A iubi nu e virtutea lor, a maimuțelor umanoide și a oamenilor răi. De pe pielea lor de leproși în rău și bestialitate, iubirea fuge ca apa de pe gâscă. Eu vreau să vorbesc despre iubire pură. Deci despre oamenii sensibili, implicit buni și însiropați în bunătate intrinsecă precum un blat de tort plin de sirop. Numai oamenii buni pot să iubească pur și uman. Când ești bun numai atunci iubești. Nu neapărat și ești iubit în schimb. Căci te mulțumești cu forma ta de iubire pierzătoare a omului bun, după care neapărat a iubi înseamnă a dărui, adică a pierde de preferință tot. Iubind îți risipești și pierzi toată inima ta ce te-a aruncat în acest joc al iubirii în care ajungi la ultimul stagiu pe care nu poți să-l faci și rezolvi. Și atunci, fiindcă așa ești tu, nu-ți rămâne decât să te dărui din iubire orb, pe tine întreg, credința ta, loialitatea ta, încrederea ta, fără garanții și asigurări, pe nevăzute și cu ochii închiși. De aceea se zice că cine iubește, prost este. Dar vorbim de o dulceață dureroasă a acestei prostii a iubirii în zadar pe care și Eminescu a definit-o într-o poezie :

"Ce e amorul ? E un lung Prilej pentru durere/
Căci mii de lacrimi nu-i ajung/
Și tot mai multe cere.

  De-un semn în treacăt de la ea/
El sufletul ți-l leagă/
Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă."

  5) Desigur, și maimuțele din pădure despre care vorbeam iubesc în felul lor dar fiindcă iubirea e dăruire, ele, maimuțele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare pentru ele. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc prin iubire ceea ce au mai bun nu din prisosul lor ci chiar din avutul strict necesar al inimii lor, din sărăcia ei sărmană cum s-ar spune. Și atunci, oamenii buni care iubesc și se dau pe ei fără de chitanță rămân cu o inimă mai descoperită și sărmană pentru că au dat din ea resurse irecuperabile de drag și dragoste foarte mari, fără garanții, fără asigurări ci pe încredere și pe viață. Pe încrederea pe care nu o are nici o maimuță care nu-şi poate dărui inima așa cum face un om atunci când prin asta trăiește o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : iubește pur și simplu. Dar nu chiar pur și simplu. Căci nici o maimuță sau un om maimuță nu poate iubi omenește. Maimuța îndrăgește sau empatizează cel mult. Dar oamenii iubesc. Și nu pot iubi decât dăruind mai multă iubire și prețuire decât pot primi. Și atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul pe care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare ca și cum de acolo înainte cu acea senzație ar vrea să moară căci nu vede ce fericire mai mare ar putea egala și trăi vreodată.

  6) Iată ce este iubirea cu stagiile ei, iar cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de alt stagiu al bucuriei sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine tot ce-i mai bun și prețios, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? Cel mai greu și imposibil de rezolvat stagiu al iubirii nu e nici îmbrățișarea, nici sărutarea, nici amorul. Odată consumate aceste trei stagii ai zice că ai rezolvat jocul. Dar cel mai greu stagiu al iubirii este iubirea și îmbrățișarea care nu se pot da. Degeaba faci toate celelalte stagii ale iubirii, ca îmbrățișările și sărutările date prin care obții o satisfacție și o mulțumire. Ai ajuns la capăt cu iubirea și ești fericit, te întinzi și caşti, adormi fericit. Fără să știi că mai este un stagiu ca un dor, ca un cutremur devastator, greu și final al iubirii : Cel al îmbrățișărilor pe care realmente nu le poți da și nu le poți primi și de la care îți vine să trăiești așa cum spunea Lucian Blaga, cel mai adânc dintre doruri : acela care nu are amintire și nici speranță.

122) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ

122) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ
 
  1) "Viața ca o pradă", de Marin Preda, e o carte în care autorul nu a apucat să spună tot ce a avut de spus ; trebuia să arate în ultimul capitol cum cu toții tragem cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă ; şi-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoară, cu mâinile noastre bineînțeles, că doar nu-L putem bănui direct pe Domnul nostru Creator de asasinat căci El și-a luat preventiv toate măsurile și toate alibiurile ca să nu se mai murdărească pe mâini cu noi și mizeriile noastre odată ce terminând facerea primului om din lut s-a spălat totuși pe mâini de toate și spălat a rămas până în ziua de azi. Cu lingura și cu furculița noastră ne omorâm singuri prin voia Lui Dumnezeu când El ne dă libertatea, dorințele și plăcerea să mâncăm tot ce-i bun ; iar tot ce-i bun bineînțeles că-i prea gras sau prea sărat ori prea dulce ; ori toate aceste dulcețuri și finețuri ale vieții au un preț de cost : totul ne dăunează iar noi ne săpăm astfel singuri mormântul cu o simplă furculiță, încet, încet și sigur. Tot ce mai face Dumnezeu e că ne dă numai aprobarea la toți, aprobarea să ne îmbolnăvim și să murim și fiindcă noi nu avem curaj singuri, ne face Dumnezeu vânt în prăpastia bolilor, suferințelor și durerilor vieții și morții ajutându-ne pe toți să murim metodic, mai râzând, mai plângând, după caz, pe toți servindu-ne darnic Domnul să murim după datoria creștinească, și pe oamenii normali ca noi, și pe idioți și pe genii deopotrivă, fiindcă ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, așa cum știm din evanghelii. Apoi, privindu-ne cum suntem morți țepeni în sicriu, cu lacrimi divine în ochi, Dumnezeu e pe după pomi în țintirim, în spatele lumii îndoliate, încântat de prohodirile preotului la îngropăciunea noastră, de tămâia cu care ne tămâiază părintele la proaspătul mormânt, încântat de jalea florilor din coroanele noastre mortuare ori a celor plantate pe mormânt, condamnate și obligate să trăiască și să moară pentru memoria morților. Dumnezeu e ahtiat după spectacolul înmormântărilor, în taină suferă că fanfarele mortuare nu mai sunt în vogă și sunt desuete, nemaifiind prezente la înmormântările noastre. Parcurile de relaxare preferate în care Dumnezeu se retrage și se reface după atâta muncă la Judecătoria din Cer sunt cimitirele noastre iar spectacolul înmormântărilor noastre e tot ce-i place și Îl impresionează mai mult ; căci atunci Dumnezeu se gândește în reverie și cu un nod în gât că am fost creația Lui și totuși, în adâncul sufletului Lui se căiește că a semnat și promulgat moartea noastră, dar asta e, Dumnezeu se dezmeticeştete repede din melancolie și visare : datoria divină întâi și mai apoi sentimentele. Dumnezeu nu amestecă afacerile cu plăcerile, de aceea El nu lucrează în cazul nostru al oamenilor cu sentimentele ; pentru afacerea peste care e patron, numită afacerea declinului vieții noastre și a morții care urmează inexorabil, Dumnezeu aplică litera strictă a Cărții Sfinte ; căci în moartea noastră a oamenilor, mai puțin a dobitoacelor Dumnezeu are un interes și un profit ; altfel nu era de acord să-i populăm Raiul cu toate sufletele noastre și nu se făcea gestionar suprem al morții noastre și a vieții noastre veșnice în Cer de la care Dumnezeu obține natural un profit, măcar simpla bucurie că având compania sufletelor noastre izbăvite în Cer El nu rămâne să înnebunească de singurătate într-un Cer vid ca El Însuși. Deci să murim, că este bine, și pentru noi și pentru Dumnezeu, că toate câte le-a rânduit Dumnezeu sunt bune foarte, așa se spune în Sfânta Scriptură ; iar însăși nefericirea și neajunsul existenței noastre culminând cu boala și moartea fac parte dintr-un inventar și program divin. Pentru ce atunci să ne mai mirăm cu câtă ușurință și cât de comun și banal omoară Dumnezeu și geniile și analfabeții, și ereticii și fețele bisericești, și animalele și tot ce mișcă sub soare...!? O moarte abruptă și nedorită întotdeauna e pregătită pentru toți, stupid, cândva, într-o zi, odată, garantat și definitiv.

  2) Nu-mi pot imagina cum poate cu aceeași măsură omorî Dumnezeu un geniu ori un om simplu, un animal sau un microb...! E neverosimil semnul egalității și similitudinii ca act biologic între moartea umană și cea a restul regnului viu neinteligent și nereligios. E inexplicabil cum omul murind lasă în urmă aceeași carcasă inertă devenită hoit ca și hoiturile tuturor celorlalte dobitoace care cu toate se umplu de viermi, de festinul și chiolhanul lor sordid rozând din noi. Același principiu și aceeași mizerie se aplică morții oamenilor la fel ca în cazul morții unei năpârci ori a unui vierme de căcat care are și el un obștesc și natural sfârșit. Prin prisma acestei mizerii existențiale similară tuturor entităților vii din lumea creată de Dumnezeu, prin prisma perceperii scadenței unui sfârșit de către ființe inteligente numite oameni, acest capitol din îndeletnicirile Lui Dumnezeu privind Facerea Lumii, popularea ei cu oameni și sfârșitul ei, e un cumplit accident cosmic și cea mai neagră filă și eroare din istoria universului, de fapt o rușine monumentală pentru ce consideră Dumnezeu a fi creație autentică a Sa. Facerea Lumii așa cum a fost popularizată în cărțile sfinte privită prin prisma fiasco-ului practic în care a degenerat în cele din urmă sub ochii noștri muți de oripilare e o nefericită scofală cu care meșteșugăreşte nu are a se lăuda nici cel mai pricăjit sau necalificat dumnezeu în univers care nu și-ar fi făcut niciodată vulnerabile,  muritoare și bicisnice propriile ființe făcute cu atâta mândrie și migală din lut ; ei uite că Dumnezeul nostru e mândru și se laudă cu lumea sângeroasă și sângerândă creată de El în șase zile, după care s-a și odihnit o zi, în ziua a șaptea. Cât de stupid și cât de omenesc s-a odihnit Dumnezeu pe care L-au durut oasele și mușchii ca pe oameni de atâta muncă ! Să fii om al aerului și vremii contemporane și să crezi în asemenea prostii e ceva incredibil și inimaginabil cum o omenire de se intitulează religioasă se poate prostitua atât în simptomatologia unui misticism religios care nu mai are leac. Măcar minunat ar fi fost, dacă tot ne-a spus Dumnezeu că ne-a creat și ne-a oferit o Biblie în care ne-a descris povestea Sa, măcar putea să facă Domnul ceva pentru noi oamenii, că nu l-ar fi costat nici un efort creator în plus, să fi pus Dumnezeu în noi propriile atuuri divine, deci minunat era să fi pus în noi și în sângele nostru Dumnezeu anticorpii propriilor Lui caracteristici de nemurire divine ; să fi grefat în noi Domnul atunci când ne-a făcut din lut numai un procent din etalonul de bunătate, sfințenie și invulnerabilitate de care abundă viața Marelui Creator. Cum să nu rămâi uimit când pe noi, prima Sa Operă de căpătâi, oamenii, ne-a făcut Domnul atât de efemeri și lesne pieritori similar tuturor dobitoacelor, atât de bicisnici și chinuiți, atât de amăgiți în schimb cu tichia de mărgăritar a salvării postume într-o lume a morților înviați, a iluziei garantat mai bună și reparatorie ? Nouă nu ne pare rău că Dumnezeu și toți sfinții Lui din Cer au ales statutul privilegiat să fie veșnici pe când noi trebuie să dăm obolul sfârșitului, să murim după poruncă și datorie creștinească, dar chinurile care ne conduc cătinel la moarte după o viață oricum în chin și durere mai mică sau mai mare și la sfârșit în agonie deplină, sunt demne de ordinul și îngăduința unui creator satrap și unui zbir cosmic a cărui cruzime cu tot ce e viu și mișcă sub soare e infinită, necum demnă de bunătatea legendară a unui Creator milos și rezonabil prin definiție. Drama boală-durere-moarte reparată prin speculația reparatorie a unei lumi mai bune în Cer face ca orice Creator care ar fi avut așa ceva de gând ab initio cu ființele create să se descalifice din bunele intenții și calități ale unui Creator etalon cu un bon ton divin și cu o manieră creatoare rezonabilă, cu ștaif cum se spune. Nu poți fi Creator de soi și să urseşti ființelor create cu bucurie, pasiune și exuberanță o viață și o soartă pe care ele, ființele numite oameni și-o definesc îndeobște ca fiind de căcat a cărui miasmă e pueril să poți crede că poate fi risipită și acoperită cu deodorantul impresiei și unui vis searbăd paradisiac unde îngeri din Cer vin să-ți stea la dispoziție, să-ți facă aer cu frunze de palmier și să-ți alunge coșmarurile existențiale ștergându-ți de pe frunte transpirațiile tuturor temerilor tale. Constatăm că de fapt Facerea Lumii, a unei întregi lumi condamnată în ultimă instanță la neajunsul generic al tragediei umane culminată cu moartea ca și destinație terminus sine qua non a tot ce mișcă, a tot ce e organic și are inteligență, e o stupizenie creaționistă antagonică conceptului de îngăduință și talent divin și o eroare a tuturor erorilor posibile în coordonatele factuale ale realităților și posibilităților inteligente și nobile ale acestui univers. Moartea noastră a oamenilor religioși, privită strict biologic și natural este ceva normal în cazul inexistenței Lui Dumnezeu. Când vorbim însă de un Dumnezeu real sau căruia noi îi dăm un credit de bunătate și superexcelență creatoare, durerile și moartea noastră, a creației și operei Lui de căpătâi, nu se mai susține și nu se mai explică. Să dispui prin program divin moartea unor oxiuri și gândaci de bălegar nu e totuna cu a dispune sfârșitul unor ființe inteligente numite oameni, capabili de sentimente în general și sentimente religioase în special. Nu pot să cred că noi oamenii, făcând parte din tagma ființelor inteligente, făcute inteligente de un Creator mândru de Opera Sa, care au dezvoltat o pasiune pentru religie și pentru Dumnezeu puteam și meritam a fi atât de discreditați și nedreptățiți ca specie încât să fim supuși și condamnați tuturor tragediilor mizerabile curente care încearcă spița umană și să fim jigniți prin hărăzirea unui concept stupid și demoralizator de moarte finală ca datorie, pentru ca să fim așteptați cu brațele deschise de Dumnezeu în Cer pentru reparație abia după moarte, atât de târziu și atât de inutil ; și n-ar fi moartea un capăt de țară dar condițiile, premizele și cauzele care ne duc la ea sau care ne duc atât de lesne la ea pot fi privite ca o schingiuire genocidară a spiței umane, o schingiuire a întregii firi ca să ne dăm sfârșitul mai după pofta schingiuitorului. Să murim, să dormim etern cum spunea Shakespeare e tot ce știm mai sigur și concret despre viitorul nostru negăsindu-i o rațiune și un rost, un sens aidoma și potrivit cu trecutul și prezentul nostru la fel de efemere și insignifiante. Numai noi, ființele vii și vulnerabile urâm visceral în posibilitățile universului accidentul mai ușor de a trăi îngăduit de oricine-ar fi fost un Creator a toate văzutelor și nevăzutelor, după care urmează accidentul complet, zdrobitor și definitiv de a muri și a fi destructurat complet și ireversibil ca ființă ce ai fost odată inteligentă și ai conștientizat asta și toate celelalte.

  3) Dumnezeu nu ne omoară numai pe noi dar prin faptul că nu ne-a făcut fericiți, invulnerabili și veșnici ca Măria Sa omoară în noi chiar esența nobilă și sfântă a conștiinței de sine și a dezideratului fericirii potențiale cu care ne-a atins un pic și de unde ne-am molipsit și noi. Atât de multe avem în noi de la esența Lui Dumnezeu și toate pier odată cu noi pentru că Dumnezeu n-a avut încredere în noi și nu ne-a dat șansa Sa la fericire și la nemurire și nu ne-a scutit de dureri, boli și moarte. Odată cu noi, toate mor ; și Dumnezeu moare căci e tare păcat de Opera Sa să aibă această soartă... Mâna divină care ne-a dispus și îngăduit această soartă o privim în clipa morții cu ochi sticloşi și goi ; iar gura noastră căscată în agonia morții când ne dăm răbdători sfârșitul e un țipăt mut și reținut de a nu blestema mâna pe care am ajuns și ne-a hărăzit această soartă. Nu putem muri și să nu lăsăm nimic în urmă ; în fapt Dumnezeu asta ne cere : să lăsăm totul și să-L urmăm orbi neabătut în țara de niciunde către care ne îmbie. Murind de fapt pierdem totul spre câștigul Lui Dumnezeu de a ne goli și exorciza complet de conținutul lumesc în clipa morții spre a fi încărcați cu conținutul, interesul și gândurile lumii celeilalte. Dintr-o dată murind nu mai avem nimic în noi din ce-am avut : gânduri, sentimente și suflet, toate pleacă din noi schelălăind și ne lasă cadavrul inert pregătit pentru simbioza murdară cu pământul din care-am fost făcuți. Ne-ar fi plăcut să fim făcuți din praf de stele. Dar iată că Dumnezeu a fost mai practic și ne-a făcut din pământ și lut direct și simplu. Nu poți să ceri lutului să aibă sentimente și trăiri de aceea toate pleacă din noi când murim și devenim din nou lut. Și unde se duc toate gândurile noastre ? Nu vom ști niciodată ; mai mult ca sigur că se pierd și se topesc în neant când sufletul care are o unică șansă la veșnicie pleacă singur în Cer la Dumnezeu, eliberat de orice balast și complicație inutilă a gândurilor și inimilor noastre. Sufletul lui Eminescu a zburat la Cer ; nu-l mai recunoști acolo lângă Domnul. Dacă-i spui "Luceafărul" sau "Somnoroase păsărele", sufletul lui Eminescu se uită ciudat la tine. Sufletul lui Eminescu e răpit și spălat pe creier de imensa atracție și putere a gravitației divine astfel încât în Cer lângă Dumnezeu nimeni nu mai e ce-a fost și nu mai e nimic. Câte poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu dacă n-ar fi murit asasinat de serviciile secrete austro-ungare pe care Dumnezeu nu le-a împiedicat a-l omorî că milita, jurnalist fiind, în cronica vremii pentru întoarcerea Ardealului la patria mamă, lucru care oricum s-a întâmplat după aceea...! Legat în cămașa de forță și dus la nebuni, otrăvit metodic cu mercur, iată "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care știți și voi oficial... "Pe lângă plopii fără soţ...", "Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aşează bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Câte n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atât de tânăr...! Au cine s-a gândit vreodată la mulțimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu din orice știință ori disciplină, Beethoven, Chopin, Pasteur cu penicilina lui, Tesla, Henry Coandă etc, oameni care n-au putut sta locului și au inventat câte ceva, oameni pe care Pavel Coruț îi numește îngeri rebeli, îngeri oameni ca noi toți, dar îngeri, însă cu aceleași metehne și boli ca și noi și pe care Dumnezeu îi ucide deopotrivă cu același cancer și fără partipriuri ori separatisme ? Câte opere nescrise și neinventate rămase în capul acestor nebuni care au ajutat lumea și viața ivind câte ceva benefic ei, nu lenea și comoditatea, suficiența oamenilor normali ca noi care n-am făcut nimic niciodată, crezul nostru curent fiind relaxarea și distracția și să trăim cuminte și comod, ortodox, ironizând sau disprețuind pe cei care s-au cheltuit și au făcut ceva măreț pe lume și benefic tuturor, altceva decât îndeletnicirea religioasă și murind în final de aceeași abruptă și mizerabilă moarte care ni se întâmplă tuturor...?! Unde e mulțimea operelor care n-au mai fost făurite niciodată de geniile pustii sub trebuința datoriei cazone și prozaice de-a se îmbolnăvi și muri unilateral și inexorabil după datoria creștinească...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul și care au cheltuit o viață pentru o idee făcându-ne bine tuturor prin invențiile lor și care au închis și sigilat în ele atâtea alte idei nespuse și nerealizate, fapt pentru care trăim văduviți de beneficiile descoperirilor nedescoperite, într-o lume și într-o viață barbară și irespirabilă plină de rău și disoluție...? Binele suprem și utopic s-a dat în porții mici și promoționale pe pământ, urmând ca acesta să-l servim și prizăm în porții generoase abia în Cer și în Rai. Unii, îngerii rebeli, geniile și oamenii de ispravă au furat din Rai câteva bunuri pentru noi și pentru uzul, comoditatea și fericirea noastră pe pământ ; mai mult nu s-a putut căci aceștia, haiducii și eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului câteva bunătăți să ni le dea nouă cum ar fi muzica, medicamentele, științele și morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt puțini, vulnerabili și muritori ca noi toți. Extincția unilaterală ne paşte pe toți, viermii ne sunt singurii viitori adevărați prieteni loiali pentru veșnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca și noi, năpârcă sau vierme de muscă într-un căcat cu moț. Tot ce nu s-a inventat și descoperit pentru binele vieții noastre pe pământ există în contrapondere doar în Cer și în Rai. Și dacă pe pământ și în viață totul e-un fiasco și-o tragedie e pentru ca totul să fie împlinit în Cer, undeva, în Rai, fără de care a noastră viață ar fi fost imposibil de gestionat și trăit fără să nutrim vitalul sentiment al rezolvării irezolvabile a nefericirii noastre într-o transcendență verificată cu succes doar postum, doar când murim când e mult prea târziu, în teritoriul Raiului unde există un Guvernator care e soluția psihică și spirituală a tuturor psihopatiilor și disoluțiilor noastre practice. Raiul și mântuirea noastră la nivelul de evoluție umană la care am ajuns sunt o necesitate ; ori dacă nu, vom înnebuni și muri de stres ca un animal sălbatic pus în cușcă. Dacă nu putem plasa și zări într-un loc concret din Univers Raiul și bunătățile lui și pe Domnul care le guvernează, e bine că am găsit pentru Dumnezeu și pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc în inima noastră pustiită de spaime și disconforturi existențiale. Nouă ne e suficient să-L știm pe Dumnezeu cuibărit în inimă și cuget chiar dacă El nu figurează practic în coordonatele nici unui GPS dintr-o mulțime matematică reală și nici un computer tomograf nu-L va descoperi pe Dumnezeu cuibărit în capul și inima noastră ca o tumoare extinsă generalizată, El fiind doar un gând, o impresie și un sentiment în inima noastră. Dumnezeu ca realitate există cel mult în mulțimea matematică a numerelor complexe ori în multimea vidă sau a numerelor iraționale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris și toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, există undeva, acolo în spațiul metafizic unde e Dumnezeu și unde e Raiul, concepte și realități care atât de mărețe fiind, încap, uite, liniștit și integral în inimile noastre suficient de largi și primitoare, în tigvele noastre în interiorul acelei adunături organice numită creier, nemaitrebuind util să existe altundeva. Dumnezeu are loc berechet în inimile noastre. Asta nu e de ajuns pentru El. Avid să câștige teritorii, de la care și oamenii au moștenit această hachiță, Dumnezeu după ce ne-a cucerit inimile dă asupra noastră asaltul și asediul final și ne cucerește și creierele. El își face loc și spațiu vital astfel în noi, în lobul parietal sau occipital al scrombăielii aceleia organice sensibile și vulnerabile numită creier,  chiar dacă le ocupă până la refuz și complet. Ce rost are să-L căutăm inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil și un orizont material neverosimil...? Nici măcar în biserici și catedrale nu vrea să se mute Dumnezeu. El preferă capurile și inimile noastre să ni le umple și amețească irecuperabil în euforia credinței până la moarte. Crezul creștin ortodox stă mărturie acestei ambiții irevocabile a credinței care spune că bunătatea, fericirea noastră, împlinirea și mântuirea noastră există rezervate generos într-un loc din Rai în care există simfonia neterminată de Beethoven și multe, multe alte minunății. Acolo în Rai când vom ajunge, ne va fi atât de bine alături de Dumnezeu sub auspiciile căruia toți aleșii Lui au audiat deja partea neterminată a simfoniei de Beethoven, și au trăit partea neterminată a fericirii și bucuriei vieții noastre pe pământ, fericiri care pe pământ nu există. Doar în Rai există partea neterminată a fericirii și vieții noastre, a speranțelor noastre în viață și tot binele și toată voluptatea și plăcerea netrăită aici în viața ca un stârv de pradă putred, urât mirositor dar din care rupem cu dinții ca dintr-un surogat unic fizic posibil să fie aici și acum. Mestecăm din acest stârv de viață și ni se-apleacă, mai borâm dar lingem din nou voma, dar gustul plăcut al acestui cadavru al vieții din care rupem disperați îl vom simți doar în Rai și doar după ce trecem de Înfricoşătoarea Judecată a bunului Dumnezeu. Bunătățile autentice ale lumii pe care nu le-am gustat niciodată și fericirea pe care n-o vom simți niciodată, și bucuria vieții de care nu ne-am bucurat niciodată, există toate rezervate pentru noi în Cer, în Rai chiar dacă acum ați da un regat pentru o cărămidă, ceva, o bucățică de moloz real din Rai cu care să vă frecați pe față și pe care s-o puneți fericiți pe inimă ca un pandantiv pentru liniștea voastră, dar nu se poate încă pentru că n-ați murit încă de cancer în fază terminală... Mai așteptați puțin... Abia atunci în agonia și transpirația cancerului și a morții veți simți voluptatea și beneficiul Raiului. Cei care nu-și imaginează Raiul cu binele și bunătățile din El e suficient să învețe matematica și să vadă că în această știință exactă tot ce este imposibil și inconceptibil are o rezolvare ori în mulțimea numerelor complexe, ori în mulțimea vidă sau a numerelor iraționale, ori inventați voi încă un capitol în matematică, numit capitolul despre Dumnezeu, prin care să-L descoperiți tuturor pe Dumnezeu simplu, analitic și lesne, că tot vorbeam de inventatori care trebuie să moară de cancer și nu mai au disponibil atât de mult timp pentru invențiile care nu mai pot fi inventate niciodată...! Dacă acum trăim încă într-un ev sângeros și barbar și plin de tot felul de primejdii pentru noi, e pentru ca stabilitatea, securitatea, liniștea și siguranța noastră să le căpătăm în Cer. Dacă acum murim cu zile de cancer în chinuri e pentru că savantul nebun a murit din cauza păcatelor de voie și fără de voie, pedepsit de Dumnezeu că a muncit duminica și astfel, murind de pedeapsa Lui Dumnezeu de-a păcătui muncind duminica, n-a mai avut timp să inventeze într-o banală zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate doctoriile și penicilinele s-au inventat și abia ne-aşteaptă, pe pielea îngerilor făcând furori atâtea și atâtea peniciline care îi scapă de tot răul, de toate lacrimile și de toate durerile și bolile îngerești. Iar noi sărmanii nu mai trebuie decât să îndeplinim un fleac să probăm toate aceste delicii paradisiace : să murim ! Nu trebuie să fim triști dacă plângem acum căci lacrimile noastre se vor aduna picătură cu picătură și vor forma un fluviu la vărsarea în Rai, într-o deltă a fericirii atât de frumoasă, cu stuf, lişițe și cormorani și cu nuferi albi și roz plutind pe marea de-amar a nefericirii și necazurilor noastre de-acum... Fericirea există în Rai, unde-l căutați aiurea în Cer...? Căci Raiul e aici, în noi, e totuna cu inima noastră, care e totuna cu bunătatea noastră nedescoperită de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu însuși nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele și toate lucrurile bune și frumoase și nedescoperite de nimeni, fericiri care ne mișcă și emoționează, și care există undeva, brute, neprocesate, fierbând, într-o mulțime matematică, cum e mulțimea numerelor complexe sau mulțimea vidă... Puneți mâna pe piept, pe inimă și veți simți o căldură, o mulțime și mai extraordinară a numerelor complexe, în care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos și captivant, nu contează că și cel mai iluzoriu... Încet, încet toate aceste bunătăți vor fi descoperite și pe pământ, prin munca câte unui geniu care va mai descoperi câte ceva pentru noi și risipirea durerilor, suferințelor, aleanului inimilor și minților noastre, asta dacă va mai avea vreme, când un cancer galopant îl poate curăța pe sărmanul om, geniu sau idiot, în șase luni. Cum e greu să fii geniu, de asta e explicabil de ce nu face nimeni ceva și să exploreze acele mulțimi matematice iraționale și imposibile unde există și Dumnezeu. Mai mult ca oricând se simte nevoia alertă de la Facerea Lumii și până azi de voluntari și genii care să fie exploratori în căutarea Lui Dumnezeu și a lumii Sale din Cer ; și nu numai exploratori ci chiar conchistadori ai Lui Dumnezeu ; să fie prins Dumnezeu cu forța și adus odată pe pământ când vedem în schimb cum inexplicabil, Dumnezeu niciodată nu se dă prins și nu vrea să aibă relații practice și contemporane cu noi preferând să se lăfăiască pe teritoriul sigur al lumii celeilalte unde se simte El mai bine, când pentru noi este deja prea târziu căci murim și nu mai avem simțuri să-L simțim pe Dumnezeu viu și nici ochi deschiși să-L vedem cum de-o viață întreagă Îl tot așteptăm și El nu mai vine. Mai mult ca oricând trebuie să-L prindem pe Dumnezeu viu, să facem cruciada vieții noastre și să-L convertim pe Dumnezeu la umanitatea și vulnerabilitatea noastră când El ne-a cerut nonsensul de-a ne converti la imposibilitatea Lui. Dumnezeu nu se caută pe pământ deși unii spun că este în tot și în toate. Dumnezeu nu va veni niciodată la noi voluntar ci noi va trebui să plecăm după El în Cer și să-L cucerim ca pe orice bun care se cucerește și nu se primește de-a gata. Porniți în aventura vieții noastre de-a cuceri Raiul și pe Dumnezeu vom avea sau nu sorți de izbândă. Și chiar dacă Dumnezeu ne va aluneca printre degete prins în Rai, ca un țipar cleios scăpat de pescar în apă, tot ne vom alege cu ceva din expediția noastră în Rai. Vom putea măcar să descoperim alte și alte bunătăți care nu se găsesc pe pământ. Vom putea să descoperim pe marginea drumului în Rai și să scoatem la iveală de acolo toate poeziile nescrise de poeți și toate invențiile neinventate de acei îngeri rebeli, invenții care n-au mai existat în capul lor pentru că acei inventatori sărmanii de ei au fost în primul rând ocupați cu boala și cu moartea... Printre picături, unii au mai inventat câte ceva de luni până sâmbătă, și în nici un caz duminica în sărbătoare, când au mers la liturghie și nu s-a mai muncit de dinainte de Crăciun până după Sfântul Vasile sau Ion. Penicilina, insulina, telefonul mobil, internetul sau tabletele, motoarele, mașinile, locomotivele, avioanele, toate acestea nu s-au inventat duminica și în sărbătoare când e păcat să muncești și nici în spitale nu e deschis la toate secțiile, doar la pompele funebre mai e deschis non stop și răspunde la telefon câte un patron plictisit și trezit din somn în puterea nopții. Sunt sigur că în Univers în mulțimea posibilităților reale există un plan prin care nici un avion nu trebuie să cadă și nici un șofer să nu adoarmă la volan, nici o locuință să nu cadă la cutremur sau să fie luată de ape la inundații, nici o casă să ia foc și să moară toți cei din ea ca șobolanii arși de vii, dar care, toate aceste posibilități, temporar nu au fost descoperite pentru că savantul a murit prea devreme poate de sărăcie și foame și caietele cu rigla, compasul și echerul i-au rămas împrăștiate pe masa de lucru și-au fost vândute mercantil la licitație pe doi lei de vajnicii epigoni și executorii fiscali ai savantului datornic la bancă, ca noi toți. Ori că Dumnezeu a îmbolnăvit acel posibil inventator al fericirii noastre pământene și l-a murit de cancer, ori a considerat că visăm prea multe și pe pământ nu tre' să avem atâtea facilități și beneficii încât să fie totul perfect ca în Rai, oricum trebuie să primim cu bucurie tot ce ne dă Domnul, lapte și miere în Rai ori cucută amară pe gât în viața ca un iad de care ținem cu dinții ca de un stârv de pradă. Oricum trăim mai bine ca în evul mediu, că putem totuși suna salvarea la 112 de pe mobil din șanț unde-am căzut cu bicicleta loviți de un șofer neatent și beat, și preot pe deasupra, culmea... Dar până la urmă bineînțeles că mori căci șoferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine după o oră că a fost distrus de viitură podul căci s-au furat banii pentru îndiguiri și reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu : Dacă am fost credincioși ne ducem cătinel în Rai cu o floare la ureche, o formalitate, un mizilic, râzând în nas tuturor răilor care ne-au schingiuit o viață, tuturor necredincioșilor și ateilor.  Dar dacă am fost păcătoși, vom merge la fiertură în catran la atelierul de tortură al lui Satan care niciodată nu va fi concediat având atâta de treabă cu noi, cu păcatele și răutățile noastre... Dumnezeu poate vrea să-l dea afară pe Satan, am auzit că asta ar fi avut de gând dar nu vrem noi care, religioși ori nu, trăim încă într-un ev mediu întunecat atât prin spiritul cât și prin atitudinea și manierele noastre, ne omorâm la fel ca atunci când tăiam carnea mastodonților cu cremenea, și trăim în același nor obscurantist ca atunci în preistorie unde nimic nu se explica științific, nor care ne acoperă cerul și universul și în secolul de grație al XXI-lea și nor după care-i ascuns Dumnezeu definitiv și irevocabil ca să nu-L putem vedea niciodată cu ochii noștri miopi, plini de cataracta prejudecăților și spaimelor religioase iremediabile de-acum și până în secolul 121. Astfel, dacă vă-ntrebați în definitiv ce suntem noi de la Facerea Lumii și până în secolul 121 (anul 12018), adică peste zece mii de ani, când probabil va veni iar Mântuitorul să ne mai salveze a câta oară fără nici o eficiență, până atunci e lesne să vedem că suntem doar niște hiene care trag cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă...

121) WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

121) WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

  1) Ce lume minunată pare a fi lumea Lui Dumnezeu, nu cea din Cer care e frumoasă prin definiție ci cea de pe pământ unde e locul de surghiun unde Creatorul și-a izgonit omenirea... Ei, și dacă a izgonit-o, ce ? Iată, oamenii nu s-au supărat c-au fost alungați din Rai, ci dimpotrivă, aducând din inimă laude și omagii lucrării Lui Dumnezeu se minunează și exclamă ca Louis Armstrong într-un cântec : "What a wonderful world !" Dar dacă deschidem o ușă plină de păianjeni, lugubru scârțâind, o ușă a realității nude dezbrăcată de respectul și condescendența ce din bunătatea și umanitatea omului de rând îl acordă generic oamenii Creatorului universului deci și a lumii noastre, vom descoperi o lume pe pământ care sub bune intenții și sub clișeul a fi Opera măreață a Lui Dumnezeu, ne arată o monstruozitate cu multe nonsensuri și orori care vor încreți carnea pe noi și ne va ridica părul măciucă în cap...
  2) Lumea n-a fost capabilă se vede treaba să merite să stea în Rai, acolo în lumea aceea mirifică, fericită, unde Dumnezeu își etalează în toată splendoarea prezența și măreția-i proverbială și unde simțurile decedaților declarați înviați au bucuria să-L perceapă, să-L vadă, să-L guste și atingă pe Dumnezeu în mod direct și nemijlocit. Așa că lumea s-a adaptat la traiul pe pământ, departe de leagănul Raiului strămoșesc și trăiesc în decorul terestru făcut de Dumnezeu lor pe pământ, decor numit Facerea Lumii, Opera capitală a Lui Dumnezeu. Le-a și spus Dumnezeu oamenilor, dacă unii mai au a comenta și cârcoti ceva la cât de grea și plină de drame și probleme e viața omului pe pământ, că asta, viața asta mizerabilă pe pământ, departe de leagănul Raiului e drept pedeapsă că strămoșii lor, primii creați ai Lui Dumnezeu, Adam și Eva n-au fost cuminți. Așa că oamenii au luat de bună această explicație divină, nu și-au mai bătut capul cu alte explicații și au trăit pe pământ conform planului și voii Lui Dumnezeu. Tiparul omului pus de Dumnezeu pe pământ așa, e tiparul și modelul religios. Adică văzându-te viu și trăitor pe pământ, ești dator să mulțumești Creatorului, să-L preamăreşti, să-i aduci laudă Lui și lucrării Sale de s-a numit Facerea Lumii. Altfel ești privit ca ciudat, ca și păcătos și ești disprețuit și urât și de lume și de Creatorul ei. Astfel încât lumea în genere a devenit o lume religioasă care laudă în sine pentru că așa văd ei normal, Opera creată de Dumnezeu pe pământ. Dar această lume religioasă este dezolantă, sub aparența virtuților ei de bunătate, cinste, moralitate și sfințenie care copie calitățile pe care le are și Dumnezeu din plin înfățișat apoteotic, epic și alegoric în legenda de o mie de pagini numită Biblie. Asta e lumea creată de Dumnezeu, asta de trăim în ea, și ăştia sunt exemplarele mărețe ieșite și manufacturate din atelierul creaționist al Lui Dumnezeu ? Lumea asta plină de monștri, de oameni răi și siniştri, de bestii care vor să facă rău aproapelui lor, să-i îngenuncheze și să fie lupi unii pentru alții și pentru care pedeapsa cu iadul nu mai este demult o sperietoare serioasă ? Celor săraci cu duhul, celor mulți, umiliți și bătuți pentru dreptate, pentru nenorocirile pe care le îndură din partea altor oameni, creaturi și ei ai Lui Dumnezeu, ce le spui despre lumea minunată creată de Dumnezeu pe pământ ? Le poți șterge lacrimile de suferință de pe obraji și din inimi prin calmantul numit religie, dar nu le poți oferi explicații pentru ce lumea Lui Dumnezeu pe acest pământ este o oroare îmbrăcată în costum de gală ca să dea bine. Lumea astfel devenită sub greutățile vieții o lume religioasă ca instinct de apărare și conservare sub furtunile și vijeliile endemice ale vieții, nici nu mai cere alte explicații și altă dreptate decât dreptatea și compensarea pe care o dă Dumnezeu prin cuvântul Său insuflat în rugăciunile și evlavia cu care se tratează oamenii de răul și vătămăturile vieții. Desigur, dacă te declari pasionat al acestei lumi religioase nu poți să fii decât mândru și fericit. Noi suntem creștini și suntem mândri pentru asta ; și desigur că am uitat, sau motivați de puterea incontestabilă a credinței noastre nu mai dăm nici o importanță ororilor trecutului petrecute sub flamurile creștinismului, sub varianta lui din catolicism când s-au făcut multe barbarii prin mâinile sfintei inchiziții, o modă sinistră a timpului străvechi patronată de papii trecutului, antecesorii sfinți ai papilor la fel de sfinți, pașnici și înțelepți de azi. Dar se pare că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și adevărata cauză a ororilor trăite de biata omenire. Cauza este ceva atât de mare și puternic încât devine monstruos de mare și de puternic prinzând irecuperabil omenirea sub această forță stăpânitoare.  Când bagi un elefant în magazin nu te aștepta ca toate porțelanurile să rămână la locul lor pe rafturi. În genere elefantul e simpatic pentru că e cel mai mare, puternic și maiestuos. Omul e topit după exemplul măreției și oriunde îl vede îl adoră. Principala vină a ororilor și barbariilor lumii e Credința religioasă în Dumnezeul oficial al locului și al vremii, credința, acest elefant maiestuos și simpatic, puternic și insidios băgat în inimile noastre ca într-un magazin de porțelanuri. Credința religioasă, într-un Dumnezeu sau altul, oricare-ar fi ea face ravagii în inimile oamenilor căci e un proces de patos și înflăcărare, iar patosul și înflăcărarea e patimă și negândire, fundamentalism, antirațiune și mândrie subiectivă care te face să spui odată ce ai fost sedat de serul credinței tale strămoșești și și-a făcut el efectul în capul tău cimentându-ți convingerile religioase, că Dumnezeul tău tradițional e cel mai bun iar al altuia împreună cu dușmanul tău se pot duce la dracu' căci put și sunt păgâni ; și adevărat, atunci când ești impregnat în conștiință cu această mândrie religioasă, spui nonșalant și sigur pe tine că tot cine nu e cu voi și cu Dumnezeul vostru e împotriva voastră, și toți cei ce nu adună în Cer cu Dumnezeul vostru, risipesc pe pământ și sunt demni de sila și disprețul vostru, al celor care blamați alte biserici spunându-le păgâne, iubind în schimb o altă biserică, biserica VOASTRĂ, un brav elefant pe care exuberanți îl primiți cu bucurie în casa voastră și vă sparge toate porțelanurile sub ochii voștri mirați și obrajii voștri plini de lacrimi că nu mai înțelegeți nimic, cum de alții nu pot crede în religia și Dumnezeul vostru atât de bun și clar pentru voi și convingerile voastre...? La câte răutăți și barbarii sunt pe lumea asta patronată de Dumnezeu care este atotputernic și are ochi și la spate și vede tot, toate păcatele dar nu intervine direct, nici El, nici gărzile sale paradisiace care beau cafele și mănâncă croasante în dubele lor blindate iar hoții fug pe lângă ei cu portofelele noastre după ce ne-au spart dinții și ne-au lăsat plini de sânge pe jos iar Dumnezeu doar le notează păcatele hoților și criminalilor din toate timpurile cu pixul roșu în condica Sa de Judecată de pe lumea cealaltă, cu toată credința și religia care vă înflăcărează și dau aripi inimilor voastre bunilor samariteni înflăcărați de credința în Dumnezeul vostru, puteți nonșalant după toate astea să aveți curajul și insolența să spuneți că ați dobândit dreapta credință a voastră și să fiți triști sau scandalizați că nu toată lumea se convertește la ea, când vin unii și-ți dau peste bot cu o mie de argumente mai puternice, așa zic ei, ale credinței lor religioase ? Oare nu în numele credinței și al unui Dumnezeu aferent catolicismul a făcut ororile amintite ale trecutului ? : inchiziția cu arderile pe rug, omorârea unor femei declarate vrăjitoare, cruciadele prin care creștinismul a vrut să fie impus cu forța popoarelor orientului care aveau alte religii pe care le au bine mersi și azi, detestând funciar și dintotdeauna creștinismul nostru din aceleași motive ale rațiunii credinței lor ? Oare nu în numele credinței și alții terorizează și în prezent în mod barbar oameni și populații tot în numele unui Dumnezeu sfânt al lor pentru care sunt mândri și se roagă să-i ajute și să le dea lor putere să-şi înfrângă dușmanul și să le dea biruință în războaie ? Catolicismul are vina lui, a închistării religioase a trecutului în obscurantismul aferent și o lipsă de deschidere democratică a dreptului libertății de conștiință umană. Pentru negarea zeului oficial al vremii și al cultului lui puteai fi ars pe rug de către papistaşii timpului. Totuși, contrar strânsorii religioase care pe alte meleaguri și în alte culturi țin captivi și astăzi oamenii în amenințarea cu moartea dacă indivizii nu sunt supuși total normelor religioase în vogă oficiale ale locului, în Europa sub catolicism, acesta s-a democratizat, strânsoarea lui s-a mai îndulcit asupra conștiinței și libertății de cuget umane astfel încât din această libertate a început să înverzească și înmugurească iluminismul și renașterea umană a spiritului, a conștiinței, a gândului uman încât oamenii au început să poată gândi, să poată construi, să poată inventa lucruri și amenajări pe această lume ca să facă viața omului mai ușoară, mai suportabilă, au început să se scrie filozofii, muzică și lirism laic și mai puțin liturgic, a început să se dezvolte o lume liberă și cu drepturi umane, mai permisiv uman și nu atât de opacă și îndoctrinată în dogmatica religioasă în genere refractară deschiderii. Astfel încât nu putem fi orbi și să nu vedem sau să hulim cum omenirea de bine de rău sub catolicism, religia Europei civilizate și libere, a avut parte totuși de această dulce renaștere și de iluminism, de o slăbire a habotniciei religioase și obscurantismul aferent, de atâtea acumulări moral valorice umane consacrând democrația, libertățile și drepturile omului, imposibile chiar astăzi sub jugul moral al altor religii declarate de noi păgâne, cum și ele o declară pe a noastră creștină tot așa. Iată, Europa cu catolicismul ei cu tot a favorizat totuși în cele din urmă filozofiile și valorile culturale umane, morale și de căpătâi ale lumii, izvor din care a început să curgă civilizația, democrația cu pietrele ei nestemate, libertatea, egalitatea și fraternitatea, diamante de preț în sufletul și mintea umană care au mai umanizat de bine de rău omenirea, făcând posibilă civilizația Europei și toate valorile ei către care toți cei destupați la minte tânjesc și nu numai ei, ci în taină toți nespălații lumii care vin ca emigranți și refugiați ca lăcustele în roiuri din lumea întunecată patronată de credința lor căreia noi îi zicem păgână, migrând din iadul lor barbar în pacea lumii libere a societății noastre europene democratice și a credinței noastre căreia ei îi zic la rându-le păgână.

  3) Lumea, a părăsit opacitatea și habotnicia religioasă, ea a început să gândească, să viseze, dar asta nu pe tot mapamondul, ci doar în Europa și în civilizațiile care nu numai au migrat aici dar îmbogățită și îndulcită, umanizată cu virtuțile libertății umane au și migrat de aici înapoi în restul lumii, gen civilizația americană. Această lume liberalizată de obligația strictă și incontestabilă a crezului religios, o avem așa cum e, deci cât decât liberă și democratică pentru că este laică, dezbărată de corsetul religios, nu detot, numai un pic, teren numai suficient pentru a se risipi din sufletul nostru ura de clasă, ura de altă religie cuibărită în sufletul nostru cu atât mai mult cu cât ești mai religios, motivat de ura de alt Dumnezeu decât al tău și de xenofobia și disprețul de tot ce ți-e străin. Sub religie, oricare-ar fi ea din cele peste două sute câte se știu de au fost numărate, deci sub autoritatea Dumnezeului curent oficial al fiecărui loc și culturi diferite care îl declară pe dumnezeul LOR sfânt, etalon de bunătate,  omnipotent și omniscient, iubitor și grijuliu de omenire, sub aceste religii deci am avut toate războaiele trecutului și cu părere de rău pe cele ale prezentului. Și cu și mai mare părere de rău, orice religie nu își propune nici pentru viitor o lume mai pașnică și bună căci toate promisiunile religiei și tuturor religiilor se limitează și duc dincolo de teritoriul vieții, considerându-se strâmb și fals că pe pământ nu e urgența, nu e oportunitatea interesului și dezideratului omului pentru fericire ci doar în Cer după moarte. Ce rămâne astfel pe pământ ? Cu toate catrafusele și bagajele făcute ale interesului manifest către Cer, pe pământ cum vedem nu este posibilă fericirea, pacea și bunăstarea, atuuri exclusive doar ale teritoriului morții, unde numai în Cer și exclusiv numai acolo va fi o lume mai bună a morților înviați, lucru pe care noi l-am înțeles luându-ne adio de la lumea asta sub reclama irezistibilă făcută de religia noastră lumii celeilalte care ne face să repudiem tot ce se mai petrece în lumea asta, să ne supărăm pe ea, să ne luăm adio de la ea, să ne luăm jucăriile și să emigrăm toți pocăiți pe lumea cealaltă unde plini de rănile războaielor lumii și vieții noastre Îl vom întâlni pe Dumnezeu pregătit cu pacea și izbăvirea Sa de pe lumea cealaltă pentru noi. Cu toții nu suntem decât niște refugiați ai pământului, emigranți ai pământului pentru a cuceri o lume de vis a Cerului pentru că nu ne simțim bine într-o lume terestră creată de Dumnezeu așa brută cum e ea, loc de surghiun și de pedeapsă în masă a omenirii încât ne cauzează atât de mult ororile ei și vrem drept compensare Raiul, vrem în scârbă să plecăm îmbolnăviți din această lume oribilă la sanatoriul Raiului etern, tot ce se potrivește sufletului nostru avid de cosmos și de veșnicie. Sub această transă și hipnoză a credinței care are ambiția de a ne determina să devenim prieteni cu veșnicia, noi cei condamnați de fapt la efemerul condiției noastre biologice, la precaritatea întâmplării de a fi, sub emulația acestei narcoze și reparațiuni cu drogul numit mântuire adică rezistență încăpățânată la infinit, îmbătați de acest infinit unde Îl visăm pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa ca Doctorul nostru suprem, devenim inapți a mai vedea că atât timp cât mai trăim și suntem vii, aici în lumea noastră precară și temporară, opusă infinitului,  trăim într-un rebut al Lui Dumnezeu, numit Facerea Lumii.

  4) André Malraux se pare că nu mai are dreptate când spune că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Oamenii vor mai îmblânzi puțin bestia religioasă și habotnică din ei, dar nu mult, doar atât cât să devină toți mai umani chiar și fără ajutorul religiei sub flamurile mândriei căreia oamenii capătă efecte adverse de ură și intoleranță reciprocă, astfel încât eliberați puțin câte puțin din strânsoarea prejudecăților religioase oamenii vor reuși să fie mai buni prin ei înșiși și prin bunătatea lor umană genetică. Parcă văd peste cincizeci de ani când noi toți deștepții și importanții de-acum vom fi oale și ulcele cu dinții rânjind lugubru în întunericul nostru religios al sicriului, o știre de breaking news se va difuza la tv : "Împăcare istorică între orient și occident, liderii lumii, creștini catolici sau ortodocși, musulmani,  evrei, hinduși, şintoişti, mormoni, satanişti, drogați sau nedrogați își vor da mâna și vor semna o pace nu de o mie, ci de zece mii de ani !" Frumos și sublim, emoționant, lacrimogen va fi atunci, în 2068, peste cincizeci de ani când Rusia se va împăca cu Ucraina și Siria cu restul lumii, când America prin președintele lor de-atunci se va împăca cu Statul Islamic cerându-şi toți reciproc în genunchi iertare unii altora, pupându-se și îmbrățișându-se în lacrimi și-i vor chema și pe ceilalți la această îmbrățișare : Israelul cu Palestina, ISIS cu Franța,  într-un multi tandem lacrimogen și emoționant. Nici într-un milion de ani nu se va întâmpla așa ceva ! Credința și religia fiecăruia vor fi anticorpii malefici și celulele canceroase din umbră care își rezervă prin principiu găsirea fericirii nu în lumea aceasta ci în cealaltă, și nu pe limba tuturor și a rațiunii, ci pe limba lor, a vanităților fiecăruia și a prejudecăților și credinței strămoșești religioase în care întâmplător s-au născut fiecare. În zadar predici pace dacă Dumnezeul din tine disprețuiește dumnezeul păgân din alții și astfel ne mirăm proști cum apar diferendele, conflictele și războaiele... Dumnezeul din alții care urăsc pe Dumnezeul tău nu va permite niciodată pacea pe care o visezi tu și Dumnezeul tău. Trebuie să te aștepți la provocări și declarații de război de la oameni motivați de credința în alt dumnezeu decât al tău. Dumnezeul tău care e cel mai bun, de asemeni va face ceva, va micționa împreună cu tine, pe alții și pe credința și dumnezeul lor rău și păgân. La fel și ei se vor ușura pe Dumnezeul și religia noastră considerată păgână neputând muri în pace până nu ne vor converti pe toți cu forța la religia lor dacă de bună voie și prin pace nu se poate, ca niște ghiauri încăpățânați ce suntem, încăpățânați să credem în credința noastră strămoșească. Iată că acum înțelegem conceptul barbar de război sfânt și de ce războiul nu se poate desființa iar pacea rămâne o pasăre schilodită înecată în petrolul deversat de pe petrolierul credinței eșuat la marginea mării intoleranței noastre religioase de care suntem bolnavi și nici măcar nu știm. De aceea a rămas o singură variantă : omenirea să tragă heblul și să se facă liniște ; liniște în această larmă religioasă odată pentru totdeauna...! Un contact normal deschis al heblului anclanşat al credinței, contact care se va închide când heblul religios va fi deconectat, va cupla omenirea la redundanța rațiunii pure, a normalității și realității, responsabilității și civilizației, a iubirii și concordiei umane până la urmă. Până atunci unii dintre noi urâm catolicismul și suntem scandalizați pentru câte rele a făcut în evul mediu și ne rugăm Dumnezeului nostru izbăvitor care e cel mai bun, mai bun decât al dușmanilor care fac același lucru într-o lume barbară și fără de leac prizând pe nas surogatul și panaceul credinței sale strămoșești, credință care e cea mai bună, evident după cum spune fiecare în sinea sa despre credința sa. Pentru că atunci când zici om, zici homo religiosus, adică omul care având minte și inteligență acestea nu-i sunt de folos pe această lume, omul religios renunță la minte și la cugetare căci sunt pierzătoare de credință și mântuire prin obiceiul de a cugeta liber și a descoperi în sine că nu există Dumnezeu. Dar cum omului i s-a impregnat pur și simplu în ADN, generație după generație datorită uzului intens această caracteristică genetică a credinței, de aici, de la această habitudine pe care omul a început s-o vadă absolut normală și în firea lui, i s-a tras omului atât mărirea cât și decăderea încât e atât de simplu să vedem cauza declinului nostru uman : credința prea mare în ceva sau cineva numit generic Dumnezeu, care te mobilizează și te face fan înflăcărat de unde derivă mândria de a te crede cel mai bun și vanitatea de a te crede jignit de cei ce sunt de altă credință sau opinie. Astfel se explică toate dramele și suferințele omenirii : Sunt mai mult de două sute de religii și toate sunt partizane și părtinitoare canonicii lor fixând modele de viață și comportament cărora unora, din aceleași motive reverse li se par inacceptabile. Iată cum dacă alții țin cu îndârjire la preceptele și modelul lor de valori religioase, acestea din aceleași motive, altora li se par stupidități și prostii fiindcă măcar Dumnezeu ne-a dat liber arbitru și ne-a dat dreptul să ne îndoim și să nu ne placă totul și să ne înșelăm cu toții crezând în adevărurile noastre, să credem fiecare în iluzia și în prostia lui funciară. De aici până la intoleranța și ura dintre oameni și seminții nu mai e decât un pas astfel încât această ură subterană e cauza tuturor conflictelor umane care explică și de ce nu avem raiul pe pământ și nu putem avea pace și concordie pe pământ măcar o mie de ani sau măcar o sută.

  5) Mândria religioasă și impulsurile febrei sângelui fierbând întru credința ta strămoșească a făcut ca aceasta să devină patimă care e chiar laitmotivul declarațiilor de război care nu sunt apanajul oamenilor uniți prin valori comune ci inexorabil dezbinați din motivul valorilor diferite și antagonice religioase. Ce este mai antagonic și nu pot avea, ca apa amestecată cu uleiul, o rezolvare prietenoasă și un numitor comun decât o religie diferită oponentă alteia diferite ? Niciodată Dumnezeul Iehova al nostru nu va sta la masa înțelegerii, împăcării și cooperării cu Dumnezeul Krishna sau Hanuman al poporului hindus. Este evident că toți dumnezeii se disprețuiesc unii pe alții de moarte astfel încât și noi oamenii le copiem moravurile fiind copii și cópii ai lor. Prea multă religie strică ; prea puțină poate strica așijderea când oamenii ar deveni bestii neștiind de frica nici unei autorități coercitive, încât se explică cum sub patronajul religiei oricare-ar fi ea nu avem Raiul pe pământ și-l visăm toți avizi în Cer, ucigând prin vorbe sau de-a dreptul cu bâta pe toți cei din jurul nostru de altă credință, speranță sau opinie pentru a ajunge noi în Rai primii, călcând pe cadavre pur și simplu cum se călcau cei de la clubul Colectiv să scape care și cum puteau din iad. "What a wonderful world...", ce lume minunată pot unii traduce în cheia religioasă și crede că a făcut Dumnezeu..., un cântec mai ironic și stupid ca acesta cântat de Louis Armstrong nu credeam să pot auzi vreodată...