SĂ MORI INSOLENT CU OCHII LARG DESCHIȘI

21) SĂ AI INSOLENȚA DE-A MURI CU OCHII LARG DESCHIȘI (varianta modificată)

(Partea întâi : recenzie cu comentariul meu după un text de Emil Cioran)

Motto: (Emil Cioran) "AROGANȚA RUGĂCIUNII" :

"Când ajungi la limita monologului, la marginile singurătății, Îl inventezi, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, pretext pentru dialog. Atâta vreme cat Îl numești, demența ta e bine deghizată, și... totul îți este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că Infinitul îi stă la îndemână, se înalță prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim... Răspunsul nu se dă, soluția este în mulțimea vidă, rămâne atunci doar infinitul negru al rugăciunii și credinței, clipa lor atotstăpânitoare pe inima credinciosului. Și totuși, această clipă constituie o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios. Dar cel care este cu adevarat modest își poate spune liber și răspicat în sinea lui : "Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele".     Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : "Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate, pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți : lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce o împrăștie. Doar viața de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru poftele voastre de credincioși, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului ; pământul și clipele lui vă par prea fragile. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare... Cel care nu-și acceptă neantul, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii. Și, dintre toți, credinciosul este cel mai puțin dispus să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic. Voința de a dăinui, dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare. Vreau să rămân normal... De aceea, maxima mea rugăciune ce Ți-aş putea-o face Doamne, este următoarea : Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna framântând lutul și amestecându-se turbulent în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul și îngăduința Ta. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare, Doamne... De aceea, singurul act de bun simț pe care îl poți face ca om, rob declarat și destinat al Lui Dumnezeu este să ai decența de-a muri insolent și dornic în zadar de viață, cu ochii larg deschiși de agonia sfârșitului..., iubind până la lacrimi deopotrivă viața cât și moartea, niște daruri otrăvite de la Dumnezeu..."

(Partea a doua) :

Eram mic... Aveam trei ani și ceva. Ăia m-au cocoțat sus pe catafalc, lângă taică-meu mort... Mort de mal praxis în 1967 la 32 de ani de o operație de ulcer... S-a dus viu, s-a hotărât să se opereze că nu putea mânca nimic, și ăia au făcut practică pe el..., au făcut ce-au făcut și l-au omorât cu zile... Nu i se-nchidea operația..., tot sângera și nu se prindea. Deștepții, văzând asta, l-au deschis din nou să vadă ce-au uitat pe-acolo, nu înainte de a-l anestezia din nou după ce nu se trezise încă din prima anestezie. Au scotocit, ei știu ce-au făcut, taică-meu a făcut comoție cerebrală și-a murit... A stat două zile în comă pe patul de spital, respirând sfârșit, apăsat, în agonie, muribund până ce și-a dat duhul... A scris și o scrisoare de adio în caz că nu se mai trezește, pe care bunică-meu în ignoranța lui a pierdut-o. Maică-mea a rămas văduvă, cu trei copii, eu și doi frați gemeni, băiat și fată (care nici nu erau născuți când a murit tata, s-au născut la șase luni după aceea). Ca toată drama să fie completă, la vârsta de șase luni, băiețelul din gemeni a murit și el, rămânând numai fetița și cu mine, doi copii și-o mamă singură și distrusă de necaz. Ce mi-o fi spus mie la trei ani de moartea tatei când întrebam unde e...? Cine știe ce înțelegeam eu atunci...? Cert e că stăteam pe mașină, lângă sicriu cu o ciocolată în mână dată de milă de oameni și priveam cu privirea nepricepută de copil crud cum îl duceau pe tata la groapă. Ce puteam să fac...? Totul era hotărât... Hotărât de Dumnezeu, că El hotărăște totul, nu...? S-a întâmplat astfel, din voia Domnului care îi ia la el pe toți adormiții, ca eu la 3 ani să nu mai am dreptul să am tată deoarece a fost nevoie ca el să moară, după datoria creștinească impusă de Domnul, și iată, acum să-l ducă țeapăn în sicriu la groapă, cu mine, băiețelul lui drag, lângă sicriu,  neînțelegând nimic din ce se petrece... Nelipsitul alai de preoți, cu trebuincioasele rugăciuni își făceau treaba plictisiți, își făceau meseria, și rugau pe Domnul să-l ierte pe răposat și să-l pomenească întru Împărăția Sa la odihnă, la loc cu verdeață de unde-a fugit toată-ntristarea și suspinul... Aveam oare dreptul atunci, lângă sicriu, mic copil fiind să fac ceva, să urlu de ciudă, să-l răzbun cu ceva pe tata...? Ce vină aveau preoții aceia care îi cântau prohodul ? Își făceau și ei meseria. Și totuși, aveam dreptul să urlu și să arunc după ei cu ciocolata și cu prescura și cu florile din mâinile tatei încrucișate pe piept...? Să arunc în toți cu toate florile din jurul tatei, cu ciocolata dată de compasiune, să le arunc pe toate la toți în cap și să-i scuip și să-mi înec și răzbun în avans cumva amarul ulterior de copil rămas orfan de-un părinte la trei ani când aveam mai multă nevoie de el...? La ce-a servit moartea tatei când evident regulile religioase ar spune că totuși aceasta s-a petrecut cu un scop de Domnul știut și gestionat...? Astăzi, mi-ar fi mai ușor să accept moartea tatei dacă n-aş vedea că în zadar a murit și în zadar a fost prohodit... Doctorii ce l-au suprimat pe tata între timp au murit și ei... La rândul lor și ei au fost prohodiți de acești oficianți religioși meticuloşi rugându-L pe Domnul să le ierte lor greşalele de voie și fără de voie și să-i pomenească Dumnezeu întru Împărăția Sa...
  Privesc scârbit acest ritual al morții și înmormântării și pe acești oficianți pretins specializați în problema gestionării morții... Se moare prolific, nicicând nu vor fi preoți șomeri, industria morții e înfloritoare și de ei e absolută nevoie ca să facă cu bietul mort un ritual fără de care Dumnezeu pare că nici nu s-ar uita la tine oricât de mort ai fi și oricât de mult te-ar fi iubit ca și creatură a Lui... Oriunde e un muribund e și muncitorul specializat care se roagă de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor răposatului... Într-o exemplară simplificare a acestei birocrații funebre, Dumnezeu ar înțelege că pentru eficiență și pentru restructurare ar fi suficient să preia Domnul soarta iertării păcatelor răposaților fără a aștepta inutil formalitatea preoficierii acestei responsabilități de către muritori pentru muritori rugându-L la infinit și inutil pe Domnul un lucru pleonastic pe care l-ar fi putut face pentru noi și nerugat, din prea multa Sa precogniție, milă și bunătate ce are Domnul pentru noi, creaturile Lui... Ori dacă nu-L rogi, crede Domnul că ai altă opțiune ocultă și mai personală care să şunteze voia Lui și mare mila Sa cu tine mortul...? La ce e nevoie de acești intermediari între tine mort și Dumnezeu viu când Domnul e Atotștiutor și are previziunea să simtă că toată suflarea muritoare are ca opțiune iertarea păcatelor dacă aceasta tot e trecută în oferta instrucțiunilor Lui...? Inutilii oficianți, fețele bisericești, meticulos se roagă după etica lor profesională pentru tine mortul fiindcă așa e tipicul și așa prevede fișa postului lor... Or Dumnezeu n-a făcut nimic caduc pe lume, nimic care să aibă nevoie de roți mai mult de patru la o căruță, la Dumnezeu toate fracțiile sunt deja simplificate și calculul Lui e ireductibil, matematic și precis. Ori de ce e nevoie să mă oprească cu dricul la toate răspântiile și să plătească familia pentru mine mortul pentru îngropăciune bani destul de multișori încât constați că e mai ieftin să trăiești decât să mori dacă asta tot e o datorie obştească...? Și eu voi avea parte de acest grețos, ridicol și grotesc spectacol... Se vor plăti bani destui pentru coșciug, taxă de îngropăciune, flori, lumânări, prosoape, batiste, găleți, pomană, ciocli, etc., etc... La ce bun toate aceste nimicuri când din spirit economic vrei ca mort să mori decent dar mai ieftin când tot e obligatoriu...? Să mori rezonabil și fără nici un fast funest de prost gust gestionat de alții pe care-i detești să se amestece netrebnici atât în viața cât și în moartea ta ca inutili și contraproductivi mijlocitori între tine și Dumnezeu... Eu unul nu cred că am nevoie de mijlocitori în relația mea intimă și respectuoasă cu Tine, Doamne... Nu am nevoie de acești mediatori încremeniți în meschinătatea lor într-o stare de spirit obscurantistă neevoluată din sălbatica preistorie și antichitate, în care aduc superstiția sălbatică la rang de virtute confundând rătăcirea subiectivă a spiritului primitiv uman cu o calitate de-i zic smerenie, pioșenie,  religie și credință pioasă în Dumnezeu... Eu unul râd amar cu lacrimi de dezgust și oripilare când știu că în imensa Ta măreție și putere, Doamne, Tu nu Te uiți în gura unor astfel de șmecheri și șarlatani mistici care cultivă ignoranța în toată splendoarea ei în mlaștina propriilor lor speculații și prejudecăți excusiviste și totalitare în tenebroasa ideologie antiumană ce-i zic religie și-Ți amestecă iresponsabili Numele în ea, Doamne... Să te ferească Dumnezeu de fundamentalismul religios sub auspiciile căruia sălbăticia regnului animal se manifestă într-o formă cu atât mai cinic și toxic rafinată cu cât oamenii mistic religioși sunt mai inteligenți, culți și erudiți... Să te ferească Dumnezeu de inteligența și fundamentalismul unui teolog erudit care te va disprețui și urî de moarte dacă ieși din canoanele religiei și prejudecăților, sofismelor prețioase care-l mobilizează pe el. Primitivii hominizi aveau o scuză manifestându-şi temerile existențiale prin a nu avea de ales decât să subscrie la obscurantismul religios la nivelul lipsei de cultură și morală de atunci sub forma unei necesare, indispensabile și normale atitudini religioase primitive... Oamenii aceștia de azi, cu spiritul cantonat în trecutul sălbatic, în consecință în manifestarile lor emotional religioase în fapt sunt diabolici căci popularizând puterea și răutățile diavolului opozabile religiei în care materialist și formalist cred,  își trădează propriile caractere găunoase, golite de orice încărcătură și elevate trăsături umane când diavolul nu există dar apare plauzibil datorită răutății endemice a oamenilor și în primul rând a oamenilor prinși în corsetul alienant al religiei care admite diavolii ca actori consacrați ai teatrului religiei... Religiosul, dacă nu e religios e sălbatic, iar dacă e religios cum e, e un sălbatic travestit... Eu de aceștia râd și sunt dezgustat, Doamne, de aceștia care cred că eu nu pot comunica și relaționa frumos și civilizat cu Tine, Doamne decât cu mijlocirea lor descalificată uman și moral și de aceea cinică, încercând diabolici să-mi administreze otrăvitor cianura ridicolelor și inumanelor canoane și dogme mistico- religioase, impuse barbar și totalitar omenirii, aceeași doză letală de alienare și spălare a creierului de orice emoție privată și gând logic și sănătos și acum ca și în sălbatica și necivilizata preistorie... Între mine, în secolul XXI și un ins de acum două mii de ani din antica, sălbatica, precara omenire moralmente și cultural de atunci se cere de către dogmaticii religioși să nu existe nici o diferență de maniere, atitudini, reflexe și comportament, decât strictamente de tip conservator și imuabil religios, inchistat în reflexele umane preistorice de precaritate a gândirii. Tot ce trebuie să fac, și acum, ca și acum două mii de ani este să stau cuminte și să mi se administreze meticulos și inexorabil pilula religioasă astfel încât creierul și gândirea mea să nu o ia razna, să se oprească din normala și biologica evoluție și să mă comport la scena lor deschisă tarat de reflexele religioase ca efect al administrării de către ei a acestei morfine pentru liniștirea omului care se cheamă religia și ceea ce ei denumesc credința... Și ți se spune că încăpățânat de ești să ai alte atitudini și opțiuni private și libere moralmente,    asta se cheamă vânare de vânt, deci pierdere de timp în încremenita lor viziune retrogradă... Ți se inoculează în vene odată cu preparatul canoanelor religioase și morfina fricii funciare, frica, ca modus vivendi, frica ancestrală a unei ființe neevoluată mental și moral decât rudimentar și precar, similară trăitorilor mai mult sau mai puțin sălbatici ai antichității și preistoriei... Să ai frică de Dumnezeu adică... Frică iresponsabilă și ilogică de Sfânta Ființă a Lui Dumnezeu și să te temi când trece El așa cum se teme în sălbăticia sa o capră legată de țăruș la marginea căii ferate atunci când trece acceleratul lăsând praf și frunze răvășite în urmă..., și o capră sugrumată în lanț de frica de tren... Această frică religioasă este născută în omenire din zorii Creației și până azi... Este un efect al normelor religioase care au apărut ca și un alt efect al fricii instinctuale a ființei biologice fie ea om sau animal cu un minim creier în fața necunoscutelor naturii... Dar spune Tu, Doamne : Este frumos și nu e jicnitor să mă tem eu de Tine..., de un bun și milostiv Tată și mântuitor al meu...? Cu atâtea intenții bune și cu atâta aură de bunătate și sfințenie ce-o împrăștii în jur în tot cerul eu să mă tem de tine ca un sălbatic neevoluat trăitor în neolitic, Doamne..., în loc să exult și să mă bucur de Tine și lumina Ta părintească, precum iezii caprei care sar zglobii, jucăuși și încrezători pe lângă mama lor, bucuroși și niciodată temători de ea chiar dacă în entuziasmul lor fac prostii și o supără...? În loc să mă bucur de viață, de acest cadou ce mi l-ai dat, Doamne, mie mi se servește de acesti cinici, misticii religioși, pastila amară a netrăirii, a abolirii gusturilor și simțurilor și tuturor senzațiilor date de Tine, Doamne, pentru amara penitență religioasă retrograd mistică...! Norma indicată de ei e cazonă, searbădă, insuportabilă omenește căci nu ți se dă voie să trăiești, să te bucuri de bucuria vieții și senzațiile ei, din orice ei scoțând păcatul și anatema, cu care-L forțează pe Dumnezeu să te pedepsească pentru orice și din orice, când bunul Dumnezeu n-avea de gând atâta osândă cu tine și inima ce nu ți-a dat-o să-ți putrezească în piept inutilă ci să bată și nu pentru frica de Dumnezeu ci pentru emoțiile bucuriilor vieții... Viața e sălcie și nu e viață ci doar viețuire în concepția și norma religioasă... Postul și austeritatea inimii și cugetului sunt singurele rudimente de trăire și sentimente ce-ți sunt tolerate... Cu o sete imensă și spuzit rămâi frecventând pios și cuminte canoanele inventate de misticii religioși... Nu poți să spui că mori totuși de sete, căci la două zile, în intunericul carcerei de-i zic ei viața ta creștinească, ți se dă o ceşcuță de apă caldă cu sare să-ți treacă de sete... Astfel, și bătrânilor bolnavi li se mai dă voie să mănânce de dulce în post... Doamne, iartă-i pe acești farisei, pe acești uzurpatori care Ți-au răstălmăcit planurile bune și suportabile uman pe care le aveai cu oamenii și inimile lor... În numele acestor criminali care conectează o lume-ntreagă la perfuzia otrăvită a spălării creierului prin otrava religioasă, în numele lor îți cer scuze Ție Doamne, că inconștienți îmbolnăvesc omenirea sălbăticită cu drogul netrăirii, privând creatura de sorginte divina de dreptul și abilitatea de a se desfășura integral pe scena vieții și de a trăi consumându-se deplin pur și simplu, sănătos, moral, omenește, cinstit și neîndoctrinat de nici o otravă spirituală, cu toate simțurile date de Tine creaturii la întreaga capacitate... Jucării stricate făurite de Tine suntem Doamne, iar acești mistici religioși ne bagă mai abitir bețe în roate astfel încât să ne sară toate arcurile și tot ce e omenesc să ne fie străin, să fim străini și venetici în corpul nostru, să fim străini și figuranți aici pe pământ, niște muritori de profesie adică, cu mintea doar la drogul de pe lumea cealaltă, trăind realmente drogați religios pentru acel drog numit de ei mântuire... În rătăcirea religioasă a acestor mistici semisălbatici ei susțin inconștient conceptul de frică de Dumnezeu... Cum să accept și subscriu la acest concept, Doamne, fara a-Ți aduce indubitabil o jenantă jicnire, când bunătatea, blândețea și Sfânta Ta mărinimie sunt unanim acceptate și recunoscute...? A avea frică viscerală de Tine, Doamne, așa cum cer acești dogmatici mistic religioși înseamnă a Te compara similar unui despot nemilos și irațional, imprevizibil și crud, unei creaturi malefice sălbatice care este mizantrop și crud cu supusa omenire ca și principiu, unei entități periculoase pentru ființa umană, unui satrap față de care trebuie ținută distanță, prudență și precauție în maleficele ei comportări simptomatice de bestie care-ți poate dăuna imprevizibil în sărmana ta existență... Doamne..., eu simt cu toată ființa că Tu nu-mi poți dăuna..., că Tu mă aperi și-mi susții cauza umană..., că Te bucuri și simți că sunt blând și inofensiv, iubitor și respectuos cu Sfânta Ta cauză Suverană pe care nu-ndrăznesc a o submina cu vreun gând și sentiment ascuns și detractor... Ei, acești dogmatici religioși, e limpede de ce aruncă pe piață în raport cu Tine acest concept al fricii de Dumnezeu... În semisălbăticia sa, de care omenirea și indivizii nu s-au dezbărat și n-au evoluat uman la rangul rațional și superior hărăzit de Tine, ei cred că Tu Doamne ai ceva în comun cu manifestarile și caracterul lor cinic și sălbatic... În megalomania lor, unii îndrăznesc a se crede regi, împărați, suverani, teribili ori preacucernice și preafericite fețe bisericești și cred că pot stăpâni, avea și dispune de orice peste biata turmă ce trebuie să se supună ca s-o ducă bine și să nu fie urgisită cu represalii. Față de barbarii despoți umani iraționali și malefici, evident că trebuie să ai frică în cruzimea lor scontată și funciară. Având frică, evident că niciodată nu te vei gândi să sapi și să subminezi autoritatea și maleficele lor acte de supremație bestială peste o omenire supusă și terorizată, deci înfricoșată... Astfel că frica este idealul mijloc prin care se elimină din turmă spiritul de competiție, se elimină spiritul beligerant și se elimină uzurparea plăcutului statut de suveranitate despotică... Nimeni nu va dăuna niciodată unui satrap și unui zbir imoral și crud care are puteri discreționare și suverane, dacă este îndoctrinat existențial cu conceptul de frică... Astfel, inconștient, omenirea încă sălbatică și ea, Te compară, Doamne, molipsită de aceste trăiri proprii barbare cu orice suveran rău și malefic în principiu care garantat impune prin asta un respect turmei terifiate si speriate... Ivan cel groaznic, Ion Vodă cel cumplit, Vlad Țepeş, Stalin, Hitler ori alți lideri cruzi au impus respect prin cruzime și duritate... Având cruzimea și duritatea implantate genetic în ea, omenirea aproape că divinizează aceste caracteristici indispensabile ca să fii lider autoritar peste o sălbăticie... Într-o turmă, masculul alfa trebuie să fie cel mai sălbatic și impunător în mijlocul sălbăticiei... Altfel e luat de prost și alungat... Marii hoți și criminali inspiră în turma de rând o discretă și disimulată adorație și prețuire căci a fi hoț și criminal înseamnă a fi cumva inteligent pentru a prăda eficient și a avea mai mult într-o omenire în care argumentul forței e mai seducător decât forța argumentelor... Doamne, ei fiind răi din concepție și irecuperabili uman, Te cred liderul lor fiindcă Le impui respect doar prin frica bestială. Nu și-au imaginat niciodată că bunătatea Ta e mai eficace decât orice manifestare de severitate Ți-ar atribui. Ei fiind prea răi și sălbatici, n-ar suporta drama pentru ei ca Tu să fii prea bun și etern nepedepsitor creaturii faurită de Tine cu iubire, atenție, geniu și milă... Mila și iubirea pe pământ sunt deficitare de aceea e anormal a Te credita pe Tine Doamne ca având prea nemărginit de multă milă, încât Ți-au pus în cârcă inventarea iadului și a păcatelor pentru care trebuie a muri și nu doar atât, ci a suferi etern în iad. Lor le e teamă de acest iad, Doamne, căci acesta pentru ei e reflectarea subconștientă în oglindă a caracterului și lumii lor bestiale... Jurându-Ți o frică deplină ei se asigură că Tu niciodată în Înfricoşătoarea Ta Judecată presupus similară sălbăticiei și neprincipialității lor, nu le vei face nici un rău, nu-i vei pedepsi prea crunt și-i vei scuti de pedepsele și coerciția Ta... Le ține de cald în sălbăticia lor această siguranță asupra inofensivității Tale ce-o cultivă și întrețin inconștient ipocrit prin osanale. Ei simt că astfel au învins bestia, adică pe Tine, Doamne, și chiar cred că o să-i și răsplătești cu confortabilități și plăceri ușuratice în meschinătatea și cinismul simțirilor lor formaliste, lipsite de încărcătură umană. Dar eu să mă tem de Tine, Doamne fără să te jicnesc profund în blândețea Ta de miel...? Biciul lui Dumnezeu e un concept inventat de ei în animalitatea lor care nu cere decât bici și e caracterizată de o ostentativă stratagemă în a Te măguli de supuşenia lor mizerabilă de servi fără caracter și găunoşi uman, tremurând de frică la orice gest al Tău, Doamne... A avea frică de Tine e o neobrăzare și o mojicie aduse mândriei, milosteniei, demnității și inteligenței Tale, când dacă ai rațiune și prognoză poți constata apriori că niciodată un om nu poate practic a ajunge în a-Ți dăuna cu ceva, Doamne, nu te poate uzurpa, nu-ți poate fi detractor în acțiuni, nu-Ți poate pricinui vreo vulnerabilitate și nu-Ți poate ajunge în scrupule măcar la nivelul microbilor de pe bocancii Tăi... Numai zeii cei sălbatici din Vechiul Testament, Eli, Iahve, Savaot etc., se luptau cu dușmanul câte trei zile până învingeau, erau părtinitori doar cu poporul iudeu, iar pe ceilalți îi treceau prin foc și sabie considerându-i suboameni, tratându-i după canoanele sălbatice din talmud... Pentru victorii agresorii le mulțumeau acestor zei aducându-le jertfe pentru calmarea sălbăticiei lor... Astfel generalul Eftali pe propria fiică și-a jertfit-o, mulțumire zeilor pentru victoriile repurtate, arzând-o de vie pentru a savura zeii barbari ca și ei mirosul cărnii arse... Astfel creau în mintea acestor zei un sublim al satisfacției, îmbunau bestia și evitau pedeapsa și pogromul crezând și cultivând cu meticulozitate  sfânta frică de demiurgul cel rău... Numai de un dușman îți este frică întemeiat. Psihologia ne arată că frica generează ca revers al medaliei ură și repulsie... Chiar dacă nu-și dau seama, misticii religioși Te urăsc și te disprețuiesc inconștient, Doamne, ori nu Te respectă și nu Te concep la justa valoare... Căci e impardonabil a nu simți jicnirea ce o suferi Tu, Doamne numai la aceste consecințe ale iresponsabilelor lor concepte religioase, superstițioase, lipsite de profunzime și încărcătură morală în cinismul lor comportamental... Eu nu pot avea rătăcirea să cred, Doamne că îmi ceri mie să te ajut cu ceva acolo în Rai, ori că îți pot fi de folos cu ceva ori pe pământ ori în Rai, ori că am aptitudinea de a beneficia de altceva de la Tine decât mulțumirea că m-am născut întâmplător și voi muri sigur, și nu mă pot ridica la înălțimea impozantei Tale valori, Doamne, declarându-Ți o supuşenie și-o fidelitate de care Atotputernicia Ta nu are cum a fi dependentă prin comparația incompatibilă dintre infinitul care ești și niște părticele de carne perisabilă care suntem de fapt, noi trebuind mai bine a fi conștienți de măsura acestei totale inadecvări în a clama orice raportare la Tine cu pretenția de mare și viabilă relație... Eu nu pot Doamne să aștept cu iresponsabilitate să-mi mai dai mie altceva decât viața vie de dureri de cancer și cenzurată de orice gust plăcut și moartea inerentă și lipsită atât de orice glorie cât și de orice sens... Trăim într-o lume cauzală : De ce exist...? Pentru că am fost creat... De ce am fost creat...? Pentru că Dumnezeu suferea singur ori simțea cel puțin un minus și o insatisfacție fără oameni... Exclus, Doamne să cred că eu, sau noi oamenii am putea fi de folos cu ceva unui Atotputernic declarat ce ești fără a-Ți jicni Atotputernicia... Problemele mele mărunte existențiale nu pot avea pretenția să Te agaseze în treburile capitale și mărețe care-Ți suscită tot geniul și competențele în gestionarea Universului. Mă rușinez să cred că-Ți pot servi cu ceva și că ochii Tăi se pot plictisi oprindu-se pe creștetul meu efemer aici pe pământ și să am nesimțirea și iluzia să cred că poți suporta și-Ți servește la ceva micimea subiectului meu în Cer, printre aștri, găuri negre și galaxii, și mai ales o veșnicie... La ce Ți-aş servi acolo în Cer, în Rai o veșnicie și ce mă oprește să cred că de-mi dai o slujbă acolo ar însemna că ești limitat și-Ți trebuieşte grăuntele meu de muncă și serviciu efemer acolo întru beneficiul Tău...? Tu acolo, în Rai, la reședința Ta de un Sfânt lux ai toate puterile, toate facilitățile, toate măririle și toate complexele responsabilități exclusive și nedependente de întâmplarea că m-am născut ori nu m-aş fi născut... Astfel, prezența mea întru Împărăția Ta ar fi perfect inutilă, ori cel puțin facultativă, dacă nu caducă... Tu, Doamne,  oricând poți veșnicí ori guverna în Rai fără a avea necesarmente trebuința și nevoia indispensabilă a unui serviciu al meu pe lângă Tine, când nu știu ce lucru, fie mic, fie mare din Univers n-ai putea să-l faci absolut singur după atotputernicele Tale forțe și virtuți... Numai regii și împărații de pe pământ au nevoie de sérvi, de sfetnici, consilieri, ori semeni cu care să împartă responsabilitățile și să delege competențele... Să vreau în Rai numai ca să mă bucur egoist de locul călduț și favorabil vieții cu temperaturi moderate și atmosferă respirabilă când tot universul e plin ori de clocotul inimaginabil al miezului sorilor, pulsarilor, quasarilor, ori de gerul de zero absolut (-200 grade Celsius) de ar îngheța până și sufletul meu dezertor și rătăcitor către oaza Raiului...? Ce merit extraordinar al meu poate avea pretenția, Doamne, să-Ți trezească Ție interesul pentru bucata de carne, sânge, urină, fecale și salivă care sunt, din care mi s-ar ridica un suflet tot atât de insipid într-o călătorie imposibilă de ani lumină către îndepărtatul Rai...? Tu Doamne, nu ai nevoie de nici un ajutor al nimicului ce sunt și nici un serviciu în nici o treabă la care Tu să nu poți face față în schema de atribuții și fișe ale postului din universul care Te înconjoară, ori Tu îl inconjori pe el... Astfel, pripășit în Rai aș muri de rușine și jenă să-Ți fiu Doamne în Rai doar un parazit nemerituos care doar să aștepte de la Tine un etern ajutor și o eternă favoare și care să nu Te poată ajuta efectiv și realmente cu nimic, bun numai de osanale și cult al personalității Tale cel mult, de care nu duci lipsă nici pe pământ și nici în cer... Eu, să fiu încă un cântător din corul broaștelor de pe lac și un torționar care să Te perie în vacarmul de osanale de nedescris în care exulți confortabil, nu Ți-ar mai folosi la nimic... Încă un torționar care aș fi eu, cu ce Te-ar mai încălzi...? Simt că Te-aş jicni profund, Doamne să nu fac nimic responsabil în Rai ci doar să am o fadă odihnă veșnică într-o letargie de handicapat paradisiac întreținut și asistat al Lui Dumnezeu, la loc cu verdeață, fără întristare și fără suspin alături de ceilalți întreținuți ai Raiului, bine plăcuți inimii Tale... Doamne Divin și prea Superior și complex ca să Te înțeleg și concep amestecându-te ineficient în marasmul nostru mărunt, viața pe care ne-ai dat-o, oare ce are divin și transcendent în ea ca să beneficieze corespunzător de acest superior statut de habitație viageră în Rai, când carnea care se strică de vii pe noi e în primul rând o chestiune de biologie pură, de atac al bacteriilor și virușilor, de mațe, de sânge, flegmă, urină și fecale ? Dacă le pui pe toate pe o masă de disecție într-un lighean, puțin probabil ca acestea să amintească de un suflet cu pretențiile lui transcendentale emanat din aceste produse pure de abator. Un suflet onest care se respecta, moralmente nu părăsea atât de nonșalant această adunătură de cărnuri bolnăvicioase care suntem, rămânea ca să gestioneze responsabil spectacolul funest al morții și alterării corpurilor noastre. Un suflet care-a fugit trădător din tumultul declinului cărnurilor noastre canceroase e neverosimil și imposibil să se înfrățească cu ele cumva. Văduviți astfel de părtășia fericită cu un suflet trădător, imposibil și imperceptibil ne punem serios întrebarea câtă credibilitate are acest suflet, această utopie a utopiilor, această fără acoperire în biologie îngâmfare a firii exclusiv umane ca să mai putem formula zdraveni la cap opțiunea și pretenția paradisiacă ? Singuri și părăsiți de ideea nerealistă și alegorică a sufletului, rămânem doar cu carnea de pe noi care și așa nu prea are a face cu amestecul concret divin deoarece singuri ne înmulțim și multiplicăm, Dumnezeu îndeplinind doar formalitatea de a sufla un duh sfânt peste noi destul de complicat și ineficient ca să nu ne garanteze nici pe departe automat succesul nostru paradisiac indubitabil. Dumnezeu ne face ce-i drept, din lut sau glod cum știe El mai bine,  dar o face cu mâinile noastre, mamele noastre fiind puse să ne nască în dureri, fiind nevoie biologic doar de organele genitale ale părinților care să colaboreze prin ceea ce se numește copulație, în care penisul este pe bună dreptate cel mai elaborat burghiu care pătrunde și-şi îndeplinește genial scopul de prăsilă fără mișcare de rotație. Ingeniosul dispozitiv sexual pus la dispoziția masculilor de Dumnezeu, învinge cu succes împotrivirea orificiului sexual feminin virgin printr-o mișcare de penetrare prin translație în care miezul pătrunde ajutându-se singur să alunece în adânc prin pielea care se calează la intrarea virgină și astfel ostilă a vulvei. Această regulă a acuplării și sexului e tot ce ne caracterizează mai reprezentativ, regulă pe care a eludat-o doar Iisus, fiind cast și neavând relații sexuale din principiu și din convingere, chiar dacă fiind inițial om, atitudinea Sa ulterioară pudibondă care a popularizat exemplul nenatural al castității, a negat scopul inițial care ni l-a atribuit Dumnezeu să ne înmulțim, lucru pe care nu-l putem face rămânând în castitate și virgini ca Iisus și discipolii Săi cărora li s-au atrofiat și le-au căzut organele sexuale inutile. Mi-ar fi plăcut ideea ca Iisus și chiar Dumnezeu să fi avut copii. Ar fi putut fi priviți mai cu simpatie ca unii care s-ar fi asemănat cu noi, cu durerile și cu nimicurile noastre, când ni s-a băgat în cap știrea că suntem făcuți după un chip și o asemănare divină și să ne înmulțim și umplem pământul că e bine. Duhurile bune ale Raiului în frunte cu Iisus și Dumnezeu au ales soluția nefirească de a nu se înmulți, de a face autovasectomie. Nu prindem sensul adânc al acestei hotărâri a lor și Îi respectăm din bunătate și simpatie. Suntem frumoși când credem într-un Iisus și un Dumnezeu oricum ar fi ei. De aceea, singurul care  desingur mai are meritul deplin de a sta lângă Tine în Rai Doamne, este doar Iisus... Restul, noi toți ceilalți forțăm nota și destinul.  Cum să am nesimțirea să vreau să stau lângă Tine în Rai Doamne, și astfel, prizonier al micimii și neputinței mele omenești...? Tu, Doamne în Cer nu-Ți mai vezi capul de treabă, iar eu, cum să nu simt că în așa desăvârșită afacere divină la care ești manager în Rai sunt inapt a sta lângă Tine când acolo aș vrea să Te ajut cu ceva și nu pot, când nici măcar conceptual nu-mi dai voie a crede că îți pot ajuta și folosi cu ceva, Tu având deplina și recunoscuta Atotputernicie de a face și de a fi făcut întotdeauna TOTUL, fără de intermediari și fără de servitori...? De aceea simt Doamne că aș muri de plictiseală și rușine în Rai, că la fel ca pe pământ aş fi o pasăre închisă în colivie în care aripile nu mi-ar servi la nimic, că nu sunt pus să fac nimic, ci la fel ca pe pământ, doar să Te slăvesc, să-Ți fac inutil cultul personalității, să pun umărul adică inutil la sprijinirea unei Atotputernicii a Ta care și așa ființá strălucit și singură... Astfel încât mă întreb : Ce fac cei răposați și bine plăcuți inimii Tale în mărețul Rai plin de mireasma și prezența Ta nemaigândită...? Cei mântuiți de Tine cu ce chestiune înaltă se ocupă oficial astfel încât serviciul lor aplicat să-Ți fie de vreun folos...? Precum vezi, Doamne, eu unul aș muri de rușine să fiu un mântuit handicapat și nemerituos când programatic un parteneriat cu Tine este exclus datorită emfazei cu care Te declari ori ești declarat Atotputernic...! Astfel, Tu Doamne nu ai nevoie de nimic de la mine..., Tu având toate puterile, toate oficiile, toate meritele, toate virtuțile, toată strălucirea, toată supremația, toată autosatisfacția și bineplăcerea de a exista, de a clădi și reclădi perpetuu Universul din ceva și din nimic și a Te plimba prin el reparându-l ori distrugându-l după cum Ți-e voia în apocalipse și potoape de care dispui exclusivist și nestingherit după infinitele Tale puteri și voințe Divine, fără de prezența mea inoportună și ineficace ori cel mult facultativă în mărețul Rai după care toți sunt ahtiati dar nu știu de ce... Doamne, nu pot să înțeleg cum de ai nevoie de mine în Rai când simt și declar că nu aș fi bun de nimic nici acolo... Nici pe pământ nu pot face nimic căci n-am timpul necesar și nici puteri... Din 300 de ani cât aș fi avut nevoie să mă plictisesc de viață făcând totul și storcând-o de toate rosturile și înțelesurile, eu pot să uzez doar câțiva... Apoi, instantaneu mor de cancer și gata... Și astfel în viață nu pot să fac nimic... Un singur lucru pot să-l fac cu nădejde cum spuneam : Să fac ori infarct miocardic, ori infarct mezenteric când ți se alterează de viu mațele în tine prin întreruperea circulației sanguine din zona mațelor. Și mai pot face cancer și alte sortimente de savori amare ultime pe care sunt lăsat de Tine să le trăiesc în toată acuta intensitate a durerii și suferinței... Să mor și să dispar, Doamne, sunt singurele libertăți ce-mi dai, prescrise cu migală și erudiție de Tine în atatea Biblii care popularizează marțial suferința iovică, smerenia și sărăcia duse la limita de sus a răbdării și suportabilității umane, chestiuni pentru care nu te superi că aș avea îndrăzneala să le critic și neg constructiv în măsura în care îți înțeleg dependența până în ultima fibră a nemuritoarei și Sfintei Tale Ființe în a ne gestiona și a te amesteca atât de acut și aplicat în mizeria și tristul nostru destin... Sufletul meu, Doamne, călător dezertând către Tine în clipa morții nu e decât un geamăn al meu, o clonă a mea şi a neputinței mele, ale trupului meu canceros și bolnav cu boli din panoplia inventată de Tine într-o zi când ai avut o inspirație genială în negrul ei neajuns pentru vulnerabilitatea noastră în acest domeniu al vieții umane și să faci Tu ce crezi că e mai Dumnezeiesc pentru noi... Doar bolile sunt virtuțile și calitățile noastre Doamne, iar sufletul care în clipa morții fuge iresponsabil și dezertor din trupurile noastre canceroase către Tine, e tarat și molipsit moral de aceleași metehne și rele obișnuite ale anatomiei noastre... Cum poți pune la treabă în Rai niște suflete bolnave, inapte, infidele și trădătoare care ne părăsesc legic după moarte și care poartă în ele morbul propriilor boli ale trupului, propriilor defecte fizice și psihice ale trupurilor noastre iminent paraplegice și canceroase ? Cum ar putea sufletele noastre să scape de noi și carnea noastră, de simptomele și metehnele noastre contagioase și demolatoare fără a ne moșteni stigmatul lor alienant într-o nevindecabilă boală care se numește jindul și dorința osmozei iresponsabile cu Tine, Doamne...? Să simți că nici în Rai nu mai poți avea un loc și un rost ca și suflet mâncat de rugina propriilor tare ale trupului e o tristețe nemăsurată dar mai suportabilă și responsabilă în măsura în care știi că omenește nu ești apt pentru Rai. Măcar resemnarea de la visul frumos al Raiului e un gest de decență, realism și bun simț, asta ținându-ți loc de orice consolare, fiind surogatul perfect al consolării, soluția de avarie și redundantă la Rai. Să fii admis în Rai dar să te simți inutil acolo, plimbându-te fără bilet prin autobuzele serafice (cu ce bani să-ți cumperi...?), te simți perfectul venetic, un câine jigărit cu pecingine, de pripas, o pisică pășind sfioasă într-o fierărie unde fierul se îndoaie și se strunjeşte plenar... Ce merite am eu să-Ți fiu companion, Doamne, când în Rai nu pot face nimic din niște treburi care le-ai lăsa și pentru mine...? Ori ce să lași de făcut și pentru mine când în Atotputernicia Ta nimic nu scapă nefăcut și nedeservit de Tine și pe pământ, și în Rai...? Să profit numai egoist, subiectiv și fraudulos de grația și mila Ta eternă...? Să zic nesimțit mereu : Dă Doamne !, Dă Doamne și ai milă de un iresponsabil cerșetor ce sunt, în a mă proteja de chinurile vieții pe care oricum le am de consumat integral până la drojdie...? Să mă rog Ție Doamne să mă scutești de atribuții grele și munca de jos asiduă și laborioasă în Rai în serviciul Tău, când orice serviciu pe lângă Tine presupune un minimum de muncă din partea Ta ca să preia serviciul meu acest minimum și relanti al fortelor Tale și astfel să-Ți fiu de folos cu ceva, ceea ce Atotputernicia Ta nu are nevoie, orice responsabilitate și muncă compensatorie a mea pe lângă Tine fiind caducă și lipsită de sens... Ca musca la arat aș fi pe lângă Tine în Rai Doamne, stând iresponsabil pe plugul Tău ce ară oricum, cu mine ori fără mine... Doamne, deci e ilogic să beneficiez de orice răsplată mi-ai da în Rai, când e lovit de nulitate să pot crede că pot mișca vreo piatră acolo și s-o pun mai bine decât ai pus-o Tu vreodată, oricum infinit mai bine înaintea mea, când Tu, tuturor pietrelor, și de pe pământ și din cer le știi rostul și le-ai pus mai bine, definitiv, decât oricine ar încerca să facă ceva în locul Tău sau în ajutorul Tău sau întru slava și mărirea Ta, concepte astfel demonstrat inutile...
  Doamne, imorală mi se pare astfel smiorcăiala celor autodeclamați credincioși pe lângă Tine și care nu-și imaginează ce greu și jenant e să fii acolo în preajma Ta, să simți că nu poți face nimic, că realmente nu poți face nimic util complexităților Raiului și astfel să fii etern condamnat la lene, la fericire și odihnă fără să știi de ce și pentru ce..., sufletul să îți beneficieze etern de o imposibil de dulce dulceață a mântuirii care n-a presupus nici un eroism meritoriu din partea ta decât egoistul scop de a-ți salva pielea și a dăinui nesimțit peste un infinit (alături de Domnul, bineînțeles, pavăză nepotrivită insignifianței tale). Mântuirea, astfel, ce rost și motivație mai are, când ea e prea dulce și prea bună, iar simțurile date de Tine Doamne spun că ce e prea dulce, prea bun, prea mult, prea înflăcărat și consistent strică sănătății și vieții noastre ca orice abuz adus fragilității ei...? Doamne, de ce aș plânge astfel nemângâiat și singur în Rai printre niște sfinți nepăsători preocupați exclusiv ca întotdeauna numai de ale lor...? Doamne, de ce în Rai m-aş simți doar un întreținut lipsit de merite reale și responsabilități...? De ce în Rai aș plânge de atâta bine și fericire insuportabilă locuind lângă ființa Ta ocrotitoare, când aerul acela din Rai, molipsit de Tine cu atâta încărcătură de sfințenie, beatitudine, extaz, fericire și satisfacție fără sfârșit m-ar ucide într-o clipă precum radiațiile unui soare de-aş trăi prea aproape de el...? Doamne..., acești credincioși dorindu-se alături de Tine în Rai, nu știu ce-Ți cer...! Ei nu știu că se vor topi instantaneu în apropierea radiațiilor Tale letale de sfințenie ce le împrăștii involuntar în cosmos mai abitir decât orice soare...! Ei, dependenții de Rai și de Tine, Doamne, în tot ceasul declamă și prezic că-i atât de bine în Rai, cum nu s-a mai văzut și cum nu s-a mai conceput vreodată de minte și suflet omenesc...! Atât de bine încât e periculos de bine... Vom arde în preajma Ta, Doamne, ca niște fluturi ahtiati după lumină zburând deasupra focului Tău de Sfințenie... Și arde atât de cumplit acest foc încât e inuman de insuportabil și cine are pretenția că poate procesa cu simțurile-i finite omenești chestiunea Dumnezeiască e un naiv care va pieri instantaneu ars și dezintegrat de teribila temperatură a Sfințeniei Dumnezeiești... Măcar vechii egipteni recunoșteau că dumnezeul lor era însuși soarele, adică Ra. Cu ce să te comparăm Doamne dacă nu cel mai bine chiar cu stelele ale căror radiații, forțe, legi și mecanică cerească nu e pentru mărunta noastră rezistență omenească...? E la îndemâna oricărei bătrâne cerșetoare care stă cu mâna întinsă la metrou cu o icoană în mână și făcând cruci peste cruci să creadă că poate accesa atât de lesne infinitul care e un pic mai mic decât Tine Doamne, adresându-Ți-se atât de facil și direct...? Ale Tale întru ale Tale, Doamne..., atât de înalte sunt încât nu ne putem apropia de ele, suntem legic inapți a le concepe, primi și digera...
  Doamne..., la un moment dat aș plânge sfârșit de nefericire în Rai... Pe ascuns aș plânge să nu mă vezi... În uniforma curățică și cu matricola pe care mi-ai da-o, aș cădea în genunchi de durere, pe lângă niște ziduri, când ești Tu dus la treabă, cu boneta cazonă cu stema Raiului în frunte mi-aş șterge lacrimile amare de dor... Unde vor fi dragii mei...? Iubiții mei...? Copiii mei...? Mama mea...? Soția mea...? Nimic în viață nu le-au garantat că vor fi cu mine în Rai decât niște speculații scrise în scripturile omenești, de oamenii muritori, după chipul și asemănarea lor... Insuportabil mi-a fost gândul să trăiesc cu dragii mei fericit până când moartea ne va despărți...! Acest mesaj și menire malefică mi se pare imposibil de suportat uman. Ciuntită și lipsită de interes, savoare și conținut, amară mi-a fost viața trebuind să-i iubesc pe toți până ce moartea ne va despărți, și nu etern cum trebuie să Te iubesc doar pe Tine deși evident că nu ai practic o deplină și indispensabilă nevoie de aceasta afecțiune a mea exacerbată, ineficace, inutilă... Mama mea..., Tatăl meu..., Soția și copiii mei..., Prietenii și toți dragii mei..., e posibil să nu fie cu mine în Rai...? Nu e suferința și silnicia cea mai grea asta...? Căldura prezenței lor, a ochilor lor..., dragostea cu care m-au înconjurat toată viața... Nu e stupid să constat că toate acestea au încetat în Rai iar ei, dragii mei se chinuie etern în blestematul și inutilul iad, eminamente inutil și inoportun odată ce Doamne, nimeni nu-Ți poate dăuna cu nimic, niciodată Atotputerniciei Tale încât să dispui inventarea acestui penitenciar stupid...? Râul de lacrimi curgând din ochii mei, Doamne, acolo pe lângă zidurile palatelor serafice unde în baluri se dansează și se petrece de către vietățile insipide ale Raiului în sindrofii și menuete eterne ciocoieşti și imorale uman vorbind..., râul de lacrimi din ochii mei va curge printre pietrele Raiului, peste văi și se va face fluviu de durere... Doamne..., un fluviu de lacrimi de durere ce va curge pe lângă sala Palatului Tău de Justiție..., un râu cu ape cristaline și răcoroase în care îngerașii copii se vor bălăci jucăuși în canicula Raiului când părinții lor sunt duși la muncă la Înfricoşătoarea Judecată, ca grefieri ori gardieni, lefegii în solda Lui Dumnezeu... Voi fi luat pe sus, Doamne, de mâini și de picioare..., cu căluşul în gură și legat în cămașa de forță cum a fost legat și asasinat Eminescu, dupa ce se va termina Înfricoşătoarea Judecată, de acele gorile spurcate, gardieni ai Raiului și voi fi aruncat ca un sac de cartofi în acea ambulanță neagră pe care scrie cu litere de foc: "GHEENA"... Dar voi zâmbi totuși fericit, spre disperarea diavolilor cu sulițe pe care-i voi scoate din minți că nu voi țipa de durerea spurcatelor lor sulițe de foc...!
  Și mai aveam atâtea Doamne să-Ți spun... Să-Ți spun ca și Grigore Vieru într-o frumoasă poezie: "Doamne, ca un copil aștept dimineața.../ Până la lacrimi mi-e dragă viața./ Orice splendoare mă doare.../ Mă doare-această floare/ Și frumusețea Ta,/ Și frumusețea Ta.../ Și-această zi ce mâine nu va mai fi, NU VA MAI FI...!/ Înfiorat spun mamă și tată/ De parcă mi-aş vedea părinții prima dată.../ Ca un copil aștept dimineața.../ Până la lacrimi mi-e dragă viața..."

TOATE FLORILE DIN LUME SUNT TRISTE

20) TOATE FLORILE DIN LUME SUNT TRISTE
Toate florile sunt triste de 1 Martie, de 8 Martie și de toate sărbătorile... Ele nu se simt bine în grădinile lor, în ghivecele lor și pe tarabele florăreselor... M-am găsit tocmai eu să le creez emoții și speranțe... Ele simt ceva... Toate florile din lume simt ceva acum, de 8 Martie... Ele adulmecă dorul meu, dragostea mea pentru soția mea, că nimeni nu se mai iubește ca noi și nimic nu e mai tare ca dragostea noastră care n-are nume și toate florile se întrec să spună în gândul lor ca o rugăciune din inima lor de flori : "Eu sunt dragostea ta..., dăruiește-mă pe mine...!"... "Ba pe mine, spun altele...!"... Eu nu stiu pe care să le-aleg pentru tine, iubita mea soție..., și iubita mea fiică și iubita mea mamă...,  pentru că toate florile vor la voi..., ca niște credincioase ce vor în Rai lângă Dumnezeu. Astfel, decât să se invidieze unele pe altele, eu n-am de ales și nu vă pot dărui de 8 Martie nici o floare, pentru că ar mai rămâne atâtea nedăruite de mine pentru flămândele de voi, pentru dependentele de flori și de dragostea lor care sunteți... Toate florile din lume se roagă acum de mine să le trimit la voi... Ce să fac...? Sunt încurcat și depășit de situație căci le-ați devora și sugruma pe toate de dor și dragoste oricât de multe v-aş trimite... Sunt un nepriceput care nu știe ce să facă și cum să urce pe culmi, ajuns la poalele imensului munte de iubire care e inima voastră a celor dragi mie... Ajuns la poalele muntelui privesc spre piscuri în sus, spre vârfurile pline de flori de munte, de flori de colț de dor, nevăzute și neștiute de nimeni... La fel ne sunt inimile tuturor : munți plini de flori de colț, nevăzute și neștiute de nimeni.

IUBIND, SUNTEM BARBARI

19) IUBIND, SUNTEM BARBARI
Despre marile invazii de popoare migratoare din Europa din secolele V-XI, ați citit desigur în cărțile de istorie. Barbarii aceia năvăleau, prădau, ucideau pașnice popoare care își vedeau de viața lor, le luau totul cu japca, pentru că ăsta era modul normal de viață al barbarilor, prădăciunea aducându-le satisfacția și bucuria vieții lor. Pe de altă parte, cei jefuiți nu aveau altă alternativă decât să se supună barbariei și cruntelor pogromuri și prădăciuni la care erau supuși fortuit. Astăzi, în epoca noastră modernă credeți că suntem departe de acele barbare vremuri funciarmente...? Nu vă bucurați prea copios că sunteți contemporani erei democrației, a zborurilor spațiale, internetului, computerelor și altor minuni din ziua de azi... În fapt trăim încă surghiuniți și proscrişi într-un crunt ev mediu la fel de barbar ca în antica istorie căci și azi se moare de barbarie, de genocid, războiul cu urgiile lui face ravagii și printre ființele de azi ca și dintotdeauna și nu contează de vei fi fost jefuit și lichidat acum o mie de ani, ori azi în epoca zborurilor spațiale..., drama ta personală e aceeași, scrâşnetul din dinți de durere e același, încât stai și te întrebi uluit : au chinuita asta omenire, unde și când avea-va vreo scăpare și mântuire, alta decât cea speculativă de pe lumea cealaltă...? În geniala ei imaginație, omenirea asta chinuită și prădată a găsit răspunsul : Perfecta autosugestie : Accederea în Rai, credința și un Dumnezeu de serviciu răpit definitiv și de conivență universului de omenire pentru uzul vieții oamenilor și vanităţilor lor... Acest gând comun al omenirii, credința, dus până la ultima consecință și limită a voinței e eficace salvator și e unica mângâiere a omenirii chinuite de dramele care au venit odată cu viața... E unica soluție ca să poți suporta a trăi în acest viespar de durere care e viața noastră... Nu luați în râs, căci soluția Raiului dă rezultate eficiente, efectul placebo e asigurat, ca să nu te simți inexorabil asfixiat de tragedia care se cheamă viața ta în durere... Crede în salvarea ulterioară, neapărat postumă, crede din toată inima ta în Rai și mântuirea care ți-a fost servită ca unică variantă și te vei vindeca, ca un canceros cu chimioterapie și apoi morfină, caz real petrecut și popularizat în mass media, care prin autosugestia dusă la extrem a adus practic vindecarea de de leucemie sau alte metehne... Totul stă în capul nostru... Dacă comandăm creierului să creadă că ne vom vindeca, el va ordona activitatea organelor din corp spre perfecta vindecare... Nu e creierul ordinatorul nostru suprem...? Din două sute de ani cât suntem programați biologic să putem rezista în timp cu carnea noastră, noi nu putem trăi decât 70-80 de ani, pentru că așa credem noi cu creierul nostru că la 70 de ani s-a cam terminat viața și că urgiile și barbariile la care am fost supuși în viață ne uzează și distruge efectiv cu zile. Astăzi, popoarele migratoare au apus și noi trăim în democrație și oarecare bunăstare și suntem aproape fericiți având mai ales implantat în adânca noastră ființă gândul mântuirii și vacanței eterne în Rai... Dar nu vă faceți iluzii că nu trăim totuși în mijlocul unui ev mediu barbar, căci chiar acolo trăim fără de scăpare, chiar dacă nu suntem prădați și spintecați de vii de săbii antice barbare... Chiar dacă stăm confortabil pe un fotoliu și tastăm cu ighemonicon pe o tastatură și un mouse wireless la computer, tot suntem barbari... Măcar iubind, tot suntem barbari... Căci a iubi înseamnă a supune și-a prăda şi-nseamnă să fii barbar... E tandră, convenabilă, sublimă și frumoasă forma de-a supune și jefui pe cineva, de a-l deposeda și jefui de sentimentele pe care vrei să ți le dedice, de a-l manipula să facă din tine o pasiune și să-și piardă timpul cu tine cum așijderi și tu vrei s-o faci și să iubești ceea ce prazi în numele nobil și ipocrit al iubirii... Căci iubind vrei febril și insațiabil să ai tot ce are ființa iubită, vrei s-o consumi și să te saturi de ea, jefuind-o astfel fără drept de apel de tot ceea ce ea are mai bun și tu nu ai... Ce contează dacă un om nu te iubește și nu te vrea...? Tu-l iubești cu totul, tu vrei să-l consumi și să-l prazi cu totul, ignorându-i opiniile și voința, ignorând și blestemând orice impediment stă în calea poftei tale de iubire și prădăciune... Oamenii, nemaiavând azi ce prăda și asupra cui năvăli și pe cine supune barbar, s-au apucat de iubit cu o patimă și pasiune similară dacă nu identică vechilor barbari... Nemaiavând ce prăda, azi iubim... Iubind suntem barbari... Dar e barbaria cea mai dulce prin care poți supune pe cineva și cea mai plină de valoare... Credem în această valoare pentru că nu ne-am gasit altă soluție și alternativă în disoluția și neagra perspectivă a morții sau vieții fără de gust, sălcie, în care numai iubirea și Raiul ne mai dau puterea de-a respira acest toxic și irespirabil aer al surogatului ce ne-a fost intitulat viața... Astfel, nu mai conteaza că iubind suntem barbari... Astfel suntem absolviți de orice vină în măsura în care suntem total inconștienți și lipsiți de discernământ de răul pricinuit ființelor iubite... Și în fond, iubirea la rândul nostru e unica formă de barbarie în care ne place să fim jefuiți... Suntem fericiți să dăm tot și să pierdem tot pentru iubire. Și adevărata iubire începe de acolo de unde pierzând tot pentru ea nu mai aștepți nimic în schimb. Mereu mizăm și plusăm mai mult iubind decât am merita să primim la schimb. Acest altruism face iubirea frumoasă. Căci ce e mai frumos decât să compari inima ta care risipește iubire, cu un ulcior din care apa curge și nu se mai termină...? Astfel, nu mai contează dacă a iubi înseamnă a prăda și nu mai contează dacă a fi iubit înseamnă a fi prădat. Iubiți și prădați, barbarilor...!

SINGURUL LOC UNDE POȚI FUMA LINIȘTIT FĂRĂ SĂ FACI CANCER

Ce întuneric și liniște e-n sicriu... Acolo..., în celula ta de veci confort IV, e liniște, ești singur, n-ai dușmani nici prieteni, nu te paşte nici o primejdie dar nici vreun lucru bun..., în sfârșit ești LIBER și poți să faci ce vrei...! Poți să te întorci când pe-o parte, când pe alta când înțepenești și-ți amorțește spatele, coastele scheletului de-atâta odihnă de veci nesperată și nedorită, poți să tragi vânturi din toată inima că nu e nimeni de care să te ferești decât viermii care își fac de treabă cu tine și care oricum nu le pasă, apreciază chiar putoarea flatulenței tale de mort... Singurii tăi prieteni, acei viermi, ospătând necontenit din tine spre disperarea și sila ta neostoită... Poți să țipi la ei, singurii tovarăși și prieteni de suferință care organizează nunți, botezuri și cumetrii în tine, și să le spui răspicat : "Nenorociților...!!! Au mâncați mereu de dulce carne de mort și-n toate posturile, păcătoșilor...?! O s-ajungeți în iad necreștinilor și hulpavilor...! Până când mă veți mai profana cu poftele voastre nesăbuite...? Până-ntr-o zi, disperaților când mă veți termina gustând din carnea mea alterată și va da foametea cea neagră peste voi...! Că eu tre' să fac greva foamei o veșnicie mort fiind iar voi mă sfidați și trageți la chiolhanuri în mine, claie peste grămadă fără nici o rușine, imbecililor, viermi nenorociți..." Până când, șeful lor, ofuscat de înjurăturile cu care veșnic îi disper, (că morții asta fac în tot ceasul : înjură frauduloşii care mănâncă din tine ca la restaurant, pe gratis) , va spune : "Ia mai taci băi nepricopsitule...! Tu ce-ai făcut osânditule dacă n-ai zis Tatăl nostru niciodată...? Noi, viermii zicem rugăciunea și Domnul ne dă nouă de mâncare căci tu, mortul, fie-ți țărâna ușoară ești pâinea noastră cea de toate zilele, nu pricepi, cap sec care nu mai ai nici creier în cap...!?" " A..., mă scuzați, că bine ziceți viermișorilor, că eu făr' de creier în cap, că și ăla mi l-ați cuminecat și ospătat, nu m-am priceput care-i treaba... Trebuia să știu că și voi sunteți creaturile Domnului, minunate, cum tot ce-i făcut de mâna divină e minunat și are-un rost, eu prostu' vă acuzam degeaba că mă agasați aicea în libertatea și liniștea mea mormântală, luați dar, mâncați și beți (cât mai puteți), mâncați de dulce din mine carnea mea canceroasă poate vă molipseşte și pe voi cancerul netrebnicilor, căci alta-i religia voastră, e una simplă și fără de post și tre' să știți că vă invidiez..., căci oricât de binevoitori veți fi cu mine, totuși mă sâcâiți, dar sunteți cel puțin fericiți, căci pe voi când veți muri, și sper cât mai repede, nu vă vor chinui și devora alți viermi mai mici..." În rest, cum spuneam, e pace și liniște acolo în bezna cea eternă tovarășă, poți să te întorci, cum spuneam, pe-o parte dacă îți înțepenesc oasele, ori poți să te-ntorci cu fața-n jos și să-mpingi cu fundul capacul bătut în cuie al sicriului în caz că te-au îngropat ăia de viu după trei zile de moarte clinică, și tu te-ai trezit din comă sub pământ... Asta e... Se mai întâmplă și ghinioane din astea... Ce, cât ai fost viu pe pământ și nu-n pământ ai fost mai acătării de fericit și liniștit și ai fost lipsit de mizerii, necazuri și drame...? Ia-te cu treaba, asta-i viața, n-ai ce-i face...! Offf..., fir-ar să fie...! Nici în mormânt să n-ai liniște și fericire, puțină pace, acolo, doar iluzii de mort... Căci ce fericire să știi că singurul tău prieten, sufletul, care a stat o viață cu tine, te-a trădat și-a plecat în concediu veșnic la loc cu verdeață de unde-a fugit toată-ntristarea, și te-a lăsat singur și bicisnic într-o raclă mizerabilă în pământ, cu viermii spurcați, singurii tovarăși care te schingiuie ca torționarii pe deținuții din închisorile comuniste... Pe cine-ai încălzit la sân toată viața...? Un suflet. Sufletul dezertor care și-a luat tălpășița lasându-te-n mizerie, parcă nici n-ai fost, cu osişoarele tale, cu carnea ta pe care-o îngrijeai și-o spălai și parfumai, cu buzele tale care sărutau pătimaș, cu trupul tău care ardea dimpreună cu dragostele tale în febra amorurilor din viața ta... Suflet trădător, blestemat și fără caracter... Te lasă când ți-e lumea mai dragă, drogat după fanteziile de pe lumea ailaltă, ahtiat și amăgit după o sărăcie de coajă de odihnă veșnică și mântuire, de lene și plăcere eternă, juisând de relaxare și bine în veșnicele hamace și leagăne pregătite de Domnul pentru toți aleșii Lui... După ce te-a folosit, după ce ți-a folosit carnea,  sufletul te-a aruncat ca pe-o cutie de conservă de sardine în sos tomat la ghena de gunoi... A mâncat sardinele, a întins și cu pâine să nu rămână nimic din tine și te-a aruncat la gunoi... Căci unde ești decât aruncat la gunoi în groapă..., după o viață de prietenie cu sufletul meschin și detractor... ? Nu rămâne decât să te împaci cu soarta de mort..., dacă mai poți..., și să-ți ierți și tu sufletul care te-a părăsit la necaz și s-a dus la mai bine lasându-te singur și-n mizerie... : În fond nu tu ai vrut asta...? Nu tu ai pus preț mai mult pe suflet rugându-te o viață pentru mântuirea lui, neștiind și neinteresându-te nici măcar cum va fi și ce treabă vei avea pe-acolo și ignorând încăpățânat soarta ororii din mormânt, zicând, după o viață în care ți-a plăcut și ție să trăiești bine și să ai un pospai de confort și sănătate și bine că din pământ ești și în pământul mizerabil tre' să te întorci...? Atunci pentru ce ți-e frică de moarte, prietene de carne care se va altera și va mirosi urât...? Îți este frică să te vezi mort și să știi că vei mirosi a hoit ? Nu știi că te vei duce direct în Rai cum ți-ai propus...? De ce ți-e frică de-ntuneric și de capac de sicriu bătut în cuie...? Nu ți-a dat Domnul destule asigurări de bine cu chestiunea asta a morții, încât să te doară-n cot de mâine vei muri de cancer sau pân' diseară te va călca un nenorocit pe trecerea de pietoni...? Ar trebui să râzi de moarte și de oroarea ei și ce va să-nsemne ea și ar trebui să cânți, să mănânci și să bei și să spargi pahare de bucurie știind că vei muri, căci te vei duce la bine, nu asta ai nutrit o viață...? Nu văd nici unul din voi râzând și bucurându-se, sau poate mânzeşte... Toți rămân încremeniți gândindu-se la moarte, subiectul preferat și la ordinea zilei pe pământ... Toți se îmbrăcă-n negru, se tulbură și frământă de necaz când vine vorba de moarte.... Ce paradox...! V-a zis Domnul că se face gaură-n cer dacă muriți...? Nu v-a zis că veșnic veți trăi...? Oameni de carne..., cu această nădejde vă înțeleg că nu vă săturați... Și chiar dacă nu recunoașteți că mântuirea, acest din urmă examen greu al vieții voastre vă dă fiori reci și frisoane de neliniște, pe lângă nădejdile de răsfăț serafic ce vă e promis, eu știu că aveți un gust amar cu toate speranțele paradisiace cu care sunteți intubați... În acest gust amar pe care-l aveți oameni, consistă timid și neștiut adevărul suprem... Adevărul că moartea e o eroare... De fapt singura și cea mai mare eroare făcută impardonabil de Demiurgul care a inventat viața... Faptul că viața ți-a fost dată la pachet cu moartea e o eroare dacă n-ar fi o mizantropie programatică divină în care eternitatea și confortul ei fiind prea mici pentru Dumnezeul curent, El imediat le-a revendicat integral și irecuperabil doar pentru sine, iar pentru prostimea celorlalte entități și ființe ale universului rămânând numai austeritatea morții și precaritățile ei. O atitudine ciocoiască de avariție tipic satrapică ce vine tocmai de la Dumnezeu care nu bănuia că robul supus și împilat prin datoria credinței habotnice va îndrăzni să cugete și să dezvolte neuroni ca să cârcotească și pună întrebări fără răspuns Divinității. Moartea e o eroare și e un efect advers, o zgură inutilă a Creației Lui Dumnezeu și e neagră și inconvenabilă, ca dovadă că Dumnezeu a ales să se derobe de ea și s-o evite elegant, aruncând în turma noastră a supușilor inferiori acest pur genocid biologic căruia i s-a spus datorie creștinească. Celelalte ale Lui Dumnezeu sunt greșeli de creație : de pildă, greșeala și lipsa de fair play că ți-a fost dată conștiința morții, acest sâmbure otrăvit pe care ești obligat să-l înghiți cu tot cu fructul pădureț al vieții, fără de gust, și care-ți face gura pungă..., pe când animalele și plantele nu știu asta... Cu ele Dumnezeu a fost mai blând... Dar cu oamenii pe care i-a iubit Dumnezeu așa mult încât a dat morții chiar și pe singurul Său fiu, Dumnezeu a făcut o glumă... Singura glumă cu adevarat savuroasă și amuzantă pentru El Sfântul, dar tot atât de macabră și de prost gust pentru noi muritorii... : Pentru ce trebuie să mori groaznic (căci pentru asta ești îngrozit de imaginea ta în sicriu cu flori pe piept, nu...?), ca să te divizi și o parte din tine, sufletul să-și ia tălpășița în Rai...? Ce să fac eu cu un astfel de suflet detractor și mizerabil care mă va părăsi...? Să fie sănătos...! Eu în mormânt am să fiu în sfârșit liber și-am să mă relaxez, și-am să râd cu hohote de-o să-mi cadă lucrarea dentară a tigvei rânjite a scheletului. Am să râd de toate vanităţile oamenilor, și în sfârșit am să-mi aprind câte-o țigară când am să mă plictisesc de moarte... (o să păstrez eu un pachet de alea fără filtru, Carpați sau Mărășești care se fabricau odată în România) și am să scot fumul prin maxilarul fără fălci împrăștiind tacticos fumul prin sicriu unde nu e nici un anunț că e interzis să fumezi, unde nu e nici o restricție și unde moartea și infinitul ei nu se întrerupe de nici o reclamă exact în clipa când era mai interesantă și frumoasă, ca filmele de pe la noi. O să aprind periodic câte o țigară de aia păstrată dinainte de-a muri, știind sigur că n-am să fac cancer în locul gol dintre coaste al plămânilor și-acolo, în bezna sicriului și-n întuneric am să fumez așa, la distanță de câte-o țigară pe secol când mă plictisesc... Ce...? Ziceți că nici acolo n-am dreptul să fumez și că e viciu...? E părerea voastră. Eu zic că dacă nu în viață, măcar în moarte dacă nici un viciu nu ai, e ca și cum ai sta bolnav la pat în Rai...!

RAIUL PE PĂMÂNT

Iisus se naște-n fiecare an... Doamne-ajută...! Iisus se naște în nimbul sfințeniei și în extazul închinătorilor Lui, Doamne-ajută...! Iisus moare-n fiecare an de Paște, Iisus moare spre-a se naște-n fiecare an de Crăciun iar noi ne naștem spre-a muri atât de molcom și tăcut, atât de insignifiant pentru Univers, într-o zi, odată, bătrâni (dar nu obligatoriu) și bolnavi (sigur !). Iisus se naște de Crăciun, Doamne-ajută, iar noi, într-un simptomatic dar bun și creștinesc extaz cădem în transă în fiecare an, ca niște consumatori de etnobotanice, invariabil, neobosiți, neschimbați, și spunem vajnici : Iisus s-a născut... Doamne-ajută...! Nouă, chiar acum de zilele Crăciunului ne-a murit un prieten în accident de mașină, zdrobit de fiare contorsionate, probabil dacă se ruga mai mult la Iisus veșnicul cu promptitudine și punctualitate născut în fiecare an și spunea în fiecare minut, cum spun călugării cei mai aprinși în credinta: " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul...", nu murea în accidentul ăla stupid în care o domnișoară superbă, de altfel bună creștină, de 20 de ani, cu un Touareg 4x4 cumpărat cu sudoare din muncă grea și cinstită, a intrat puțin pe contrasens și a sfărâmat puțin țeasta prietenului nostru tocat între fiare ca o carne pentru sarmale de Crăciun...! Doamne-ajută...! Iisus s-a născut și anul ăsta, invariabil, precis și la aceeași dată, de peste două mii de ani, falnic și triumfător, iar noi, oile Lui care ne paşte de 2014 ani, paștem aceeași iarbă amară și avem limba verde de clorofila și mătraguna simulacrului nostru de viață, și ochii inexpresivi ca ai oilor, ridicați în de altfel fierbinți rugăciuni... Doamne-ajută...! Prietene, du-te la doctor, nu vezi că ți-a ieșit o gâlmă sub piele...? O fi cancer, mai știi și tu...? Caută-te, du-te și dă șpagă la doctor, că doctorii noștri care ne trebuiesc atât de mult să ne taie și să ne scoată tumorile, sunt neapărat cu arginți, și nu neapărat din vina lor ci din vina conducătorilor care n-au alocat buget suficient sănătății, că au furat și ei puțin din banul public pentru copilașii lor,  conducători pentru mântuirea cărora la sfânta liturghie preoții cu crucea-n frunte ne îndeamnă pios să ne rugăm, chiar dacă spurcații ne taie în draci salariile. Nu e o problemă astfel că doctorii și vracii noștri sunt cu arginți căci ne rămân, pentru sufletul nostru, singurul care contează pentru credincioşenia noastră, sfinții din cer, ei ne rămân. Iar ei, slavă Domnului sunt doctori fără de arginți și astfel nu mai contează că până la ei murim pe capete de cancerele noastre... Sfinții, doctorii cei fără de arginți din cer au treabă acolo în Rai o grămadă... Perfect...! Acolo ne vom vindeca de cancer. Căci cine mai are în cer nevoie de tratament...? Dar cine știe, acolo în Rai, poate de atâta mâncare bună și leneveală în hamacele serafice toți fac gută și colesterol și trebuie tratați gratuit bineînțeles..., căci în Cer, cum spuneam, doctorii sunt fără de arginți. Oricum, în Cer doctorii fără de arginți au treabă de nu mai prididesc și e normal să fie așa, treaba lor este în Cer și nu pe pământ unde-avem atâta nevoie de ei, unde-avem de toate : și noroi și stele, și-nchisori și libertate cum spunea Adrian Păunescu și deci toți felcerii Cerului uită și nu le mai stă gândul la nenorociții care mor cu zile și în chinuri prin spitale jalnice, ori părinți de copii, ori copii cu părinți distruși cu toții unii de moartea altora... Noroc că în fiecare spital care se respectă există câte-o troiță, un colțișor de Rai pentru îngenuncheat și de plâns cu lacrimi amare pentru dragii noștri care mor, să le dea Dumnezeu sănătate si lecuire în cer barem... Doamne-ajută...! Murim într-o veselie de cancer și inimă, călcați de tramvai ca Nicolae Labiş ori tăiați în treizeci de bucăți de tren între firele liniei ferate,  sau spulberați pe zebră de mașini cu șoferi preoți beți cărora li s-a spus la învestire : "vrednic este..." de episcopi prea fericiți. Ce mai contează că pe nevinovatul pieton l-a făcut afiș pe zebră mașina aceea blestemată care l-a călcat și pe el și pe nepoțica lui din căruț pe care tocmai o scosese la plimbare...! Să vezi ce mai plânsete și răcneli pe mama ei că și-a pierdut și soțul și unica fiică cu care greu a rămas însărcinată și în dureri a născut-o cum a poruncit Domnul...! Și cât se chinuise să rămână gravidă... Ce de rugăciuni și câtă evlavie către Dumnezeu care a ascultat rugile fierbinți și a învrednicit-o pe credincioasă cu un prunc ! De-acum nu va mai putea naște căci i-a spus doctorul obstetrician asta. Iar ca să mai rămână grea de la duhul Sfânt, nici vorbă, cu toate că Dumnezeu a demonstrat că poate lăsa o femeie gravidă și să rămână și fecioară. Extraordinar ! Buna creștină de-acuma nu mai poate-avea copii că au tăiat-o ăştia de i-au scos ovare, uter și trompe, sâni, tot din ea că făcuse cancer de col uterin,  de ovare și de sâni, i-au tăiat ambii sâni...! Și câți bani a dat la doctorii cei cu arginți, numai să scape...! Doamne-ajută...! Se moare în draci pe-aici pe la noi, nu contează că ești muscă strivită cu pliciul ori om rugător fierbinte Domnului, cu suflet și inimă, cu lacrimi, dureri și temeri, cu sentimente și trăiri...! Pe când în Cer se dansează menuete la balurile din palatele de cleștar ale Raiului, până-n zori... La fel murim cu toții, bicisnici și insignifianți, inutil, precum tot atât de inutil trăirăm... Cine mai are nevoie de bonomia sfinților doctori fără de arginți din Cer când aici ne macină bolile și amarul și ne mănâncă musca de vii în durerile cancerului și de suferință ni se înnoadă lacrimile și sângele în barbă, cu salarii și pensii tăiate, furați la vot, dați afară de la servici, în șomaj sau plecați afară, sclavi pe plantația spaniolă de căpșuni, sau dați afară din casă, executați silit cu mobilă și copii scoși afară pe scările blocului...? Dar în fiecare an de Crăciun noi spunem extatici într-o frenezie religioasă : Crăciun fericit...! Doamne-ajută...! Se geme mult când doare cancerul de care mori, numai morfina te mai liniștește nițel și nici aceea până la capăt că boala, celulele canceroase, virușii se pun capră pe tine și sug, sug, se hrănesc tot mai copios din tine, mulțumind Lui Dumnezeu pentru carnea ta fragedă, pâinea lor cea de toate zilele, carnea ta canceroasă... Ce genial, cum a dat Dumnezeu tuturor ceva să mănânce, și țânțarilor și muștelor să te mănânce de viu când gol ești uns cu miere și ești legat de un cactus în deșert de teroriști religioși fundamentalişti...! Ce plan genial a avut Dumnezeu ca tuturor să dea ceva de mâncare, hienelor să mănânce de vii antilopele gnu din câmpia Serengeti, bolilor să roadă din tine copios, și nu se moare astfel de foame dacă ești îndelung rugător și răbdător ca Iov ori sărac ca Lazăr, ori bacterie și virus fără minte...! Că nu contează..., totul e să crezi... Doamne-ajută...! Pentru ajutor ne rugăm noi, pentru sănătate, spor în casă și iertarea păcatelor când ne călcăm în picioare la cozile de sărbătorile Sfintelor Moaște și să luăm apă sfințită din butoaiele de la biserica Izvorul Tămăduirii... Și dacă se îndură Domnul și de noi, suntem norocoși pentru a noastră mântuire... N-ați privit câinii cum tremură la injecție, cu ochii oblici și pioşi, mari și injectați de groaza necunoscutului...? Așa trăim și noi toată viața, dârdâind să nu fim dați de-a valma focului veșnic de hotărârea irevocabilă a Judecatorului Suprem la Înfricoşătoarea Judecată, un Judecător cu miliarde de dosare, să nu uităm și de extratereștri și lumile lor, că și ei sunt caprele Domnului, dacă noi suntem oile Lui, pe care le paşte pe planete îndepărtate la milioane de ani lumină de noi... Un Judecător este Domnul, cu miliarde de dosare de mântuire la subsoară, care cu drept de recurs, care definitive și irevocabile, un Judecător prea aglomerat încât de aceea tremurăm ca și câinii, au nu ne va arunca Domnul dintr-o scăpare divină, cu atâta treabă, în focul gheenei cel nestins pe vecie...? Noi aici pe pământ,  de această groază a morții, și ca o frondă între înfricoșații muritori ce suntem, am abolit pedeapsa cu moartea... În Cer, după ce Domnul, spintecând vidul interstelar cu degetul Său,  dă cu degetul plin de inele divine cât niște sori de mari, după ce face semn în jos, nu mai ai nici o șansă..., ești pierdut, ești condamnat pe veci la MOARTE... Și asta e drept, deoarece în Cer nu există erori judiciare fie Domnul cât de obosit și plictisit și supraîncărcat cu atâtea dosare ale noastre, dar dacă Domnul nu vrea să delege pe nimeni, El neavând cum să iasă la pensie, ce să facem...? Bucuroși vom zice mulțumesc pentru toate, ori de-o trebui ca menajere în cel mai bun caz să spălăm veșnic de smoală la fund, că se murdaresc mereu, pe plozii diavolilor din Gheena, ori de vom fi condamnați la fericire, bunăstare și lene veșnică în cluburile cele mai selecte din Rai... Nimic obositor nu trebuie să faci acolo în Rai... Totul relaxant, nici mușchii nu ne vor mai fi de folos, vom înțepeni uneori poate în hamace de atâta lene, dar cum ne-om foi, va trebui să ne mișcăm totuși, să nu înțepenim de-atâta bine, pe şest să ne mișcăm să nu i se pară Domnului cumva că-i ieșim din cuvânt, să nu i se năzare Judecătorului Suprem, ori vreunui Sergent de-al Lui pus de planton să ne vegheze cu ochiul sever, de dormim ori nu în prânzul mare, de ne autosatisfacem ori nu sub păturile din cazărmi ori prin wc-urile Raiului, să ne vegheze veșnic în Rai cum și ce facem, cum și ce lenevim, cum și ce ne distrăm și relaxăm după poruncile și muncile de rupere de oase ce le-om primi acolo bucuroși în Rai... Ce fericire să nu faci nimic în Cer, ci cel mult să cânți ode de slavă, spre disperarea unor sfinți poate care vor arunca după tine cu ce-apucă, enervați că îi plictisești cu aceiași psalmi și isonuri, de-o veșnicie, că de plictiseală și tu nu mai pui sentiment, ci cânți mecanic în Rai, cu voce ori afon, ode de bucurie serafice, când nimeni avizat nu le-aude măcar, Domnul fiind veșnic plecat la muncă la Tribunalul de pe lângă Înalta Lui Curte, judecând, judecând, judecând..., condamnând vajnic și neobosit la Rai sau la iad, niciodată terminând programul, veșnic la post, că nimeni, niciodată nu va apuca să-L vadă pe Dumnezeu la pensie și să nu fie judecat cu aceeași baghetă magică cu care pe toți muritorii îi vor damna Dumnezeu ori la usturimea suferințelor iadului ori la orgasmele deliciilor din Rai... Că de ești dat în Rai ca sfinții sporiți, prima dată ai un orgasm, dar mult mai profund, evident, dar un orgasm și o nirvana spirituale, ce credeați ? După aceea cică în Rai mai sunt de trăit de vreo șaptezeci de ori câte șapte senzații din astea, care de care mai înnebunitor de plăcute... Pe când, de ești condamnat la iad când te plesnește Domnul cu biciuşca Lui Sfântă peste ochi pentru pârdalnicul de rău ce-ai fost, calculează și tu, înmulțește și tu o cumplită durere de măsea cu o mie și pune în inima ta amărâtă să sufere atata chin și amar, ca să vezi cum e în iad... De asta oamenii se bucură atât de deliciile și splendorile Raiului... De asta tânjesc toți pe-un capăt să se ducă La Domnul unde-i bine și sunt orgasme și nirvane pe ramuri să le culegi, că mere nu mai sunt ioc, merii sunt cu merele stricate căzute pe jos, nu mai ia nimeni de frică... De groaza morții și veșnicia ei, de urâtul acesta, de această imensă rușine ce-o pățim de murim pe cale și cu zile și în chinuri și suferințe, toți vor la Domnul unde-i bine, nu-i întristare și nici suspin și totu-i verde... Toți vor să-și ia revanșa și coaja de pâine uscată și mucegăită dar unsă cu fericire paradisiacă din popota Raiului, și să exulte de extaz și bucurie în Cer după nenorocirile de le-au trăit în viață, ori puține și sălcii bucurii pământene. Că de ți-a plăcut să trăiești în viață, normal că îți rânjește mustața sperând că așijderi de-o fi și-n Cer... Gurmanzii vor mânca toată ziua, vor mânca, își vor băga degetul pe gât, vor borî, își vor linge din nou voma de pe jos și iarăși vor mânca alte și alte bunătăți paradisiace pline de grăsimi și chiar de vor face colesterol, nu se vor îngrășa, vor avea o siluetă de invidiat, săracii se vor sătura și ei de ciozvârtele începute și aruncate de sfinți rotofei și rumeni pe sub masă, urâții, leproșii și buboşii vor fi sărutați pe gură pătimaș și totuși platonic de amoreze sfinte nurlii și vor fi drăgostiți de acestea cum n-au fost ei în viața lor, în platonice și spirituale gemete eterne de plăcere, hoții sau criminalii, nu toți, doar unii mai bogați și interlopi ca și la noi aici pe pământ vor fi scăpați pe bacșiș gras de chinurile iadului de corupți sfinți ce vor mai face câte-o furăciune din buzunarele doldora de bunătăți și diamante de plăceri ale Îngerilor Cerului. Toți în Rai o vor duce oricum bine când toți după rugăciunile pioase și smerite ce le aduc Domnului, așteaptă și vor o repetare și desăvârșire a vieții ce avutără de trăit aici pe pământ... De ce oameni, înălțați capul atât de insolent și sus către Rai să-L tulburați pe Dumnezeu cu visurile voastre meschine și venale...? De ce oameni nu visați pe pământ ca în Cer și nu vedeți în fiecare semen de-al vostru un adevărat Dumnezeu pe care să-l respectați și cinstiți, și cu care să fiți bun și blând și altruist și mărinimos și cu inima plină de dragoste cum vreti s-o aveți pentru Dumnezeu...? De ce oameni, omorâți în chinuri un semen de-al vostru nevinovat care nu v-a făcut nimic, iar pe Dumnezeu care e plauzibil chiar să vă damneze la iad și să vă omoare numai pentru că v-a sunat mobilul ori ați fluierat din greșeală în biserică îl priviți ori cu o bucurie ori prea mare, ori cu o ură prea mică, niciodată suficiente pentru tot ce aveți de tras în viață din vina voastră, ori a Lui Dumnezeu care v-a condamnat la acest univers și cel puțin e coautor, e vinovat moral de ordinul dat de a apărea viața voastră cu greșeli de voie sau fără de voie, neputincioasă oricum standardelor irecuperabil inumane divine ? De ce oameni n-ați făcut Raiul pe pământ și nu vreți să trăiți aici așijderi și în aceeași manieră cinstită și dreaptă ca în Rai, nefiind nevoie decât de un om, de primul dintre voi care să se înscrie voluntar și să probeze și încerce dreptatea, bunătatea și sfințenia pe propria piele aici și acum și fără de dorință de răsplată căci chiar asta ne cere Dumnezeu și nu ne-ar cere expres să vrem s-o facem abia în Rai...? Era timp, era vreme destulă de 2014 ani de când s-a născut Iisus ca prin faptele voastre bune să-L fi convins pe Iisus să rămână aici pe pământ ca și conducător al nostru, ne mai fiind nevoie să alegem președinți nepotriviți sau susținuți de foști politicieni și guvernanți corupți. Să fi făcut astfel, oameni buni încât să-L convingeți pe Iisus să nu mai moară inutil pe cruce și să nu mai plece inutil într-un Rai steril și neverosimil ci să rămână alături de noi, să-L fi invitat și rugat din suflet să rămână, să ne facă o lume și o viață de vis, precum în Cer așa și pe pământ ? Că sigur rămânea Iisus, aici printre noi și alături de durerile noastre dacă erați buni, drepți, cinstiți și blânzi precum El. Și nu mică v-ar fi fost mirarea când la bunele referințe ale Lui Iisus pentru voi, Dumnezeu Însuși s-ar fi hotărât să vină să locuiască în mijlocul vostru, da, la bloc ca și voi la confort 2, la etajul 4 și cu acoperișul prin care plouă, cu ligheane puse în apartamentul Său sfânt, în 25-30 mp., căci mai bun Mareșal ca Dumnezeu care să coboare camaradereşte în tranșeele noastre pline de sânge și noroi și să mănânce alături de oameni, soldații lui, aceeași fasole înghețată din gamelele turtite de război, mai bun ca un astfel de Dumnezeu nu veți găsi, oricât ați căuta în cer și pe pământ. Dumnezeu este un popular Mareșal care e în stare să doarmă în tranșee cu soldații Lui și să mănânce conserve expirate cu soldații Lui, căci Dumnezeu n-are nevoie de confort și comoditate. El însuși e confortul... Confortul minților și sufletelor voastre leneșe și fără de caracter oameni ce sunteți, căci jinduiți în Cer ceea ce nu vreți să faceți pe pământ cu nici un chip chiar de vă stă în putere... Puteați să eradicați toate bolile... Puteați să vă numiți tineri și să vă simțiți sănătoși până la 89 de ani... Deveneai adolescent abia la 120 de ani, iar la 147 trăiai prima iubire și primul amor cu iubita ta tânără de 145 de ani, cu nici un fir cărunt în cosițele ei... Mureai când erai bătrân, abia la 298 de ani, căci atât trăiau oamenii primordiali ai vechiului testament, începând cu Matusalem după cum știți. Oamenii de știință găseau ce să ne dea de mâncare să trăim sănătos și fără E-uri, medicii mai vârtos ar fi lucrat la sănătățile noastre, bolile demult le-ar fi concediat, să se ducă-n bejenie în iad să mănânce pe diavoli de cancer... Ați fi trăit oameni, trei veacuri de bucurie a vieții dacă ați fi vrut să faceți Raiul pe pământ...! Așa, neinspirați, ați alungat Raiul și pe Dumnezeu în cer și ați făcut iadul pe pământ când le puteați avea pe toate aici, și să-L votați pe Iisus ca Prim Ministru, iar pe Dumnezeu ca Rege. I-ați speriat și alungat cu relele voastre și ei s-au dus sus în cer, unde erau să se ducă...? Rugați-vă cu lacrimi de sânge la Ei și chemați-i să se-ntoarcă pe pământ, să trăiască printre voi, să fiți și voi la fel de buni ca Ei, dar așa tare mă tem că rugându-vă la Ei tot cu-aceleaşi vanităţi, mofturi și hachițe ca pân-acum, să nu cumva ca Dumnezeu să fi respins apelul vostru enervat și plictisit, iar voi să tot vorbiți în gol cu El la telefonul Lui închis de mai bine de 2014 ani, visând bicisnici la Raiul din Cer, risipind definitiv șansa unică și irepetabilă de a face cu mânuțele voastre Raiul pe pământ...