Dumnezeu traieste departe de noi. De ce...?

Limita e cerul. De aceea trebuie cucerita. Orice este interzis trebuie incalcat. Orice este acoperit trebuie dezvelit. Orice este nestiut trebuie dezvaluit. Orice tabu trebuie invins si dinamitat. Iar daca Dumnezeu exista, uman trebuie explicat si desconspirat oriunde s-ar afla si orice ar face. E imposibil sa-L credem pe cuvant, chiar avand cele mai bune si delicate intentii cu noi in laboratoarele Raiului unde vom fi niste cobai fericiti si rozalii. Intentia Domnului cu noi mai logic si sanatos ar fi sa ne-o fi explicat cat mai avem in creieri niste neuroni care inca n-au putrezit, inutili altcumva  prin insuportabilul si vesnicul secret al inexplicabilului. In cuvintele noastre sa ni se fi spus ce e cu noi pe lume, care e sensul nostru si la ce vom fi buni in cer... Ori, pentru eruditi, in formule matematice sa fie definita Divinitatea, Credinta si Duhul Sfant, de ce si cum sunt atat de utile si compatibile noua. Super premiul Nobel pentru matematica va fi cand Dumnezeu va fi demonstrat prin doua fractii, un radical indice 3, si-o rationalizare a numitorilor ca sa fie mai lesne pentru noi. Desi orice demonstratie poate fi relativa si sterila asa cum in filozofie s-a demonstrat cu argumente ca Universul este infinit. Dar si ca totusi se termina undeva, unde este limita absoluta unde spatiul si timpul inca n-au ajuns si-au fost depasite la pas de maretia Lui Dumnezeu. Sa se explice odata totul pentru a putea muri linistiti si a nu mai trai in chinul incertitudinii. Ochii nostri se ridica spre cer si se intreaba mereu : unde e limita ? Privesc obositi si umeziti stelele palpaind in noapte. Mai departe nu pot vedea. Acolo e limita. Dumnezeu e dincolo de limita. Si ochii nostri  inlacrimati ne ustura si nu-L pot vedea. A ales sa traiasca departe de noi... De ce...?

Am fost facuti din pamant. De ce...? Aceasta-i intrebarea

Acest pamant care ne da totul : viata in lipsuri uneori si moartea in dureri totdeauna. Acest univers care ne da ce a mai ramas : Pe Dumnezeu, Tatal nostru si surghiunul in Rai, condamnati la fericire vesnica alaturi de Domnul care ne e speranta noastra scontata inaintea durerilor mortii si implinita multumita imbratisarilor ei otravite. Acest univers ce ne promite totul in transcendent si ne ia totul in concret adica  unica noastra mobila, trupul nostru firav, pluta noastra din bambus legata cu liane ratacita pe talazurile turbate ale marilor de-amar ale vietii. Condamnati la mizerie si descompunere pe pamant, suntem condamnati la univers si la vesnicie in cer intr-o promisiune speculativa indescifrabila si insondabila care ne e prezentata ca suprema terapie posibila, incompatibila de fapt cu aptitudinile noastre in univers. Inapti a ne face lumea si viata frumoase pe pamantul de huma e stupid a crede ca vom avea virtuti si calificari mai acatarii pentru univers si Rai. Nici un premiu, nici o satisfactie mostenita, nici o consolare de nadejde ci doar condamnare inexorabila fie la saracie, apoi moarte, pe pamant, fie la un sejur prea sofisticat pentru abilitatile, bugetul si bagajele noastre sarace, in Rai. Suntem dramatic excrocati de catre duhurile cerului prin extractia frauduloasa din noi a sufletului nostru cu de-a sila, a tot ce aveam mai bun in noi ca sa fie dat silnic ca bir vesnic vesniciei opace si insondabile. Inselati de lipsa de demnitate si personalitate a sufletului pe care l-am incalzit o viata la san ca  pe un sarpe care ne va parasi imoral lasandu-ne in singuratatea putreziciunii mizerabile in saracia tinei, el, sufletul se va duce la vesnica si fericita petrecere din Rai, imoral, infidel, materialist, cinic, delationist, necredincios noua, interesat doar de mercantilul si meschinul castig al mantuirii egoiste si exclusiviste care se cultiva intr-o devalmasie in invataturile religioase pe care le avem. Suflet detractor si fara scrupule, care ai fost predestinat si programat de voia Domnului sa pleci instantaneu, tradator si inopinat dintre coastele mele si din creierul meu oropsit si jignit de insulta si decadenta ruginei mortii, blestemat sa fii a trai intr-o nesfarsita si de aceea insuportabila, imposibil de dulce si diabetica fericire alaturi de Dumnezeu si duhurile insipide ale Raiului, castig si privilegiu pe care cinic si egoist nu vrei sa-l imparti cu nimeni, sufletule, vadindu-ti rapacitatea si venalitatea lipsei de caracter si fair play si raspunzator vesnic ca ai uitat de cel mai trist ca tine zbatandu-se sedat in otravurile vietii in camasa de forta a putreziciunii pe un pamant pustiit de ciocoiasca si imorala promisiune a coercitiei apocalipsei ca solutie finala...! Haladuind si vagabondand astfel orfani de vreun noroc si sansa rezonabila prin coclaurile universului atat ca morti cat si ca vii, ajungem la concluzia ca suntem ciuca bataii de joc a universului, care ne jigneste de moarte prin tratamentul ce-l primim. Ca sa nu innebuneasca de acest amar si angoasa, omul credincios este nevoit sa prizeze un antidot care sa neutralizeze disperarea. Apelul la Dumnezeu si chemarea obsesiva a miluirii si ajutorului divin sunt supremul surogat de fericire si cea mai tare morfina contra durerilor vietii si mortii. Sofisticari si rezerve prea multe sunt contraproductive omului infricosat si bolnav de viata si de moarte. Stiindu-ne slabiciunile nici Dumnezeu nu catadicseste sa ne onoreze cu un tratament mai special demn de o specie si entitate inteligenta a universului care s-a vrut a fi omul.  Dumnezeu stie ca nici noi nu cerem mai mult de la noi insine si ne da dupa naravul si cugetul nostru precar atat de putine favoruri pe pamant, atat de putine si ieftine drepturi si atat de draconice indatoriri. Painea noastra cea de toate zilele e o iluzie sa credem ca-i un favor dat unei specii inteligente si privilegiate de Dumnezeu atata vreme cat lipsa ei ne aduce moartea prin infometare ca la orice jivina necuvantatoare si tampa, cand omul, necesarmente dupa denumirea de specie superioara si daruia de Domnul in idee cu virtuti si calitati pe masura, ar fi trebuit sa fie si in fapt  o forma de viata selecta si superioara, privilegiata a universului  si ar fi trebuit sa aiba abilitatea si virtutea de a se hrani doar cu specii superioare si inepuizabile de energie cum ar fi lumina si caldura solara sau cu curent electric cum functioneaza si ipad-urile, navetele spatiale, farfuriile zburatoare, modele  superioare de organizare a tehnicii si materiei, cu care Dumnezeu a fost mai generos nedandu-le constiinta si necesitatea mortii biologice, durerea cat si placerea, neinspirandu-le nici regretul suferintei si mortii, nici necesitatea relaxarii prin voluptatile mantuirii intr-un cimitir vesel care e Raiul. Ma simt jignit sa-mi fie foame si sa n-am ce manca, sa-mi fie asta o problema a existentei si sa slabesc ramanand costeliv ca niste porci de la un combinat porcin in insolventa care rod gardurile de foame. As fi avut pretentia sa n-am sangele rosu ca al porcilor sacrificati de Ispas, ci cumva de un roz sidefiu ori altfel, sa nu ma doara daca ma injunghie ca pe lighioane, sa nu tip de durere si groaxa ca ele, sa nu defechez scarbos ca orice are rat, coarne sau gheare, sa nu mi se-mputeasca hoitul  ca la oricare pisica moarta prin sant, sa fiu diferit de tot ce nu are inteligenta umana superioara. As fi vrut sa nu pot fi impuscat cu pusca de vanatoare cu alice la fel ca mistretii, sa-mi scot singur gloantele din piept si sa rad amuzat de dusmanii ingroziti care nu ma pot rapune, sa am pieptul nu din carne ci din kevlar, cel mai dur material din care se fac veste antiglont si se securizeaza papamobilul, sa am dintii din crom, nichel, aur, platina si argint care fierb inutil in fundul pamantului, iar dintii nostri se cariaza si ne doare in draci. Nu era mai bine sa fiu puternic ca sa simt pe pielea mea ca sunt facut de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa cum mi s-a spus, meritand prin urmare aceste virtuti...?  Ori constat ca omul superior chiar daca face poezii ori inventii de tot soiul ori compune psalmi si rugaciuni fierbinti si sublime catre Dumnezeu, o face cu un creier care va putrezi insignifiant intr-un cap cu nimic superior caci creierul visator de Rai se va volatiliza dintr-o tigva ce va ramane goala si ranjita ca orice tigva de jivina risipita prin desert. Am ceva sfant in mine sau sunt frate cu orice necuvantatoare, cu porcii, cu cainii sau maimutele carora nu le-a trecut prin cap a-si lua talpasita intr-un rai al porcilor dupa ce vor fi facuti carnati, in cazul porcilor...? 98,7% din codul genetic uman e identic cu al cimpanzeului care are aceeasi carne ca mine, aceleasi organe, aceleasi senzatii de foame si sete, de instinct sexual, instincte si deprinderi similare, de  a vana, folosi unelte, de a face ambuscade si a-si bate rivalii (sa vezi numai cum bate cu batul cimpanzeul, urmariti pe National Geografic). Privind un schelet de om deshumat poti zice: "Iata un fost fiu care-a avut un Tata Divin Creator, ce-a fost si ce-a ajuns... Nu cumva suntem doar niste animale visatoare, prea visatoare, prea nedemne de pretentia sorgintei manufacturii divine deoarece nici nu ne-a trecut prin cap vreodata sa ne luam scheletele in Rai, sa nu lasam, os din os divin sa vesniceasca si putrezeasca ieftin si mizer in negrul pamant...? Nu era mai bine macar sa ne rugam de Domnul sa nu murim lasand carne din carne divina sa se transforme in glod...? Nu are nici un rost si nici o justificare sa ne fi facut Dumnezeu din glod. Caci glodul e suma materiei organice moarte sedimentata in milioane de ani pe placile tectonice din piatra. Evident ca Dumnezeu ne putea face din ceva mai pretios, mai superior si rezistent si mi-e greu sa cred ca a luat o mana de noroi care i-a venit mai repede la indemana si ne-a facut copii ai noroiului de-a pururi si implacabil, cand foarte lesne putea sufla duh de viata peste un manunchi de flori, ori un pumn de diamante, ori safire, ori rubine, ori alta frumusete si tarie ori alta materie extraordinara a pamantului ori chiar a universului cu posibilitati infinite. Constat insa ca Dumnezeu facandu-ne din pamant si obligandu-ne sa intram tot in pamant, ne-a jignit. Poate nu s-a gandit ca ne simtim jigniti de moarte ca specie inteligenta si divina ca putem baga de seama ca am fost facuti din saracie si avaritie. Din petice, din paie, din pamant, din materiale second hand. Iar la urma sa ne facem din nou pamant, sa fim dati la darac, destramati ca niste carpe, ca niste chirpici divini facuti din lut si paie si stricati de ploaie. De ce...? Aceasta-i intrebarea... Doamne, din inima si gandu-Ti maret am iesit noi asa...???  Doamne, astfel cum ne-ai facut poate ti-ai confundat inima cu un zgarci. Si asa am iesit si noi : Niste zgarciuri cu pretentia nemuririi. Cu aceasta recuzita ne prezentam  in fata Domnului drept candidati la nemurire. Groaznic.

Premiul Nobel pentru Dragoste

Tot am zis sa fac operatia de separatie a celor sase gemene siameze concrescute si vad ca nu mai incumet. E prea greu pentru puterile mele si riscant. Ma tem sa nu moara chiar geamana pe care vreau s-o explic. Sunt sase gemene ce s-au nascut lipite in sufletul omului si nu pot trai despartite una de alta decat printr-o operatie complicata si riscanta. E dragostea de Dumnezeu, de parinti, de copii, de tara, de consoarta, de amant(a), si ultima si cea mai complicata care nici macar nu are un nume e dragostea dragoste, aceea care n-are amintire si nici speranta.  Daca pentru toate celelalte poti gasi explicatii si formulari, pentru dragostea dragoste nu poti gasi nici o terapeutica pentru ca nu se incadreaza in nici o paradigma. Dragostea dragoste e dupa cum o simte si o gestioneaza fiecare. E prea fragila. Resursele inimii omului sunt total acaparate de toate celelalte tipuri de dragoste fapt pentru care cu greu ar gasi in inima omului un loc liber sa mai zburde exuberanta si in voie. Multi nici nu stiu de dragostea dragoste si nici nu-si bat capul cu ea dar toti oamenii simt ca le lipseste ceva si nu stiu ce. E dorul de acea dragoste dragoste care face ravagii in inima omului si nu stii ce ai, de ce esti bolnav. E, cum am mai zis, durerea de fiecare floare pusa in buchet si smulsa din pamantul ei pentru a satisface vanitatile noastre estetice...  Dragostea dragoste e regretul de-aceasta zi ce maine nu va mai fi, vorba lui Grigore Vieru, e  durerea de frumusetea ta vulnerabila, durerea, cum spunea Geo Bogza, de orice om pe care nu poti sa-l iubesti si care-ti lasa in suflet un prilej de adanca tristete, dragostea de orice om pe care l-ai iubit si nu-l mai poti iubi si care inseamna pentru tine un pas spre moarte,  dragostea pustie ca atunci cand nu vei mai putea iubi pe nimeni simti ca abia atunci incepi sa mori, dragostea pentru orice inima care nu poate ajunge la tine, dragostea pustie a inimii tale care nu poate ajunge la nimeni, junghiul pe care-l simti in orice nor care trece nepasator pe cer si precum Eminescu zici : "Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si niciodata n-or sa vina iara...". Dragostea dragoste e durerea cand vezi ca si copacii se indragostesc pe unde-apuca, pe piscuri de munte crescand din piatra, prin gradini, pe marginea soselelor in arsita sau ger, iar tu nu te mai poti indragosti niciodata deoarece de la o varsta e tabu si indecent. Dragostea dragoste e ca o adanca si nelamurita durere atunci cand zici precum Florin Bogardo : " Doctore...! Simt ceva mortal, aici, in regiunea fiintei mele... Ziua ma doare soarele, iar noaptea luna si stelele..." In ziua cand cineva, vreun doctor va reusi sa opereze si separe aceste simptome dureroase din inima omului si sa le dea un inteles si o justificare va lua poate premiul Nobel pentru dragoste...
         http://youtu.be/Sf9Guza_mLA

Si noi putem sa-L ajutam pe Dumnezeu, nu numai El pe noi

 Citat : ".....Se spune ca.....un tânăr american absolvise liceul. La sărbătoarea finală, când se făcea graduarea – premierea pe româneşte, la liceul respectiv era o tradiţie: părinţii să înmâne absolvenţilor cheile unei maşini. Băiatul şi-a rugat politicos tatăl să nu-l facă de râs. Era unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii şi nu dorea să nu fie în rândul celorlalţi.

Cu o săptămână înainte de festivitate, băiatul i-a arătat tatălui său modelul de maşină pe care şi-l dorea. Era expusă în curtea unui într-un show-room din apropiere de liceu.
În ziua mult aşteptată, tânărul a urcat pe scenă cu ceilalţi colegi. Părinţii au venit şi au înmânat elevilor cheile de la maşinile visate. Tatăl liceanului nostru i-a dat cadou o Biblie. Băiatul s-a întristat. A privit cu mânie spre colegii care-i zâmbeau sfidători. Ei aveau maşinile, el o biată carte…

A plecat acasă negru de mânie. Nu a vorbit tatălui, familiei, nimănui. Când a intrat în camera sa din mansardă a aruncat cu Biblia în perete. Nu asta îi trebuia lui. Şi nic
i atât acum, în ziua asta de amintire. Apoi, şi-a strâns bagajele, şi s-a hotărât să plece de-acasă.

A călătorit undeva departe, la mii de km distanţă, ca să uite tot. Vreme de 30 de ani nu şi-a sunat niciodată tatăl, nu i-a scris nici o scrisoare, nu s-a interesat de el. Suferise prea mult, acolo, pe scenă. Nu putea să îl ierte!

Într-o zi în oraşul respectiv a întâlnit o rudă de-a sa. ”Tatăl tău este grav bolnav în spital” i-a spus acesta. Câteva zile conştiinţa nu l-a lăsat liniştit. A plecat acasă, în oraşul natal.

Când a ajuns acasă tatăl său fusese îngropat! Numai cu o zi în urmă! Nimeni nu i-a reproşat nimic. El a urcat pe scări şi a intrat în camera sa. Era sfâşiat de durere. A deschis uşa şi a rămas şocat. Camera era la fel cum o lăsase cu 30 de ani în urmă: patul nefăcut, hainele răvăşite, aruncate pe jos. Iar Biblia, întredeschisă, lângă perete… S-a îndreptat spre ea plin de mânie, cu gând s-o rupă. “Nenorocito, din cauza ta s-au întâmplat toate acestea”, îşi şoptise în barbă. Când a ridica
t-o, din Scriptură a căzut un plic cu numele său. L-a desfăcut. Înăuntru era un contract de vânzare cumpărare. Tatăl îi cumpărase maşina dorită, cu câteva mii de dolari. Data livrării automobilului era exact ziua în care… el absolvise colegiul!
La fel si noi, refuzam sa primim cadourile oferite de Dumnezeu, asta pentru ca viata pentru unii este mai putin importanta decat cheile unei masini !
Dumnezeu in care spui ca nu crezi, crede El in tine. – Nicolae Steinhardt" Incheiat citatul.

                                                                    Raspuns :
 
     In ziua cand Dumnezeu va da si ultima rafala de foc implinind in sfarsit sfarsitul lumii, si parjolindu-ne cu totul pe toti, noi vom fi multumiti...! Se va implini voia Domnului ce ne farmeca pe toti dinainte dandu-i o incurajare si un credit in care nici El nu spera... Cate unul mai rezistent, schilodit prin sant, cu matele iesite si un ochi scos de suflul exploziei Apocalipsei va privi cu celalalt ochi cu genele arse la Dumnezeu, tremurand de soc anafilactic... "Ce-am facut...?", va zice Domnul, muscandu-si ingrijorat degetul. "Rau cu astia, dar mai rau fara ei..." In ziua cand Dumnezeu va ramane singur pentru ca dupa pohta ce-a pohtit ne va pulveriza odata si odata in Apocalipsa, nu vei mai vedea tipenie de om pe pamant. Vor fi numai strazi pustii, institutii goale cu usile in laturi trantite de vanturi si mii de hartii zburand pe geamuri, banci pline de saci de bani nepaziti, blocuri goale cu lumini stinse, trenuri mergand goale si neoprind in nici o statie, cu mecanici morti la mansa, biserici goale cu geamuri sparte si mii de pomelnice zburand prin aer alaturi de lilieci, cimitire cu mii de gropi gata sapate si sicrie asteptand in zadar pe margine prohodirea, si, Dumnezeu, fugind panicat pe strazile pustii, gafaind, cu gura uscata si inima strepezita de remuscare si ingrijorare... Astfel, fara oamenii in care credea si-i iubea atat de mult, asa cum erau ei, mai buni si credinciosi ori nu, Dumnezeu va imbatrani subit de suparare si va sfarsi in decrepitudine si alzheimer intr-un azil de batrani intr-o singuratate amara si inutila, singura pe care n-a prevazut-o si catre care se va duce ca mielul la taiere... Sa facem fapte bune si sa fim cuminti spre a-L cruta pe Dumnezeu de nesansa de a se rata pentru prima oara in viata. Si noi putem sa-L ajutam pe Dumnezeu, nu numai El pe noi...

Un Dumnezeu care s-a murdarit pe maini de lut

Un Dumnezeu care s-a murdarit pe maini facand primul om, e un Dumnezeu care s-a compromis odata pentru totdeauna. Un miliard de treburi mai importante in univers il asteptau sa le gestioneze si El si-a ales cu precadere oamenii, buruieni si trestii ganditoare. Le-a dat pana si chipul si asemanarea Lui ca sa fie cat mai frumosi atat la trup cat si la suflet.  Ce s-a ales de frumusetea oamenilor si de lumea, vagonul lor de serviciu in goana catre nimic, vedem cu totii. Pot sa-L inteleg pe Dumnezeu ca a dat tuturor pana acum otravita libertate de-a se mantui, sfinti ori rata fiecare dupa voie. Pot sa fiu rezonabil si sa inteleg ca poluarea apelor, aerului, taierea padurilor de catre bicisnicii oameni si toate rautatile lumii nu ar fi tocmai problema si vina Lui, ci a oamenilor vaccinati malefic cu libertate si liber arbitru de bunul Dumnezeu. Daca de la potopul lui Noe, cand se anunta dupa aceea o lume curata si imaculata s-au intamplat aceleasi urgii pentru care-a fost inutil potopita lumea, ma intreb de eficacitatea acestor insurectii, fie a potopului, fie a apocalipsei, fie de a nu stiu cata venire a Celui drept ca sa indrepte inutil a cata oara lumea si pe oameni... Oamenii sunt indelung pacatosi, majoritatea, si o mica parte indelung rabdatori si condescendenti, reverentiosi si respectuosi cu Dumnezeu si toate actiunile Sale gestionand omenirea. Acestia din urma, minoritarii isi zic credinciosi. Ei seamana neabatut cu Dumnezeu caci sunt indelung rabdatori, buni si iertatori, cum e Dumnezeu insusi. Daca insusi Iisus a suferit pe cruce cu talharii alaturi dand exemplul unei rabdari si stoicism fara margini, si putinii credinciosi ii vor da etern Domnului tot creditul, intelegerea, gratia cu care trebuie sa te raportezi la un demiurg oricate apocalipse, potoape si extinctii inutile, ridicole si ineficace ar harazi interminabil pe pamant. Daca toti credinciosii ar muri subit de radiatiile exploziilor apocalipselor, intotdeauna se va gasi un Iov care sa rabde totul si sa iubeasca si venereze autoritatea apocaliptica chiar si dincolo de moarte. Dumnezeu fiindca e Sfant si genial si-a transpus conservarea speciei Sale in toate conditiile ororilor de pe pamant si in toti oamenii buni sau rai astfel incat sa nu se piarda specia Sa. Chiar si in cel mai inversunat satanist, ateu sau sceptic, tot e cuibarit o bucatica de Dumnezeu, de unde El se regenereaza perpetuu. Nu mai vorbesc de oamenii sporiti in credinta unde Dumnezeu e prezent in cantitati incuantificabile... Dumnezeu astfel scapa totdeauna de a avea vreun amestec si rol in tot raul in care traim inexorabil. Noi il aparam si-L gratiem eroici, punand pieptul in fata gloantelor nemiloase ale unei raspunderi cosmice si murind eroici pentru un Dumnezeu al dreptatii ce nu-L putem ignora sau responsabiliza in plus  cu nimic, odata chiar cu moartea noastra rizibil de insignifianta. Nici o clipa in plus de necaz pe lume si in inimile noastre nu mai justifica tacerea unui Dumnezeu insuportabil de discret de-o istorie-ncoace. Daca aceasta a fost maximul posibil in tot ce se putea intampla intr-un colt de univers unde Dumnezeu a dispus sa fie viata si oameni atunci inseamna din doua una: Ori taina si entitatea Lui Dumnezeu sunt prea mari si complexe ca sa fie intelese si uzitate de oameni si ocupandu-se cu Dumnezeu in aceste conditii oamenii sunt niste iresponsabili si impostori, ori de iresponsabili si inapti ce sunt facuti, oamenii nu sunt decat niste visatori de profesie, ca niste randunele ciripind si facandu-si cuibul intr-o hala de strungarie parasita in care nici un strung nu a functionat niciodata fiindca strungarul sef a murit de mic copil.

Viata-i divina

 Cineva spunea ca viata nu are nici o subtitrare. Ori o intelegi, ori n-o intelegi. Cica viata e frumoasa si merita traita. Si ca trebuie sa traiesti fara nici o scuza si sa iubesti fara regrete. Ce sa spun... Frumos spus... Dar cred ca  viata are totusi o subtitrare, dar una defazata fata de ce vorbesc actorii. Si ne chinuim sa traducem, fiecare in versiunea noastra proasta, astfel incat nu intelegem nimic nici din propria noastra talmacire. Nu poti trai fara scuze, doar ce stiam ca tot timpul trebuie sa ne scuzam si rugam Domnului pentru iertarea pacatelor. Trebuie sa iubim cu cele mai adanci regrete. Caci e pentru ultima oara... Cat vei avea de trait in Rai, adica un miliard de ani, nu vei avea timp sa iubesti. Regreta ultimul sarut caci e pentru ultima oara. Caci in Rai nu vei mai saruta... Caci in Rai va fi abnegatie si nici o zabavnicie ca pe pamant, ci munca asidua si rupere de oase. In Rai va fi doar iubire... Iubirea eterna si completa dar platonica, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptati... In Rai vom fi doar furnici  lucratoare harnice si sterile, autiste, care nu se iubesc si nu se imperecheaza, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii si mii de oua. Apoi acel cineva spunea ca nu e chiar asa... Dar ce, spunea, s-a intors cineva din moarte ca sa ne spuna daca-i bine sau rau...? Sa asteptam sa murim, spunea, si vom vedea cat de bine sau rau e-n Rai sau in Iad caci n-am primit inca nici o scrisoare de la nimeni de-acolo... Frumos si bine spus, nu mai poti avea argumente la retetele si scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor, si ramai uimit cat de inteligent gasesc oamenii o stratagema de supravietuire de a se agata de ceva in ultima clipa sa nu cada in gol... Odata gasita solutia, cu sentimentul datoriei implinite, dornici de treaba, oamenii au pornit sa construiasca scoli si biserici. Statistica spune ca dupa revolutie s-au construit mii de scoli in Romania. Si la fiecare scoala cate cinci biserici, cu cinci preoti si cinci dascali, retribuiti corespunzator dupa ce presteaza in particular nunti, ingropaciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii isi asteapta cu atata liniste si impacare sfarsitul... Linistea pe care le-o da autosugestia confortului postum vine din indestructibila instructie a credintei ce aduce astfel imbarbatarea pe care omul o dezvolta toata viata in legatura cu dramatismul sfarsitului. Sfarsitul religios nu e un sfarsit si nu e o inexorabila suferinta si tragedie personala. Atunci cand ai in sinapsele legaturilor neuronale programul autovindecarii si imunizarii prin efectul placebo al terapeuticii religioase, orice alta teorie o respingi ca pe o grefa contraproductiva a sufletului si carnii tale. Obtinerea fericirii si linistii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare si un om cuminte religios la argumente laice despre lume si viata. Nu vei reusi decat sa zdruncini acei oameni din buna lor functionare in care se complac natural si pentru care sunt programati corespunzator de Dumnezeu. Nu poti schimba caracterul si convingerile oamenilor fara pericolul dezagregarii si imbolnavirii lor de o meteahna venetica pentru care nu sunt programati a o invinge si transforma intr-o vindecare. Atacand convingerile oamenilor devii imoral si daunator, ca unii muncitori care vor sa introduca o locomotiva la revizie desi functiona atat de bine asa veche cum era, iar dupa reparatii vei vedea ca locomotiva nu mai functioneaza atat de bine spre disperarea mecanicului care injura mesterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atat de bine chiar cu niste piese antice, uzate, pline de praf si ulei... Calitatea curenta si solid incetatenita a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Si omul si secolul sau vor fi religiosi sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez. Nu are rost si spor sa faci umbra pamantului intr-o stare duplicitara in care nu te revendici ca avand idealul nestirbit al religiozitatii pragmatice. Sa crezi in ceva: Intr-o autoritate careia i s-a zis credinta si care are darul de a-ti satisface sperantele si vanitatile firesti si vitale e cheia linistii si a echilibrului in univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agati sa nu cazi in neant si in disperare. Din clipa in care ai prins de veste ca esti constient si gandesti vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de intuneric si de sovaielnica timiditate a scontarii consecintelor pasilor tai umili pe ulitele intunericului. Oricat de tare ai fi tot te sperii cand cineva tipa la tine de la spate. E frica de bestia intunericului care in sensibilitatea ta firava e cel ma verosimil ca bestia sa-ti faca rau, sa te destructureze, sa te consume si instinctul de conservare iti spune ca trebuie sa faci ceva. Sa ai o repulsie si un scut al firii ridicat anticipat impotriva stihiilor care te inspaimanta fiindca esti mamifer deci in lantul trofic undeva inferior, vulnerabil si lipsit de imunitate fata de salbaticia mediului ostil. E insuportabil sa te gandesti cum suporta psihic ierbivorele teroarea pradatorilor vorace si nu au nici un mijloc mai eficace impotriva lor decat fuga disperata si unele masuri naturale de camuflaj ori alte stratageme in mare parte inutile. Fiind oameni cu sentimente trebuia sa scapam odata pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existentiale si sa inlocuim fuga sau panica cu ceva total eficace. In ziua cand primul om ingrozit si haituit de intuneric s-a uitat spre cer si a vazut ceva, s-a terminat cu teroarea fricii si omul a putut rabda sa traiasca, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa-si construiasca locuinta cu zorzoane si muscate la fereastra, cu pianina la care sa cante si apoi sa doarma linistit. Trezit din somn dimineata, a insuflat tuturor semenilor ingroziti aceasta stare de bine. Fiindca putine animale vad in culori si panoramic ca noi, nici un animal ingrozit de ragetele rapitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer sa-si dobandeasca siguranta si linistea. Fugind mereu sa se apere nici o lighioana n-a mai avut timp sa vorbeasca, sa gandeasca, sa rationeze, sa rada si sa doarma linistita ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbeste si nu rade, nu are facultatea de a fi smerit si a se simti in siguranta si confortabil ca noi oamenii in fata vitregiilor si vicisitudinilor preponderente ale crudei sorti. Sa multumim deci primilor oameni preistorici care in fata vitregiilor sortii au avut inspiratia de-a modela niste statuete din lut, numite in greaca terafim, (de la terra, lut, si fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vitel si fim, statuie), care venerate cu patos au imprumutat natural din virtutile Raiului luand denumirea de serafimi,  ori heruvimi, si imprumutand sfintenie de la Dumnezeu au fost capabile sa impuna si primeasca respect  de la infricosatii muritori care cu totala daruire au avut astfel ce venera creand in juru-le un sistem de valori traduse in religie prin care oamenii au reusit a cere si revendica reala protectie din partea-le pentru eliminarea disconfortului fricii de tot ce e ostil firii omului in mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticari si rafinari succesive in evurile istorice salbatice si pana la noi, statuetele au fost parasite si uitate ca desuete si ridicole, dar ideea si respectul de ele a ramas biologic incrustat in mintea si inima omului. Prin muncile sufletului si mintii oamenilor, prin alambicari succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reala viata si motivatie de a se  dezvolta impetuos in cer din samanta preistorica ramasa in sufletul oamenilor din vremuri imemoriale in care superstitia adorarii idolilor sfinti a prins putere si L-a legitimat pe Dumnezeu in inimile oamenilor exponential odata cu trecerea timpului . Dumnezeu nu era decat un duh care se purta deasupra apelor. Simtind in noi niste prieteni si buni parteneri de dialog a prins curaj si motivatie a se metamorfoza si dezvolta potrivit firii noastre umane si a devenit asemeni noua oamenilor, dupa chipul si infatisarea noastra, apoi fiind fiind prin definitie prea Bun, Sfant  si generos, ne-a imprumutat si noua din calitatile-i, cizelandu-ne si pe noi dupa chipul si infatisarea-i dupa cum ne-a si marturisit in Scriptura. Har Domnului ca am dobandit astfel linistea mult dorita ajutati esential de Domnul si ca traim viata, care e frumoasa si merita traita, la cota unui confort sporit oferit doar de credinta. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la camasa de la pieptul nostru umflat de mandrie cand simtim ca "viata-i divina", potrivit unui cantec stupid al lui George Nicolescu. 

    

Farsa macabra numita viata

 Cineva mi-a spus ca a mai vazut exact tipul asta de blog macabru pe internet. Probabil ca am fost plagiat. De aceea am decis sa scriu la cota cea mai macabra la care se poate scrie. Ca sa le fie frica si groaza sa ma copie.  Sa scriu intr-o maniera revolutionara si printr-un curaj nebun sa le para infiorator ca fac razmerita in Rai si sa-L intreb respectuos pe Dumnezeu, dar fara sa-L menajez de ce a fost asa si nu altminteri. Cativa au zis ca sunt nebun sa ma iau in piept cu Dumnezeu si sa-L intreb cele ce nu se-ntreaba... Ei mi-au dat citat din Biblie si mi-au spus: "...Zis-a nebunul in inima lui: Nu este Dumnezeu...", si mi-au spus ca o sa dau socoteala la Infricosatoarea Judecata. M-au intrebat: Nu ti-e frica ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, parintele meu care ma iubeste cu o inima partinitoare de parinte care niciodata nu  face rau copilului lui, ba il apara chiar daca-i vinovat...? Eu le-am spus ca il iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei il iubesc cuminte si asezat, ortodox si din interes, eu il iubesc cu o dragoste trista si adanca, cu atat mai adanca cu cat nu are nici o speranta. Nu pot avea speranta sa m-amestec ca un elefant intr-un magazin de portelanuri in Raiul, Clubul si Treburile Lui Dumnezeu, fara sa nu ma simt ridicol ca un taran cu opinci si mamaliga cu praz in boccea nimerit intr-un club de fite... Cine sunt eu sa-i cer Lui Dumnezeu sa-mi potoleasca foamea, boala si durereaæ, pantecaraia, maruntisurile si desertaciunile mele...? Cand ma uit la Univers, cu complicatiile, gestiunea si tainele lui, toate in atributiile Lui Dumnezeu, care-i rapesc toata energia si atentia, ma simt ridicol sa-i cer Domnului sanatate si spor in casa, sa-L revendic si deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca si cum as deturna o locomotiva electrica de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun sa traga trenuletul meu de jucarie... Nu. Am zis ca nu trebuie sa strig la Dumnezeu ca toti, dupa rugaciunile de cuviinta. Daca Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toata liota rugaciunilor noastre stereotipe, cinice si ridicole, am zis ca trebuie sa fie foarte suparat pe noi si am zis ca trebuie sa stau deoparte ca in fata unui general prea suparat si iritat de armata sa de soldati puturosi, zabavnici, zevzeci si ageamii. De aceea eu tac, imi ingheata rugaciunile in gat si in inima si il caut pe Dumnezeu nu in cer, unde oricum are prea multa treaba ca sa se mai uite la razgaielile si in gura noastra, nu in catedrale sa-L caut mercantil ca toti, ci in inima mea cea uscata ca un burete de El si atat de fara speranta apta sa-L absoarba... Daca-L gasesc, de bine, daca nu, nu... Nu vreau sa am surpriza neagra de-a gasi un Dumnezeu care-a creat atatea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea si reversul sau macabru si tragic, ca orice gutuie care trebuie neaparat sa aiba un vierme. Pentru mine Satan nu exista. El e doar o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici si meschini sa dea vina pe un Satan inexistent pentru propriile tare de comportament... Nu vreau sa gasesc un Dumnezeu care permite la infinit existenta lui Satan ca si corupator endemic si peren de serviciu al nostru. M-am saturat de frumosul din Rai oglindit in mocirla de mizerii de pe pamant sub patronajul si ingaduinta unui Dumnezeu adevarat care n-ar mai permite o secunda in plus de nedreptate si urgii pe lume dac-ar fi dupa inima Sa buna. Vreau sa am dreptul de a nu-mi conveni ceea ce este rau si nedrept pentru pustiul nostru de viata si de a dispretui fanteziile despre Rai facute de oameni in piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc si ei oua de Pasti, cu fruntea senina si inmiresmata de emulatia sarbatorilor Pascale. Nu vreau ca mintea mea sa banuie ca Dumnezeu ar fi vinovat de tot raul din lume ori ca practic cel putin il tolereaza la infinit, exercitandu-si coercitia si dand cel mult cate-un potop odata la 6000 de ani, lucruri si nonsensuri care ma dispera prin absurdul lor si nu vreau sa descoper un Dumnezeu care nu e genial si care n-a luat toate masurile si nu a fost preocupat cu nadejde astfel incat noi ca fiinte si entitati vii sa existam la cea mai ireprosabila si elevata cota a civilizatiei, evolutiei si moralitatii si sa nu mai gresim niciodata caci e cu neputinta a gresi dupa programul unui Dumnezeu adevarat care a luat toate preventiile cu inventiile Sale... Sa fim adica, de ce nu?, ingeri vii aici pe pamant cu inimi de carne daca tot le avem facute din lutul cu care s-a murdarit pe maini Domnul, ne mai fiind nevoie de ingerii cu inimi inutile si sterile de rumegus parfumat din cer, prin care nu curge sange, ci un lichid roz sidefat si gros, ca oja din sticlutele doamnelor... Nu suport sa stiu ca Dumnezeu se complace ca eu ca si creatura a Lui cu viata-mi insignifianta de musca betiva sa mi-o dramuiasca si gestioneze ca un intendent de armata care n-a avut ambitia de a-si face treburile de general si a-si instrui si motiva soldatii suficient de vartos, si blazat s-a resemnat cu functia plictisitoare de subofiter... Nu...! Dumnezeu trebuie sa fie altul decat acesta la care se roaga toti obscurantistii, inclusiv dusmanii mei  care-mi vor pieirea cu fruntea senina si iluminata de Lumina lumanarii Pascale din biserica de unde tocmai ce-au luat lumina de Inviere si Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus si fara nici o remuscare... Nu pot sa-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorat copilul, si nu ma pot intoarce pe zebra a doua zi in speranta ca poate imi omoara si celalalt copil. Daca as ierta atat, as fi tot atat de bun cum e Dumnezeu, ori nu pot fi in conditiile date... De ce scriu macabru ? Nu fac decat sa arat un mic procent din gunoiul de sub pres, intr-o nesfarsita guvernare a unui Dumnezeu sub comanda caruia se petrec toate aceste lucruri macabre... Nu pot sa dorm linistit si proaspat imbaiat intr-un pat dintr-un bloc unde la subsol e balta de apa, mizerie si sobolani, iar  la etajul 1 se merge la sfanta liturghie, apoi la etajul 10 te asteapta elicopterul pentru Rai... Nu pot sa ma duc singur la subsol sa fac curat cand toti sunt ocupati cu treburile de la etaj si nu dau mana cu mana sa curete mizeria de la subsol mai intai. E o macabra farsa tot ce ni s-a intamplat si tot ce se se fabuleaza despre un Dumnezeu care n-are cum sa mai fie o clipa asa dupa dreptatea din inimile noastre sfaramate. Prin scrierile mele macabre vreau sa arat ca e cu neputinta ca Dumnezeu cel adevarat sa mai ingaduie un minut asa ceva si sa ne dea bucuria vietii cu lingurita indoita cu putina otrava a pierzaniei, cand am fi putut bea licoarea mantuirii si salvarii cu galeata de setea noastra nesfarsita, numai dintr-o dispozitie, numai dintr-un click al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai. Prin scrierile mele macabre, arat ce e in culise, colcaiala si salbaticia, si sa-L scutesc pe Domnul, din eleganta si condescendenta, de-a se vedea raspunzator de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fara voie. Dumnezeu cel adevarat nici nu stie cate grozavii se-ntampla pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mana cu buna credinta pentru ca ii suntem rude, adica fii si fiice, el e departe, in Univers cu treburi... Ne-a dat lumea pe mana, in marea-i bunatate si noi am facut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decat sa arat lucruri din iad, in mijlocul caruia traim de fapt... De ce-as fi bucuros ca traim in iad si de ce-as scrie rondeluri siropoase si parfumate...? Sper sa nu-mi puna nimeni patura-n cap si sa ma bumbaceasca pentru ca din scrierile mele macabre, cand s-o intoarce Domnul va vedea cat bine a ursit, dar cat rau s-a intamplat sa imburuieneasca lumea in lipsa Agricultorului sef... O, Doamne, nu te intoarce niciodata in acest iad in care optimistii de serviciu spun, dragii de ei, ca viata-i frumoasa si merita traita in aceste mizerabile conditii pana ce moartea ne va desparti, ca viata si chinul sunt doar un stagiu, ca armata urata de soldatii racani recruti, ce stiu ca intr-o zi va sa vina liberarea... Asa o fi dar eu stiu ca pe mine nu ma va plagia nimeni niciodata, de frica, cat de macabru scriu, zicand ca sunt in contra Domnului. Ba bine ca nu...! Tocmai fiindca il respect si iubesc pe Dumnezeu cu o condescendenta fara de margini, imi place sa cred ca prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist in razboi care mineaza calea ferata a expresului cu care se va intoarce Dumnezeu ca un parinte bun sa vada ce mai fac copiii lui. Expresul va sari in aer dar eu il voi scuti pe Domnul sa vada grozaviile noastre si sa-si puna mainile in cap si-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt in misiune de razboi, si mi-e mai usor cand Dumnezeu e-un Duh si nu un trup lesne stricabil ca noi... Mi-e rusine de mahnirea Lui cand o vedea. Si vreau sa-L scutesc de penibilul si raspunderea ingrata de-a fi dat lumea pe mana unor zabavnici... Asa sa-mi ajute Dumnezeu daca poate...  Daca nu, n-are decat sa se uite in gura tuturor celor ce ma hulesc... Eu cu atat mai mult il voi iubi pe Dumnezeu cel al dreptatii, cel cu inima curata si care nu are a-si reprosa nimic, nici Lui, nici noua, dupa voia Sa...

O, brad frumos, cu cetina tot verde...

 Daca lumina ar fi neagra, atunci intunericul ar fi alb, ziua ar fi intuneric caci lumina ar fi neagra de la  soarele negru, iar noaptea, cand soarele negru ar apune ar incepe sa se crape de ziua, ar fi lumina, senin, cu stele negre pe cer, negre si ele ca soarele... Cine spune ca asa ceva n-ar fi posibil in univers ca o realitate inexorabila pe care n-ai cum s-o schimbi dupa vointa ci doar s-o accepti si astepti cum astepti bolile, batranetea, spitalul, acest ultim sanatoriu funest, unde vei trai cea mai tulburatoare senzatie a vietii, un orgasm negativ, o voluptate amara care e moartea in dureri de cancer. Rapus de aceasta perversa imbolnavire, inert de orice putere si vointa de-a dispune de tine te vei lasa manipulat de ciocli si pus ca o punga de gunoi inutil si nereciclabil in sicriul la care visezi cu scarba o viata, in sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rasina care acum creste in padurile din muntii Carpati, cu veverite in el care aduna seminte de conuri de brad... O, brad frumos, cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, cati ani ai acum cand sangele-mi pulseaza prin vene si n-am facut inca anevrism de aorta ori accident vascular, cand sunt inca atat de firav de viu si te visez ca pe-un dulce dusman fara vina si care vei fi taiat si vei muri din cauza mea, ca sa ma ingroape cu tine, amandoi cu inima retezata, eu cu inima de carne retezata de infarct, tu cu inima de lemn retezata nemilos de drujba...? Ma simt, o, bradule, dator de veci si rusinat in fata ta, caci mai trist decat mine esti cand stiu ca-ti astepti cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atatea ori... Ori sa te faca cherestea pentru masa si casa mea, ori sa te taie de tanar pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad impodobit de Craciun,  cumparat din piata de la speculanti cu 100 de lei, ori sa te faca scanduri pentru sicriul meu si sa-ti bata cuie in carnea ta de lemn ca sa ma-nchida etans intre scandurile tale, iar tu sa disperi nevinovat de viermii mei cei neadormiti de care te rog sa ma scuzi, care te vor chinui atat pe tine, cat si pe mine... Cu ce te pot eu consola, o, bradul meu frumos, prietenul meu de veci...? Dau tot, odihna la loc cu verdeata de unde-a fugit toata intristarea si suspinul, pentru un singur hatar si o singura dorinta ce-o am la Bunul Dumnezeu : Sa-mi faca intunericul din sicriu alb si luminos, atata cer, atunci cand tuturor li se va stinge lumina in sicriu, sa-i innebunesc de deruta pe viermi, poate ne vor lasa in pace, atat pe mine cat si pe tine, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

Vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei

 Vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sarutarilor, imbratisarilor, sa iti pui singur calusul renuntarii in gura, sa te legi singur de un scaun si sa taci... Apoi sa suni la 112 si sa astepti sa vina ambulanta. Cand iti vor lua tensiunea si vor vedea ca-i normala si cand te vor intreba ce te doare tu sa le spui ca a venit vremea sa spui adio dragostei si ca vrei sa te duca la dezalcoolizarea de dragoste... Evident ca asistenta si soferul vor rade pe burta de tine si nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la psihiatrie si iti vor face un calmant, te vor lega in camasa de forta, te vor tine doua saptamani in camera capitonata cu burete apoi iti vor da drumul acasa. Nu ai sansa sa te tamaduiesti de durerile si visurile dragostei in nici un spital in aceasta lume... Nu exista spital si nici sectie de dragoste. In ziua cand se va inventa, acel doctor va lua premiul Nobel si vei avea o sansa sa te faci bine de dragoste. Pana atunci trebuie sa duci boala de dragoste pe picioare pana cand nu vei mai putea, pana cand vei fi nevoit de durere sa spui intr-o zi adio dragostei, sarutarilor, imbratisarilor, amintirilor primei dragoste care e cea mai frumoasa si pura si sa uiti chipul acela iubit din adolescenta, sa iei pastila de tensiune si sa astepti sa mori. Chiar si asa, chiar si tanar fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nadejde de dragoste. La 20 de ani nu stii sa iubesti. Ai toata masinaria dragostei pe mana si toate ustensilele dar nu stii s-o manipulezi, apesi pe toate butoanele dar parca dragostea nu raspunde cerintelor inimii. Incerci sa desfaci masinaria, surub cu surub, si deodata toate se risipesc, sar arcuri si piese si nu stii sa le mai pui la loc. Ramai cu toata dragostea in mana, ca un ceasornic desfacut, cu toate arcurile si rotitele imprastiate. Cand mai trec anii si incepi sa inveti cam cum sa traiesti si simti dragostea, vine vremea sa te casatoresti. Zici ca te casatoresti din dragoste. Si intr-adevar zici ca aceea e dragostea, dar simti cum acea tarie dureaza trei zile, trei saptamani sau trei ani apoi totul se transforma in altceva. Starea de-a fi indragostit se transforma intr-un dulce respect, intr-o dulce si totala prietenie si concordie fata de consoarta iubita si te multumesti sa zici ca asta e dragostea. E o forma de dragoste dar nu e tot ce puteai gusta, nu e un paroxism al emotiilor indragostirii. Te minti ca esti indragostit, esti intr-o transa a indragostirii dar nu una sublima ci una asezata si linistita, potolita. Tot timpul ramane ceva in urma, neatins si netrait, sublimul si deliciul indragostirii raman neatinse caci realitatea emotiilor de dragoste dintre soti intotdeauna ramane in urma inchipuirii si visarii despre dragoste, ca o defazare intre sonorul unui film care ramane in urma fata de actiunea lui. Nu poti fi indragostit decat de cineva pe care nu-l poti iubi. Abia atunci iubesti sublim doar pe cineva care nu te iubeste si care nu te poate iubi niciodata. Dragostea e totala atunci cand iti pui tot sufletul in miza dar nu mai astepti nimic in schimb. "Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut, / Ma cunosteau vecinii toti, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tau ce stralucea / Privii atat de des..., / O lume toata-ntelegea, / Tu nu m-ai inteles..." Iata ce-nseamna sa iubesti sublim si total: sa nu fii stiut, sa iubesti in taina si in zadar... Astfel, in aceasta lume nu poti iubi pe nimeni mai profund, mai in taina si mai in zadar decat pe Dumnezeu. Stii sigur ca niciodata nu-L vei putea vedea in aceasta viata, nu-L vei putea mangaia si imbratisa din dragostea ce-ti musteste in inima fata de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort insiropat. Intr-o zi Domnul va afla de tine ca-L iubesti acum. Niciodata in aceasta viata. Prea tarziu in cealalta viata cand nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inima moarta. Pacat deci ca vine o zi cand trebuie sa spui adio dragostei...

   

As vrea, din compasiune sa fiu un miel taiat de pasti

A muri de foame e singurul lucru bun, crestinesc, sanatos cu care poti dori sa sfarsesti si sa inchei farsa macabra ce ti-a fost numita, harazita si menita viata. A muri de foame e un absolut mod de a muri sanatos si in curatie, in smerenie si crestineste, fara sa ai obrajii rumeni, si burta sau gusa, ci sa fii slab si scheletic, ca sa putrezesti mai usor, si mai simplu, sa nu fii un festin prea grozav pentru viermi, ca o balena moarta pe tarm, cu mii de pescarusi ciupind-o si zeci de ursi polari muscand din slanina-i de 30 cm... Asa vor musca si viermii din noi, cu pofta si pasiune cu cat vom fi mai grasi cand vom muri. Dar daca vom avea ambitia de-a muri de foame, vom fi slabi si desirati, spre greata si scarba viermilor care nu se vor mai atinge de noi. Fiind slabi si subnutriti, avand acest ideal in viata, e singura cale prin care prin forte proprii putem trai mai mult, putem respira mai mult, putem fi sanatosi, bucurandu-ne de mai multe primaveri cu flori de cais, veri cu adieri mangaietoare de vant batand prin fereastra spitalului unde esti internat, batran, slab, scheletic, mort de foame dar viu. Si de buna seama ca nu vei muri asa de usor nici in spital, spre disperarea infirmierelor ca nu mai scapa odata de tine... Doar mort de foame si subnutrit vei putea ajunge batran si trai mai mult, doar cu gura uscata de amarul foamei vei putea spera la zeci si zeci de ani de viata si o moarte in chinuri mai putine. Caci gustul e dusmanul sanatatii si vietii si se stie ca intreaga viata nu facem decat sa ne sapam incet, incet mormantul cu lingura si furculita, sclavii gusturilor si tabieturilor. Astfel, ne ghiftuim, ne imbolnavim si murim pe mana noastra, repede si sigur, caci nu prea am vazut grasi batrani ce-i drept, ca dovada ca idealul nostru culinar ar fi sa mancam pur si simplu iarba, ceea ce nu putem, evident... De aceea nu putem trai decat 70, 80, 90 de ani cel mult si aceia in boala si decrepitudine, favorizate cu succes mai vartos cu cate bunatati bagam in gura mai mult... Din painea noastra cea de toate zilele pe care ne-o da noua spre fiinta Domnul dupa rugaciunile catre Tatal nostru e bine sa luam totusi cat mai putine felii, caci prea multa paine se stie ca nu-i buna, de aceea, in masura in care nu se supara Dumnezeu, ar trebui sa evitam painea alba si calda, aburinda primita de la Domnul dupa rugaciune. Si sa mancam mai degraba pesmeti mucegaiti. Asfixiati in aceasta atmosfera toxica ar trebui si aerul curat sa ni-l dozam si sa luam cat mai putin. Caci cu cat tragem mai mult aer curat in piept, cu atat inspiram mai mult oxigen, acest rau necesar fara de care nu putem. Caci oxigenul ne face bine dar pe fond ne face rau. Acest gaz omoara si fierul, il rugineste si-l consuma in rugina. Fiecare celula a trupului nostru oxideaza in timp, cu cat mai mult oxigen si aer curat inspiram, aducandu-ne in corp cu atat mai multi radicali liberi cu cat mai multe mancaruri delicioase si nesanatoase mancam. Solutia ar fi poate sa nu mai deschidem niciodata ferestrele, sa evitam oxigenul, acest gaz indispensabil plamanilor nostri dar profund daunator. Caci din aerul creat de Dumnezeu ne vine incet incet moartea prin oxidarea celulelor corpului nostru, iar din painea si merindele date noua spre fiinta tot de Domnul, facem colesterol si murim de infarct cu zile. Vedeti...? Nu se poate evita moartea. Ea prin ingaduinta Domnului ne vine incet incet si pervers ca o meteahna oculta, ca o fulguiala de toamna tarzie care se transforma in viscol si crivat care ne acopera cu totul in nameti de nu se mai cunoaste nimic din noi, din viata si sanatatea noastra, prinzandu-ne intotdeauna cu capul descoperit, fara manusi, fara ghete cu talpici de pasla. Degeaba vrem sa amanam si intarziem moartea. Ea vine mai repede cu cata mancare mestecam mai mult si cu cat e mai rafinata si diversificata. Murim satui si multumiti de pofta ce-am poftit si ne-am urat o viata-ntreaga la masa... Dar comitem o mare eroare dupa tot acest festin si orgie culinara. Toata aceasta carne grasa pe care meticulos o facem si o punem pe noi cu mii de sarmale, ciozvarte de carne, sunca si tot felul de bunatati o luam cu noi iresponsabili si egoisti in pamant. Cand normal ar fi sa dam totul inapoi dupa ce ne-am folosit de carnea noastra. Mai bine si etic ar fi fost sa nu ne bage inutil in pamant si atata carne grasa sa se piarda... Atata energie risipita... Sa fi fost mancati si noi la randul nostru, ca o echitate intre regnuri. Numai noi am masacrat miliarde de gaini, porci si miei de Paste, dar ei niciodata pe noi. Era mai uman si fair play sa le fi dat inapoi ce le-am luat cu japca, carnea lor si viata lor. Cat tupeu din partea unei specii inteligente sa vrei sa-ti pui hoitul la pastrare in pamant care si-asa nu-ti mai foloseste la nimic odata ce sufletul si-a luat talpasita si-a dezertat las din tine...! Sa ne fi taiat in bucati cioclii si sa ne fi impartit carnea la mii de gradini zoologice in care sa se adune toate rapitoarele pamantului la un loc de Domnul care sa le spuna: "Iata dreptatea voastra si Raiul vostru daca tot n-ati avut unul... Nu veti mai vana ucigand pui cruzi de gazela... Let them be...! Luati halci din oameni, a caror moarte am facut-o utila atat in cer, cat si pe pamant..."
     Si atunci, abia atunci ai putea sa mori linistit simtind ca ti-ai facut datoria si ti-ai dat cu folos obstescul sfarsit in mainile Domnului, ca un miel jupuit de Pasti, bun sa fie mancat si util cuiva de sarbatori.
     

Dumnezeu si Romania, doi pensionari de la bloc...

Tot timpul am crezut ca Dumnezeu ne omoara dar nu-i adevarat... Noi singuri murim, noi singuri vrem sa murim prin tot ce facem sau credem. Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat a dat mortii pe singurul Sau Fiu pentru salvarea noastra, cum sa ne omoare...? Dumnezeu ne iubeste si ii pare rau ca murim, odata la 3 secunde cate un om pe pamant. Fiindca ne iubeste Domnul atat de mult El munceste din greu pentru aceasta dragoste si ca sa compenseze mortile noastre la cate 3 secunde, El ne naste pe fiecare odata la 2 secunde cate un nou nascut care chinuie pe mama lui in chinurile facerii, uneori o omoara... Dar totusi, Dumnezeu nu e fericit ca ne inmulteste suficient si in curand vom fi 7 miliarde. Ca pentru fiecare moarte a noastra Dumnezeu sufera in singuratatea Lui si plange fara ca sa-L vedem, innodandu-i-se pe obraji Amazoane de lacrimi si sughitand neoprit de durerea mortilor noastre... Nu e Domnul Parintele nostru Suprem care se frange de durerea mortii copiilor Sai asa cum ne frangem noi pentru ai nostri cand nu e mai mare necaz decat sa-ti moara un copil...? Nu suntem noi facuti dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu cu lacrimi si noduri in gat de durere...? Atunci si Dumnezeu tot atat de sensibil si melancolic e si se frange de durerea mortii noastre desi nu poate face nimic pentru noi caci noi insine vrem sa murim si facem totul ca sa murim in draci... Si atunci Domnul ne lasa in pace sa ne facem de cap si ramane in buzunar cu dulciurile care avea sa ni le dea ca un parinte iubitor, dar noi, copii rebeli si prosteste mandri, nu cautam la Dumnezeu si in ochii Sai plansi de zabavnicia fiilor Sai risipitori, suntem rebeli, plecam de-acasa pe coclauri si facem totul ca sa murim cum spuneam... Pe pamant, nu vedeti...? Nu se mai poate trai...! Se poate doar muri, si daca e mai repede e cat mai bine caci asa ne-am harazit noi amara soarta cand am zis dezamagiti si impacati cu moartea, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat". Si Domnul, Tatal nostru avea atatea dulciuri in buzunar pentru noi dar noi rebeli si mandri ca le stim pe toate despre Dumnezeu, viata si moarte, acoperindu-ne cu teologii si filozofii sforaitoare, n-am luat dulciurile Lui Dumnezeu multumindu-ne perdanti sa spunem : "Asta-i soarta omului..., din pamant sa vina si in pamant sa se duca..." Sau in loc sa fi pus mana iubitori pe obrazul rosu de plans si ud de lacrimi al Lui Dumnezeu, noi nu L-am intrebat nimic ce are si ce-L doare, ca poate ni se destainuia, preferand sa facem speculatii despre Dumnezeu, despre firea Sa, despre lumea Sa, si sa nu cerem de la Domnul cheia adevarului, preferand dintr-o puturoasa lene a gandirii si a spiritului sa spunem: "Nu cerceta aceste legi, ca esti nebun de le-ntelegi...!" Asa ca Dumnezeu ramane singur si plans iar noi murim in draci, inutil, insignifiant, visand la Dumnezeu cand tocmai ce i-am trantit poarta ducandu-ne dupa ambitia noastra, fiecare catre locul nostru de moarte, singuri la butuc, punand resemnati gatul pe el, si comandand lui Satan sa dea mai repede cu satarul, ca asta-i soarta omului, c-o moarte toti suntem datori, nu?... Sinucigasi de profesie, cu caractere negre si gaunoase, dupa chipul si asemanarea noastra, asa am sfintit si pamantul, ca omul sfinteste locul dar noi l-am imputit... Ce credeti...? Dumnezeu nu vede cum am imputit aceasta lume cu conceptiile, fasoanele, strambatatile si actiunile noastre meschine dar vopsite in smerenie si cuviinciosie...? Dar ca un parinte bun nu vrea sa ne jigneasca si reproseze toate zabavniciile preferand sa ne vorbeasca doar printre randuri de scriptura, in pilde graitoare poate om intelege ceva si ne-om schimba cumva sa fim ca Domnul, sa sfintim aceasta lume in care traim, ea sa ne fie o avampremiera si un gadget pentru Rai si nu un esafod cu funie gata unsa de noi si pregatita pentru fierberea Iadului... Traim intr-o lume urata si stramba, facuta identic dupa caracterul, chipul si asemanarea noastra... Nu vedeti...? Binele pe pamant, fericirea, indestularea si pacea sunt in penurie. Caci fiind atat de cautate, toti ne inghesuim la ele ca niste porci guitand turbati inghesuindu-se catre troaca cu laturi. Evident ca binele si fericirea niciodata nu ajunge pentru nimeni si nervosi, oamenii iau in rat troaca si-o trantesc de toate gardurile tarcului nostru de l-am denumit viata... Dumnezeu priveste ingandurat acest macel catre fericire si isi zice in gand ca poate dac-am fi stat la coada cuminti, inocenti, smeriti si ascultatori poate apucam fiecare cate ceva praf de sfintenie sa ne impodobim viata, simturile, caracterul... Avem exact lumea pe care-o meritam, facuta dupa caracterul si asemanarea noastra. Daca in aceasta tara traim prost, suntem platiti ca sclavii, n-avem de munca si suntem someri e pentru ca am facut tara dupa chipul nostru, dupa obiceiurile noastre, dupa zabavnicia noastra, dupa hotiile si lenea noastra. Nu e adevarat cantecul care spune: "Nu ne-am nascut in locul potrivit...", caci ne-am nascut tocmai in cel mai potrivit loc dar l-am spurcat generatie dupa generatie cu tarele noastre. Ne sufocam in aceasta tara frumoasa, condusa de niste vizitii ce dau cu oistea in toate gardurile scuzandu-se tot timpul pentru cucuiele noastre si exultand de gratia pe care le-o dam in sir cu voturile noastre mizerabile si alienate...! Tara suntem noi..., tara e copia noastra, a actiunilor si caracterului nostru. Avem cea mai frumoasa tara si cea mai trista. Tara noastra e Sora Lui Dumnezeu si plange cu El in apartamentul Lor modest de pensionari pentru zabavniciile noastre... Cum nu sunt un fiu bun si sa le strang amandurora obrajii inlacrimati in palme, si sa-i adopt cu acte-n regula ca sa le mai aduc o bucurie...! Dar nu pot sa ajung pana la acesti Parinti sa-i sarut si sa ingenunchez in fata Lor... Piata e ocupata de milioane de oameni si agitatia mea nu se vede in multime de la balconul unde e Domnul personificat in papa poate... De aceea unii dintre acesti muritori si zbieratori de profesie din piata unde se scandeaza lozinci pentru Dumnezeu cand ma vad atat de agitat imi spun zadarnic : "Fii mai linistit..., fii mai optimist...!" Cu acest optimism pus in carca de catre prietenii mei ca o imensa desaga pe o camila scheletica in desert, am impresia ca pentru multi viata-i totusi atat de usoara si simpla... Si zic si eu ca Eminescu: "Usoare sunt vietile multòra. / Ei prind din zbor placerea trecatoare, / In orice timp au clipa lor cu soare / Si-n orice zi le-apare aurora... Dar spune, tu, copila visatoare, / De-am fost si eu din randul acelora, / De-mi esti si mie ce le esti altora, / De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?   Traiam pierdut in umbra amortirii, / Desarta-mi viata semana cu spuma / Si orb eram la farmecele firii...  Deodata te vazui... O clipa numa / Simtii adanc amarul omenirii... / Si iata ca-l cunosc intreg acuma."

A fi cel mai pesimist dintre optimisti

Multumesc pentru sfaturile voastre pretioase, stimati prieteni... Ele imi prind bine si ma mai incurajeaza in aceasta lume dezolanta unde numitorul comun e haosul, tragedia si disolutia ca daturi inexorabile. A fi optimist intr-o astfel de lume e ca si cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrand sa distrezi pe cei ce isi petrec mortul la groapa... De fapt as putea sa ascult sfatul vosttru si sa fiu mai optimist, dar dati-mi macar voie in aceste conditii mizerabile sa fiu cel mai pesimist dintre optimisti, sau cel mai optimist dintre pesimisti macar... Sa am o masura realista a optimismului astfel incat sa se potriveasca comediei macabre care se cheama viata asta si lumea asta in care suntem amagiti ca niste caini carora li se dau a linge sare... Cu ce ma-ncalzeste sa-mi imbat si droghez simturile si perceptiile care-mi spun atat de clar ca viata noastra e-o gluma proasta sau un banc sec pe care n-ai cum sa le gusti caci simturile iti sunt urzicate de disperarea ca pe toti ne paste o tragedie si un necaz intr-un final atat de verosimil de mizerabil si suntem jicniti si eliminati de pe scena vietii in chinuri si sange ca niste tauri la corrida provocati de carpele  rosii ale toreadorilor si strapunsi de cate sase sabii infipte in grumaz si scosi cu caii din arena intr-un lac de sange...? Sa traiesti mereu sub spectrul pedepsei si genocidului care ti se pregateste metodic e o imposibila stare de fapt si o vicisitudine care-ti torpileaza simturile si orice urma de bucurie a vietii... Cum poti trai cu aceasta tinichea legata de suflet si cum poti respira intr-o lume si o viata pe o planeta in care oxigenul e mai degraba metan si te sufoca cu zile...? Cum putem eluda ca traim realmente pe un teren minat si putred in care bucuria vietii noastre si optimismul nostru au luat-o la vale si ne-au scapat de sub control ca un tren fara frane coborand pe panta de la Predeal la Brasov...? Au nu vedem ca inima noastra ne e strepezita de mizeriile cele mai dezolante si cutremuratoare ale vietii...? Ne asteptam in orice clipa sa murim, si nu oricum, ci de o boala incurabila, dupa o lunga si grea suferinta... De ce...? Nu rabda Universul si Dumnezeu sa ne scuteasca de pasul asta...? Sau macar sa murim frumos si fara chinuri, fara de-a pati umilinta de-a fi exterminati si striviti ca niste viermi fara sentimente, constiinta si personalitate... Daca traim, traim cu frica-n san care roade in noi ca o rugina a firii, ca o inexorabila oropsire, incepand cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce si inexplicabila dintre mizerii si continuand si terminand cu teama de dusmani, teama ca oricand poti fi prigonit pentru dreptate, ca oricand poti sa-ti pierzi libertatea si sa stai 27 de ani in puscarie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentinta unui judecator corupt si ingaduit de Domnul, ingaduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost sa puna Domnul judecatori pe pamant, judecatori din carne si muritori si bicisnici ca noi, care dispun de viata ta dupa bunul plac, incurajati si autorizati de faptul ca inexplicabil si inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de aceasta responsabilitate de a imparti El insusi dreptatea pe pamant, cum o face in cer, asa trebuind s-o faca si pe pamant, fiind mai natural si logic, ca sa fim noi mai linistiti ca ni se imparte bine dreptatea fara de cusur  si pe drept chiar de insusi Dumnezeu...? Cu inepuizabila-I energie Dumnezeu putea imparti dreptatea perfect si pe pamant, fara de recursuri, apeluri si procese fara de sfarsit. Daca intr-un Rai mare cat Infinitul Dumnezeu nu osteneste nicicand a imparti dreptatea, ce-a castigat mai mult daca pe acest minuscul pamant Dumnezeu a lasat oamenii imperfecti sa fie judecatori si sa comita erori judiciare, in loc sa pocneasca simplu din deget si sa dea dreptate exemplara pricinilor oamenilor pamantului fara sa oboseasca niciodata nici fizic si nici intelectual caci doara Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabila mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit ca mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atat...? De azi pe mane...? Si-atunci cu vesnicia cum ramane...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Si nu cred ca-ti mai arde de ras si de optimism stiind ca poti muri maine, calcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapa cu spaga la politie si judecator si spune ca tu ai trecut pe rosu... Ori ce optimism desantat poti sa ai acum cand esti in putere dar cand stii ca iesind la pensie si murindu-ti copiii esti inselat de un agent imobiliar care vazandu-te batran, vulnerabil si decrepit te pune sa semnezi aiurea, iti ia casa, te scoate afara din casa si statul te trimite la azil unde infirmierele iti fura toata amarata de pensie de nu mai ai bani sa-ti cumperi un covrig uscat...? Si cate n-ar mai fi de spus ca sa vedem clar ca suntem cobaii Lui Dumnezeu care testeaza pe noi cu mana lui Satan, bineinteles, ca doara nu s-ar murdari El pe maini, cele mai amare si perfide otravuri in viata si ni se spune ca nu aici, ci in cer este dreptatea si viata si placerea si mangaierea noastra a oamenilor care in fapt pentru toata aceasta tarasenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plans niciodata si a ne inoda in barba siroaie nesfarsite de lacrimi in toata viata noastra rusinos de austera, scurta si amara si molipsita de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slavit sa-I fie numele, ca tot la El ne e speranta desarta pana la proba contrarie... Astfel nu am de ales decat sa fiu optimist, dar macar cel mai pesimist dintre optimisti, ori cel mai optimist dintre pesimisti caci altfel nu se poate in conditiile batjocurii care ni se intampla la tot pasul iar Sfintii din Cer impreuna cu toti alesii Domnului nu se mai opresc din baluri, cadriluri, valsuri si menuete inimaginabil de sublime si placute la care si noi visam ca niste cersetori goi si leprosi cersind indurare la portile inchise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici si petreceri atat de incantatoare...