SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

113) SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

  Din păcate, ca tot ce există în acest univers și spațiu, și schimbarea e relativă. Nu știm consecința și efectul schimbărilor la care aspirăm. Dacă s-ar ști, Ceauşescu ar fi fost bine mersi un fost senator care ar fi murit ieri sau alaltăieri de boli și bătrânețe, și nu de gloanțe, consecința schimbării de-atunci. Ar trebui să ne fie rușine că, de un sfert de secol, cu mânuțele noastre otrăvite am votat aceleași mizerii de atâția ani, ciuma atâtor politicieni care s-au rotit atât la cașcaval și ne-au furat, ne-au omorât și s-or roti în veci, puși de blestematele noastre mâini în urne, cu votul nostru tâmpit să aducă schimbarea. De multe ori, schimbarea e catastrofală. E un rău necesar pe care-l merităm. Merităm soarta pe care o vrem. Și sicriul, atât de important, pe care-i împovărăm pe alții să ni-l aleagă înfricoșați de schimbarea ultimă de domiciliu, la ghena de gunoi, adică la cimitir. De multe ori schimbările ne produc frisoane și sunt păguboase, la fel ca și de alte ori, lipsa lor. Eu zic că nu schimbarea e soluția, ci schimbarea schimbării. Și nu schimbarea schimbării, ci schimbarea schimbării, schimbării, schimbării. Vine Dumnezeu și face liniște și dreptate în acest vacarm. Face singura schimbare valabilă : Ne pune să trăim ca pe niște saci de boască în cazanul de rachiu. La urmă, când s-a terminat fiertura vieții, ne-a distilat. Adică a scos sufletul din noi. Strașnică schimbare !

DAR DIN DAR SE FACE RAI

115) DAR DIN DAR SE FACE RAI
 
  Nu pot înțelege de ce trebuie să trăim în iad. Nu mă refer la locul de pe lumea cealaltă rea pregătit cu osârdie de Creator unde vom ajunge când vom muri și unde ne vom chinui cu smoală fierbinte turnată în cap de creaturile și subordonații Domnului, diavolii. Mă refer la locul de pe lumea asta rea unde trăim, la iadul de pe pământ. Pentru că, să ne fie cu iertare, pe pământ, care e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu la care s-a gândit o veșnicie până s-o plămădească exuberant și plin de entuziasm, viața ce ne-a dat-o Dumnezeu, după lungi eforturi de creație, e un iad. Nu ne-a izgonit El, Dumnezeul nostru bun și drept, strămoșii din Rai?    N-am moștenit noi păcatul și pedeapsa lor strămoșească? Adam și femeia sa Eva, nu am ce le face, nu au respectat recomandarea și regula casei de a nu gusta din dulcile și otrăvitoarele mere, aducătoare de știință și cunoaștere, au vrut să știe, să li se deschidă ochii, să fie demni de statutul de homo sapiens acordat cu atâta înțelepciune de Dumnezeu în Creația Sa oamenilor, și iată că pentru asta li s-a înfundat. Și astfel, nici bine n-au apucat a trăi, că au și avut nenorocul de-a fi deportați în scârbă de Domnul nostru din Rai, odată pentru totdeauna. Cu ce ochi să privim greșeala și păcatul strămoșilor noștri de-au trebuit să fie atât de examplar pedepsiți ? Dacă aș fi revoltat și aș afișa o mânie viscerală proletară,   supărat și ofuscat de greșeala lor înfierând-o, și aș fi mulțumit de hotărârea Lui Dumnezeu de a-i pedepsi, ar însemna să accept de principiu rostul și rațiunea sentinței Lui Dumnezeu pe care înțelept a dat-o odată pentru totdeauna, pentru toți și pentru toate. Și sentința Lui Dumnezeu, oricare-ar fi fost ea, trebuie respectată. Ea e sentința unui părinte care își masacrează programatic copiii trimițându-i la chin în iad. Noi, ceilalți frați ai osândiților speriați de urgia și mânia Lui Dumnezeu, ascunși pe după prichici prin casă ca iezii din capra cu trei iezi, privim cu groază la cataclismul pedepsei divine a părintelui nostru drag creator pentru iezii lui speriați. Și nu mai înțelegem nimic. Credeam că ne e Tată și ne iubește. Dar, înghițim în sec și închidem din ochi când vedem cum Dumnezeu ne zburătăceşte prin poiată și mai departe îl iubim sincer și delicat pe Domnul, ucigătorul fraților și părinților noștri și care ne va aștepta și pe noi la rând la cotitură cu iataganul pe care tocmai ce și-l ascute acum, nu cu mâinile Lui ci cu mâinile diavolului creat special ca și mijlocitor și calfă. Și asta înseamnă că ar trebui lăudându-L pe Domnul care a fost coercitiv cu neamurile mele de la începutul lumii, să arunc și eu o piatră în rudele mele nefericite care mi-au cauzat și mie nefericita soartă de a nu apuca să mă nasc în Rai. Nu vreau să știu ce amar de suferință au trăit Adam și Eva, rudele mele de sânge pentru care natural sunt părtinitor ca și pentru un părinte, când și-au auzit sentința din gura Judecătorului Suprem. Cum aș putea exulta de fericire pentru necazul lor, și cum aș putea să accept cu inima senină o astfel de sentință, oricât de dreaptă ar fi, fie ea dată și de Dumnezeu ? Ar însemna să nu mai fiu om acceptând pedeapsa iremediabilă divină pentru Adam și Eva, oameni de lut și carne ca și mine. Reverberația pedepsei, suferinței și durerii lor aduce și în mine adânc un sentiment de înțelegere și concordie în fața dramei antiumane. De aceea, natural, în inima mea se dezvoltă pentru acest motiv un monstru cu două fețe. Căci pentru că sunt om ca și părinții mei primordiali Adam și Eva, o față a monstrului e plină de compasiune, milă și înțelegere fiiască și omenească pentru ei, chiar dac-au greșit cum au greșit, pentru că sunt rudele mele de sânge, iar cealaltă față a monstrului, natural, e plină de ce-a mai rămas, de un fenomen al naturii, de o ură necontrolată și independentă de voința mea pentru sentința Lui Dumnezeu oricât de divină și dreaptă ar fi și oricât de părinte mi-ar fi. Sunt un copil speriat de părintele care își aleargă cu măturoiul plozii neascultători prin curte. Acest spectacol tragicomic se întâmplă de la Facerea Lumii. Și totul dintr-o adâncă iubire divină pentru oameni pe care Dumnezeu nu mai încetează a o clama dar pe care nimeni n-o mai poate înțelege, nici cea mai avansată specie de inteligență a universului. Să mă bucur sau să fiu trist de tot teatrul absurd în care Dumnezeu ne-a aruncat pe toți spunându-ne că asta-i o șansă, singura noastră șansă în univers ? Dacă aș fi bucuros și mulțumit de exilul nefericiților noștri strămoși, rude de sânge, și absolut entuziasmat de dreptatea Lui Dumnezeu prin pedepsirea lor, ar însemna să consimt că trebuie să-i urăsc programatic pe întâii mei părinți biologici, să nutresc pentru ei o ură sălbatică, proletară, sforăitoare și incompatibilă cu normalul sentiment cald de umanitate, filiație, de copil ce-şi iubește părintele și astfel să urăsc dispoziția Lui Dumnezeu de a pune aceste sentimente calde, bune și dumnezeiești în mine odată cu facerea lumii, ar însemna să consimt că am și eu o vină prin moștenirea păcatului strămoșesc și solidar și stoic să accept fără crâcnire că trebuie să-mi asum, odată cu părinții mei, Adam și Eva, să trăiesc oricum în acest iad care-a devenit viața și lumea noastră, Opera reprezentativă și de căpătâi a Lui Dumnezeu. Eu, mă simt fiul, sau mă rog, stră,  strănepotul lui Adam și al Evei, tot din sângele lor, că așa ni s-a spus. Pe de altă parte îi simt ca pe niște frați vechi, foarte, foarte bătrâni dacă pe Dumnezeu trebuie să-L simt ca un Tată și părinte cum ni s-a spus. Avem două tipuri de părinți : Prima dată părinții noștri care ne-au născut și se trag toți prin arborele genealogic din Adam și Eva, apoi avem părintele suprem, Tatăl nostru Dumnezeu.  Nonsensul religios dă rateuri gândirii noastre raționale și face din întreaga noastră minte un mototol de hârtii bune de aruncat la coș. Frații sau părinții mei, Adam și Eva deci nu am ce face,  până la moarte trebuie să le țin partea chiar dacă au greșit. Pe de altă parte Tatăl nostru creator iar nu făcător nu e de acord cu partipriurile acordate de mine Adamului și Evei. Ce pot să fac dacă din compasiune glasul sângelui vorbește și îi ador ca pe niște strămoși veritabili pe care Dumnezeu mi i-a prigonit ? Mă bazez pe omenescul sentimentului de dragoste fiiască ce cu înțelepciune mi l-a pus Dumnezeu în inima mea de om. Căci spune Domnul în Cartea Sfântă că trebuie să ne iubim și cinstim părinții și că e păcat de moarte prigonirea părinților, ori fraților, oricare-ar fi ei. Or, i-am prigonit eu pe Adam și Eva, ori Dumnezeu care în mod ilogic și inimaginabil a făcut-o gonindu-i din Rai pentru că au vrut să fie oameni și nu sfinți după înțelepciunea divină ? Atât de mult a iubit Dumnezeu omul încât a dat pieirii și chinului pe singurul Său fiu, Iisus. Deci nu trebuie să uităm că Dumnezeu, ca o compensare pentru durerea avută pentru crucificarea unicului fiu, Iisus, trebuia să facă ceva, ceva simplu și mulțumitor pentru Domnia Sa, să aleagă varianta cea mai optimă pentru terapeutica și alinarea Sufletului Său Divin îndurerat de chinurile Lui Iisus, fiul Său. Și, deoarece și Dumnezeu este o lege a fizicii, a ales precum curentul electric, drumul cel mai scurt, a făcut scurtcircuit, s-a răzbunat pe noi oamenii, ( pe cine putea s-o facă?) , și pentru durerea proprie Dumnezeiască, pentru neascultările și greșelile speciei noastre, a primilor oameni, întâi i-a prigonit pe ei, apoi și pe noi descendenții prin moștenire. O autentică prigoană a suferit specia umană încă din zorii creației ei. Întâi ne-a alungat, ne-a izgonit Domnul părinții primordiali din Rai, și a decretat și pentru noi, inevitabila soartă ca pe pământ să ne chinuim, din sudoarea frunții să ne câștigăm pâinea, iar mamele noastre în chinuri să ne facă, și șarpele să le muște călcâiele prin bălării. Căci o viață a noastră în Rai oricum nu era posibilă, știe Dumnezeu pentru ce și de ce, nu ne băgăm în gestiunea universului ce e-n sarcina mâinilor divine. Și trebuia să se împlinească litera Sfintei Scripturi, în care a fost scris tot ce a fost scris, cu Adam, cu Eva, cu izgonirea din Rai, cu vechiul testament și sacrificiile, crimele și sălbăticiile, obscurantismul pomenite acolo, cu noul testament, cu crima crucificării lui Iisus, totul fiind, așa cum e și istoria noastră pământească, istoria unor crime, trecute, prezente și viitoare, având modelul chiar în Biblie, începând cu Cain și Abel, Adam și Eva, terminând cu Iisus. Ne gândim stupefiați și dezgustați, ca și pasagerii unui tren expres care are scaunele țepene și deloc confortabile și care oprește în toate haltele și merge datorită restricțiilor de viteză cu viteza melcului, ne gândim că dacă asta e lumea și viața pe care a dispus-o Dumnezeu pentru noi, trebuie să fie o glumă sau o farsă macabră pentru noi și sărăcia noastră de viață, o greșeală pe care în nici un caz Dumnezeu nu putea și nu avea inima și neînțelepciunea și nici interesul despotic s-o facă. Era la latitudinea și puterea oricărui dumnezeu mai mic să facă o lume infinit mai bună. Dumnezeul cel Mare și adevărat nu-i susceptibil să fi comis în măiestria-i o așa regretabilă eroare și un asemenea rebut numit lume, viață și noi cum suntem de fapt și cu toate câte avem de pătimit. Pentru asta nu Dumnezeul mare e vinovat de tragicomedia în care colcăim. Precis singuri oamenii înșiși sunt vinovați că alambicându-şi și ascuțindu-şi inteligența și fanteziile spirituale pe fondul evoluției speciei tot mai subtilă și elaborată, L-au amestecat iresponsabili pe Dumnezeu în destinul uman, deranjându-l, scoțându-l de la naftalină din acel colț de univers în care se odihnea liniștit ori era ocupat cu alte treburi mult mai acătării prin univers, cu mersul sorilor, quasarilor, al pulsarilor, al galaxiilor și cu alte lumi. Când colo, oamenii, ce să vezi, L-au amestecat pe Dumnezeu în mărunțișurile meschinăriilor lor efemere pământești mânjindu-L pentru totdeauna cu gestionarea vieților și morților noastre mărunte cu care nici un Demiurg responsabil nu s-ar fi murdărit și complicat în nici un univers eludând sarcini și treburi mult mai serioase și importante cu care se putea ocupa. Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție se supără pe toți și toate de îi aruncă la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult, un astfel de Dumnezeu nu poate exista. Or noi înșine, dacă nu suntem o pură întâmplare nefericită, atunci suntem o eroare, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli. Or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli. Din această ecuație Dumnezeu trebuie să iasă basma curată. Or nu poate din cauza noastră care îi dăm un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, în gestionarea nimicurilor noastre efemere trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă. E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-a putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, atunci în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-a adunat chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm, încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că s-a întâmplat să avem la scara timpului nostru contemporan acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei. Specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri și mustrări ar avea pe cap de la El trista omenire. Tristă soartă să adulmeci că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au permis să fie așa, sau că nu au permis unui Dumnezeu să se afișeze mai pregnant și temeinic, mai bun și eficient. Tristă soartă că încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm de la Facerea Lumii. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă și autoîndreptar moral. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște orfani de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, precis, din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși care ar mai găsi pe pământ, i-ar înmulți și ar face o lume perfectă și Dumnezeiască, unde iubirea, respectul și mândria, bucuria de a fi ar fi veșnic reciproce și puternice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere. Dar dacă Dumnezeu nu există de unde și cum oare singuri putem fi mai buni, noi oamenii, "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ? Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu. Și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Domnul de bun, drept și curat. Și mai degrabă decât să cerem ceva, mai degrabă să dăruim, căci dar din dar se face Rai...

LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE

116 ) LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE
 
   Răzbunarea nu e arma prostului cum se spune la Cartea Sfântă, așa simțim și credem noi, în rătăcirile noastre. Dar chiar dacă răzbunarea e arma prostului, răzbunarea e cel mai dulce fruct, așa simțim noi cei prea păcătoși care am văzut cum ne-a trădat cineva, cum ne-a înșelat și și-a bătut joc de noi, de viața noastră, cum ne-a călcat în picioare. Atenție, cine ne-a batjocorit este făcut și el de Dumnezeu, este creația Lui, și Dumnezeu poate îl va ierta la Înfricoşătoarea Judecată pentru crima ce-a comis asupra noastră. De aceea, răzbunându-ne, răcorindu-ne, i-am scos și noi ochii dușmanului, robul și Opera Lui Dumnezeu, după pohta de răzbunare ce-am pohtit. Desigur, răzbunându-te și făcându-ți singur astfel dreptate știi sigur că faci un păcat, chiar și mai mare decât cel ce te-a nedreptățit. În Cer numai Dumnezeu îți face dreptate. La fel ca în Cer, este interzis să-ți faci singur dreptate pe pământ răzbunându-te și trebuie să aștepți dreptatea de la judecători, indiferent dacă aceștia, fiind și ei niște oameni limitați, ori chiar rău intenționați, este posibil să te găsească pe tine vinovat și să plătești pentru necugetarea de a te răzbuna, neaşteptând soluția de la cei puși în drept pe pământ să te judece, judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ. Dacă te răzbuni, ești de două ori pedepsit: De judecătorii de pe pământ și apoi, după ce-ți faci pedeapsa, de Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată, necontând că ai ispășit pedeapsa pământească. Ferice de cei prigoniți pentru dreptate, așa știm din Cartea Sfântă, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, deci mai cu nădejde vei ajunge în Rai dacă voit ți se va face nedreptate și prigoană pe pământ, trebuind chiar să fii fericit de orice palmă primești pe nedrept, și să întorci și celălalt obraz, necontenit, de o mie de ori ca să fie pălmuit și iar pălmuit și să fii mulțumit când ești batjocorit, problema răzbunării excluzându-se din start. Dulcea răzbunare, chiar dacă e cel mai dulce fruct, e un fruct otrăvitor care te va îndulci pentru o clipă, pentru veșnicie fiind definitiv pierdut dacă ai mușcat din el. Pentru veșnicie fructele dulci sunt nerecomandate, orice satisfacție pământească, orice fericire, orice senzație, orice voluptate fiind interzise, fiind dăunătoare, știind prea bine povestea cu dulcile mere otrăvitoare din pomul cunoașterii binelui și al răului. Deci ca să moștenim Raiul și îngăduința, iertarea, mila Lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic, nu trebuie să știm și să cunoaștem nimic, decât să fim conduși de Dumnezeu și să pască El oile Sale în maniera legilor Sale divine exclusive. Astfel, propria voință, liberul arbitru, libertatea ce ne-a dat-o Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața, acțiunile și deciziile, sentimentele și gândurile noastre, nu sunt decât niște cuie în talpă date de Dumnezeu numai să ne încurce, să ne stingherească și să ne distrugă subtil și ferm. La ce ne e de folos să știm că suntem oameni inteligenți și nu dobitoace, dacă nu avem cu nici o nădejde a dispune de inteligența noastră, imensa majoritate a hotărârilor noastre ducându-ne inexorabil și inevitabil spre păcat, spre iad, consecința sumedeniilor de păcate consemnate atât de erudit și clar în Cartea Sfântă. După cum vedem e un neajuns să ne fi născut oameni, dacă pentru fericirea și siguranța eternității trebuie să plătim prețul umanității și inteligenței noastre aducătoare de pierzanie. Nu trebuie să uităm că suntem doar animale, având la noada fundului amintirea unei cozi, animale suntem, aparținând aceluiași regn, făcuți de Dumnezeu ca și celelalte dobitoace, din aceeași carne și sânge iar de ni s-a părut că avem vreun beneficiu și folos din excelența umanității și inteligenței și cunoașterii noastre, degrabă trebuie să uităm această iluzie sub evidența conștientizării neajunsului și necazului de a ni se fi dat de Dumnezeu inutila conștientizare a superiorității noastre, un praf în ochi care ne încurcă la limita suportabilității noastre umane. Ca și animale inconștiente, bestii identice ca ele, eram salvați și perfecți, numai buni pentru farsa și inutilitatea denumită de Dumnezeu viață și lume, preocuparea și Opera capitală a Lui Dumnezeu in gestionarea treburilor acestui univers. Totuși mi se pare stupid și nefiresc că s-a încurcat Dumnezeu, un Creator atât de însemnat, cu așa ceva, cu un asemenea mărunțiș și inutilitate, ca și cum ar fi fost musai pentru trebuințele și folosul cosmic al Lui Dumnezeu scornirea acestei lumi și a tuturor dobitoacelor ce suntem când nu-i putem servi Domnului la absolut nimic în neputințele noastre, în Atotputernicia-i Suverană putându-se perfect dispensa de rolul și sensul existențelor noastre valoric vorbind, nefolositoare unei mătreții de Demiurg. Avem noi, odată făcuți din lutul pământului, vreun rol benefic și indispensabil pentru funcționarea Lui Dumnezeu de s-a îngrijit cu atâta osârdie să ne facă, ori s-a jucat pur și simplu satisfăcându-şi cu crearea noastră o irezistibilă fantezie ce-L obseda dintotdeauna în infinitatea acestui timp și spațiu ? Nerăbdând singurătatea-i infinită și plictiseala de-a fi unic și de aceea inutil și inconsistent Atotputernic, a creat Dumnezeu o lume și viața pentru a-şi pune în evidență și valoare Măreția singulară și de aceea inutilă raportată la nimicul ce-L înconjura, ori facându-ne și dându-ne o șansă la întâmplarea acestui univers a considerat că ne face o favoare exclusiv nouă, un bine și un incert beneficiu cosmic că ne-a scos din neant și ne-a aruncat în întâmplările acestui univers de altfel atât de dăunător vulnerabilităților noastre omenești? Pentru ce ne-a făcut Dumnezeu în condiții atât de insuportabil omenești într-o lume și un univers total ostil siguranței și rezistenței noastre? Nu pentru folosul și fericirea noastră ne-a făcut, ci pentru propriul folos și pentru propria mândrie. Un Dumnezeu singur și care nu s-ar fi revelat și descoperit nimănui ar fi fost un nonsens cosmic. Lui Dumnezeu îi trebuiau deci orice mărunte pretexte pentru a se compara, pentru a se pune în valoare, pentru a se măsura pe o scară ierarhică, pentru a se legitima în singurătatea, vidul și înghețul universului, spațiului și timpului infinit. Am devenit astfel spectatori timorați ai unui show al Lui Dumnezeu, intitulat Facerea Lumii. Și ne-a făcut astfel Dumnezeu, simpli soldăței de plumb mutați și aliniați după capriciul divin în camera Sa de joacă sau de experiențe. Astfel, ne-a făcut pe noi oamenii. Astfel, am fost nevoiți să suportăm consecința acestei nevoi divine, acestui exclusiv folos egoist demiurgic, și să mulțumim pentru tot ce Dumnezeu ne-a dat ori ne-a luat, bucurându-se Domnul nespus de acest succes al Său, când știe că pentru toate acestea, numele Lui, de noi în veci va fi lăudat. Pe noi nu ne-a întrebat nimic Creatorul nostru. Nu ne-a cerut nici o părere dacă vrem ori nu să fim făcuți. Libertatea umană democratică de-a dispune de propriul nostru destin ne-a călcat-o Dumnezeu în picioare și ne-a ignorat-o de o manieră insuportabil discreționară și ciocoiesc autoritară. Că dac-am fi știut comedia macabră în care-am fost aruncați intr-o lume de mizerii, câți dintre noi am mai fi vrut să fim oameni chinuiți și canceroşi muribunzi, și câți am mai fi vrut să avem o religie și o credință și un Suveran căruia să-i fim robi eterni în această tragicomedie a vieţii, a morții, a iadului și a Raiului? Ci mai degrabă într-un vot democratic am fi subscris să ne fi făcut Dumnezeu porci ori viermi, fără iad și fără Rai, fericiți oricum să viețuim și să vegetăm în această lume și viață care din punct de vedere uman e un rebut cosmic ce nu-i de trăit omenește ci pur animalic. Dar trăind și văzându-ne în fața faptului împlinit, noi oamenii ce mai putem face? Nu ne putem opune mizantropiei unui Creator care nu a ținut cont de noi ci de propriu-i interes. Căci doar interes univoc a fost. Vrând robi pe care să-i ardă și jignească subtil cu mândria Sa singulară în univers, iată, ne-a făcut și a avut o deosebită satisfacție că nu mai e singur în univers și are astfel asigurată satisfacția dominației asupra a ceva cât de mic. Să știi că ai supuși și robi legați pe veci de moșia divină e o mare satisfacție și drept dumnezeiesc antagonic nouă de care Dumnezeu a uzat din plin și exuberant, insensibil și nepăsător neputințelor și sensibilităților noastre. Ori nouă ne-a ascuns acest adevăr trist spunându-ne că pământul era netocmit și gol și că trebuie musai să ne înmulțim și să umplem pământul. Și ce-am mai putut face aruncându-ne Dumnezeu această crudă soartă pe cap? L-am crezut pe Dumnezeu și-L credem cu atâta evlavie și smerenie. Din această manipulare universală noi ne-am ales cu o coajă de viață, iar fiindcă Dumnezeu a prins de veste că ne cam chinuie și doare putregaiul de viață cu care ne-a pricopsit, ne-a dat un calmant și paliativ cu care să ne liniștim : Nu aceasta este viața și lumea adevărată, ci lumea și viața viitoare. Pentru ce atâta ocol inutil și contraproductiv, dintr-o atât de adâncă și malefică grijă și dragoste divină, n-am să înțeleg niciodată... Ori poate totul are un înțeles dacă ne gândim bine. Căci după câte am văzut nu noi am avut nevoie de Dumnezeu pe această lume, ci El de noi, prin nevoia stringentă de a se legitima și stăpâni, de la care și boierii acestei lumi din toate timpurile au luat un exemplu natural de a stăpâni discreționar vulgul și prostimea, iar pe lumea cealaltă începe iar un coșmar, iar o poveste similară disoluției și pogromului de pe pământ într-o Împărăție de dominație și manipulare care nu va avea sfârșit, în Rai, un lagăr de condamnare la fericire, de care iar nu ne-a cerut nici o părere și pe care-l ține atât de departe și inutil ascuns de noi, robii Săi. Înghițind atâta venin și atâta împilare și oprimare inexorabilă să nu fi prevăzut Creatorul nostru că va încolți în mintea noastră proastă și limitată un natural sentiment de răzmeriță firească ce se va transforma natural într-o dorință tot mai vie de răzbunare? Pe cine să ne răzbunăm de cruda-ne soartă când nu avem practic pe cine ? Căci Dumnezeu și-a luat toate măsurile să scape și să fie exonerat de toată revolta și acuzațiile noastre eretice care sunt păcate strigătoare la cer. La fel ca cel mai dulce fruct din pomul din Rai, la fel și răzbunarea, cel mai dulce fruct de pe pământ, ne este interzisă. Nu ne-a mai rămas decât libertatea, alt dulce și inutil fruct, care de asemeni ne este interzis. Și triști și cu simțurile strepezite, mușcăm din acest fruct otrăvitor având oricum sentimentul infinit și dureros de sigur că luându-ne această libertate, ne-a mai rămas o singură satisfacție : libertatea de a ne înșela de care toți ne-am îmbolnăvit, credincioși ori nu.