AM DESCOPERIT RAIUL !

 AM DESCOPERIT RAIUL !
Am descoperit Raiul dragă prietene ! Eu unul, am descoperit Raiul. Nici n-o să-ți vină să crezi când o să-ți spun unde L-am descoperit și cum am făcut...! Tu te mai chinui să te-ntrebi unde e Raiul și cum e-n El...? Până vei afla singur, află cum am făcut eu : De ce te-ntrebi, dragă prietene ce fel e în Rai și cum vei ajunge acolo...? Oare nu știi tu, condamnatule că numai dacă nu ai mai fi om ca și mine, atunci, doar atunci când nu ai mai fi om ci ai fi însuși Dumnezeu ai avea dreptul să vorbești despre Rai...? Prieten drag... Neîndoielnic că și tu tânjești la Rai. Dar cum poți vorbi tu despre așa ceva...? Nu știi că Raiul e ceva sublim și fără limite, de aceea perfect inabordabil? Cum poți tu încadra în interiorul creierului acela rizibil de insignifiant și vulnerabil din craniul tău măreția și speranța unui perpetuu viitor sejur in Rai...? Nici măcar nu poți visa, om bun, nu poți dori și nu poți gândi și sconta posibilitatea unei fericite pentru tine relaxări finale in sublimul Rai, după o întâmplătoare viață chinuită în care faci temerar și înfricoșat slalom printre toate pericolele, bolile, deziluziile și loviturile vieții dintre care una tot te va doborî și pe tine într-o zi nefericită pentru tine, minunată pentru alții... Ești slab, om bun și mi-e milă de soarta ta, de sublimul tău suflet vulnerabil, ținut captiv într-un trup și mai vulnerabil de carne caldă și îmbăiată ce o ai acum, și care știi în final bine că nu va fi reciclată în nimic mai bun și va fi aruncată barbar și indiferent de ciocli plătiți într-o groapă pe care o urăști de pe-acum, cu tot cu bolile care au mâncat din tine încă din prima clipă în care te-ai născut și până te vor răpune... Spectrul acelei blestemate gropi îl alungi din minte drogându-te cu buna și unica ipostază salvatoare care e gândul la minunatul și sublimul Rai..., și la și mai minunatul și sublimul Domn Ceresc, care, doar la cererea și rugăciunea ta anticipată și programată de acum va fi ultimul tău doctor salvator, dacă aici pe pământ tot nu te-a putut ajuta nici unul fără de arginți... Cât îmi pare de rău să te dezamăgesc prieten drag, că nu ai drept să te gândești la o asemenea mântuire în acel sălaș ultim și salvator care e Raiul...! Ți-a zis cineva că indiferent ce-ai face meriți să vezi și să te vrei cetățeanul etern al acelor meleaguri de negrăită fericire la care aspiri în Rai...? Ți-a zis cineva că ai drept și putere, că ai ochi și înțelegere să-L vezi și să-L percepi pe Dumnezeu în toata splendoarea Sa și a Raiului ce L-a creat (nu neapărat) și pentru tine...? Cum să-ți dorești, omule, limitatule, bolnavule de profesie, temporarule, să vezi și să fii locuitor a ceva ce știi că nu are limite de măreție, de minunăție...? Când gândești ceva, omule, implicit gândul tău îi pune niște limite, căci așa ești tu făcut de Dumnezeu: Sărman, neîmplinit, imperfect, limitat în trup, în posibilități, în puteri și prin urmare limitat în gândire și în dorință și până și în visare...! Niciodată nu vei ști ce nu știi, omule, nici nu vei avea habar că nu ai habar nimic... Nu vei avea habar dacă există Dumnezeu și nu vei avea habar nici dacă nu există. Dumnezeu ți-a dat doar conștiința că te termini undeva, și asta precum vezi îți strepezeşte toată viața și toată bucuria vieții, dacă se poate vorbi de vreuna autentică în condițiile surghiunului vieții cazone și prozaice de pe pământ. Și atunci de ce visezi omule la Rai...? Despre ce Rai visezi și tânjești? Cine-a visat să construiască un vapor și să călătorească cu el în vacanța vieții lui, întâi l-a visat și și l-a imaginat plutind pe ocean, de vreo două sute de metri lungime, începând de la prova și până la pupa. Și a știut că e făcut la un șantier naval cu coordonate precise. Plimbându-te pe puntea lui, știi bine că o poți străbate fericit în zece minute, dar știi... Tu nu te poți gândi, omule, la Raiul real. Nici nu știu dacă pentru toate ostenelile tale, prietene de suferință, ai dreptul să visezi și speri la eternitatea acelui hamac salvator în care te poți legăna o veșnicie. Căci niciodată nu vei face îndeajuns să meriți Raiul real ! Mai bine lasă-L pentru sfinții Lui Dumnezeu care s-au antrenat pentru așa ceva, care s-au pregătit neabătut și sufocant o amar de viață în sfințenie și au făcut performanță supraomenească întru credință sperând merituos și umil ca măcar paznici la poarta Raiului să fie, ca măcar mâna pe clanța porții Raiului să pună și au pus-o în cele din urmă, au deschis-o. Dar tu, prietene, omule de carne păcătoasă și dependentă plăcerilor, comodităților și relaxărilor, vulnerabilă finalmente alterării și putrezirii în sordida groapă, nefericitule de profesie, dacă tot te încăpățânezi să visezi la un Rai, visează, n-ai de ales, doar la un Rai pentru TINE și cei dragi ție, un Rai al tău, cu totul, în care știi bine că vei face ceva, în care știi bine că vei fi în sfârșit liber... Sfinții din Raiul lui Dumnezeu nu sunt liberi, neavând nevoie. Căci ei nu pot respira, că nu au nevoie, neavând plămâni, pieptul lor e umplut cu un fel de rumeguș sau silicon roz parfumat divin. Și sfinții sunt etern sobri, ei nu pot zâmbi, că nu au nevoie, buzele lor nu se pot deschide a zâmbet mai mult decât pentru rugăciunea fierbinte și insipidă către Domnul. Și sfinții din Rai nu pot călători și zbura, că nu au nevoie, ei au aripile degeaba, doar de estetică și decor căci ei se teleportează dintr-un loc în altul numai gândind. Și sfinții nu pot avea copii, că nici nu au organe sexuale cu care să-i facă iar sânii lor sunt sterpi și nu au lapte cu care să-i hrănească, nici nu se pot bucura de gânguritul drăgălaș al bebelușilor, că nu e nevoie, și sfinții nu pot nici gândi și nici evada din acel fericit sclavaj delicios de plăcut din Rai, fiind sub o suverană și binecuvântată robie și tutelă a unui Atotputernic și suficient Dumnezeu care le ajunge. Un sfânt din Rai nu va vrea niciodată nimic, ca o floare frumoasă pe câmp care crește unde-i aruncă vântul sămânța și niciodată nu vrea să se mute de-acolo până se usucă, nesimțind dorul și nevoia nici unui alt loc. Sfinții nu vor nimic și nu au nici un drept, cum mai avem noi aici pe pământ câte un drept efemer si deşart cum e dreptul de a tăcea astfel încât nimic din ce zici și gândești să nu fie considerat un păcat și folosit împotriva ta de Dumnezeu, și dreptul de a muri de boli și suferință în sfârșit... Când vei gândi la drepturile sfinților din Rai, vei vedea că ei nu profită de nici unul căci nu au nevoie. Să fii sfânt în Rai, e ca și cum ai fi o roată dințată, pusă de Dumnezeu cu un anumit scop acolo, o roată dințată care se rotește monoton antrenată de alte roți și care se învârte și antrenează alte roți în acel etern angrenaj angoasant divin al Raiului. Te privesc omule cum te-ai putea învârti în acel angrenaj al Raiului, veșnic și monoton, amețitor de parfumat, cu o singură treabă de făcut : Să te învârți neabătut în slujba Lui Dumnezeu, ca o roată dințată, o roată dințată vie, cu ochii plânşi... Și atunci, nefericitule, nedreptățitule, de ce visezi la ACEL Rai...? Nici un sclav n-a visat și nu s-a pregătit bucuros pentru sclavie, fir-ar ea cât de sublimă și fericită...! Căci tot mai rămâne un ochi deschis, pe Plantațiile Raiului, un ochi deschis și treaz, pândind păcătos și înlăcrimat după un petic de libertate... Visează omule la libertate, pace, blândețe omenească și nu de sfânt, și visează la un Rai rezonabil în care să-ți aplici productiv și util bunătatea ta și a inimii tale aici pe pământ cât mai ai vreme... Viața ta e un Rai, nu vezi? Sau fă aici lucruri bune și trăiește aici exact așa cum ai vrea să trăiești Dincolo... Din păcate, toți suntem chinuiți de călăi aici pe pământ. Și oamenii au descoperit pentru asta cea mai practică și bună soluție de a scăpa de ei : Raiul și Dumnezeu...! Ce ușurare...!