98) NI S-A SPUS SĂ NU FIM TRUFAŞI

98) NI S-A SPUS SĂ NU FIM TRUFAŞI

  1) Cine poate să doarmă liniștit în această viață, să-i fie de bine ! Dar te rabdă inima să te culci pe-o ureche liniștit (după ce îți faci bineînțeles închinăciunile și rugăciunile cele de trebuință către cineva acolo sus din Cer care știi că te iubește) și astfel să crezi că suntem asigurați contra tuturor relelor și nenorocirilor și toate sunt bune după cum a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă după fiecare zi de creație...? Poți respira liniștit când știi că necunoscutul și insondabilul la care suntem condamnați îți așterne pe întreaga viață o atmosferă perfect irespirabilă de îngrijorare că nu știm pe ce stăm și nu știm dincotro și în ce zi va veni pentru fiecare din noi tăvălugul dramei și urgia...? Poți să nu plesnești de ciudă și dezgust când știi că dintr-o scăpare regretabil cosmică a responsabilului biologiei noastre sangvinolente, viața asta cu gust și valoare de hoit și puroi ca o funcție de câte boli și metehne mai grave ne scoate firava biologie în cale și ne dă gata, în care totul e o disoluție ce conduce către iminența soluției morții în dureri, ți-a fost livrată ca cea mai bună și memorabilă alternativă găsită de maestrul păpușar suprem numit Dumnezeu ce ne dirijează sforile, destinele și disperarea noastră scuipând pe durerile și neputințele noastre cu atâta trufie și emfază ca dovadă că ne pregătește tuturor pentru plata păcatelor noastre indiferent că ești criminal odios sau ateu blând și pașnic, un iad cu atâția draci cerbice ai urii și odioşeniei fără de care universul mă și mir cum n-a putut fi altfel conceput de către un Dumnezeu al iubirii...? În contrapondere, Raiul l-a făcut Dumnezeu ca o academie la care pentru înscriere îți trebuie vocație și chemare, adică poți accede în Rai foarte simplu : pentru asta nu trebuie să păcătuiești omorând, dar nici să păcătuiești necrezând pur și simplu în varianta oficială precar alegorică a poveștii lumii acesteia cât și a lumii celelalte, povești statuate obligatoriu pentru mintea ta de unii oameni numiți credincioși într-o morală și etică socială adaptată religiei oficiale conform căreia trebuie să renunți la însuși conținutul cercetării și curiozității minții și inimii tale de a-i da întâlnire Lui Dumnezeu mâine, când știi că nu vei fi onorat de Dumnezeu la acest randevu, decât exclusiv cu condiția morții. Astfel, de vrei să-i fii Lui Dumnezeu pe plac trebuie să-ți golești mintea și inima de întrebări, scepticism și rezerve la adresa normei oficiale religioase a vremii și să le umpli în schimb cu transa și euforia unui irezistibil și terapeutic vis parfumat de reverie la lenevirea și confortul de pe lumea cealaltă denumit mântuire și izbăvire de durerile acestei lumi, totul tradus într-o atitudine pioasă numită credință. Astfel, potrivit acestei credințe, Raiul, această stațiune a concediului nostru etern se profilează undeva la orizontul imaginației noastre ca o fata morgana, ca o apă iluzorie la orizont într-un deșert ca toate deşerturile care e viața și lumea noastră însângerată la propriu, supusă pentru indivizii speciei animale cât și umane, legii naturale de selecție a speciilor. Undeva, în univers, o putere mai puțin trufașă și cinică, un frate sau văr al Lui Dumnezeu ar fi putut avea o idee mai strălucită pentru creație și soluție mai rezonabilă pentru viața a niscaiva extratereștri care poate ar fi dus-o mai bine și mai rezonabil în acest univers sau în alt univers paralel mai fericit pentru speciile de viață, de care nu știm. Nu știm nimic despre acel univers utopic și verosimil al fericirii. Ca o compensare paliativă ni se face în schimb o puternică reclamă a universului fericirii neverosimile paradisiace de pe lumea cealaltă. Pentru majoritatea oamenilor e irezistibilă această reclamă a rezistenței la moarte prin câștigarea fericirii lumii celeilalte clamată cu atâta emfază și prețiozitate în învățătura religioasă. Astfel, boala mascată se instalează, o boală soft și suportabilă a credinței ce torpilează simțurile și gândirea analitică și iscoditoare din firea naturală a omului și astfel omul nu mai face un capăt de țară din faptul că nu știm nimic pe lumea asta (în afară de explicațiile alegorice care ni se dau în Cartea Sfântă), nu știm ce e cerul, nu știm ce e spațiul, nu știm ce e timpul, nu știm ce sunt stelele. Am fost învățați la Cartea Sfântă că cerul e un loc unde ochii și mintea noastră trebuie să țintească și alerge în căutarea doar a Lui Dumnezeu, spațiul este locul în care trebuie să ne mișcăm de acasă la biserică și de la biserică acasă, apoi de acasă din nou la biserică și de la biserică la cimitir cu picioarele înainte. Am fost învățați că timpul este meticulos rânduit pe posturi și sărbători într-un calendar creștin ortodox în care în fiecare zi se celebrează un sfânt oarecare din Rai, fost pustnic care s-a chinuit în schimnicie și asceză zeci de ani de vorbă cu psihicul lui, unii au luat-o razna, alții nu, dar toți conform speranței lor au nimerit în Rai și astfel, fiecare sfânt a ajuns să fie celebrat și trecut în calendar unde cu strictețe sunt rânduite posturile și delegările la pește (harți) și zilele în care nu se muncește, fiind păcat,  căci e sărbătoare.

  2) Am fost învățați la Cartea Sfântă că lumina a fost făcută de Dumnezeu în prima zi a Creației ca să despartă noaptea de zi, nu ca un efect natural al existenței soarelui, căci soarele, luna și stelele au fost făcute de Dumnezeu abia în ziua a patra a creației când a spus Dumnezeu că soarele trebuie să cârmuiască ziua iar luna și stelele să cârmuiască noaptea. Astfel, ne zice Dumnezeu că a fost bine când a făcut soarele în ziua a patra a Creației ca să cârmuiască ziua făcută deja în ziua întâi de creație când nu era soare, nici lună, nici stele, denumite toate luminători ai zilelor și nopților pământului oamenilor. Iată așadar conform explicațiilor date în Cartea Sfântă cum toate corpurile cerești nu s-au făcut prin legile fizicii și mecanicii cerești ci au fost făcute de Dumnezeu prin suflare de duh și baghetă divină și nu ni s-a spus în nici o filă din cele 1400 ale Bibliei că stelele sunt sori ca și soarele nostru, deci sunt mari concentrări de hidrogen și heliu care sub imensa presiune a gravitației atomii fuzionează nuclear de unde rezultă alte elemente cum ar fi fierul, nichelul, carbonul care așa au ajuns în componența pământului, din explozia stelelor după ce li s-a terminat de ars combustibilul hidrogen și împrăștierea norilor de gaz și praf stelar acumulat și pe pământ și implicit și în celulele corpului nostru. Ni s-a spus că suntem făcuți din lut de Dumnezeu, adică din tina pământului care este sedimentul rămășițelor biologice a atâtea plante și animale moarte împreună cu dejecțiile lor fosilizate, deci am fost făcuți din rămășițe de cadavre și scârnăviile lor transformate în lut ; de ce oare din lut și nămol și nu din aur, diamante, sau măcar pietre ca să fim mai rezistenți, durabili și frumoși ? Pe de altă parte noi știm că suntem făcuți din carbon și apă adică hidrogen și oxigen, asta avem definitoriu în noi, elemente fabricate și derivate din evoluția stelelor. Ni s-au dat ochii să vedem pământul, munții, apele, cerul, stelele și am crezut că mai rămâne să-L vedem pe Dumnezeu pe lumea asta ; dar surpriză : Dumnezeu se ascunde de noi și ne dă întâlnire pe lumea cealaltă, lume care pentru unii oameni e totul ; lor le ajung explicațiile din Cartea Sfântă. Dar nu ni s-a spus în Cartea Sfântă că tot ce vedem, pământul, planetele, stelele, galaxiile, reprezintă doar 5% din materia din univers iar restul de 95% este altceva, un element care nu se vede, un element întunecat denumit materia neagră care ține în elementul ei toate galaxiile la un loc să nu se dezintegreze și să o ia rara prin univers astfel încât sistemele solare să degenereze anapoda prin galaxie și galaxiile alandala prin spațiu. Cum credeți că stau toate laolaltă în spațiu dacă nu le-ar ține ceva, materia neagră invizibilă, taină de care Dumnezeu nu ne-a povestit, neavând încredere în mintea din tărtăcuța noastră. Faptul că noi suntem posibili e datorat acestei întâmplări și legi a universului, care este materia întunecată. Lumea zice că materia întunecată e însuși Dumnezeu. Astrofizicienii au descoperit că există ceva ce leagă și dă sens la tot, niște particule denumite bosoni ai lui Higgins numiți particule ale Lui Dumnezeu. Puțin probabil ca Dumnezeu să se fi ocupat expres de crearea noastră căci suntem cumva rezultatul întâmplării evoluției dramatice a sistemului solar și a planetei gigante gazoase Jupiter ce a curățat spațiul de miliardele de asteroizi, comete și bolovani cosmici ce bombardau pământul acum patru miliarde de ani, căzând câte un milion pe zi încât peisajul pe suprafața pământului era de iad și de lavă curgând. Astfel, datorită planetei Jupiter am avut o șansă la zece miliarde să apărem pe pământ și să ne închinăm Domnului. Numai puțin dacă soarele nostru ar fi fost nițel mai mare și nu o stea pitică albă, numai puțin dacă entropia și haosul aleatoriu ne plasa puțin mai aproape sau mai departe de orbita soarelui, sau Jupiter era mai mică și nu avea imensa gravitație de a devia și alunga afară din traiectoria de coliziune cu Terra toți asteroizii și bolovanii cosmici pe care îi culege și acum salvându-ne, aveam să nu mai apărem niciodată noi oamenii, aveam să nu mai putem vorbi de Creație, de Facerea Lumii, de Rai și de iad, de Dumnezeu și de Satana. Dar noi am apărut din voia Lui Dumnezeu și voia Lui Dumnezeu a apărut pentru că planeta Jupiter prin imensa sa gravitație a capturat toți asteroizii care n-au mai căzut pe pământ și în capul nostru care astfel a putut să se preocupe de credință și de rugăciuni. Noi suntem făcuți potrivit motivației acestor rugăciuni nu din praf de stele, nu din carbon și apă ci din lut, peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață. De aceea, potrivit acestui duh noi, bieții de noi credem, suntem dependenți de această poveste facil de admis sufletește că de aceea o ducem rău, că am fost alungați din Rai, un loc care nu se vede și nu se detectează cu telescopul spațial Hubble în nici o galaxie. Astfel, alungați cu cățel și purcel pe pământ, noi oamenii trebuie să trăim în această închisoare și să visăm la Raiul dintr-un alt univers și dintr-o altă dimensiune. Faptul că trăim trebuie să-l privim ca pe un noroc ce de la Dumnezeu și o favoare. Și dacă ni s-a spus că luna și stelele sunt luminătorii nopții, noi de ce îndreptăm telescoapele în noapte către stele și de ce cârcotim scriind în cărțile noastre de știință că am apărut din elementele rezultate din explozia stelelor, carbon și apă ? A crede în aceste așazise alegații științifice care se bazează pe evoluția universului, a pământului și a speciilor de viață și nu pe varianta creaționistă potrivit punctului de vedere oficial teologic, e eretism și trebuie să mulțumim sorții că nu mai trăim în evul mediu și nu mai putem fi arși pe rug dacă credem că pământul se-nvârte și noi nu suntem făcuți de Dumnezeu ci de legile fizicii ce au combinat și asamblat într-o lungă evoluție a materiei carbonul și apa, elementele rezultate din explozia stelelor, până am fost posibili noi.

  3) Ni s-a spus să nu fim trufași, ni s-a decretat să nu punem botul la toate "prostiile" științifice. Ni s-a spus să credem și să nu cercetăm credința și pe Dumnezeu. Ni s-a spus că noi trebuie doar să ne rugăm. Să ne rugăm pentru ploaie și împotriva inundațiilor, ca Dumnezeu să oprească pentru noi apa din curgerea ei normală gravitațională, apă ajunsă pe pământ din cauza impactului Terrei cu atâtea comete care au conținut gheață. Dar noi de ce să fim trufași și să credem una ca asta, că apa și gheața au fost aduse din spațiu de comete, când ne e mai lesne să credem că apa a fost făcută de Dumnezeu în una din cele șase zile ale Creației ? Atenție, Dumnezeu a muncit și sâmbăta, l-a creat pe însuși primul om Adam, noi ne-am permis luxul să concepem week-end-ul în care să ne relaxăm pe un munte de gunoaie al lumii noastre în care nu mai vrem să muncim. Noi avem liber sâmbăta și duminica, și în atâtea sărbători inventate și decretate, zile în care trebuie doar să ne rugăm și nu trebuie, căci e groaznic de păcat să muncim în sărbătoare și să realizăm îndiguiri și reabilitări de cursuri de ape, ci trebuie să ne rugăm la Sfânta Liturghie, să facem acatiste împotriva inundațiilor, sau caloieni de lut și să-i aruncăm în apă să alunge seceta ; într-un cuvânt trebuie să ne rugăm împotriva cutremurelor și altor urgii ale naturii, împotriva tunetelor și fulgerelor și a incendiilor și a tuturor stihiilor. Iar de suntem necredincioși, suntem avertizați să luăm aminte, că vom muri de stihii date pe cap nouă de mânia Lui Dumnezeu. Ce mai rămâne din noi după ce Dumnezeu ne-a dat viața asta ca pe un cadou prea scump ca să ni-l putem permite și astfel nu putem decât să facem totul ca să ne pierdem viața pe mâna noastră ? Dumnezeu ne-a dat libertatea de a face ce vrem cu viața noastră și ne-a dat liberul arbitru ca pe cel mai otrăvit cadou. Căci prin liberul arbitru suntem veșnic puși să alegem dacă să fim criminali sau îngeri, spunându-ni-se că în libertatea asta poate fi niscaiva fericire, câteva grăunțe otrăvite aruncate cinic, în scârbă și dispreț de către Dumnezeu pentru noi, copiii Lui, în troaca noastră murdară din cotețul numit viață.

97) MOTIVAȚIILE NECREDINȚEI

97) MOTIVAȚIILE NECREDINȚEI

  1) A fi sau a nu fi credincios ? Aceasta-i întrebarea al cărei răspuns nu-l vei afla mulțumitor de la nimeni chiar dacă cele 1400 de pagini ale Bibliei de buzunar ar trebui să-ți fie clare și să te influențeze în favoarea credinței, a religiei ca pe majoritatea. Aproape jumătate din omenire nu a ajuns la motivarea religioasă preferând opusul acesteia și cu riscul coerciției și al pedepselor divine bine formulate în meniul religios al torturilor iadului preferă de dragul rațiunii libertatea cugetului și a simțirii. Nu poți să fii fără rezerve un personaj frumos, zglobiu, simpatic și bine plăcut vanităților și prejudecăților lumii, atitudinii oficiale religioase a vremii. Lumea s-ar aștepta să îi zâmbești, să îi cânți în strună tuturor fasoanelor și ighemonicoanelor, să aprobi tot ce spune și crede și să joci cărți sau table cu ea ; ori să pupi icoanele pe care le-au umplut toți înainte cu balele credincioșiei lor ; ori să citești cu admirație revistele frumos ilustrate ale martorilor lui Iehova cu imagini din Rai unde antilope fericite pasc alături de lei tolăniți la umbră și loc cu verdeață. Ce Rai ilogic și anormal ni se prezintă și aruncă în față, ce Rai pașnic și dulce, ca un cadou pentru veșnicie unde călăul se pupă cu victima și prădătorul cu prada ! Efectele distructive și normale ale selecției naturale și evoluției speciilor au fost înlăturate prin credință și prin efectul baghetei magice a Lui Dumnezeu asupra noastră care ne asigură o transă benefică denumită mântuire. Iar locul unde se administrează profesional acest tratament de mântuire a omenirii este Raiul, care este centrul profesional unde pe cei handicapați îi așteaptă recuperarea și dacă asta nu e suficient, celor morți li se reactivează viața și nu oricum ci viața veșnică prin metodele transcendentale știute numai de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu dă putere, tupeu, determinare și curaj credinciosului ca să aibă universul la degetul mic împreună cu toată veșnicia lui. Întreg universul cu spațiul și timpul infinit pălește și este intimidat de ambiția oricărui credincios de a-i accesa și cuceri eternitatea simplu, prin credință. Viața veșnică și fericirea din Rai sunt rezultatul acestei ambiții și pretenții la eternitate a tuturor animalelor inteligente numiți oameni care și-au imaginat un lider alfa cosmic, un Suveran suprem implicit atotputernic asupra lor și asupra universului întreg și i-au pus numele de Dumnezeu. Cerul e al lor, al celor îndrăgostiți de divin și divinitate. Acest vis frumos religios dă putere tuturor credincioșilor printr-un singur semn al crucii și un ochi evlavios ridicat către Cer, astfel ca cel îmbălsămat de virtuțile credinței să se măsoare cu veșnicia, putere pentru care nu-ți trebuie  diplome și atestate, doar credință, simplitate, blândețe și smerenie ; credința și smerenia, sărăcia cu duhul, spirituală și trupească îți sunt suficiente pentru a vedea că prinzi aripi și a fi încredințat că începi să zbori cu ele către un univers paralel unde e Dumnezeu și Raiul care culmea, nu sunt indiferenți ca stelele ci te așteaptă pe tine în calitate de fostă adunătură de celule, o efemeridă întâmplătoare a regnului animal al pământului. În fața Lui Dumnezeu și obligatoriu pe lumea cealaltă cei slabi sunt egali cu cei puternici, dacă nu chiar mai egali și chiar mai puternici, ca o compensare pentru lumea reală unde întotdeauna e invers, cei puternici calcă pe capul celor obijduiți, ca regulă generală ce se petrece de la Facerea Lumii sub ochii plictisiți ai Lui Dumnezeu care nu poate împărți dreptatea decât în lumea morților unde se simte în elementul Său și ne e patron al sufletelor, iar pe pământ, patron al cadavrelor noastre ce odihnesc efemer sub o cruce înnegrită de ploi și găinaț de ciori sau cucuvele noaptea pe lună plină și lilieci. Avizi după dreptate și reparație toți oamenii au acceptat compromisul morții doar cu condiția garantată de Dumnezeu ca să își continue și resusciteze în Cer viața frântă și obijduită de acum, fie și în lumea apusă a morților unde pot vedea pe Dumnezeu, unde cei ce plâng, cei săraci cu duhul, cei prigoniți pe lumea asta pentru dreptate au abilitatea să acceseze veșnicia și să prizeze dreptatea și fericirea simplu, cum ar purta un inel pe deget, găsit prin gunoaiele mizeriei prin care scurmă în viață de trăiesc în nevoi și sărăcie de la facerea lumii. Dacă o teorie comunistă a prins mai mult la oameni aceasta este teoria religioasă. Sub comunism teoria lui spune că trebuie să curgă lapte și miere și toți trebuie să fie egal îndreptățiți și fericiți. Iar pentru că pe pământ istoria omenirii a arătat că nu se poate așa nonsens de fericire practică utopică, s-a plasat în Cer această utopie comunistă, viața frumoasă din Cer împreună cu liderii ei Dumnezeu și Iisus, acești revoluționari comuniști simpatici ai cosmosului care au căpătat astfel un real și monstruos succes la oameni, personaje legendare ca Marx, Lenin și Che Guevara fiind mici copii prin comparație. Astfel nu trebuie să ne mai mirăm cum religia a devenit o opțiune normală prin beneficiile pe care le oferă neapărat după moarte, această condiție a decesului pentru oameni ne mai contând în calea narcozei și dependenței lor de Cer. Toți în religiile lor diferite oameni sunt cu toții, așa cum sunt ei de regulă, asemănători biologic și anatomic dar diferiți spiritual, contrari și dușmani, în conflict de opinie și idei unii cu alții dintotdeauna așa cum sunt și animalele ; dar spre deosebire de animale care au un curs normal al evoluției speciilor toți oamenii vor să eludeze biologia, să înșele moartea, deci dispariția și transformarea naturală biologică în pământ, pentru a se duce în Cer după moarte, nimeni nu vrea să rămână pe pământ mort și stingher în groapă iar de era cu putință să se ridice toți decedații cu tot cu trup la Cer după moarte, nici un credincios n-ar fi spus nu și am fi avut astfel o lume plină de morminte goale din care toți au evadat pentru scopul suprem de-a veşnicí și putrezi în Cer alături de personajul alegoric Dumnezeu care i-a chemat la El pe toți și i-a preferat și ales exclusiv pe cei credincioși potrivit standardelor divine ale competiției religioase a celor numiți robi și obedienți ai Lui Dumnezeu. Lângă Dumnezeu în Cer, hoitul de și l-ar putea lua, credinciosul va constata că nu va putrezi, că va deveni mumie, moaște, și va începe să se prerezerve în goana către veșnicie, ca sufletul care se vrea și se culcuşeşte în Cer și în Rai. Cerul și Raiul nu sunt totuși o lume ideală căci nu acceptă prezența cărnii, singura metamorfoză și identitate evidentă pentru care ni se eliberează un certificat de naștere în acest univers al realității și o carte de identitate cu poza tigvei îmbrăcată cu carne și încă cu globi oculari în orbite. De ne-am fi născut numai sub formă de suflete, nimeni la starea civilă nu ne-ar fi eliberat o dovadă că existăm când identitatea ființei are nevoie de carne pentru a fi certă. Numai Dumnezeu face rabat de la regula logică a identității când Dumnezeu se vede și se simte fără a avea carne, doar cu închipuirea și visul cu ochii deschiși ai omului atins de morbul credinței, astfel că tot ce era mai normal și de bun augur, o carte de identitate a Lui Dumnezeu fie și virtuală care să ateste o prezență reală nemijlocită în coordonatele spațiului și timpului, devine un nonsens pentru credinciosul fervent care nu are nevoie de garanții și asigurări ca să-L perceapă pe Dumnezeu. Astfel că datorită credincioșilor și forței credinței lor Dumnezeu nu mai poate să nu existe, El se aprinde singur ca o fuziune nucleară din mințile și inimile credincioșilor și astfel prinde viață și devine incontestabil prin simțurile și lentilele credinței. În jumătate de milion de ani de evoluție a ființei inteligente numită om azi, acest simț al credinței suprauzitat s-a cuibărit în genele umane, a lucrat și s-a transmis urmașilor prin ADN. Astfel, e absolut suficient ca Dumnezeu să existe doar ca și concept iscat și emanat în mințile și inimile umane, inexistența Sa practică ne mai interesând pe nimeni. Este voința lumii ca Dumnezeu să existe oricum și asta contează. Pentru umanitate este de ajuns un far călăuzitor fie el și simbol, cel denumit Dumnezeu, ca lumea s-o mai poată duce fie și așa greu cum o duce și să mulțumească pentru tot Dumnezeului ei drag. Fără dulcea și terapeutica eroare sau vis numit Dumnezeu, în mod sigur omenirea care nu este pregătită pentru viață pentru alt principiu decât cel religios având organic gene religioase, ar duce-o mai greu și lumea ar fi probabil mai sălbatică și mai sângeroasă, mai tristă ; calmantul numit Dumnezeu o mai liniștește și lumea adoarme frumos cu Dumnezeu în gând învățându-şi copiii să spună la culcare rugăciunea "Doamne, Doamne ceresc Tată". Pentru ce ai lua lumii acest vis și această utopie,  această linguriță de fericire îndulcind o lume și o viață de amar când nu ai ce-i da în schimb liniștitor ca să-şi aline toți eficace ființa chinuită de viață ? Când comunismul a căzut, acest vis de egalitate și fraternitate, atunci mama sa, religia, din ideile căreia s-a născut, a rămas mai puternică în inimile oamenilor ca oricând, a rămas singura utopie captivantă, prima și ultima dragoste a umanității. 

  2) Utopia Raiului, oricâtă râvnă și pasiune ar avea oamenii pentru ea, totuși nu este perfectă. Cel mai utopic și liniștitor pentru credincioși, (și nimeni n-ar fi spus nu de-ar fi fost să fie așa), ar fi fost să-şi ia cu tot cu suflete hoiturile după moarte în Cer ca să nu rămână și să nu se descompună cadavrele lor în pământul rece, negru și sordid care e de fapt toată materia organică vegetală și animală care-a murit de-a lungul erelor geologice, împreună cu dejecțiile și resturile ființelor care s-au transformat toate în lut din care-a ales Dumnezeu să facă omul. Cu un Rai plin de enoriași ridicați cu tot cu trup la Cer am fi avut un Rai plin de hoituri parfumate și veșnice dar am fi avut un pământ fără morminte, plin de pietre goale și fără de tină, dacă oamenii în dorința lor de-a se duce în Cer după moarte ar fi fost posibil să se ridice cu tot cu trup la Cer ; căci nimeni n-ar mai fi putrezit în pământ transformându-se normal în lut, tină și cernoziom. Câinii ar fi fost luați cu noi în Cer după moarte căci și în viață au trăit pe lângă om atât de bine și iubiți ; iar pisicile cum să rămână singure pe pământ moarte prin șanțuri, câinii în Cer la cine ar mai fi lătrat ? Și tot așa șoarecii după moarte de ce să rămână cu trupul pe pământ dacă pisicile în Cer nu mai aveau ce mânca ? Nu e greu să ne imaginăm cum oamenii în dragostea, tabieturile, plăcerea și nevoia lor pentru animale, pentru mântuire și pentru Dumnezeu pe toate le-ar fi ridicat cu tot cu trup la Cer după moarte : vaci, oi, cai, măgari și capre care să necheze, mugă și behăie prin Rai cu toatele spre tabietul, nevoia și fericirea noastră și disperarea Lui Dumnezeu. Dar în înțelepciunea Sa Dumnezeu a ales să ne țină hoiturile legate de pământ, ale tuturor oamenilor și dobitoacelor după moarte și dacă din pământ am fost făcuți, în pământ să ajungem după poruncă, iar până murim să trăim un hârb de viață legată cu ață. Viața e la fel de dură cu toți. Și chiar dacă Dumnezeu are două sute de denumiri în tot atâtea teorii religioase diferite și uneori dușmane, ideea de Rai și de Dumnezeu, acest stăpân atipic de bun care-şi iubește robii cu pasiune și le caută tuturor în coarne, e îmbietoare și universală. E o întâmplare și nu o virtute că ne-am născut într-o credință și nu în alta, că am fost învățați să-L iubim pe Dumnezeul nostru curent și nu pe al altora dimpreună cu ei, pe care dimpotrivă să-i disprețuim și urâm visceral pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce cred, cum și ei ne urăsc și disprețuiesc pe noi în mod absolut egal că le dezavuăm și disprețuim credința. Ca o diferență care nouă ortodocșilor ne repugnă e că iehoviştii și penticostalii nu cred în icoane și nu spun "Hristos a înviat", făcând alergie și urticarie dacă le spui așa ceva ! Cum se poate așa rătăcire sectantă, spun anticorpii spiritului nostru creștin ortodox ? Prejudecata regională a religiei în care te-ai născut te face simandicos în sine iar lecția învățată a credinței te face natural intolerant cu cei ce au altă credință sau nici una astfel încât mândru de religia ta poți fi un misionar sau un prozelit înflăcărat fericit de credința sa îndemnând și pe alții să caute adevărul în văgăuna ta conceptuală pe care alții o detestă și îmbărbătat de Dumnezeul care te seduce pe tine poți să muncești fără preget pentru Dumnezeul regional al religiei tale care e atât de iubit de tine și egal urât de alții de altă credință ; dar tu vei munci pentru Dumnezeul tău personalizat cu însuflețire și avânt cum muncesc furnicile lucrătoare în mușuroi cu gândul numai la matcă. Alte religii proclamă războiul sfânt în numele învățăturilor religioase. Alții se omoară ei înșiși legându-şi bombe de corp și dinamitându-se ca să te omoare și pe tine, să te învețe minte și să îți demonstreze ce Dumnezeu și Rai minunat au câștigat ei iar tu prin necredința ta ai ratat. Noi știm în varianta noastră religioasă regională că se răspunde "Adevărat a-nviat" în timpul sărbătorii Pascale. Când îi spui unui martor al Lui Iehova "Hristos a înviat" el te privește cu infatuare și superioritate și îți răspunde : "Să fii sănătos !", nu "Adevărat a-nviat !" E cu neputință ca toți în contrariile lor religioase să revendice unul și același Dumnezeu, unul să fie ortodox, unul catolic, unul iehovist și altul penticostal și să existe un Dumnezeu unic care să-i accepte pe toți, la care toți fac apel disperați crezând că sunt cei mai buni pentru credință iar toți ceilalți sunt o pleavă amorfă și niște păgâni rătăciți. Nu știu ce mândrie și fericire regională morbidă și lipsită de viziunea logicii poți avea ca practicant al unei secte sau cult religios sau altul și cu patimă să subscrii valorilor particulare religioase în care crezi când vezi sau mai degrabă nu vezi că mai sunt alte o mie de fanatice grupări la fel de înverșunate și înflăcărate în credința lor contrară și antagonică credinței tale care își preamăresc dumnezeul sau zeul lor în dauna evidentă a credinței tale și a dumnezeului tău care-i mai bun... A te ține departe de acest teatru al absurdului idolatriei e mai sănătos și logic. Cei încăpățânați și rătăciți, pierduți pentru Dumnezeu cum vă place să le spuneți tuturor celor ce nu sunt ca voi cei îmbătați de drogul și morbul credinței, cei păgâni cum peiorativ îi denumiți pe cei necredincioși, nu sunt fericiți și norocoși ca voi, mândrii și exuberanții oameni sporiți în credință motivați de emulația religioasă din toate cultele religioase, spre paguba necredincioșilor spuneți voi pătimași și mândri. Nimeni nu poate spune că voi în rătăcirea voastră religioasă nu sunteți buni la suflet și inimă dar cine poate spune despre cine că-i mai rătăcit ? În ziua când religia ar putea deveni una, cum unul este sau ar trebui să fie Dumnezeu, fără cele două sute de variante regionale câte religii există preferate de oameni normal diferiți, în ziua când măcar ideea de Dumnezeu rațional, evident și logic va triumfa, fără diferențe și contradicții așa cum diferiți și contradictorii sunt și oamenii, aș putea să mă uit cu interes și simpatie la atitudinea religioasă. Ce am de pierdut tăgăduind și fiind sceptic la credința oarbă într-un dumnezeu sau altul efemer al timpului curent pândit de uzurpare cu un alt zeu și modă religioasă a timpului când i-o veni sorocul și vremea în istoria socială, când constatând cearta inutilă și contrapriductivă a tuturor religiilor și zeilor care-şi doresc reciproc moartea și pieirea, mă țin departe de deșertăciunea mistică a tuturor ? Pierderea e a mea desigur, spun cu emfază credincioșii iar eu știu că pentru mine e pagubă-n ciuperci iar pentru voi credincioșii e-un câștig și o eliberare credința, căci înarmați cu ea până-n gât, e destul ca să căpătați astfel curaj, plăcere și motivare în viață accesând veșnicia alături de Dumnezeu, pulberea terestră efemeră și pieritoare care sunteți neajungându-vă. Mândri și motivați de scofala voastră particulară religioasă nu înțelegeți cum pot trăi alții lipsiți de Dumnezeu și alergici la simptomatologia voastră religioasă. Făcând o cruce mare și un "Doamne ferește" simandicos scăpați de coșmarul de a vă închipui ce tare se vor chinui alții în iad iar voi prin pasiunea voastră pentru Cer veți evita aceste tortúri. Am asigurat disprețul vostru, proaspăt, activ și viu, pulsatoriu, când după voi sunt un personaj păgân, urât după cum bine vedeți ; un personaj imposibil, un personaj nebun care zice în inima lui că nu e Dumnezeu. Cel mai la îndemână vă e să-mi spuneți necredincios ; adică din punctul vostru de vedere, ciumat ; și să vă simțiți foarte mândri și fericiți când știți că Dumnezeu mă va pedepsi pentru păcatul neascultării și necredinței mele pe când vouă Dumnezeu vă va da mântuirea exact după pofta ce-o poftiți când după rugăciunile ce le adresați Creatorului sunteți absolut convinși că veșnicia vă stă la îndemână și-o aveți la degetul mic ca pe un inel s-o accesați și cuceriți cum ai deschide o cutie de conservă, printr-o simplă rugăciune și cât ai pocni din deget sau ai face o singură cruce cu limba-n gură iar pentru asta veți fi la infinit în părtășie cu Domnul în Rai, doar datorită credinței voastre care e alfa și omega, și unor rugăciuni pe care le spuneți o seamă de ani până veți muri, amin ! După ușa pe care ați deschis-o voi, mă priviți cu oroare și dezgust. Eu la rândul meu nu pot să fac altceva decât să vă privesc și eu dezamăgit și cu groază, zicându-mi trist în sine că am avut neșansa să dau ochii cu voi, să mă nasc odată cu voi într-un veac și ev modern dar la fel de întunecat, obscurantist și sângeros ca toate cele trecute. De ce nu ne putem iubi, respecta și împrieteni necondiționat noi cei rătăciți după părerea voastră, cu voi cei credincioși și nu putem trăi niciodată cu toții alături de unul și același Dumnezeu într-un veac al păcii, al luminilor și civilizației și nu-L putem vizita liberi pe Dumnezeu ? De ce totdeauna trebuie să-L vizităm după moarte, și atunci obligați și aduși în lanțuri ca niște criminali siniştri, vinovați în fața tribunalului Înfricoșătoarei Judecăți doar pentru că nu am făcut semnul crucii și nu am pupat icoanele ? De ce trebuie să fim dintotdeauna captivi veacului ororilor și perimatelor habitudini religioase obscurantiste care, practica demonstrează că sunt ineficace întotdeauna a motiva cu blândețe și bunătate oamenii și sunt astfel inapte a opri răul din rădăcină, atât cauza răului cât și efectele lui ? Astfel încât indiferent câte rugăciuni se fac, din toate timpurile tragedia umană își vede de cursul ei și toate ororile lumii, trecute, prezente și viitoare sunt garantate neîntrerupt de la Facerea Lumii sub un Cer vinovat, vid și gol de autoritatea Lui Dumnezeu și a tuturor dumnezeilor regionali și a ineficacității religiilor aferente mai mult sau mai puțin contrare una alteia care motivează și însuflețesc în ură și intoleranță și fascinează irezistibil oamenii în contrariile lor religioase,  neamuri după neamuri și nații după nații de la Facerea Lumii și pentru totdeauna. Dacă unei nații îi place să mănânce carne de porc și alta urăște carnea de porc și îi place oaia, de la asta și altele o mie de diferende regionale s-a molipsit și atitudinea religioasă care a devenit intolerantă prin copie la indigo și prin definiție ; astfel că cei ce mănâncă porc sunt păgâni și au o problemă căci și dumnezeul lor așijderi e de păgân spun unii despre alții. Iar această ciorovăială nu se mai termină. Cu ce curaj și motivare mai poți fi vreodată religios și cât de orb să fii și să nu vezi câtă eroare umană este aici ca și în toate secolele sângeroase trecute, și în secolul XXI unde întâmplător trăiești ?

  3) Din toate timpurile prin a fi religios și a frecventa Dumnezeul de serviciu al vremii înseamnă a crede încăpățânat într-o soluție subiectivă, paliativă și ineficientă a vremii ; o soluție surogat, de avarie, nu una logică, practică și limpede căci nu putem privi lipsa evidentă a Lui Dumnezeu din coordonatele carteziene ale vieții noastre și plasarea Sa încăpățânată în abstract, decât ca o soluție ilogică, ineficientă și inutil complicată a timpului, ca o redundanță contraproductivă și nefuncțională, ca o amețeală ilogică dar autoasumată care ne face bine nu trupului care avea mai mare nevoie, nu realității și nevoilor practice imediate ci doar spiritului, beției creierilor comună oricărei beții și euforii de alcool, adică visurilor și închipuirii reacțiilor chimice neuronale ale kilogramului întâmplător și sărman de creier din tigvele noastre de animale mamifere cu ADN 100% uman, când cimpanzeii au ADN-ul 98% comun cu cel uman. Două procente de ADN i-a lipsit cimpanzeului să fie inteligent, deci vizionar, deci religios. Întâmplarea sau realismul animalelor care nu sunt capabile de inteligență și spirit și implicit de religie e mai logic și curat, mai cinstit în precaritatea sa zoologică de specie decât spiritul uman care datorită inteligenței evolutive a speciei noastre a dezvoltat gene religioase dându-i un sens și viață Lui Dumnezeu, scoțându-l viu cu forcepsul credinței noastre din neantul neființei unde e de fapt. Prin Dumnezeu toți oamenii dezertează artificial și comod de la condiția brută, naturală, normală zoologică în care speciile se chinuie să trăiască, pândite la tot pasul de riscuri și primejdii. Religia curentă a animalelor altele decât omul nu poate fi decât fuga sau camuflajul pentru a nu putea fi văzute și prinse de dușmanul răpitor și a ajunge o gustare diversă în meniul lui. Dacă antilopele ar fi avut inteligență toate ar fi crezut într-un dumnezeu al lor ierbivor cu coadă, coarne și copite, izbăvitor, patron într-un Rai zoologic. Cu un astfel de dumnezeu zoomorf toate antilopele s-ar fi retras cu nădejdea în acel Rai de copitate, disperate de răutatea leilor care le vânează din toate timpurile, cum și noi suntem disperați de răutatea dușmanilor care ne împilează, exploatează și oprimă de la Facerea Lumii și ne agățăm cu tărie nădejdea în Dumnezeul nostru antropomorf care este patron într-un Rai cu utilități adecvate făcut evident doar și doar pentru oameni, fericiții și dragii de ei. Prin urmare speranța în Rai și în Dumnezeu e comună doar omului care are cu două procente mai mult ADN propriu uman decât cimpanzeul, procente care l-au făcut să fie inteligent pe om, vizionar, visător și să se apere de tot și de toate relele prin credință asaltat de vicisitudinile și încercările din ce în ce mai solicitante și dure ale existenței traduse în selecția naturală a speciilor. Spiritul uman încărcat de inteligență a dezvoltat odată cu evoluția societății umane capilarele percepțiilor transcendente prin care rezolvăm prin evlavie religioasă și rugăciuni în stilul nostru uman toate dezavantajele selecției naturale ale evoluției noastre cum ar fi frica, ura și sila de greutățile și complicațiile existenței, frica de moarte și de selecția naturală care oricum ne triază și pe noi și ne suprimă pe cei mai mulți așa cum se întâmplă în tot regnul animal ; astfel că nu trebuie să ne mai mirăm de unde ne vin atâtea lacrimi când animalele care suferă aceeași tragedie anatomică a cărnii ca și noi nu au lacrimi și nu plâng niciodată oricât ar suferi pentru că lipsa de inteligență le-a tăiat lacrimile și posibilitatea de a-şi imagina vreodată vreun rai și dumnezeu izbăvitor, ele apărându-se singure și responsabile în fața greutăților existenței. Lacrimile noastre sunt impotența noastră de a ne apăra adecvat singuri de forța brută a naturii astfel încât prin inteligența noastră care ne-a trezit imaginația am făcut din Dumnezeu un apărător și un scut adecvat. Văzând eficacitatea acestui scut am inventat sumedenie de rugăciuni de mulțumire Lui Dumnezeu chiar dacă nu este posibil să ne vedem binefăcătorul mai înainte de moarte. De aceea lacrimile noastre sunt ciuda că Dumnezeu nu e viu și de carne ca și noi, sunt dorul nemângâiat de Dumnezeu, un stăpân cum nu s-a mai văzut pe această lume, atât de neverosimil de bun cu robii Săi, cu atât mai bun cu cât e ascuns de realitate într-o discreție fără noimă. Ce mai contează acest neajuns al lipsei Lui Dumnezeu din actualitate și din lumina și evidența zilei când toți știu programatic că Dumnezeu de acolo din neantul în care este îi iubește și le va cerceta durerea și suferința în care se zbat acum ? Nimeni n-ar mai plânge dacă subconștient n-ar aștepta să îi vadă Dumnezeu din cer drama și să i-o mângâie părintește. Plângem nu pentru că ne doare ci pentru că ne alintăm imaginându-ne că există cineva acolo sus care ne iubește și ne va alinta și mângâia și ne va lua partea, când în această viață nimeni nu poate fi iubit de nimeni veșnic deoarece când ne întâlnim cu cineva întâi ne punem prezumptiv problema nepăsării, apoi a urii și disprețului iar la urmă de tot ne punem problema că am putea să-l iubim dacă ne face dovada că-i bun de iubit de noi. Dumnezeu de aceea e irezistibil căci prima dată ne iubește mai mult decât să nu-i pese de noi și să aibă alte prejudecăți sau să ne urască așa cum procedăm noi oamenii unii cu alții la prima vedere. Dumnezeu îi iubește pe cei diferiți și ciudați pe care noi îi urâm și pe care nimeni nu-i mai poate iubi. Îi iubește pe orbi, pe bolnavi, pe năpăstuiți și îi poate săruta pe gură în Rai când le va veni rândul pe toți cei plini de bube, afte și molime, pe toți cei nenorociți și oropsiți ai sorții. Iar pentru acest fapt și noi ne îndrăgostim la prima vedere de Dumnezeu astfel încât plasăm în El cel mai frumos vis de dragoste al nostru, al buboşilor și canceroşilor, al neputincioşilor, scontând că El o să ne alinte acolo sus în Cer și o să ne caute, o să ne vindece și tămăduiască de toate beteşugurile, molimele, bolile și durerile care acum fac ravagii în noi și ne transformă viața într-o ruină și un calvar.

  4) Acel cineva de sus care ne iubește ne seduce complet cu dragostea Sa. El e Dumnezeul care o să cerceteze, o să vadă și înțeleagă durerea noastră, o s-o aline, o s-o curme, El, un personaj prietenos care ne poate nu numai vedea și înțelege dar și tămădui de toate durerile și vătămăturile vieții doar cu condiția să facem semnul crucii și să rostim rugăciunile cele de cuviință. De fapt lacrimile noastre vin natural, nu că ne-ar durea cancerul și rănile ce vrem să ni le aline Dumnezeu, ci că suntem îmbolnăviți de supărarea subconştientă a inevidenței și utopiei unui Dumnezeu, soluția tuturor soluțiilor fericirii noastre dar care vine atât de târziu, abia pe lumea cealaltă. Plângem automat pentru această întârziere sugrumați de dorul Lui Dumnezeu, de constatarea și ciuda subconştientă a simțului nostru comun direct că simțim trădarea unui Dumnezeu care nu există ca urgență, ca medic de gardă și de serviciu non stop atât de util al acestei lumi, ci abia al celei viitoare când nu ne mai doare nimic iar Cerul, ca un spital de urgență e închis pentru noi și durerile noastre actuale până în clipa morții în care nu mai contăm. Suntem îmbolnăviți mai degrabă de nevoia de a-L inventa pe Dumnezeu și a-L investi cu puteri paranormale tămăduitoare și de dorul de El ca salvator al speciei noastre vânată și decimată oricum de selecția naturală dar simțul nostru comun ne arată crudul adevăr că Dumnezeu dacă nu e o evidență palpabilă,  matematică și incontestabilă, atunci mai lesne e să simți că NU EXISTĂ sau cel puțin ar fi stupid să existe altfel decât rațional și natural, nu supranatural, și chiar dac-ar exista în transcendent El e atât de ineficace de acolo încât ne dau lacrimile și plângem eminamente din acest păgubos și trist motiv. Dacă Dumnezeu ar fi o evidență, cancerele nu ne-ar mai durea ; am râde de boli, de molime și de gloanțe, ne-am amuza dansând cu Dumnezeu sirtaki sub ploaia de gloanțe a dușmanilor cum dansa Zorba grecul cu prietenii săi. Cu cât Dumnezeu ar fi mai real și palpabil, durerile cancerelor ar scădea până când ar dispărea detot făcându-ne să râdem și să batjocorim boala și moartea care sub un Dumnezeu real nu ne-ar mai chinui. E imposibil ca un Creator al excelenței și geniului cum trebuie să fi fost Dumnezeu în idee, să fi găsit cu cale pentru zidirea noastră, cea mai proastă și ineficientă soluție făcându-ne din lut care apoi s-a transformat în carne, sediu al tuturor bolilor și cel mai complicat, sensibil și puțin rezistent element de construcție în care iminența bolilor și disfuncțiilor face ravagii și face să ne îmbolnăvim și să murim cu zile atât de lesne ! Carnea noastră e când prea slabă, când prea grasă, niciodată nu reușim să o menținem sănătoasă astfel încât disperați de acest fiasco al cărnii, ne-a cășunat pe suflet, singurul din noi care se mai poate salva și ieși teafăr din complicația și neajunsul existenței cărnii ajunsă epavă în tomberonul numit sicriu, și care ne poate recupera șansa ratată la viața de carne într-o șansă autoamăgitoare a unei vieți de abur în Cer. Dacă ceva poate scăpa viu din tragedia cărnii noastre și acela este sufletul care va pleca la Rai, noi suntem mulțumiți, nu ne trebuie mai mult, e prea complicat să sperăm la mai mult și la mai multe explicații și prea riscant și dăunător inimii noastre obosite să sperăm mai puțin decât mântuirea oferită de credință. Iată explicația seducției credinței în Dumnezeu și succesului ei fulminant în seminția umană, iată norocul omului vrăjit de Dumnezeu care s-a întâmplat spre fericirea noastră să fie un colecționar și un răpitor pasionat de suflete !

  5) Colecționându-ne sufletele golite de carne în Cer, nu ne mai interesează soarta cadavrului nostru.  Dezinteresați de carnea noastră, după moarte nu mai avem ce face cu ea ; ne repugnă carnea noastră bolnavă când pieptul ni se umflă de mândria că avem un suflet brav care poate vedea și atinge piele pe piele pe Dumnezeu într-o zi chiar și fără de simțul tactil al cărnii ; nu ne mai interesează faptul că devine un hoit carnea noastră, conținând pure elemente din tabelul lui Mendeleev : calciu, potasiu, carbon, apă, formată la rându-i din hidrogen, gazul de bază al componenței unei stele și oxigen, un alt gaz care se găsește în univers, produs al stelelor. Ce-l interesează pe credincios care se prezintă la rendez vous-ul cu Dumnezeu cu mintea relaxată și deconectată de la efortul gândirii dar sufletul fardat cu fardul credinței adânci, ce soartă va avea hoitul care putrezind înapoiază pământului toate elementele chimice pe care le-a împrumutat temporar pentru viață din tabelul lui Mendeleev : potasiu, calciu, carbon, fier și alte elemente care se găsesc și în conținutul nebuloaselor cosmice de care Dumnezeu nu ne-a spus neam în Cartea Sfântă ? Acele nebuloase cosmice sunt rezultatul exploziilor unor străvechi stele. Acel praf al exploziei unei stele moarte s-a adunat, s-a condensat în miliarde de ani și datorită gravitației a format pământul de azi. Într-adevăr, din mocirlele pământului suntem făcuți, din lut suntem făcuți dar strămoșii noștri, așa arată siturile geologice ale pământului, nu au fost Adam și Eva ci au fost întâi organisme unicelulare, apoi pluricelulare, imobile agățate de fundul oceanului și suntem posibili doar întâmplător, după o lungă experiență a evoluției și întâmplării, a haosului și legii entropiei, a legii gravitației care face și desface totul în univers. Numai puțin dacă eram mai aproape sau mai departe de soare nu mai eram posibili oricât ar fi fost Dumnezeu pornit și determinat să ne olărească tot din lut căci din ce altceva ar fi putut în condițiile extreme din univers ? În loc să pornească cu halatul alb, cu materiale prețioase, rezistente, scumpe și nobile, cu laboratoare divine dotate și sofisticate, Dumnezeu a pornit să ne facă din glod, murdărindu-se pe mantia divină de noroi până-n coate și barbă. Asta pe noi nu ne interesează când pentru noi are valoare doar sufletul, aburul care iese ocult din agonia gurii noastre căscate muribunde și se duce în Cer la Dumnezeu care s-a spălat pe mâini de lutul din care ne-a făcut, cu toate lacrimile noastre. Mânați de emulația credinței și a alegoriei sufletelor de pe lumea cealaltă pe noi nu ne mai interesează cum de făcându-ne așa precar dintr-o carne lesne stricăcioasă și vulnerabilă a ratat Dumnezeu o unică șansă în univers de a face ceva memorabil și măreț.  Făcându-ne din lut care s-a transformat în carne, cum de nu s-a gândit Dumnezeu că vom deveni atât de vulnerabili condițiilor mediului terestru când dacă stai prea mult la soare faci cancer de piele când furtunile solare ne iradiază trupurile firave iar tehnica ne e zdrobită când radiațiile cosmice transmise de furtunile solare ne ard transformatoarele și lasă în beznă metropole întregi și pe noi cu frica în sân bătând mătănii și făcând cruci la orice cutremur, inundație sau cataclism natural ? Nici un Dumnezeu al intuiției și prevenției nu ar fi ales ca mediu vital al creaturilor Sale un pământ totuși atât de periculos unde trebuie să murim regulat fie de un cancer al radiațiilor de la Cernobâl ori de aiurea, fie de un cutremur, fie de o inundație, fie de trăsnete și fulgere, ca să nu mai vorbim de accidentele stupide, de cataclismele umane pe care le producem noi înșine cum ar fi războaiele, poluarea,  toate acestea fiind posibile doar datorită faptului că Dumnezeu ne-a spus să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul și noi L-am ascultat încât am transformat fața pământului, am modificat natura în era geologică pe care oamenii înșiși au creat-o și le va aduce pieirea, eră numită antropozoic. Ce sunt războaiele dacă nu niște lupte de câini sau de gladiatori care se petrec sub ochii ahtiați de lupte ai Lui Dumnezeu care arată metodic cu degetul jos la iad sau sus la Rai, lupte care se pare că-L distrează și amuză pe Dumnezeul păcii deoarece sunt posibile și nu le oprește brutal niciodată prin program și ordonanță divină ? Dacă Dumnezeu ar vrea să termine odată cu toate războaiele și dramele noastre, numai odată dacă ar fi țipat i-ar fi speriat pe toți și i-ar fi lecuit să mai fie oamenii pentru ei înșiși stricători de pace și să mai fie lupi unii pentru alții potrivit proverbului latin : "homo homini lupus". Poate Dumnezeu să existe în Atotputernicia și Geniul Său și să permită așa ceva, să fie chiar autorul moral al acestei tragedii umane ? Foarte puțin probabil căci în caz afirmativ Îl putem bănui pe Dumnezeu de cruzime și de cinism ceea ce nu e cazul. Mai logic e să constatăm cum Dumnezeu e o necesitate decât o evidență și cum e o alegorie decât un personaj istoric real care e plin de atâta bine dar nu-l poate implementa în omenire pentru simplul motiv că nu există în mulțimea elementelor reale ci cel mult în mulțimea elementelor ezoterice cărora nouă, bicisnicilor, săracilor, vulgului, mujicilor, plebeilor pământului nu ne ține de foame și nici de folos. Așa cum matematica e o știință abstractă a numerelor, Dumnezeu e o știință abstractă a fricii, a calmării în abstract și postumitate a durerilor și groazei noastre native de tot și de toate. Nu e vina noastră a oamenilor că Dumnezeu ori nu există, ori dacă există în condițiile date tragice pentru noi înseamnă că a pierdut totul pe mâna Lui, ratându-şi singur cariera divină și distrugându-ne și pe noi odată cu El. O realitate pare a fi fost doar Iisus, un om și El, trăind în antichitatea ignorantă când au început oamenii să teoretizeze singurul lucru de interes, religia, scriind evangheliile aferente și Biblia. Un Dumnezeu ca tată al Lui Iisus și al nostru, un Dumnezeu al mulțimii elementelor reale și raționale nu lăsa după logica cea mai de bun simț ca Iisus să fie umilit în halul în care a fost umilit mai ales că tot chinul Lui Iisus a fost până la urmă inutil căci în zadar a făcut Iisus o călătorie în iad cu moartea pre moarte călcând când nu a reușit să schimbe cu nimic tragedia umană, moartea scăpând bine mersi din mâinile Lui Iisus astfel încât ea își face neîntrerupt jocul și numărul cu noi și face ravagii în rândul oamenilor, prolific de la Facerea Lumii. Salvat de fiecare dată de bunătatea umană, totuși Dumnezeu are o șansă la existență chiar dacă personal nu face nimic să o confirme și susțină. Când vrei să vezi pe Dumnezeu, te uiți în ochii credincioșilor și Îl vezi ca idee, ca fum, ca abur și ca vis. Oamenii nu au nevoie de evidența Lui Dumnezeu, de imaginea Sa, de a fi mângâiați de El pe cap și de ceva mai mult ca să fie oarecum mulțumiți. Astfel ei habar n-au cum sunt îmbolnăviți cu morbul iluziei binelui neapărat postum când viața și timpul nostru fizic oficial nu sunt decretate decât ca un stagiu, ca o materie primă ieftină, o rampă de lansare plină de ispite insurmontabile pentru scopul final al accederii în lumea de apoi, încât viața noastră devine o neviață, un stagiu plicticos plin de capcane, primejdii și dureri la fel ca în toată istoria omenirii făcând din viață nu un noroc și o sărbătoare ci un cortegiu funerar în care trebuie să mergem toți cerniți și dezabuzați către necesitatea și urgența sicriului de unde ne așteaptă rampa de lansare către damnarea inexorabilă în iad. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată să-i fim supuși și să ne închinăm vidului și unor icoane și plăsmuiri ale minții care înfățișează acest vid și-i dau numele generos de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată nimic căci nu poate vorbi cu noi direct, El e un abur, un concept, nu e prezent, e în altă dimensiune și în alt timp sau în nici unul, la care noi efectiv n-avem acces și chiar dac-ar țipa și urla dojenindu-ne pentru păcatele noastre tot nu l-am auzi niciodată tot ce ne spune și ne cere pentru că nici o informație nu poate porni dintr-o sursă egală cu vidul, încât ce-i tăcerea Lui Dumnezeu și ce-i numele Lui Dumnezeu decât numele generic al acestui vid ? Nici măcar asta nu contează pentru verva religioasă umană căci sunt suficiente doar vedeniile și imaginația noastră bogată religioasă, credincioșii îi spun revelație divină, care ne ajută să comunicăm de altfel atât de frumos și fabulos cu Dumnezeu. O întreagă literatură religioasă demonstrează această frumoasă comunicare a oamenilor cu Dumnezeu și niciodată invers. Însă voi cei credincioși ați decretat asta, în numele Lui Dumnezeu i-ați pus în gură obligații pe care El nu ni le-a cerut direct și explicit ca să ne facă viața imposibilă și cernită de atitudinea întunecată religioasă în care nu ai voie să trăiești ci doar să viețuiești, în care nu îndrăznești să te intitulezi om ci viețuitoare cum se intitulează călugării într-o culme a modestiei și supunerii lor religioase de frica stăpânului discreționar și imprevizibil denumit Dumnezeu. O, oameni religioși ! Voi puteți fi și chiar sunteți buni dar habar n-aveți măcar că atitudinea voastră e antiumană și sinucigașă. A nu ști pentru ce trăiești, a nu ști care e sensul tău practic în univers, a găsi în Dumnezeu din cealaltă lume și celălalt univers un sens și o rezolvare paliativă a nevoilor noastre stringente practice de pe lumea asta, tot o sinucidere e, cu efect întârziat ; sinuciderea perfectă ; o sinucidere sub efectul inconvenientelor și angoaselor alerte ale vieții. Devii credincios după ce experimentezi dramele și durerile vieții cărora nu le mai găsești remedii și soluții practice. Când nu mai reziști te sinucizi de-adevăratelea sau te sinucizi în Domnul. Credința e o sinucidere ușoară, simpatică și onorabilă, e sinuciderea adusă la sublim, recomandată de morala și uzanțele vremii ca unica terapie de șoc acceptată de vulg căci merge pe căi oficiale unanim acceptate. Căci în sinuciderea clasică scapi de tine dar scapi de tot și pierzi tot. Pe când în abandonarea întru Dumnezeu ai șansa mentală de a te crede la adăpost ascunzându-te de moarte în lumea religioasă ca o sardină într-un banc vânat din toate părțile de răpitori. De fapt sângele vostru dragi prieteni visători de Dumnezeu este iremediabil virusat de convingerile voastre închistate în totalitarismul religios ce dă vigoare crezurilor voastre întunecate și obscurantiste, antice, depășite dar mereu actualizate de verva religioasă fundamentată pe pildele și morala unei expirate legende a poporului antic evreu al cărei erou, Iisus, în lipsa incredibilă de atâta timp a altui exemplu mai uman, actual și bun pe pământ, și astăzi ne mobilizează la credință și la a preamări un Dumnezeu total absent dar care Îi e rudă, e chiar Tatăl Lui Iisus și prin asta capătă putere și substanță în inimile noastre în ciuda eternei și incredibilei discreții divine. Mobilizați de această atitudine religioasă, voi credincioșilor sunteți totuși buni la suflet și la inimă ; altfel erați demult bestii și criminali iar lumea și viața, un iad la propriu, un deșert Sahara cu scheletele noastre aruncate și răsfirate pe dunele de nisip sub soarele toropitor al deșertului și sălbăticiei. Prin credință oamenii s-au domesticit iar voi credincioșilor cultivați ca niște viermi de mătase coconul societății utopice perfecte a Raiului. Ducându-vă toate bagajele și disponibilitățile acolo în Rai, pe pământ nu vă mai rămâne nimic. Se poate spune că nici rău nu vă pare. Unui credincios nu-i pare rău că moare căci el știe că-i moare hoitul plin de boli de care s-a săturat pe când sufletul are atâtea oportunități în cer... Vouă credincioșilor nu vă place viața când ea pentru voi nu e o bucurie ci o complicație tranzitorie. Nu e mai bine în Cer la Dumnezeu ? Nu e mai bine să opuneți Raiul vostru luminat, minunat și insipid, iadului nostru al păcătoșilor, cel garantat, plini de patimi și sânge înfierbântat pedepsit, iadul cel de toate zilele cu instrumentele de tortură adecvate și rânduite cu atâta exuberanță și mândrie de Creator, Domnul Savaot sau Iehova ? Cu ce v-ajută religia și credința dacă la fel vă lasă de răi și barbari și acum ca și în preistorie ori feudalism sub patronajul unui Dumnezeu ascuns preventiv în cele mai ascunse unghere ale universului, care n-a văzut și auzit nimic niciodată, care s-a spălat pe mâini de noi și de toate crimele, care ne-a făcut așa răi și brute, hoți și criminali cum suntem apoi a plecat în Cer lăsându-ne în degringoladă și disoluție, stând ascuns după toate umbrele și incertitudinile, numai cu un carnet în mână în care trece cu cerneală roșie toate greșelile noastre, păcat de păcat de la Facerea Lumii și până în burțile gravide ale mămicilor care poartă în ele embrioni care încep să dezvolte odată cu bătăile inimii și cele șapte păcate cu care se va naște fiecare prunc, nimic nerămânând cenzurat de atenția și vigilența Lui Dumnezeu...? Orice criminal și despot al acestei lumi, orice Hitler, Stalin ori alt tiran similar a fost întâi un embrion în burta mamei binecuvântat de Dumnezeu să înmugurească și să crească și ar fi fost un păcat să moară prin avort, nu-i așa ? Nu-i avortul un păcat ? Atunci să-mi spuneți pentru ce-a îngăduit Dumnezeu să se nască tiranii și zbirii, hoții, tâlharii și criminalii și toți stricătorii de dreptate și pace și cum de nu i-a stârpit Domnul cu mâna Sa din burțile gravide ale mămicilor lor ori cum de i-a făcut posibili prin creație ? Numai ca să ne complice existența și dintr-o cruzime și cinism neverosimile să ne facă viața urâtă și imposibilă ? Cum de sunt posibili cei ce ne înșeală, cei ce ne fură și tâlhăresc, ne împilează și ne omoară cu zile ? O astfel de dreptate a Lui Dumnezeu te înnebunește de nonsens și oripilare uneori. Nu ai voie să cercetezi legile Domnului fără riscul de-a fi făcut nebun de vei înțelege ceva,  când nimic nu-i de-nțeles și-n orice adiere de vânt poți găsi un miros fetid de disoluție, haos și degringoladă la propriu sau la figurat, semnul că Dumnezeu neavând cum să agreeze așa ceva, n-a existat niciodată, căci nu putea să fie atât de rău sau malefic și nepriceput ori cinic cu propria creație ca să îngăduie una ca asta unei omeniri întregi pentru care a inventat ca o scuză ieftină, ca un paliativ și o mângâiere ineficace un Rai cu totul neverosimil, inutil și tardiv dintr-o altă dimensiune, dimensiunea minciunii sau măcar a erorii umane încăpățânate în orbirea ei. Nu putea să îngăduie Dumnezeul cel bun să se îmbolnăvească un copil de leucemie și să vină unii cu cutia milei la ușă să dai cât te lasă inima pentru o operație de cincizeci de mii de euro în străinătate că altfel moare copilul sub ochii Lui Dumnezeu care e atât de absorbit și ocupat cu Cerul, cu alte cele, cu Înfricoșătoarea Judecată, cu cercetarea rugăciunilor și fasoanelor noastre religioase, a celor care au apucat să se îngrașe, să facă burți și să moară de gută și colesterol, de viață bună cu numele Lui Dumnezeu pe buze, împărtășiți și împăcați cu moartea și cu Dumnezeu. Așa ceva, asemenea neatenție divină și faptul că în urma trecerii Lui Dumnezeu pe pământ sau mai degrabă a netrecerii Sale curg râuri de lacrimi și sânge, gemete și vaiete de durere și groază,  demonstrează că Dumnezeu n-a iubit omul. Or fiindcă nu putem crede așa ceva, cel mai la îndemână și plauzibil este să vedem logic și clar cum Dumnezeu nu există oricât am vrea și nu poate exista în asemenea condiții vitrege din păcate. Putem plânge pentru asta dar fără de nici un folos. Astfel, nu știm dacă această absență a Lui Dumnezeu e o dramă cosmică sau o eliberare. E eliberarea sclavului de pe plantație care dintr-o dată se vede liber, singur și înfometat sub un cer gol, fără de asigurata ciorbă lungă cu gândaci, cu un singur bob de fasole pe care de bine de rău stăpânul i-o arunca în scârbă într-un castron turtit. Să constați că Dumnezeu nu există e tare dureros și liniștitor în același timp. Fără un Dumnezeu care să te arunce ca un hingher ca pe un câine în iad parcă te simți mai bine.
 
  6) Paradoxal, eu iubesc Dumnezeul care nu există și vă mișcă pe voi de emoție deși orice emoție de-a voastră nu poate să-mi facă decât neplăcere și dezolare în condițiile în care tolerați ca rege al regilor un Dumnezeu al nonsensului adică al ororilor curente, nedreptăților și leucemiilor de copii care au fost, sunt și vor mai fi în vecii vecilor sub domnia Dumnezeului curent care nu dă semne că nu-i place să guverneze peste așa ceva și peste ruine de război și peste copii înfometați, bolnavi și mizeri,  ci în fiecare an mai sporit inspiră credincioșia robilor Săi de Paști, de Crăciun și-n toate sărbătorile să se roage fierbinte și loial nimicului și vidului metamorfozat în Dumnezeu. Trebuie să fii chiar orb din naștere ori mânat și mâncat de snobismul emulației religioase curente ca să nu vezi că nimicul și vidul sunt gemeni identici și complice prin tăcere și ineficiență cu însuși Dumnezeu. Mulți văd în tot ce mișcă pe această lume mâna Lui Dumnezeu. Cât de simplu și comod e să tragi această concluzie ! O râmă cu minte, din comoditate ajungea la aceeași concluzie, că există Dumnezeu. La fel și noi oamenii ne mângâiem cu acest vis. Și nimic nu umbrea acest gând și percepție dacă tot ce mișca era bun și drept, cuminte, ordonat, perfect și sublim ca însuși Dumnezeu. Ca oameni e aproape jenant să constatăm peste ce lume reală, peste ce abis de crime și vaiete de suferință guvernează Dumnezeu și cum le-a întocmit pe toate atât de sângeros și lacrimogen încât nu intuiește dorul nostru neostoit de dreptate și de bine, că ne-am săturat de minciuni, de alegorii și povești și legende și evanghelii și apocalipse despre cât e de bun Dumnezeu, că ne-am săturat numai de reclame și vești proaste la televizor când am dori în schimb atât de fierbinte să anunțe Dumnezeu cu gura Lui într-un breaking news că s-a terminat toată tragedia umană odată pentru totdeauna, că s-a terminat cu toată încăpățânarea Lui de a nu se face vizibil și util pe pământ odată pentru totdeauna ; că s-a terminat cu bolile, cu durerile, cu lacrimile, cu dracii, cu iadul și cu Raiul și cu lumea cealaltă cu tot, aducând acestei lumi eficiența, frumusețea și divinul pe care-l visăm cu ochii deschiși și bolnavi de credință, visând și jinduind la cer adică la nimic, visând la posibilul fericirii aidoma adevărului fizic și matematic. Spuneți-mi pentru ce n-o face și pentru ce nu se identifică Dumnezeu la lumina zilei și rațiunii noastre dacă tot ne-a dat-o, preferând să se ascundă după dulcele și salvatorul anonimat umplând cerul în schimb cu tot felul de sfinți și duhuri bune sau rele, de îngeri sau demoni care nu ne spun nimic și ne lasă reci în lacrimile și durerile cărnii noastre ? Dacă vă face plăcere scuipați-mă, huliți-mă și împroșcați-mă cu lăturile considerentelor voastre moral religioase de doctoranzi în teologie dacă vă cauzează aceste blasfemii pe care le arunc în vid și n-au nici o șansă să se lipească de Dumnezeu care e frate geamăn cu vidul. Pentru voi și pentru Dumnezeul vostru eu sunt urât, respingător și eretic. Lăsați-mă să fiu așa. Lăsați-mă să fiu urât. Lăsați-mă ca orice privesc sau ating să devină veșnic ca mine. Veșnic și urât. Pentru că urâtul, boala și moartea noastră sunt veșnice, deliciul lui Dumnezeu, cum îi place mai vârtos Lui Dumnezeu să ne vadă adică întâi bolnavi incurabil pe patul de spital, luând sfânta împărtășanie de la preot, apoi răposați, adică morți sadea, ca apoi cu un singur click să ne colecționeze sufletul și să îl prindă în insectarul tuturor oamenilor care au trăit numai pentru această plăcere de a se ști colecționați în colecția de suflete a Lui Dumnezeu. Când trăim Dumnezeu se simte rău. Și orice zâmbet, fericire și plăcere a vieții noastre Lui Dumnezeu îi fac rău și îi cauzează. Când ne simțim foarte bine Dumnezeu are accese de febră și vomă, se dă după colț și vomită ușurat. Căci frumosul, plăcerea și viața noastră sunt scârba lui Dumnezeu când întreaga viață ni se cere să ne pregătim pentru moarte adică pentru capriciile și experiențele cosmice secrete din lumea cealaltă a Lui Dumnezeu. Când ne e rău și ne doare, fața Lui Dumnezeu se înseninează, El ne frăgezește pentru moarte, pentru colecția Lui.  Deci eu iubesc ce-i place Lui Dumnezeu la noi, adică urâtul, suferința, durerea. Lui Dumnezeu îi place să fim urâți, suferinzi, cu lacrimi și dureri în noi. N-avem nici o șansă de atenție din partea Lui Dumnezeu dacă tindem la fericire, relaxare și confort lumesc. Virtutea sărăciei, durerii și suferinței e tot ce-i place Lui Dumnezeu la noi. A fi bogat și a-ți dona toată averea săracilor precum și a fi sărac și a profita după îndelungi rugăciuni de bunuri pentru care nu ai depus efort ca să le produci, iată filozofia Lui Dumnezeu. O filozofie a milei și a cerșetoriei instituționalizate. Numai așa Dumnezeu îi poate iubi pe toți, și pe bogați și pe săraci, dacă-i facem pe plac și îi acceptăm această filozofie a milei și miluirii. Căci noi nu putem iubi ca Dumnezeu pe toți. Noi iubim doar urâtul nostru, iar al altuia ne pute. Trebuie să fii mai urât ca toți ca să dai vanității oamenilor satisfacția și plăcerea de a nu fi geloși pe tine și urâțenia ta. Orice frumusețe are un cuțit pregătit la spate. Chiar Dumnezeu care e atât de frumos are detractori pregătiți să-L omoare cu hangerul pe la spate, pe care-i irită cu bunătatea și frumusețea Sa dumnezeiască... Și odată la două, trei mii de ani când se schimbă ciclic credințele și zeii, și Dumnezeul nostru monoteist de azi va da seama și-și va pierde domnia uzurpat de zeii și credința politeistă uzurpate și ele la vremea lor acum două mii de ani de credința și Dumnezeul actual monoteist. Ciclul Dumnezeilor în univers se rotește cum tot în univers se rotește datorită legilor mecanicii cerești. De aceea putem fi și buni și răi indiferent care Dumnezeu e la modă, Dumnezeu rămânând o forță ineficace, pur decorativă care ne face plăcere și ne mobilizează fiindcă așa vrem noi sau în lipsă de altceva mai mobilizator. În lumea înrăită și azi ca întotdeauna, ca dovadă că nici un zeu sau Dumnezeu n-a reușit prin Atotputernicia clamată s-o facă mai bună, în această lume așa cum e ea trebuie mai degrabă să fii un înger în piele de drac ca să nu dai de bănuit unei lumi bestializate, pregătită oricum pentru omuciderea și disprețuirea ta. Chiar guvernul ne vrea răul, băgându-ne în mâncare codex alimentarius, E-uri și otrăvuri, pâine cu initium. Un singur politician a zis că vrea să spulbere tot acest rău și marasm. El prea a vorbit, prea a deranjat ca un haiduc puterea și sistemul prin emisiunile sale televizate de cu seară până-n zori când se ducea să se culce. De aceea spiritul lui de haiduc, ca în toate timpurile de cenzură a Cezarului călcat pe bătătură,  trebuia făcut să dispară. Și nu l-a luat nimeni în seamă persiflându-l și repudiindu-i însuflețirea și dăruirea, mânjindu-l cu bale letale de varan și modă curentă politică și socială simandicoasă a timpului. El a dispărut, i s-a închis gura fiind văzut ca ceva rău, topit în malaxorul prejudecăților, trendurilor și ighemonicoanelor noastre politice. Apoi a fost băgat la pușcărie cinci ani și jumătate doar pentru delict de opinie, alți cinci ani fiindu-i interzis să-şi mai profeseze meseria de jurnalist, fiind primul deținut politic de după comunism dacă vă vine să credeți sau nu, interzis pe zece ani, până se duc ăștia de azi de la putere pe cale naturală, liniștiți, fericiți și fără să aibă probleme, nederanjați în matrapazlâcurile lor de jurnalismul haiducesc. Cum poți încadra sensul puterii Lui Dumnezeu peste o astfel de lume nebună care-i suprimă pe cei ce cârtesc, lume de apariția căreia Creatorul poate fi făcut răspunzător cel puțin moral ? De ce să crezi că a avut rost ca un Dumnezeu al binelui și excelenței să aibă vreun motiv a se compromite cu bună știință creând o astfel de lume nebună peste care guvernează mândru și exuberant și care mai permite să se întâmple atâtea orori și nedreptăți ? Urâtul, dezordinea și haosul domină orice vezi și orice simți împrejur cu simțurile create de Dumnezeu. Cum putem crede că a creat Dumnezeu o astfel de lume a urâtului, neplăcerilor și durerilor când El nu e deloc așa și se spune despre El că e atât de frumos încât dacă L-ai vedea direct ai muri instantaneu ? Să mori bolnav și cu zile, urât, neiubit, păcătos, necredincios și liber în greșeala ta și damnat de un Dumnezeu exclusivist și capricios ca un om e tot ce e mai moral și eroic într-o lume părăsită de Dumnezeu și de care El fuge ca apa de pe gâscă. Frumusețea Lui Dumnezeu e doar o alegorie. E de fapt frumusețea puținilor oameni buni și drepți care există în toate timpurile și duc lumea și viața mai departe deosebind-o firav de jungla autentică a jivinelor și sălbăticiunilor. Nu e vina noastră că în orice unii oameni Îl văd pe Dumnezeu iar alții din aceleași motive Îl contestă. Lipsa Sa de reacție și de eficiență face ca Dumnezeu singur să fie vinovat și pentru motivațiile credinței, și pentru motivațiile necredinței noastre.

96) DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM

96) DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM
 
  1) Când într-o zi de realism și luciditate vezi că ai trecut demult de jumătatea vieții, deci ai uzat mare parte din posibilitățile ei, poți spune că poți să mori liniștit : ai trăit totul, ai văzut totul și te-ai înțelepțit sau ai înnebunit, după părerile altora. Atunci ai șansa să fii unul din cei trei inși necesari la cvorum pentru a vota și accepta că tot ce s-a crezut despre Dumnezeu până acum trebuie cumva îmbunătățit, repostulat, revizuit și actualizat, când se simte în aer tot mai mult că Dumnezeu nu mai e ce-a fost și nu mai poate fi ce este acum. Dacă până acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a făcut atâta bine după cât a putut și El, declarându-ne cu toate ocaziile și în toate cărțile sfinte cât de mult ne-a iubit, ei bine noi îi mulțumim pentru asta dar nu putem să ne abținem și să nu cerem cerului și universului să-L determine cumva și motiveze pe Dumnezeu să detalieze și să se explice mai clar dacă nu este cu supărare, să ne spună cum ne-a iubit și ne iubește El. Este inadmisibil cum motivarea iubirii și a acțiunilor deslușite ale unui Dumnezeu către om întârzie și nu avem nimic altceva, nici o adeverință și nici o certitudine decât Cartea Sfântă care ține loc de orice lămuriri în legătură cu Dumnezeu, rolul Lui pentru om și orice întrebări ar fi de pus în legătură cu El. De aceea e clar că nimeni, nici o acțiune umană nu poate să facă nimic pentru a-L revela, descoperi și explica pe Dumnezeu așa cum n-a mai fost explicat până acum și nu rămâne decât El însuși, Dumnezeu în persoană dacă într-adevăr există să facă ceva și El însuși să determine clarificarea, și să să se termine cu această şaradă a discreției Sale simptomatice față de noi. Iată, vrem pur și simplu să-L convingem pe Dumnezeu să renunțe cel puțin la încăpățânarea de a se ascunde de noi atât de simptomatic și irațional, printre nori și versete biblice de la Facerea Lumii și până azi. Atâta vreme cât Dumnezeu nu e o entitate care poate răspunde și poate fi contactat și găsit relativ ușor la o adresă, număr de telefon, email sau site de socializare, ori măcar printre stele și galaxii cu cel mai puternic telescop, ceva nu-i curat cu existența Lui Dumnezeu de trebuie să așteptăm să murim ca să-L vedem și putem contacta sau să-i cerem o audiență. Nu cred că audiența între Dumnezeu și oameni exclusiv după moarte mai are vreo utilitate și noimă pentru ceea ce se numește vitalitate și bucuria vieții omului în genere. De aceea cred că a venit vremea ca Dumnezeu să se explice cât suntem încă vii și în principal celor vii și să se schimbe ceva în atitudinea și comportamentul Său în relațiile terestre cu oamenii. De aceea am vrea respectuos să-i cerem Lui Dumnezeu să înceteze a se mai ascunde de noi după nori și întuneric, după icoane care plâng și după bolți de biserici cu picturi afumate, într-un joc stupid de-a v-ați ascunselea în care suntem amăgiți generații după generații de la Facerea Lumii cu șantajul credinței oarbe în El contra mântuirii. Cred că a venit vremea ca Dumnezeu să înceteze cu această poveste și trebuie singur să facă ceva pentru adevăr căci este singurul calificat din calitatea Sa divină care poate lămuri întregul adevăr : ori există, ori nu există ! Mingea e în terenul Lui Dumnezeu și așteptăm explicații pe măsura competenței Sale clamate. În caz că explicațiile nu vor veni, omenirea va mai continua la infinit cu speculații și explicații surogat stupide în legătură cu Dumnezeu de aceea a devenit atât de pertinent să supunem religia și credința în Dumnezeu unei analize logice și matematice dacă Lui Dumnezeu însuși nu-i putem cere asta, neavând acces, din calitatea noastră umilă de oameni, la impozanța și prestanța înălțimii Sale divine clamate și nici El însuși n-a făcut nimic în acest sens de la Facerea Lumii și până azi. Din aceste motive totul este dubios în legătură cu credința, cu religia și cu Dumnezeu iar cei ce sunt atinși de morbul credinței nestrămutate și ireversibile în Dumnezeu ar trebui să se privească din exterior și să se imagineze pentru o zi bolnavi de această maladie a credinței și să spună franc dacă tot atât de buni și umani ar fi constatând lipsa oricărui Dumnezeu sau s-ar transforma subit în bestii și criminali, bețivani și narcomani periculoși și recalcitranți. Oamenii nu pot face nimic pentru a se îndrepta, pentru a fi mai buni ; de aceea Dumnezeu însuși trebuie și e urgent să facă ceva și ceva trebuie să se schimbe în univers cu Dumnezeu și în Dumnezeu însuși. Există în aer nevoia unei resurecții și renașteri divine pentru ca Dumnezeu să devină mai explicit, mai accesibil, mai uman, oricum altfel decât cum este și ce este acum. Nu avem niște date concrete ale problemei în legătură cu chestiunea Dumnezeu. Tot ce avem sunt speculații și interpretări antropomorfe subiective atinse de mirajul molipsirii umane ; de aceea explicațiile pe care oamenii înșiși le dau despre Dumnezeu sunt eronate în cel mai bun caz. Orice explicații în legătură cu Dumnezeu sunt atât de puține, criptice, inexplicite și precare încât din acest moloz și balast de opinii trecute toate în literatura teologică și evanghelică nu putem extrage urma nici unui filon de adevăr, nu putem trage nici o concluzie clară în legătură cu ce a vrut și ce vrea Dumnezeu cu noi, cine este, de unde a venit, unde este, unde se va duce și cum trebuie să ne raportăm noi oamenii la El, ce vrea El de la noi și ce vrem noi de la El. Avem parte în schimb numai de legende și basme în care Dumnezeu și Iisus sunt cele două personaje pozitive alegorice care luptă exact ca în povești cu diavolii încornorați care ne sabotează pe noi oamenii, supușii și robii Lui Dumnezeu. Îndoctrinarea și cutumele religioase ni-L explică pe Dumnezeu într-un mod alegoric, evanghelic, şamanic, deci neanalitic și neștiințific. De aceea orice minte curată doritoare de clarități și limpezimi matematice rămâne siderată când pe chestiunea Dumnezeu societatea în mare parte îndoctrinată religios vine în mod oficial, impus și forțat cu soluția precară a explicării religioase a inexplicabilului. Până la a găsi un răspuns mai mulțumitor, nici unul dintre noi cărora ne cade cu tronc soluția religioasă nu are nici o soluție decât să abdice de la spiritul analitic de a căuta în logic și rațiune motivarea existenței unui Dumnezeu în spațiu și timp și să accepte de conivență cu învățătura religioasă și din respect și condescendență pentru ideea nobilă de Dumnezeu tot ce s-a spus și crezut oficial despre El și rostul Lui și al nostru în univers. Obosiți datorită condiției noastre precare de a fi făcuți din carne, nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu trista constatare cum pur și simplu această carne a noastră este inaptă de a ne susține adecvat intelectul sau ideea unui intelect integru și mintea sănătoasă și rezistentă mai aderent și adecvat provocărilor existenței. Într-o carne firavă și plină de boli,  intelectul, mintea și conștiința noastră suferă, sunt precare și șubrede. În carnea noastră bolnăvicioasă și șubredă, intelectul nostru se chinuie la o subzistență la nivelul cel mai de jos al excelenței și obosiți și învinși de viață și de condiția deplorabilă a cărnii noastre nu mai putem decât să oficializăm acest vis frumos al nostru numit Dumnezeu, să-i dăm viață din viața visurilor și obsesiilor noastre existențiale și să credem în El, să-i mulțumim chiar și pentru atât, pentru nimicul și nimeniul care este, dacă trebuie să mulțumim cuiva pentru asta, pentru binele primit sau care credem noi că ni-L dă, pentru atenția Lui Dumnezeu de a ne da o șansă ciudată și deplorabilă în acest univers de altfel cu totul impropriu vieții biologice, chestiune care pe Dumnezeu nici nu L-a deranjat vreodată să persevereze în imboldul Său creator încăpățânat și incurabil de a purcede să creeze ceva reușit și rezistent, cășunând în schimb astfel pe oameni, pe noi toți cei atât de puțin rezistenți mediului terestru, nu mai zic de cel impropriu vieții extraterestru ; astfel încât Dumnezeu vrând nevrând noi, ne-a angajat firava existență în aceste condiții dure și periculoase pentru existența umană, condiții ce caracterizează tot universul, iar noi am ieșit de pe urma mâinilor creatoare ale Lui Dumnezeu niște rebuturi și erori, niște efemeride existențiale. Nimic nu garanta în genere (ca și studiu de impact pentru oameni) în mediul înconjurător ostil al cosmosului că este potrivit și oportun ca Dumnezeu să se apuce și să facă niște humanoizi de ne-a făcut din carne și în modul și maniera vulnerabilă și defectuoasă în care ne-a făcut. Explică-i astfel unui bărbat tânăr impotent cum Dumnezeu a făcut totul excelent dar din multitudinea de oase care i le-a pus în schelet nu a catadicsit să-i mai pună unul și în penis astfel încât acesta să fie mereu oportun pregătit necesităților virilității, libidoului și erecției în ultimă instanță. Soluția precară găsită de Dumnezeu, erecția prin presiune de sânge este prea complicată și astfel lesne defectabilă de unde putem să întrebăm zadarnic un Dumnezeu al eficienței : Cum totuși a găsit cu cale de a ne face astfel, din carne cu complicațiile și dezavantajele ei, obligându-ne vrând, nevrând la această condiție improprie față de rezistența noastră în fața provocărilor universului...? O condiție deloc adecvată pentru siguranța noastră căci suntem supuși tuturor riscurilor și accidentelor inerente mediului în care trăim, rezistența noastră în fața provocărilor naturii în care trăim fiind precară, de unde ne alegem cu tot felul de metehne, boli și tragedii ce fac din noi niște efemeride care mor atât de lesne dar pentru care nu trebuie să disperăm pentru imensul rău care ni-l aduce neajunsul de a fi inventați de Dumnezeu așa și plasați în așa dimensiune periculoasă locativă. Din aceste motive raționaliștii găsesc proba clară că doar evoluția și deloc creația goală de orice autor explicit explică toate accidentele și defectuozitățile biologiei care nu este verosimil să fie creată așa defectabil de un creator genial divin ci defectuozitățile firii și cărnii se explică a fi doar o etapă dintr-un continuu proces de îmbunătățire evolutivă ce la minutul actual din era ce ne aparține ne-a făcut să fim așa, atât de moi și vulnerabili, supuși destructurării și răului. Oamenii privesc simplist problema. Prin implementarea conceptului de Dumnezeu în tot mediul înconjurător își explică totul, tot binele și tot răul din viața lor, din lumea lor, din univers, Dumnezeu fiind paradigma și filtrul prin care totul trece și se raportează. În etapa actuală a evoluției lor biologice și socio-culturale oamenii sunt inapți a-și explica lumea, viața și sensul lor în univers decât în cheia religiozității curente care-i dau astfel Lui Dumnezeu un sens și o legitimare, făcând ca supunerea noastră obedientă față de suveranitatea Sa să capete o noimă. Și astfel, cuminți, credincioși, supuși, noi oamenii nu mai putem face nimic decât să acceptăm și credem că tot răul și situațiile inconvenabile din viața noastră, pericolele și situațiile vulnerabile ce ne compromit tot timpul și spațiul vital, au fost puse cu cap și cu vreun skepsis de cineva în calea noastră, (de Domnul, de diavol ori de amândoi, uneori și cu concursul nostru conștient ori subconștient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curăța și echilibra stările noastre terestre de bine și fericire date nouă de Dumnezeu, de rutina și plictiseala a atât bine primit de la divinitate conform rugăciunilor pioase pe care i le adresăm ca și un mod de viață al nostru, loial religios, creștinesc, dedicat. A fi religios este un mod de viață liniștit cu tratament psihic fără să iei pastile antidepresive contra anxietății și depresiei și este numai potrivit aerului și snobismului oficial religios al vremii și societății actuale ca și o calitate curentă a prezentului și contemporaneității. Trebuie să fii religios. Acest deziderat îți este obsesiv dictat de aerul și conștiința vremii. Trebuie să crezi în ceva, de preferință în ceva supranatural și deloc verosimil posibilității și realității practice demonstrabile și verificabile, numit Dumnezeu. Nu contează că sunt două sute de dumnezei diferiți. Fiecare dumnezeu are arondată gestiunea superstițiilor unei părți corespunzătoare din omenire, definită prin diversitatea tuturor națiilor, popoarelor și semințiilor. Nu contează că papuaşii n-au auzit de Iisus și puțin le-ar păsa de El și nici cumetrele de la biserica din sat din Cucuieții din deal la Sfânta Liturghie n-au auzit de Hanuman, zeul maimuță al hinduşilor. Dacă ești papuaş sau cumătră cu broboadă trebuie să crezi în dumnezeul regional al locului tău, fie el o glugă de bambus cu frunze de palmier și pene în cazul papuaşilor, fie Domnul Savaot al creștinilor ortodocși, fie Domnul Iehova al iehoviştilor. Ești ok dacă ești credincios potrivit cultului tău religios care îți spune mulțumitor pentru credința și prejudecățile tale religioase că fiecare se va mântui în credința sa. Dimpotrivă, ești privit ciudat, cu dispreț și poate cu ură de credincioși dacă le spui că e stupid să fii religios și nimic din nonsensul ridicolelor lor cutume religioase supranaturale nu au cum să te mobilizeze și pe tine. Cuvântul "ateist" ar trebui desființat ; nu că n-ar fi corect ilustrând că e un nonsens din punct de vedere rațional uman să fii apologetul unui zeu regional al vremii și locului sau al altuia din multitudinea celor peste două sute de religii cu aproape tot atâția zei diferiți, care impun proceduri religioase corespunzătoare și stupide, uneori contrare și dușmănoase, obscurantiste, mitologice și alegorice potrivit locului unde te-ai născut. Dumnezeul local regional potrivit locului unde te-ai născut și ți-ai căpătat credința strămoșească zonală, nu are nici o vină. Deci nu trebuie și n-ai cum să fii împotriva acelui Dumnezeu al religiei din aerul regional al locului care-L popularizează și în care te-ai născut întâmplător și tu. Astfel este ineficace să fii a-teu, când nici un dumnezeu nu are nici o vină pentru rătăcirea religioasă în care conștiința ta a ajuns sclavă și prizonieră datorită conjuncturii sociale și întâmplării că te-ai născut acolo. Dacă vreodată în devotamentul tău față de Dumnezeu ceva îți va spune că ceva nu-i curat în comportamentul divin, abandonează ideea de a-i face personal Lui Dumnezeu un reproș sau amendament săturându-te de iraționalul și supranaturalul din acțiunile cu care Dumnezeu operează în fața ochilor tăi uluiți și siderați de nonsensul și absurdul acestui spectacol numit divin care trebuie să-ți provoace și zdruncine prin insistența acestui comportament supranatural, conștiința. Astfel este ineficace și inadecvat a te denumi a-teu și să nu ai astfel obligația morală și civică de a fi obedient unui zeu sau altul și puterii sale autoritare și discreționare corespunzătoare ci mai curat și potrivit ar fi să spui că ești și simți că trebuie să fii a-religios adică să nu poți, bunul simț și rațiunea să nu-ți dea voie să subscrii și să faci benevol legământul stupid de vasalitate față de normele locale și iraționale ale unei religii sau alta care impun oamenilor trăitori pe diferite meleaguri un dumnezeu sau altul aferent locului. Motivul și rațiunea pentru a fi astfel a-religios este simplu de demonstrat. Dumnezeii diferiți ai atâtor religii nu sunt de acuzat. Ei trebuie lăsați în pace căci sunt coșmarul plăcut și visul mobilizator al unor oameni care nu pot altfel a fi buni prin natura lor și apelează la mijloace imaginare, exterioare voinței și puterii lor. Prin acest mijloc, prin această sperietoare și motivare înfricoșătoare numită Dumnezeu, omenirea e departe de utopia de a fi bună, rațională, pașnică și morală prin ea însăși și vedem de fapt că media de comportament a omenirii este preponderent de imoralitate și criminalitate, ieri, azi și mâine, pentru totdeauna, neschimbat și neoprit. Dumnezeii care nu pot opri răul din intențiile oamenilor, atât din intențiile celor răi cât și din tragediile celor oropsiți și năpăstuiți de cei dintâi, stau liniștiți la locurile lor din creierele oamenilor la căldura circumvoluțiunilor și arterelor cerebrale între un anevrism și un accident vascular cerebral și lucrează după ghidul religios fabricat de oameni. Ei, dumnezeii nu sunt vinovați, ci teoriile religioase care îi susțin și îi livrează pe piața umanității, uzurpând rațiunea pură și punându-i la butoanele de comandă ale actualității și realității. Atâta vreme cât există mai multe religii, deci mai mulți dumnezei există și fani loiali corespunzători care merg până în pânzele albe și până la a fi fanatici deci partizani pentru religia și dumnezeul lor. Partizanatul naște mândrie personală față de ipostaza ta plăcută și mândră în care narcisist te admiri ce bun poți fi adulând principiile partizane care te-au făcut bolnav de credința în ele și doritor de a o populariza și împărtăși oricui. Dacă nu reușești atunci simți dorința de a persevera, de a fi tenace în susținerea idealului tău. Când vezi că nenorociții, păgânii, necredincioșii nu se lasă ușor convinși de emulația ta partizană religioasă simți dorința neostoită de confruntare tenace de opinii și idei și în tine roade morbul dorinței de a atrage prozeliți. Atunci simți dorința acerbă de a țipa în urechile tuturor adevărul idealurilor mobilizatoare pentru tine. De ce naiba nu înțeleg alții ceea ce tu înțelegi și te fascinează ? De ce dracu' toți sunt atât de proști și nu cred în Dumnezeul fascinației tale ? La fel fac și ceilalți cu tine, țipându-ți în ureche idealurile lor care pe tine te lasă rece, ba chiar te enervează. Un dialog al surzilor sub ochii obosiți și indiferenți ai Lui Dumnezeu face ca nimeni să nu se înțeleagă cu nimeni pe deoparte în această lume religioasă între atâtea religii, pe de altă parte între lumea religioasă și lumea laică și sceptică și astfel "toți vorbesc dar nimeni să ascultă", conform versului eminescian . Când această harababură și confruntare de idei degenerează normal în haos și fiasco în conștiința indivizilor și între seminții cu crezuri și principii diferite și antagonice, se naște atunci între indivizi, între popoare și rase de oameni, între religii diferite, dispreț reciproc, care naște corespunzător ură și apoi conflicte, dispute, războaie. Pare normal potrivit eticii și moralei lumii curente să-ți aperi liderul și mentorul de idei și învățături mai ales când acesta este decretat de tine ca fiind însuși Dumnezeu. Pare normal să lupți și să mori pentru El cu alte popoare care slăvesc alte zeități păgâne potrivit convingerii tale. Dacă reușești să le stârpeşti pe acele popoare păgâne te vei simți mândru de sentimentul datoriei împlinite iar dumnezeul tău te va aplauda și-ți va ține hangul și partea acolo în Cer pentru că i-ai demonstrat dreapta credință în El și consecvența în religia pe care ți-a oferit-o când te-ai născut. De asemeni te va aplauda dumnezeul tău cu neasemuită bucurie nu numai pentru credința ta dar și dacă reușești prin prozelitism și misionarism să-i convingi și pe alții să creadă în dumnezeul tău pe care Îl iubești și căruia îi ești rob de bună voie pe viață. Ți se va bate la ușă, vei fi oprit pe stradă de misionari și ți se vor da cărți religioase să citești ca să te luminezi. Dacă refuzi vei fi blestemat măcar în gând dacă nu pe față să arzi în focul cel veșnic. În alte religii pur și simplu ești lapidat și ți se ia gâtul dacă refuzi îndoctrinarea religioasă locală oficială. Cu aceste cuvinte v-am descris pământul și cauza întregii istorii sângeroase a lumii : religia. Iată ce-am avut de la Facerea Lumii și după cum bine vedeți, nu e un motiv de mândrie creatoare pentru nici un demiurg să fi îndrăznit a crea așa o lume, cu niște oameni atât de diferiți ca și cultură, religie și moravuri, împărțiți în diferite seminții cu diferite religii și dumnezei, mai totdeauna antagonici și beligeranți între ei, ca și oamenii, exact după model uman, astfel că toți dumnezeii diferiți se și numesc diferit și sunt corespunzător ostili unii altora după model antropomorf, indiferent că acești dumnezei se numesc Savaot, Iehova, Hanuman, Krishna sau alții care fiecare, bineînțeles are capricii de caracter și comportament similar umane potrivit oamenilor din societatea umană care i-a fabricat,  consacrat și uns dumnezei în religia locală. Iată, fiecare dintre acești zei face furori în lumea regională care i-a născut și i-a impus pe plan local și tocmai de aceea se naște competiție, ură și conflicte între seminții și popoare. Fiecare e mândru de dumnezeul și religia sa și se simte dator să le impună fie și cu forța restului omenirii păgâne. Cum a îndrăznit Dumnezeu, acela care pretinde că a creat universul, lumea și pe noi să creeze așa o lume, cu o așa stare conflictuală perenă între indivizi, într-o lume sângeroasă pretins divin manufacturată ? Cum a îndrăznit Dumnezeu să inventeze niște diavoli, sau să pretindă că au fost îngeri și singuri s-au răsculat împotriva Lui Dumnezeu ca El să dea vina pe ei pentru tot răul care ni se întâmplă zicând că suntem slabi ispitelor cu care ne corup ? Cum a îndrăznit Dumnezeu să gireze o astfel de lume și să persevereze în a o lăsa în liberul ei arbitru terestru să devină criminali și lupi unii împotriva altora ? Și cum a îndrăznit cineva să se numească Dumnezeu și constatând vădit disoluția unei astfel de lumi create în realitate, să plaseze o soluție redundantă reparatorie într-o irealitate pe care-o denumește lumea cealaltă din cer ? Și cum ar catadicsi un Dumnezeu al rațiunii și seriozității să oficializeze în societatea umană dezideratul către această lume de basm a Raiului în bunele noastre moravuri și intenții și să-i dea un caracter atât de motivant în creierele și conștiințele noastre ce au prins dependență de așa ceva, în comparație cu o altă lume a răului numită iad în care vei intra dacă n-ai putut să trăiești din visul stupid și prea siropos al unui Rai virtual ? Eu sunt creștin ortodox, deci în această religie m-am născut, chiar dacă asta nu mai are nici o valoare căci tocmai am explicat motivul pentru care mai degrabă e rațional și de bun simț să fii a-religios decât a-teu în ultimă instanță ca și o salvare a unei ultime resurse de raționalitate și rezonabilitate într-o lume încă barbară, deci stupid îndoctrinată religios în mijlocul căreia trăim în acest secol al gigabiților străini de necesitatea oricărui obscurantism și intruziune inutilă și corozivă religioasă. Dar chiar și a-religioşi, trebuie să fim pașnici și nu trebuie să fim intoleranți cum îndeobște sunt unii cu alții mai toți adepții diferitelor religii. Dimpotrivă, să lăsăm tumora religioasă să-şi facă de cap în creierii omenirii. Oricum, nu putem face această operație de encefalectomie religioasă când creierul întreg mustește și e împânzit de metastazele doctrinei religioase a locului în fiecare individ. Chiar și ateii au gene religioase în creier pe care le ignoră pentru că le urăsc disprețuind să fie mințiți datorită unor gene din capul lor pe care prin evoluție le-au moștenit de la strămoși.  Această doctrină, doctrina religioasă e tot ce vrea și tot ce poate omenirea. Dacă omenirea atâta poate și atâta vrea, atâta face și atâta poate să aibă, mângâindu-se bineînțeles cu iluzia unei lumi reparatorii în Cer unde tronează evident un Dumnezeu Bun și mântuitor. Să nu negăm orice dumnezeu regional al locului, să fim respectuoși cu toți dumnezeii. Respectându-i pe dumnezeii umanității îi respecți pe oamenii înșiși și le demonstrezi cu armele lor precare și antice consacrate de religie cum poți tu să nu-i urăști pentru iraționalitatea și intoleranța lor religioasă cum te urăsc ei pe tine care nu subscrii religiei lor. E perfect de înțeles cum oamenii chiar văzând cum cu religie ori fără, viața pe pământ tot o tragedie e, soluția pentru umanitate este soluția terapiei subiective prin credință. Prin credința într-o lume reparatorie din Cer, toată drama umană rămâne la fel de cruntă și se salvează numai individul din mijlocul dramei existențiale, fiecare în coconul său egocentrist religios, în fagurele său personal de mântuire la care s-a rugat Lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a ascultat, normal, bineînțeles, și i-a oferit un loc prielnic în Cer în părtăşie cu El. Toată omenirea se poate duce dracului cu dracii și viciile ei cu tot. Dacă tu cel religios ești salvat și mântuit în Cer conform credinței și rugăciunilor tale fervente, ce te mai interesează restul lumii care crezi cu toată convingerea că este rătăcită și va fi damnată la chinurile iadului ? Fiind absolut și indestructibil convins de credința ta religioasă poți găsi tot timpul argumente și explicații nonexplicabilului, și motivări tuturor dramelor din această lume net dezavantajată față de lumea cealaltă a binelui și dreptății eterne care te așteaptă în care în sfârșit te vei lăfăi în hamacul tău paradisiac. Poți spune, ceremonios și teatral, shakespearian, legănându-te în acel hamac paradisiac și gustând dintr-o chesea dulceață de trandafiri paradisiaci și bând apă cristalină dintr-un pahar brumat, poți spune relaxat astfel că răul și ispitele în lumea noastră, cu cap și cu skepsis au fost date de Dumnezeu. Poți spune astfel că fără nici un rău și fără nici un necaz în viața noastră, binele și fericirea eternă care de la Domnul ni se trag evident, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun și prea mult dulce te îmbolnăvesc, de colesterol, de diabet, de ceva iar tot răul care ni se întâmplă în viața asta e pentru ca binele din lumea cealaltă a vieții viitoare să capete prin contrast cu răul prezent, o motivare, o valoare și relevanță în mintea noastră obligată astfel a se supune terapeutic sub asediul suferințelor cotidiene narcozei și tratamentului religios paliativ dar salvator.
  2) Viața pe pământ a zis Domnul că este bună așa cum bune sunt toate câte le-a făcut și nu avem ce mai comenta în legătură cu tot ce ni se întâmplă. Dumnezeu ne-a dat și necazurile și a creat diavolii ca să ne ispitească, Raiul ca să ne amăgească și iadul ca să ne înfioare și schingiuie la un loc atât pe criminalii odioși cât și pe ateii sau scepticii pașnici și blânzi. Chiar dacă nu poți rezista omenește unei asemenea anomalii conceptuale creaționiste cu care s-a ocupat Dumnezeu în încercarea Sa ratată de a face o lume și te-a trântit astfel pe pământ să te descurci oricum în jungla unor astfel de odioşenii ale firii pe care Dumnezeu ni le-a scos în cale zicându-ne că asta e viața, ăsta e pământul, deci să trăim, să creștem, să ne înmulțim și să-l umplem, chiar dacă toate acestea, noi rasa umană cum suntem perfect adaptabili la condiții neprielnice, religia venindu-ne astfel în foarte mare ajutor, putem prin urmare să găsim scuze Lui Dumnezeu și lumii Lui create și să filozofăm liturgic zicând că suntem mulțumiți de lucrarea Lui Dumnezeu. Dacă noi suntem mulțumiți de viața pe care Dumnezeu ne-a făcut-o cadou, înmiresmați de exuberanța religioasă spunem că nu puteam noi oamenii la infinit exulta numai în fericire pe pământ fără o porție corespunzătoare și de necaz și rău cum și maimuțele năsoase din Borneo când le doare stomacul mai coboară pe pământ să mănânce sol, argilă cu minerale spre a stinge otrăvurile frunzelor cu care se hrănesc. Și astfel, prizând și binele și răul noi putem fi oameni așa cum suntem, cu bune, cu rele, având mai multă sau mai puțină răbdare ca Iov în încercările noastre. Întrebarea e : în Rai oare nu vom avea încercări ? După teoria și așteptările religioase se pare că nu. În Rai, după teoria religioasă vom trăi numai și numai bine la nesfârșit fără să pălim și căscăm cumva de plictiseală și ghiftuială eternă niciodată. Această dorință de răsfăț nesfârșit al sufletului nemuritor din lumea cealaltă a binelui și dreptății ar trebui privită ca un deziderat artificial nonlucrativ, o boală a gândirii moștenită de suflet din timpul vieții de la trupul obosit de încercările vieții care numai asta a dorit ca ultimă doleanță : relaxare și odihnă, plăcere, răsfăț, pace și liniște într-o viață de altfel atât de activă, plină de munci și osteneli, pericole și greutăți la tot pasul la care este supus un om în întreg timpul vieții sale. Nu poți condamna și disprețui un om care este credincios din motivația lui interioară că nu mai suportă ideea greutăților și stresului acestei lumi și dorește să scape de ele în oportunitatea foarte facilă și la îndemână a unei lumi ideale după moarte, în transcendent, adică prea târziu, dar nu contează că-i târziu și inutil, e dreptul fiecăruia de opta pentru acest ideal de vis, singurul posibil consolator al vieții, în iluzoriu, în placebo, ideal cu atât mai inutil cu cât e vădit tardiv și imaginativ. Cei ce și-au pus speranța liniștii personale într-un Rai izbăvitor și reparator postum sunt niște visători, dar niște visători imperfecți. Căci dovedești lipsă de viziune, creativitate și personalitate, dovedești că ești un vierme care nu vrea și visează decât siguranța mărului pe care-l strică, dacă ți-ai visat liniștea, pacea și fericirea pentru o veșnicie într-un Rai indefinit fără să prevezi că trebuie să te simți moral și apt depășit de ce vei face acolo în Rai o eternitate în slujba Lui Dumnezeu, așteptând numai ca acesta să dispună totul pentru tine în ceea ce privește destinul tău paradisiac fericit, culmea, veșnic. Nu cred că există o succesiune perfect armonică a evenimentelor paradisiace perfecte, fericite, mirobolante care conferă sufletelor fericirea eternă corespunzătoare. Legea entropiei, a haosului și întâmplării care guvernează evenimentele întregului univers nu are cum să nu fie prezentă și în realitatea Raiului, astfel ca măcar o piatră să se sfărâme acolo întâmplător și neprevăzut și să dărâme ceva sau să spargă și risipească armonia, estetica și simetria perfectă a Raiului. Nu cred că Raiul a clacat dacă vreun suflet a scăpat o băşină acolo sau a scuipat după colț un scuipat cu muci verzi. Cred că e imoral și pueril să-ți imaginezi viitorul etern într-o lume neverosimil utopică, antiseptică și perfectă a evenimentelor factuale exclusiv fericite și pozitive ale Raiului. Ce fel de Dumnezeu ar fi acela care ar fi obligat să privească spectacolul etern și obositor al unor suflete care nu mai contenesc și prididesc de fericire, beatitudine, răsfăț, voluptate, stări nenaturale în care timpul curge monoton și artificial,  neîntrerupt de nici un eveniment neprevăzut și surpriză neplăcută cu care este învățat omul pe pământ ? Îmi imaginez un Dumnezeu care prin propriul meșteșug și-a făcut-o cu mâna Sa făcând un Rai perfect, iritat și obosit de corul neîntrerupt a miliarde de suflete gemând și juisând de extaz și plăcere paradisiacă. Acest spectacol burlesc și grotesc al gemetelor de plăcere a adormiților întru Domnul în Rai mi se pare imoral și în disonanță cu bunul simț. De aceea nu poți continua să perseverezi religios pe aceeași notă cum fac toți și să te rogi Domnului pentru fericire eternă, pentru izbăvire și mântuire personală fără să prevezi aportul tău inconștient la plictiseala și anxietatea Lui Dumnezeu care a scăpat de sub control lumea religioasă de crede ea că poate aspira la veșnicia universului și să se facă una cu universul și cu timpul infinit datorită formulării unor simple doleanțe în acest sens numite rugăciuni. Nu cred că este interesant să accezi în Rai și să cazi pradă nesimțirii de a crede că nu ai nimic laborios, costisitor, istovitor de făcut în Rai trebuind numai să te lași pe mâinile îngerilor grijulii care vor roi plini de solicitudine în jurul tău ca să îți aplice tratamentul spa prevăzut de recuperare în Cer a identității trupului tău chinuit în viață de tot felul de boli, nedreptăți și suferințe. Nu cred că e interesant să dai ani infiniți vieții tale paradisiace și să nu începi să faci ceva, să te ocupi cu ceva constructiv și lucrativ așteptând numai odihnă eternă în Paradis. Ar trebui să te scoli în capul oaselor din patul de odihnă veșnică paradisiac și plin de transpirații reci, rupând tot instrumentarul medical cu care ești înconjurat și linia venoasă a branulei prin care ți se administrează în vene laptele și mierea corespunzătoare terapiei intensive de fericire la care ești supus, să fugi în pijamaua albă cu număr matricol, să fugi undeva unde poți să găsești un rost și un înțeles șederii tale în Rai și să începi să gândești sau să plângi, în nici un caz să râzi și să te scarpini pe burtă și să te întinzi de lene și plăcere conform programului divin care te scutește de îndatorirea oricărui efort și neplăceri în Rai. În afară de pământ nu cred că mai există altundeva necesitatea stringentă a unei reforme administrative totale cum ar trebui să se întâmple și în organigrama Raiului. De aceea trebuie, dacă nu vrei să te plictisești stând o eternitate pe divanurile paradisiace între perne cu fețe de mătase și catifea roză mâncând pandișpan și tort de ciocolată, trebuie să ieși și să faci ceva, să fugi și să militezi pentru ceva, să împrăștii cu manifeste pentru reformă, pentru schimbare, pentru resurecție în Rai, și mai ales pe pământ. Trebuie, prin nonconformismul tău să-L impresionezi pe Dumnezeu și să-L distragi din plictiseala Sa vădită și eternă gestionând destinul fad și chermezele unor preafericiți adormiți întru Domnul în Rai. Când toți se vor ruga pentru fericire, tu să te rogi Domnului pentru nefericire. Când toți vor plânge de fericire paradisiacă, tu să plângi și să urli de nefericire, acolo, tocmai în Rai, să se oprească toți din dans, din cadril și din menuet și din petrecere și să se uite la tine făcându-şi cruce uluiți. Ca o măsură a bunului simț și ca un exemplu al răbdării și smereniei noastre pe pământ, în loc să cerem ajutor Domnului care ni-L acordă pe lumea cealaltă tot mai plictisit și maşinal, ar trebui mai degrabă să mai cerem de la Domnul și câte-un necaz, două, trei, chiar dacă în Rai tolba de rău și necaz îi e goală Domnului pentru noi cei veșnic aleși, mângâiați și alintați de El cu nemăsurat de mult bine...  Mai moral și supracreştineste ar fi să ne rugăm măcar odată-n viață, sau dacă nu apucăm, măcar odată-n Rai și pentru răul și necazurile noastre. Că dac-avem prea puține, atunci să ne rugăm Domnului să vină mai multe și mai chinuitoare, ca să vadă și mediteze mai profund Dumnezeu la ce lume a ieșit de pe mâinile-i divine. Plusând și mizând voit în suferință, mai presus decât a îngăduit Dumnezeu pentru noi nu numai pe pământ dar chiar și în Rai, alegând suferința și martiriul ei, vom putea să plusăm în smerenie și să-L intimidăm pe Domnul în gestionarea destinelor noastre paradisiace, Iov și răbdările lui, Lazăr și sărăcia lui fiind deja istorie și recorduri depășite de noi cei ce-am ales benevol consecvența virtuții suferinței eterne care este mai etică și morală pentru remușcările oricărui demiurg ar fi îndrăznit să creeze o lume în care creaturile conștientizează neplăcerile și neajunsurile existenței și au ajuns din cauza disperării să nădăjduiască într-o lume a dreptății postume și de aceea tardive și atât de inutile. 

  3) Să ne rugăm dar pentru suferința noastră perenă și constantă, atât în viață, cât și după ce murim. E o voluptate să vrei să suferi continuu, că n-ai de ales, un număr efemer și infim de ani cât trăiești pe pământ, și apoi o eternitate în calitate de suflet locuind în Cer. Așa ceva Dumnezeu n-a mai auzit : Să protestezi în fața Lui rugându-te pentru suferință eternă și să plângi în Rai de durere arătându-i Lui Dumnezeu că acel cor al fericiților Raiului care cântă psalmi de fericire și ode de apoteoză către Creator, este un spectacol grotesc și imoral când este pus în oglinda clară a unei lumi care geme de durere și orori pe pământ. Vrem să vedem până când răul și răutățile acestei lumi sângeroase vor mai fi prezente atât de acut pe pământ sub ochii unui Dumnezeu se pare mulțumit și atât de mândru de creația Sa. De aceea știu că lumea va ajunge la un măcel complet în care își va vărsa tot sângele și toate lacrimile înroșind toate oceanele lumii și întunecând tot cerul de norii exploziilor nucleare. Atunci, poate Dumnezeu își va reconsidera atitudinea veșnic pasivă și va ieși din neant și din nimicul unde este ca să încerce să mai repare ceva în acest debut pe care l-a chemat Facerea Lumii. De aceea noi, răniți de război, cu carnea arsă de explozii și incendii, grozăvii care se petrec tocmai în lumea creată cu mândrie de Dumnezeu, să ne rugăm căzuți prin şanțuri și printre mormane de moloz care-au fost casele noastre bombardate sau dărâmate de cutremur, și așa plini de sânge și puroi amestecat cu praf să ne rugăm Domnului că și-aşa nu-l putem împiedica, pentru răul nostru, să fie mai mult și mai odios, dușmanii să ne fie mai puternici și fericiți și să ne batjocorească după mare pofta lor, să ne rugăm să fi avut și noi cei și așa triști și obidiți din linia întâi a frontului vieții o mie de obraze să le fi întors la pălmuit, nu numai două, să le întoarcem pentru zeci de palme la rând să ne rămână zvârci pe obraji de la câte palme primim și de la câte bice pe spinare primim nevinovați în lumea creată de Dumnezeu cu mândrie,  asigurându-ne martiriul și antrenamentul pentru finala campionatului cosmic de accedere în Rai. Mai moral e decât să ne rugăm pentru mântuirea noastră, să ne fi rugat în această viață pentru pedeapsa noastră chiar dacă nu ne simțim vinovați ; și decât să ne rugăm pentru belșugul nostru mai normal ar fi să ne rugăm pentru sărăcia noastră, că dacă tot a fost inventată de Dumnezeu pentru oameni, atunci sărăcia să ne fie sărăcie lucie, iar foamea să ne fie cu dureri de stomac și febră. Căci oricum înfometați, nouă bogaților lumii ne va fi oricum mai bine decât durerile foamei tuturor copiilor costelivi ai Africii, chinuiți de soare și muște, și ei creaturi ale Lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru foamea noastră cea de toate zilele, să ne rugăm Domnului să fie cât mai grea și mai amară, ca să mâncăm rădăcini și buruieni cum s-a mai întâmplat pe timp de foamete cu creaturile Domnului care își îngropau morții numai după ce femeilor le tăiau sânii și alte bucăți de carne netrebuincioase în sicriu, apoi în taină le prăjeau și le mâncau rugând pe Domnul pentru iertare, că era foamete în lumea creată de Dumnezeu cu entuziasm. Să ne rugăm pentru foamea noastră să fie mai mare decât a acelor înfometați și nenorociți copii costelivi ai Africii și să fim geloși pe ei văzând cum prin suferința lor cumplită în această viață vor avea primii șansa să zboare la Rai fără judecată, căci Raiul e doar al celor înfometați, bătuți, nedreptățiți și chinuiți. De aceea ce înălțător ar fi să ne rugăm să murim de foame noi toți oamenii cum se roagă secta jainiştilor prin ritualul numit salekhana, care spun că așa îi povățuiește dumnezeul lor cu chip de maimuță, să moară de foame, să moară oricum, să moară pentru el. A muri de foame e singura soluție se pare de a scăpa de iadul din lumea terestră, de colesterolul rău, deci o soluție și pentru sănătate, căci numai mort devii sănătos, macerat și pregătit pentru ritualul morții căruia Dumnezeu îi place atât de mult la noi numindu-l înmormântare căci de o eternitate așteaptă bucuros să ne înmormânteze pe fiecare, aceasta fiind specializarea Sa predilectă, pofta ce-a poftit cu noi,  adică s-o termini cu lumea și lumeștile ambiții, deșertăciuni și păcate și muribund pe patul de moarte să vezi cum Dumnezeu îți bagă mâna în piept fără anestezie și îți extrage sufletul dintre cărnuri, rupând vene și artere, umplându-se de sânge pe mâini. Mort vei avea în sfârșit ocazia să stai în fața Domnului copt pentru Înfricoșătoarea Judecată și să scapi de păcate, așa cum a rânduit Domnul...! Și mai cinstit și demn ar fi cât mai suntem vii să ne rugăm Domnului să nu ne ierte nouă niciodată greșelile noastre precum nici noi nu iertăm de fapt greșiților și odioşilor noștri dușmani care ne disprețuiesc, ne amenință și ne scuipă, care sunt făcuți și ei săracii într-o zi de Domnul să trăiască și ei, să-şi hrănească copiii și să umple pământul cu ei astfel încât copii dușmanilor noștri să fie dușmanii copiilor noștri, iar copiii șefilor noștri să fie șefii copiilor noștri și în vecii vecilor să ne disprețuim, zgâriem și scuipăm ca și câinii cu pisicile în vecii vecilor, noi oamenii, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu. Și aidoma măcelului nostru pe pământ, tot așa și-n Rai să ne rugăm să fie, ca să nu ne ieșim din mâna suferinței, ci să suportăm stoic toate aceste încercări și mizerii ale firii și pe lumea cealaltă, fiind pregătiți să înghițim o eternitate de dureri și suferință.

  4) Pentru ce să refuzăm a încerca pe pielea noastră tot inventarul de suferințe ale celor proscrişi a se chinui în iad, suferințe și suplicii dispuse cu erudiție de cătanele Lui Dumnezeu, diavolii cei neadormiți care lucrează și torturează meticulos sufletele damnate, potrivit procedurilor de schingiuire din constituția iadului ? Pentru a le ușura suferința morților din iad, frumos și etic ar fi să cerem noi înșine benevol de la Dumnezeu și de la draci să dăm și noi solidar obolul suferinței și să împărțim frățește chinul și suferința îndureraților din iad, să nu stăm degeaba și să frecăm mangalul pe lumea cealaltă, să le mai luăm de pe umeri greul și suferința tortúrilor de care au parte condamnații la iad, mă refer la cei care n-au fost criminali odioși care într-adevăr trebuie să sufere crunt o veșnicie, ci doar la cei care doar au fluierat în biserică. Criminalii și violatorii se pot duce dracului veșnic, cu toate rugăciunile rudelor către Dumnezeu pentru a-i salva și ierta ; noi să îi tragem și mai tare în jos, să le punem piedică și să cadă din nou în prăpastia iadului la focul cel veșnic, în disperarea Lui Dumnezeu care îi iertase după îndelungile rugăciuni ale mamelor lor. Dar noi să ne rugăm pentru salvarea din iad a celor ce n-au postit de hrană și trupește și au păcătuit făcând amor în postul Crăciunului ; că e plin iadul de ei și nu înțelegem de ce. Să ne rugăm Domnului să mai ia de pe umerii lor greul suferinței iadului și să pună pe umerii noștri, încât să fim tot la fel de pregătiți și apți să suportăm chinurile iadului la fel ca pe pământ și când vom ajunge în Rai. Să arătăm Domnului că putem ajunge într-o zi pe culmile umilinței și disperării nu numai pe pământ, dar cu același dor de suferință, cu aceeași inimă demnă și pustie, rănită, putem sângera și-n Rai pe niște culmi ale disperării la care nici Dumnezeu nu s-a gândit, pe niște pietre în Rai care niciodată n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere și lacrimile noastre de necaz țipat și trâmbițat să se audă până la guvernul din Rai, să se întrerupă măcar un minut balul și muzica de la castelul fericiților din Rai, să se oprească din dans toate duhurile bune ale Cerului și toți să ne asculte oripilați și scârbiți corul plânsetelor noastre, al robilor și obidiților Lui Dumnezeu. Și cine știe, țipând, urlând, ieșind în stradă pe ulițele Raiulii, făcând scandal și răzmeriță acolo de-om muri, poate se va îndura Domnul Dumnezeu dacă nu de țipetele și gemetele noastre de durere și necaz pe pământ, măcar de dubioasa, simptomatica și dureroasa fericire din Rai să ne-o dea și nouă și mai grozavă, să ne dea și nouă puțin rău în acel Rai, puțin necaz, puțină argilă să stingem acea inimaginabilă și insuportabilă otravă de plăceri și bine din Rai. Doar astfel, rugându-ne sporit pentru necazul nostru structural și universal, pentru moartea noastră cât mai grabnică și cancerul nostru în și mai mari chinuri, pentru șansa noastră sinucigașă de a rata complet fericirea prea dulce și prea pufoasă și comodă a Raiului, Îl vom determina pe Domnul să schimbe ceva la noi ăştia care suflând duh de viață peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum să aderăm o clipă efemeră la suprafața acestui univers interesant de altfel și pretabil curiozităților și emulațiilor noastre în măsura în care nu eram făcuți cum suntem din carne și slănină atât de bolnave și vulnerabile, amestecate cu credincioșia noastră acerbă, bolnavă și ea. În schimb făcându-ne Domnul din lut, adică din carne care e sediul tuturor bolilor și nu din wolfram sau carbură de vanadiu ca să fi fost tari și invulnerabili ca și cuțitele de strung cu care se aşchiază metalele, Dumnezeu, poate fără să vrea, (ori dimpotrivă, aceasta-i întrebarea...), ne-a ucis din fașă toate curiozitățile și emulațiile plăcerile și satisfacțiile senzației, șansei și experienței de-a fi viu, făcându-ne niște cobai ai experiențelor Sale divine, această înjosire fiindu-ne destin și mormânt peren. Cu atât mai rău, dându-ne insolența de-a crede că suntem inteligenți și vedem toate dramele noastre și străchinile în care călcăm, schingiuirea noastră a devenit și mai infamă încât a crede că inteligența-ne mai poate tolera un minut această barbarie de destin la care suntem condamnați draconic de diavol sau de divinitate, e o infamie și mai prăpăstioasă... Așa nu se mai poate, vedem bine cu toții... De aceea să nu fie cu păcat că am vrea și noi dacă se poate să se schimbe ceva cu noi oamenii, cu pământul, cu calea către Rai sau cea către iad, depinde cum te-ai îngrijit, prin credință sau necredință să-ți netezești calea. Noi cei nu atei ci a-religioşi ar trebui să ne rugăm Domnului nu pentru mântuirea noastră efemeră și scârbavnică în subiectivismul ei egocentrist ci să ne rugăm mai cu folos să se reformeze totul, că noi, biata rasă umană suportăm ascultători orice schimbare de la Dumnezeu : ori mai bine, ori mai rău, că tot așa nu se mai poate, ori unii zic că e minunat totul și că în primul rând trebuie să schimbăm ceva în bine în noi și credința noastră, să fie cât mai adâncă, cât mai loială indiferent cărui dumnezeu te-ai ruga, când orice om știe, de orice nație, religie și rasă că dumnezeul lui e cel mai bun iar al altuia e rău și pute, e dezgustător și dăunător de aceea toți cei ce cred în alt dumnezeu decât al nostru trebuie neapărat să piară și să se ducă dracului în iad,  Domnul fie lăudat.

  5) Cu ce puteri să fim mai buni și mai drepți, păcatele noastre ?! ; și ce forță să avem pe lumea de orori cu corpurile noastre degrabă canceroase de la chimicalele din pâinea cea de toate zilele care are initium în ea și mâncarea cu E-uri pe care ni le dă Domnul milostiv după pioasele noastre rugăciuni de le mâncăm recunoscători și smeriți ?! Trebuie să ne rugăm, trebuie să înghițim pe nemestecate tot, ori mâncare otrăvită, ori rugăciuni fără noimă și sens și să ne rugăm neîncetat pentru putregaiul cărnurilor care suntem și pentru a nu muri mâine măcar ci poimâine, ca să menajăm pe Domnul să mai audă încă o zi, azi, vaietele și gemetele durerilor cancerelor noastre, să nu-L tulburăm pe Domnul azi cu scâncetele noastre de suferință, ci să amânăm totul pentru mâine când nu mai putem de durere ; să urlăm de durere și să murim când va fi mai dispus Dumnezeu a ne auzi și chema la Judecata Sa zicând și făcând semn cu degetul haidamacilor care ne vor arunca sus la Rai sau jos la iad ca pe niște saci de cartofi. Trebuie să menajăm urechile și ochii Domnului,  noi cei care putem răbda și tremura de durere în tăcere căci în urechile divine se sparge ecoul tuturor vaietelor și gemetelor noastre, a miliarde de oameni chinuiți ai vieții. Ce ne-am face cu un Dumnezeu care și-ar ieși din pepeni agasat și surmenat de atâta suferință umană care se sparge în El ca valurile mării de stânci ? Să menajăm și să avem grijă de Dumnezeul cel de toate zilele, căci cum Îl îngrijim așa Îl avem, să nu-L plictisim și agasăm cu vaietele noastre. Asemeni și credința în Dumnezeu să o păstrăm căci fără ea vom înnebuni și mai mult. Nu mai contează că învățătura religioasă fiind pe cât de justă, pare pe-atât de contraproductivă practic. Să uităm și să înghițim nodul în gât că totdeauna pe pământ, sub flamurile religiei orice bine va putea avea una porție de răsplată perfect posibilă de rău, orice clipă a dezastrului existenței noastre va putea fi urmată negreșit de altă clipă geamănă în rău, în corul fierbinte al rugăciunilor noastre astfel încât sarabanda și-acest bâlci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot așa până la sfârșitul vieții noastre, a copiilor noștri, și-a tuturor urmașilor și urmașilor noștri condamnați practic iremediabil de-a ne moșteni acest rău și dacă noi nu l-am suferit și băut până la drojdie, să purceadă copiii și urmașii noștri a sorbi toată otrava minunii de a fi viu pe care noi n-am apucat a o mai termina.

  6) Putem spune orice în apărarea religiei noastre și a Lui Dumnezeu făcătorul nostru și al tuturor văzutelor și nevăzutelor dar amărăciunea și dezastrul existenței noastre nu apăreau singure din vid dacă Dumnezeu stătea locului și nu se mai gândea să ne facă și mă mir ce dor L-a încălzit într-o zi încât să reușească să ne facă atât de chinuiți și triști...!? Noi, prin păcatele noastre numai L-am ajutat pe Domnul ca a Sa Operă, lumea și omul să se lustruiască și definitiveze în degringoladă și rău și să devină un vădit rebut cosmic iremediabil. Dacă Dumnezeu ne-a făcut totuși așa și nu altminteri înseamnă că ne-a făcut dintr-o fantezie sau într-un moment de relaxare când nu s-a gândit la consecințe. Iată, au îndrăznit creaturile, robii Săi să se răscoale și să-i critice Creația. Așa ceva nu este verosimil unui Dumnezeu de-a avut grijă de tot și toate dintru început să nu se strice. Iară noi ne-am stricat și ne-am umplut de rău și de necaz. Nu rămânem decât cu un singur surogat de mângâiere : Nu rămânem decât cu credința noastră oarbă în Dumnezeu, o fantezie mai mult sau mai puțin otrăvitoare, dar singura posibilă și mai ales terapeutică pentru beteşugurile vieții noastre. Și dacă Lui Dumnezeu nu-i pasă că noi ne punem atâtea întrebări fără răspuns, cui să-i mai pese ? Simt însă că a venit vremea îndreptării și reparației universale și că a venit vremea ca Dumnezeul și Tatăl nostru care este în Ceruri să se arate și să îndrepte totul, să ne îndrepte și pe noi după mare mila Sa dacă n-a făcut-o destul de la începutul facerii noastre și ne-a dat otrăvitoarea libertate să ne ratăm cu mânuțele și creieraşele noastre mântuirea din Cer prin ceea ce îndeobște a denumit liberul arbitru. Să facă Domnul pentru noi ceva practic ori să nu mai facă nimic niciodată adeverindu-se că ori nu poate, ori nu vrea, tot un drac și astfel triști și dezmoşteniți să ne lase în pace Domnul să ne lingem rănile de rebuturi cosmice și să murim triști în durerile noastre dar eliberați de un Dumnezeu curat mizantrop și mare iubitor de lacrimi, sânge și dureri omenești date pe capul oamenilor cu ghiotura de la Facerea Lumii. Cred că fanteziile și experimentele creaționiste pe lumea asta s-au terminat, cred că repetițiile și antrenamentele în sportul demiurgic de faceri de lumi în acest univers s-au terminat și ele. Și cred că trebuie să înceapă Olimpiada Divină ; că trebuie să înceapă campionatul mondial de Faceri ale Lumii. Trebuie să înceapă Acțiunea Supremă a Lui Dumnezeu, nu Armaghedonul imoral unde iar e vorba de război, luptă și sânge, fie și sângele necuratului învins de Iisus, sânge negru curgând pe ulițele Raiului cu care să ne ungem pe față și pe piept râzând exuberanți că s-a terminat cu războiul și cu măcelul și cu minciuna și prosteala pe față, visând muribunzi la o dreptate utopică din această lume pentru care nu putem aspira la o îndreptare practică de trebuie să visăm neapărat binele vieții noastre nu în lumea asta ci neapărat în lumea cealaltă !

  7) Să-i iertăm pe Dumnezeu și pe Antihrist, singurii doi suspecți reperați ai împilării noastre cosmice pentru tot răul pe care prin experimentul creaționist au vrut din greșeală ori voit și premeditat să ni-l facă dar noi să le răspundem cu bine și cu smerenie și să nu cârtim, că așa e creștinește. Gata cu experiențele, gata cu cobaii rozalii fericiți și în van credincioși ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate și să râdem de moarte, să moară șoarecii, țânțarii și gândacii de bucătărie și ploşnițele cele pline de sângele condamnaților din erori judiciare băgați nevinovați în penitenciare, că se mai întâmplă să greșească cu voie sau fără voie și judecătorii, că doar oameni sunt și ei, puși de Dumnezeu pe pământ să-i țină locul în toate pricinile lor. Dumnezeu nu mai are timp să împartă toată dreptatea în lume și câte unul, doi mai sunt băgați nevinovați la pușcărie de judecători, iar criminalii și hoții rămân de negăsit și scăpați, că așa e-n lumea dreaptă făcută de Dumnezeu. Noi, să fim fericiți așa. Căci dacă încă nu s-a împlinit sorocul să murim, mai avem o infinit de mică șansă ca să apucăm ziua în care Dumnezeu să se răzgândească și să ne facă în sfârșit cum era și normal, pui de Dumnezei. Și cine știe, poate vom apuca să ne vedem sfințindu-ne de vii când crescându-ne aripi de înger pe nebăgate de seamă la spate vom râde în sfârșit cu lacrimi de fericire văzând cum se demolează și se taie la fier vechi atât iadul cât și Raiul, ca dovadă că au fost dintotdeauna inutile și imorale, niște false variante surogat ale unei lumi terestre fericite. Am putea spera că o simplă reconsiderare a Lui Dumnezeu ar putea aduce în sfârșit normalitatea și dreptatea în univers între creaturi. Asta pentru că așa-i normal. Suntem Opera nemijlocită a Lui Dumnezeu și moștenitorii Raiului nemijlocit ce se va face pe pământ și niciodată în cer, cum așa ar fi fost absolut normal și rațional de la începutul lumii. Ori cred că pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pân-acum. După evoluția noastră în continuare se va cunoaște dacă Dumnezeu s-a schimbat în bine cu ceva ca să ne curme suferința și să ne ierte nouă de-am formulat această tristă și nefericită pleonastică doleanță de a dori ca Dumnezeu să se schimbe în bine, când după teorie Dumnezeu este binele suprem... Această dorință aparent lipsită de sens a noastră vine din efectul concret al posibilității ca Dumnezeu nici să nu existe și atunci e explicabil tot răul și degringolada noastră care nu puteau apărea cu un Dumnezeu al atotputerniciei și excelenței îndelung trâmbițate veghind eficace la tot și la toate dar mai ales ocrotitor la propria Operă. Astfel, după grija Lui Dumnezeu ca opera Sa, lumea și omul să funcționeze perfect, aidoma mâinii divine creatoare,  trebuia să avem oameni perfecți și Raiul pe pământ că legile fizicii permiteau căcălău să avem o existență și o viață fericită aici pe pământ, nu neapărat în Cer unde astfel Raiul să fi fost un nonsens locativ. Din păcate, trezindu-ne din vis vedem că voința concretă a Lui Dumnezeu în schimb nu are nimic comun cu legile fizicii, cu logica, cu bunul simț, cu rațiunea și cu realitatea înconjurătoare care pentru noi oamenii oferă atâta dramă și suferință fără rost sub ochii pe veci închiși ai unui Dumnezeu inexistent ori cel puțin demult decedat. Mai amar e gândul că am fost creați de mântuială ca o croială însăilată pe picior, de un demiurg al răului, cinic și nemilos cu soarta terestră a creaturilor, ieșind așa triști și obidiți cum suntem din malaxorul creației, ca să murim cu miliardele pe scena teatrului odios al vieții, mai amar e acest gând decât gândul eliberator dar realist și resemnat că suntem rezultatul pur al evoluției și selecției naturale goală până în măduvă de orice urmă de Dumnezeu ca cel mai frumos și fantezist vis iresponsabil al omenirii. Mai degrabă accept după toate indiciile triste ale realității umane că există într-adevăr un Dumnezeu, dar un Dumnezeu al răului cum am zis, care astfel explică trista realitate că a creat ori îngăduit diavolii și iadul cu instrumentele de tortură corespunzătoare și explică teama și sila noastră că din te miri ce vom fi acuzați de acest Dumnezeu al răului și damnați în iad, pentru că atâta poate religia și patronul ei, un demiurg al răului inexorabil, să ne acuze de tot și toate și degrabă să ne citească capetele de acuzare din versetele și capitolele indicate și precise din scripturi și evanghelii și să ne pregătească dulce și cătinel drumul către iadul și către diavolii de pe lumea cealaltă care slavă Domnului că nu există, altfel ce ne-am fi făcut...? În fapt să ne amăgim că în iad vor fi pedepsiți toți cei care pe pământ nu mai au nici o șansă de îndreptare, adică criminalii, violatorii, tâlharii și stricătorii de pace care fac ca viața pe pământ să fie imposibilă de ne fac pe toți să ne dorim să rezistăm morții și să înviem și renaştem într-o lume a dreptății și bunătății în Rai. Tot scrutând cerul vom orbi și nu vom vedea niciodată cu ochii vii minunățiile Raiului. E absolut creștinesc și moral să fim îndelung înțelegători și toleranți unii cu alții și să-i lăsăm în pace pe toți cei care vor în alienarea lor să se bucure exultând de fericirea credinței în iluzia irezistibilă uman a unei lumi mai bune după moarte și pentru care toți fac totul ca să merite un loc în Rai de unde lipsesc toate personalitățile interesante cum spunea Nietzsche.