80) COPIII NU SUNT OAMENI

80) COPIII NU SUNT OAMENI
 
  1) Aceste forme incipiente de existență ale evoluției biologice a oamenilor, copiii, ajungem la concluzia că nu sunt oameni ; sunt altceva, o specie venită direct din Rai, care merită cu prisosință Raiul fără să facă nimic, au din naștere sfințenia dăruită de Dumnezeu în ei și nu știu de ce Dumnezeu îi osândește să mai crească, să se transforme în oameni mari, să păcătuiască și să nimerească direct în iad, total nepotrivit cu originea lor serafică și divină. Nu știu motivul rațional și necesitatea pentru care copiii au trebuit să crească, să devină adolescenți, apoi tineri și să se transforme într-un final în oameni maturi, copți la minte, majori, responsabili de faptele și deciziile lor și să conducă apoi lumea, din greșeală în greșeală, din păcat în păcat, făcând din lumea și viața creată de Dumnezeu pe pământ un adevărat iad.

  2) Până în momentul cât au fost copii, aceste stadii de existență ale oamenilor au fost perfecte, sublime. În momentul când copiii au crescut ei au pierdut totul, s-au transformat în oameni, în păcătoși prin definiţie. Pierderea nu e numai a lor,  pierderea e a întregii omeniri. Atâta vreme cât sunt copii, aceștia sunt perfecți, sunt îngeri, sunt cel mai evoluat stadiu în puritate și inocență de existență a omenirii, după care tot ce se consideră că acumulează ei prin creștere și maturizare e de fapt o decadență, o involuție morală și valorică ce se accentuează în progresie geometrică cu cât copiii cresc, devin maturi, majori, înțelepți după standardele discutabile a ceea ce se înțelege în mod curent prin înțelepciunea oamenilor maturi. A înceta să mai fii copil e un minus și o formă perfidă de teroare impusă în masă și autoritar, discreționar de Dumnezeu asupra copiilor desemnați inexorabil a crește și a deveni oameni maturi.

  3) Ce a câștigat omenirea prin ordinul evolutiv al Lui Dumnezeu ce a impus creșterea inevitabilă a copiilor și maturizarea lor după legile biologiei și ale Lui Dumnezeu ? Născându-se în minutul orânduit de Dumnezeu, copiii în clipa nașterii au acumulat maximul de calități de îngeri vii și sublimi ; după care crescând, această naturală acumulare se diluează și scade prin evoluția spre maturizare, copiii deveniți oameni mari pierzând gradual tot ceea ce sfânt au acumulat în clipa nașterii, ca un telefon a cărui baterie se descarcă în timp. Șansa de a fi și a rămâne îngeri vii așa cum au fost în clipa nașterii, o pierd oamenii odată cu prima oră, cu prima zi de viață, cu creșterea aceasta biologică ce aduce cu sine naturalul declin biologic, moral, și imposibilitatea de a face față și a da curs, a proba și adapta cu succes pe carnea noastră vulnerabilă și muritoare valorile sfinte ce vin din Rai și de la Dumnezeu.

  4) Se nasc oamenii întâi copii, adică sfinți, în bucuria și mulțumirea Lui Dumnezeu, și mor păcătoși, oameni mari și blestemați de Dumnezeu la chinul și osânda veșnică a iadului. Valoarea aceasta a copilăriei o știe cel mai bine Dumnezeu și Iisus, care nu degeaba spune : "Lăsați copiii să vină la mine", această chemare divină întărind adevărul celor ce-am spus mai înainte de un îngeresc statut al copiilor, bine văzut și pe bună dreptate apreciat de Dumnezeu, în comparație cu diavoleasca ipostază și compromitere a speciei umane odată cu creșterea și maturizarea spre nefericitul statut de oameni mari și păcătoși. Oamenii mari, foștii copii, sunt repudiați de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru acumulările negative ce vin odată cu libertatea ce a dat-o Dumnezeu ca fiecare om să aibă liberul arbitru de a dispune cum vrea de viața sa, de a se rata și pieri pe limba lui. Câtă vreme sunt copii, oamenii sunt îngeri vii, apreciați și iubiți de Dumnezeu, sunt sublimi, sunt frumoși. Nu degeaba o vorbă spune că ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Trista și tragica diferență e între ce consideră oamenii, și ce consideră Dumnezeu a fi frumos în ei, în copii. Atâta vreme cât nu mai sunt copii, nimic nu mai e frumos în oameni. Oricât s-ar ruga, oricât ar posti și ar fi de credincioși, oamenii adulți care nu mai sunt copii nu mai pot îmbuna severitatea și intransigența Lui Dumnezeu care rămâne rece, de piatră, neînduplecat în tratarea cu severitate și intransigență a destinelor oamenilor care crescând au încetat a mai fi copii și au devenit păcătoși.

  5) Supărarea Lui Dumnezeu pe copiii crescuți și deveniți oameni mari devine evidentă atunci când constatăm că nici cel mai sporit în credință om nu are scăpare din calea dramelor vieții, orice călugăr smerit putând fi victima nenorocirilor de tot felul, putând fi călcat de tren sau condamnat să se îmbolnăvească de cancer și să sfârșească în cele mai negre chinuri, cum niciodată nu și-a dorit, căci fiecare vietate ține la hârbul ei de viață, măcar și canceroasă și chinuită, orice călugăr dorindu-şi contra durerilor de cancer puțină chimioterapie prin administrarea de morfină. N-ai să vezi nici un călugăr că îi spune stoic Lui Dumnezeu prin rugăciune să nu-l scutească de chinurile durerilor cancerului, ci toți credincioșii cerând fără osebire sănătate, noroc și apărarea de necazuri și chinurile diavolilor.

  6) E inutil a cere Lui Dumnezeu sănătate, e inutil a cere milă și îndurare, pace și liniște, siguranță, noroc, spor și belșug, căci toate aceste visuri sunt spulberate de talazurile încercărilor vieții. Suntem datori a ne ruga pentru noi și binele nostru dar printr-o simptomatică și iremediabilă opacitate a minții suntem inapți a realiza că rugăciunile noastre se lovesc de Dumnezeu ca de un zid. Nu pentru viața reală și pământească ar trebui să ne rugăm. Febra acestor rugăciuni nu-şi găsește corespondent în realitate și în așteptările noastre practice. Practica vieții noastre este plină de tragedii prin definiție ; rugăciunile noastre către Dumnezeu pentru a fi apărați de aceste tragedii sunt ineficiente căci am fost alungați de Dumnezeu din Rai drept pedeapsă pentru un păcat moștenit de la alții care culmea, fiind primii oameni făcuți de Dumnezeu, s-au ratat, au devenit obraznici și Dumnezeu i-a surghiunit pe pământ ; iar pământul ce altceva poate fi decât iadul veritabil ? Prin urmare suntem obligați de Dumnezeu, de biologie să creștem, să nu mai fim copii, să urmăm acest program al vieții noastre care este un program de penitență și nu putem fi atât de orbi încât să nu vedem că tragediile vieții noastre sunt consecința că trăim în iad de la Facerea Lumii și până-n ziua de azi și tot așa până la sfârșitul vieții noastre și a lumii chiar.

  7) Toate rugile noastre fierbinți către Dumnezeu puteau fi auzite de Dumnezeu dacă rămâneam copii căci copiii pot emite ultrasunete, adulții niciodată, iar Dumnezeu poate auzi numai ultrasunete, pe când ritualuri și rugăciuni de sfințiri ale mașinilor, caselor etc și văicăreli de adulți păcătoși, niciodată ; de aceea văicărelile noastre de adulți numite rugăciuni sunt lovite de nulitate și sunt absurde atâta vreme cât vom auzi și azi, și mâine, mereu de dramele și nefericirea noastră. În fapt dramele s-au născut într-o lume a adulților, niciodată a copiilor. Oamenii au devenit lupi pentru ei înșiși când au devenit maturi și le-au crescut colții ; copiii cu dinții lor de lapte nu pot fi lupi și niciodată n-ar putea cu gângurelile lor face o lume rea cum adulții și-au făcut,  fiind expuși mereu exploatărilor și durerilor de tot felul, necazurilor, bolilor, nedreptăților, împilărilor, nefericirii, lacrimilor, tuturor acestor mizerii ce le vom lăsa ca adulți moștenire urmașilor noștri și urmașilor lor de la o generație la alta, precum vom lăsa în predare și cheile de la magaziile noastre de armamente și muniții și de la cazărmile unde vom fi mobilizați ca militari în rezervă lăsându-ne acasă copiii, îngerii noștri care niciodată nu se vor putea lupta între ei decât cu tancuri de jucărie și soldați de plumb. Atunci pentru ce ne rugăm dacă durerile și dramele vieții noastre fac parte integrantă din acest mizerabil decor al vieții ? Oricum nu putem schimba nimic, că ne rugăm ori nu. Închipuirea ne dă ghes a crede că nu e soluție mai bună decât să te rogi Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și pentru toate motivele. Și dacă acest exercițiu își face efect în capul nostru atunci e atât de bună credința. Dar în iureșul rugăciunilor noastre fierbinți și pioase trebuie să realizăm conștienți în fața evidenței că Dumnezeu nu ne poate ajuta ; ori nu poate, ori nu vrea. Ce mai contează ?

  8) Avem râuri de lacrimi prezervate în ochii noștri care stau să curgă de la o zi la alta, Dumnezeu ne-a asigurat tone de lacrimi să vărsăm iar ce ne depășesc puterile sunt date prin moștenire și ADN pe capul copiilor să plângă și ei la rândul lor de amar și inimă rea și de finalele infarcte ale inimilor noastre care biologic sunt făcute de Dumnezeu să plesnească de durere, suferință și boală într-o zi. Cum ne putem ruga de sănătate când bătăile inimilor noastre sunt limitate și numărate și aproape toate vor face infarct și ne vor veni de hac într-o zi atât de plauzibilă și apropiată ? Ce rost are segmentul inutil și sărman de viață trăită ab initio în iadul acesta pământesc atât de evident, dacă misiunea principală și motivul acestei vieți e să plângem și să fim disperați de durerile ei pentru ca să fim suficient de copți de suferință, ceea ce se cere mai vârtos ca și calități și virtuți pentru izbăvire ? Mai săraci ca Lazăr și mai nenorociți ca Iov ni se recomandă să fim pentru ca plini de aceste calități și înnobilări ale suferințelor să adresăm corespunzătoarele rugăciuni Lui Dumnezeu, ritualuri adecvate prin care sufletul ți se fardează și împopoțonează în oglindă pentru interviul cu Dumnezeu, pentru a se pregăti ca odată ce-ai murit învins de dușmani, boli, suferințe și dureri să o șteargă la sănătoasa din epava chinuită a trupului care ai devenit, către accederea în Rai la concursul sufletelor care au avut talent. E frustrant să vezi cum motivul principal al vieții noastre este că trebuie să te pregătești prin atâtea rugăciuni de clemență adresate Lui Dumnezeu să îți permită s-o ștergi din viața asta și de pe pământul ăsta pe care nu se poate trăi, dar pe care Dumnezeu te-a făcut, ca să accezi finalmente într-un centru spa de recuperare etern și definitiv numit Rai, pământul ne putând fi unul din considerentele Lui Dumnezeu.

  9) În afară de acest deziderat al pregătirii pentru Rai, toate celelalte emoții și treburi private ale noastre pe acest pământ sunt considerate deșertăciuni și pierdere de timp, vânare de vânt. Nu știu de ce călugării cei sporiți în credință mai au cheful și puterea de-a trăi și nu se duc să moară direct într-o groapă ce să și-o sape singuri și în care să se arunce exuberanți și voioși cum se aruncă copiii în căpițe de fân sau voioși pe tobogan, cu gândul doar la Rai, evitând astfel complicația viermuirii și deșertăciunii vieții, din chilie la biserică, de acolo la sala de mese, de acolo la privată, apoi iarăși rugăciuni fierbinți în chilie până la miezul nopții și în zori, apoi ascultare și tot felul de munci, ispite cu diavoli care-i ispitesc pe călugări cu fete nurlii și pentru că nu le au, să încerce sau să reziste ispitelor masturbării sau homosexualității, totul mereu de la capăt în așteptarea morții cea izbăvitoare...?

  10) Dacă ar fi să inventăm o rugăciune extremă prin îndrăzneala ei protestatară de a-i adresa Lui Dumnezeu întrebări și retorici incomode de spart tipare și stereotipuri religioase ieșite din sfera raționalului, iar îndrăzneala și insolența acestor întrebări și implorări interogative să-L pună pe Dumnezeu în dificultate, să-L bulverseze și să-L facă să-și reconsidere atitudinea severă și coercitivă față de oamenii supuși greșelii sau care socoate că păcătuiesc din te miri ce, ar fi să ne rugăm Domnului pentru chinurile noastre, și să murmurăm în tăcerea singurătății și suferinței noastre, astfel de rugăciune amară :

  11) "Doamne, fă-mi parte de cea mai grea suferință în viață, nu-mi da pâinea cea de toate zilele, lasă-mă să mor de inaniție, nu-mi da sănătate și spor în casă ci lasă-mă să mor de cancer și jefuit de tâlhari și împilat de hoți și pungaşi, lasă-mă să mă duc direct în iad și în chinurile cele mai fără de sfârșit, ca astfel să pot spera după mare voia Ta, o, Doamne, că a trebuit să faci ceea ce vrei și crezi că trebuie să faci cu mine, ceea ce vrei și trebuie să faci cu toți păcătoșii și cu cei sceptici în credință, să aplici intransigent litera regulamentului Ceresc, care impune o pedeapsă exemplară pentru păcatele înfăptuite cu voie sau fără de voie ! Că dacă altfel nu ai putut răbda să îngădui pentru ființele vii un bine suprem și infailibil atât de mare încât să fie imposibil ca ele să știe și să simtă ce-nseamnă durerea și suferința și să nu existe conceptul de pedeapsă nici pe pământ, nici în iad, atunci chinuie Doamne toate ființele Tale de la Facerea Lumii și bagă în iad cu toptanul mulțime de lume cum ți-e voia, planul și îngăduința !

  12) Pentru ce, Doamne să mă ferești de chinurile iadului dacă tot le-ai inventat într-un minut când ai fost inspirat să inventezi lumea și viața, oamenii, iadul și diavolii ? Că dacă toți oamenii ar fi cuminți și bine plăcuți Ție, ce ar mai face diavolii cei din iad și cu ce s-ar mai ocupa, ce rost ar mai avea fiind făcuți de tine și îngăduiți să existe, când tot ce-ai inventat în acest univers pare că ai inventat cu un scop și tot ce a ieșit din mâna Ta pare a avea un rost și o motivație, fie ele și chinurile iadului și diavolii cei neadormiți fără de care organizarea universului în infinitul lui Ți-ar fi părut incompletă și neizbutită...?

  13) Doamne, dacă ai fost atoatefăcător înseamnă că ai fost și autorul moral și organizatorul diavolilor pentru chinurile noastre ; ori pentru asta înseamnă că ai fost complice cu ei, cu cei care vor chinui pe unii oameni în iad laolaltă cu criminalii notorii, doar pentru că au fost atei pașnici și blânzi ! De ce ești Doamne atât de bun și iertător cu cei siniştri care cer iertare și de ce dai tuturor criminalilor și stricătorilor de dreptate o șansă ca să-i ierți după rugăciunile lor de căință și pentru ce le dai tâlharilor o șansă la a mai respira aer după crimele și strâmbătățile ce-au făcut din convingere o viață împilând și nenorocind metodic pe semenii lor ?

  14) Doamne, dacă Tu ești Împăratul dreptății în Cer, fii consecvent cu dreptatea și pe pământ, nu lăsa să se mai audă de nenorociri și drame pe pământ, nu lăsa să mai curgă lacrimi și sânge nevinovat, fă-ne neștiutori în a cunoaște mirosul și culoarea sângelui, fă-ne sfinți și cuminți cu forța, că multă dreptate vei face și astfel multă înțelepciune divină vei presăra pe capul oamenilor cu atâta măiestrie făcuți de tine dintr-un boț de lut peste care ai suflat duh sfânt peste fiecare și ai spus să se facă om ! Doamne, mai degrabă lași câțiva sfinți în mai puțină înavuțire și fericire în Rai, că mai drept și dumnezeiesc ar fi așa, decât să lași în mizerie și nedreptate atâția nefericiți pe pământ după cum auzim și vedem tot mereu la tot pasul, numai cu amara speranță că fericit trebuie să fii doar de ești prigonit pentru dreptate, că a ta va fi Împărăția Cerurilor ! Dacă la Tine Doamne în Cer totul e calculat și merge strună, ca dreptatea să nu mai umble cu capul spart pe pământ, mai taie Doamne din rația de bine ce-o aloci fericiților și preafericiților Raiului, ca să ajungă binele și dreptatea tuturor lipsiților pământului și să nu mai auzim în veci de rău, de ispite, de lacrimi și amar !

  15) Doamne, dacă nu te înduri să lipsești măcar o fărâmă pe toți fericiții Raiului de binemeritata răsplată a binelui, ia de la mine, Doamne, slaba speranță a celui mai mic bine ce aveai de gând să-mi urseşti în Cer pentru câteva rugăciuni ortodoxe obediente și fericeşte pe un nevinovat, pe un amărât care plânge și e prigonit pentru dreptate pe pământul de războaie, de crime și de cruci ! Că făcând atâta dreptate pe pământ, Doamne, criminalii și hoții s-ar înfricoşa și s-ar împuțina, pierind apoi pe cale în câțiva ani căci vei da asupra lor ciumă și stârpire și extincția ar bântui binevenit toată liota criminalilor, tâlharilor, escrocilor, mafioților, mândrilor și pungaşilor și prin asta ai face pentru prima dată dreptate pe pământ și ai împrăștia mireasmă vie de Rai pe pământ, numai printr-un pocnet de deget, printr-o mișcare de Sfântă baghetă magică a dreptății Tale, Doamne...!

  16) Adu-Ți aminte, Doamne, cum ne-ai făcut mai întâi copii inocenți, bebeluși, îngeri vii, sfinți pământeni cât am fost mici și ce otrăvuri de oameni ies din noi după ce ne crești  Doamne și ne faci oameni mari...! Doamne, dacă tot ne-ai îndemnat din cărțile sfinte să credem că nu am evoluat din homo sapiens așa cum a spus Darwin, și că suntem doar obiectul Creației Tale exclusive prin har și prin sfințire, măcar oprește această stupidă și evidentă evoluție a copiilor către ratare prin creșterea și devenirea lor întru a fi oameni mari, robii eterni ai păcatului, ai greșelii, ai insolenței și mândriei deșarte, ai nenorocirii și autopustiirii lor și a pământului întreg, un câmp fumegând sub ochii Tăi jenant de absenți, Doamne, imposibil și insuportabil de nevăzut cum ești, de eterogen și neimplicat direct ci prin condiția de bază a morții ca soluție pentru durerea și nefericirea pământeaă...!

  17) Doamne, dacă trebuie plătit un preț pentru toate păcatele lumii și pământului, iartă lor, tuturor păcătoșilor păcatele lor, ia-i din iad, lasă iadul gol și fără obiect, fă-i pe diavoli șomeri și trece acest lagăr de exterminare al iadului în conservare, fă-l un muzeu al holocaustului ororilor cerești trecute și terminate odată pentru totdeauna, și dacă trebuie să mai rămână un suflet chinuit în iadul care trebuie să-și justifice existența și conservarea odată ce-a fost făcut de Tine, azvârle sufletul meu pustiu și păcătos în iad, omoară-mă pe mine ereticul, lasă-mă să plătesc eu pentru toți și scutește omenirea de acest calvar al pedepsei Tale cu aceeași măsură pentru criminali siniştri și atei blânzi în același iad. Mai fericit aș fi să știu că trebuie să plătesc eu pentru păcatele lumii întregi și aceasta să fie izbăvită odată pentru totdeauna de torentul neoprit al mâniei Tale. Că având ființe dragi și iubite la care țin cu toată inima ca la ochii din cap, cum aș putea să nu fiu pe bună dreptate mulțumit când aș ști că sunt scutiți de Tine, Doamne, de tot necazul și mizeria vieții ? Și ca drept preț ce trebuie să-l plătesc pentru asta, mai degrabă să mă pedepsești pe mine exemplar, după inima Ta, după pofta Ta ! Că plăcerea mea nu e să trăiesc pentru mine, ci pentru binele alor mei dragi, iar scârba și durerea mea e când știu câtă durere și suferință sunt datori a îndura ei că au avut neșansa și neajunsul de a se fi născut din carne vulnerabilă ca și a mea, din vina mea că am ascultat îndemnul divin care spune să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul.

  18) Pentru ce, Doamne îmi dai suferința să știu că ai mei copii vor crește și nu vor mai fi copii inocenți, sfinți și îngeri vii și crescând vor intra inexorabil în mizeriile și dramele vieții, că vor suferi și vor fi nedreptățiți, că vor plânge de necazul suferit de la alții, sau că vor râde și exulta de răzbunarea și necazul pricinuit altora ? Nu aceștia sunt oamenii făcuți de Tine ? Nu aceasta e lumea și toată istoria ei sângeroasă ? Doamne, scutește-mă să mai fiu martor neputincios acestui măcel ce se întâmplă cu lumea și viața noastră numai pentru că printr-o regretabilă eroare cosmică ai dispus ca îngerii pe care i-ai făcut la început, copiii, să crească și prin lipsa Ta de prevenție să devină oameni mari, să conducă lumea și să facă din ea un iad la fel de competitiv cu iadul de pe lumea cealaltă...!

  19) Doamne, ce gând malefic sau lipsit de prevenție ai avut să dispui moartea copiilor prin creșterea și evoluția lor în oameni mari care uite ce au făcut din lumea creată de Tine cu atâta trudă în șase zile, spurcând duhul de viață ce ai suflat peste ei și compromițându-Ți Opera la care ai plănuit o veșnicie în universul atât de înghețat și infinit...!? Doamne eu cred că ai făcut un prea mare exces de zel în crearea oamenilor și că îndemnul Tău creator de a-i crește și face oameni mari, adulți a fost catastrofal. Căci mai cu folos ar fi fost o lume plină de copii și fără nici un adult,  să gângurească ei și să râdă jucându-se toată ziua pe fața acestui pământ de-a baba oarba, de-a lapte gros și de-a prinselea ; ar fi fost pace pe pământ cu acești jucăuși, copiii scutiți a mai crește, opriți din evoluția biologică ce le stigmatizează și otrăvesc caracterul curat și inocent al copiilor care au fost. De ce n-ai urmat Doamne acest plan al opririi în creștere a copiilor și ai otrăvit în schimb lumea cu planul tău ce ne-a adus pe cap atâtea războaie făcute de foști copii care au crescut și au exploatat și asuprit alți oameni, care în ura lor reciprocă au devenit lupi unii pentru alții și chiar și de n-ar fi războaie și dușmani, ne-ai dat dușmani direct în carnea noastră prin atâtea boli care rod din noi, ne umplu de suferințe, dureri și lacrimi ?

  20) Aceasta e prima și ultima rugăciune ce am făcut-o către Tine, Doamne. Nu uita, Doamne că și eu am fost copil și nu eu am vrut să mă fac mare și să devin păcătos. De aceea, mă rog Ție să ierți pe toată lumea și să mă pedepsești doar pe mine după inima ta de copil ce ai împrumutat-o cu atâta dărnicie și bunăvoință tuturor copiilor în clipa nașterii...!"
 
  21) Făcând această rugăciune către Dumnezeu măcar pot să mor cu inima împăcată că deși nu L-am putut încă vedea pe Dumnezeu în această viață vie de carne, nu mai contează : Satisfacția mea e completă că am avut privilegiul să-L văd pe Dumnezeu transfigurat în copiii acestei lumi, ființe sfinte, îngeri vii, pentru care sunt absolut mulțumit și convins că de fapt copiii nu sunt oameni și am avut privilegiul și ocazia să-i văd în această viață și să am chiar eu doi.

79) AM DESCOPERIT RAIUL

79) AM DESCOPERIT RAIUL

  1) Am descoperit Raiul dragă prietene ! Eu unul, am descoperit Raiul. Nici n-o să-ți vină să crezi când o să-ți spun unde L-am descoperit și cum am făcut...! Nu te mai chinui să te-ntrebi unde e Raiul și cum e-n El... Nu vei afla niciodată în timpul vieții despre locul unde ai vrea să-ți petreci pentru veșnicie efemeritatea pământeană alături și în părtășie cu Dumnezeu, creatorul universului, salvatorul tău dintre ruinele fumegânde ale vieții, cum te rogi. Știi bine că va trebui să mori mai întâi și abia atunci, după ce sinergia tuturor organelor tale care ți-au ținut viu sufletul va claca și vei fi înmormântat, ca și suflet proaspăt ieșit din hoit vei fi ținut de subsuori de Dumnezeu și vei învăța să faci cătinel primii pași pe ulițele Raiului. O splendoare și explozie de plăceri ale simțurilor te așteaptă conform reclamei și așteptărilor tale în Rai o veșnicie să le încerci gustul și să-ți alunge plictiseala anoştilor ani petrecuți pe pământ în necazuri și dureri. Deocamdată trebuie să trăiești și să verifici pe propria piele astfel de dureri și neajunsul de a te fi născut ca să trebuiască să trăiești toată gama de orori și încercări ale vieții de carne, sediu al tuturor bolilor tale care îți descriu povestea ta tristă sau care se va termina trist și dramatic oricum, a vieții tale hărăzite de Dumnezeu ca stagiu obligatoriu de dureri, ispite și orori și puține bucurii și plăceri care în mare parte sunt decretate de Dumnezeu deșertăciuni aducătoare de păcate. Deci iată-te pe tine, cu toate ale tale, bune sau rele, cu foarte multe păcate și puține fapte bune, înainte de parvenirea în Rai. Oare nu știi tu, condamnatule la univers și la chinul vieții că numai dacă nu ai mai fi om ca și mine, atunci, doar atunci când nu ai mai fi om ci ai fi însuși Dumnezeu ai avea dreptul să vorbești despre Rai, fiind de-al locului...? Doar Dumnezeu este din Rai, e de-al locului și chiar dacă cu emfază se intitulează Tată al nostru din Cer cu reședința în Rai, moștenirea aceasta nu e garantată succesoral tuturor oamenilor, copiilor moștenitori deci, ci doar unora asupra cărora binevoiește Dumnezeu, care nu-i ies din ascultare și din condiția obligatorie a cultului religios. Prieten drag religios... Neîndoielnic că și tu tânjești la Rai. Dar cum poți vorbi tu despre așa ceva...? Nu știi că Raiul e ceva sublim, utopic și fără limite, de aceea perfect inabordabil? Cum poți tu încadra în interiorul creierului acela rizibil de insignifiant și vulnerabil din craniul tău măreția și speranța unui perpetuu viitor sejur in Rai...? Nici măcar nu poți visa, om bun, nu poți dori și nu poți gândi și sconta posibilitatea unei fericite pentru tine relaxări finale și eterne în sublimul Rai, după o întâmplătoare viață chinuită în care faci temerar și înfricoșat slalom printre toate pericolele, bolile, deziluziile și loviturile vieții dintre care una tot te va doborî și pe tine într-o zi nefericită pentru tine, minunată pentru alții...

  2) Ești slab, om bun și mi-e milă de soarta ta, de sublimul tău suflet vulnerabil, ținut captiv într-un trup și mai vulnerabil de carne caldă și îmbăiată ce o ai acum, și care știi în final bine că nu va fi reciclată în nimic mai bun și va fi aruncată fără probleme și indiferent de ciocli plătiți într-o groapă de gunoi și într-un tomberon poreclit sicriu pe care îl urăști de pe-acum, cu tot cu bolile care au mâncat din tine încă din prima clipă în care te-ai născut și până te vor răpune... Spectrul acelei blestemate gropi îl alungi din minte drogându-te cu buna și unica ipostază salvatoare care e gândul la minunatul și sublimul Rai, și la și mai minunatul și sublimul responsabil și gestionar al Raiului, Domnul Ceresc, care, doar la cererea și rugăciunea ta anticipată și programată formulată sincer și din inimă acum, (altfel nu !), va fi ultimul tău doctor salvator, dacă aici pe pământ tot nu te-a putut ajuta nici unul fără de arginți... Cât îmi pare de rău să te dezamăgesc prieten drag, că nu ai dreptul să te gândești cu speranță la o asemenea mântuire în acel sălaș ultim și salvator care e Raiul...! Ți-a zis cineva că indiferent ce-ai face meriți să vezi și să te vrei cetățeanul etern al acelor meleaguri de negrăită fericire la care aspiri în Rai...? Desigur, ți-au dat speranță asigurările din Cărțile Sfinte. Ele ți-au impregnat în minte și inimă credința și speranța fulminantă că ai ca ființă efemeră și întâmplătoare a acestei galaxii, dreptul și puterea, privilegiul ca dacă Îl consideri pe Dumnezeu ca Tată din Cer, ai și dreptul de a fi relocat de El după moarte la sute de mii de ani lumină depărtare în alt loc din galaxie unde e Raiul, sau la milioane de ani lumină depărtare de mormântul ce-ți va înghite și seca trupul, în altă galaxie, poate Andromeda, dacă Raiul nu e în galaxia noastră Calea Lactee. Acolo departe, după ce sufletul îți va cutreiera milioane de ani lumină prin gerul năprasnic intergalactic, Cărțile Sfinte ți-au dat dulcea asigurare că doar prin rugăciuni și credință sufletul tău îți va putea depăși viteza luminii, ca să ajungă mai curând la Rai escamotând bariera spațio temporală fizică insurmontabilă a distanței de milioane de ani lumină între galaxii, unde e Raiul și patronul său, Dumnezeu. Nu ai nevoie, evident de cărți de știință a la Newton sau Einstein bunule samaritean, pentru a înțelege cum poți călători prin cosmos până la Rai, Cărțile sfinte ți-au cerut doar rugăciuni și credință, înțelepciunea și combustibilul ideal care te va propulsa cu mai mult de viteza luminii până la Rai,  unde din orice filă a Cărții Sfinte Supreme, Biblia, izvorăște o lumină care îți colorează și dinamizează sufletul, mintea și inima să ai ochi și înțelegere să-L găsești și să-L percepi pe Dumnezeu în toata splendoarea Sa alegorică așezat pe tronul Raiului, cu registrul Său imens, deschis exact la pagina unde ți-a consemnat cu albastru și cu roșu faptele bune și faptele rele. Cum să-ți dorești, omule, limitatule, bolnavule de profesie, temporarule, să vezi și să fii locuitor a ceva ce știi că nu are limite de măreție și minunăție imaginat de mintea umană a fi Raiul...? Când gândești ceva, omule, implicit gândul tău îi pune niște limite, căci așa ești tu făcut de Dumnezeu : sărman, neîmplinit, imperfect, limitat în trup, în minte, în posibilități, în puteri și prin urmare limitat în gândire și în dorință și până și în visare...! Niciodată nu vei ști ce nu știi, omule, nici nu vei avea habar că nu ai habar nimic... Nu vei avea habar dacă există Dumnezeu și nu vei avea habar nici dacă nu există. Tu vrei să existe Dumnezeu. Și crezi în El cu frica de a nu sesiza Creatorul universului că pesimismul și necredința ta naturală L-ar supăra zicând că-L sfidezi cu nepăsarea, la scara ta măruntă, pe Creatorul tuturor galaxiilor. Dumnezeu ți-a dat mai pregnant doar conștiința fricii de El, frica de consecința și dreptul normal de a-i ignora inevidența, lipsa de pe piața actualității și a evenimentelor curente și pentru asta a nu crede și a te îndoi natural de El, fapt pentru care îți rozi unghiile de grijă și frică și te rogi de iertare și îl conjuri pe Creatorul universului să nu te strivească ca pe-o efemeridă cu bocancul mâniei Sale imens cât o galaxie. Între timp, cât viețuiești efemer în colțul acesta de galaxie, Dumnezeu ți-a dat, spre deosebire de animale conștiința că te termini undeva, că vei sfârși cu treburile practice pe acest pământ și asta precum vezi îți strepezeşte toată viața și toată bucuria vieții, dacă se poate vorbi de vreuna autentică în condițiile surghiunului vieții cazone și prozaice de pe pământ. Drept pentru care Dumnezeu îți scoate sufletul dintre cărnurile care aparțin afacerii păguboase a vieții de carne de pe pământ, ca să-ți ofere consolarea unei vieți reeșapate spirituale recuperată în Cer, unde nu există carne care moare și se alterează. Și atunci, singura ta eliberare sufletească, pentru a nu cădea în disperare și depresie este visul la Rai și la izbăvirea din el.

  3) Despre ce Rai visezi și tânjești? Tu nu te poți gândi, omule, la Raiul real. Nici nu știu dacă pentru toate ostenelile tale, prietene de suferință, ai dreptul să visezi și speri la eternitatea acelui hamac salvator în care te poți legăna o veșnicie. Căci niciodată nu vei face îndeajuns să meriți Raiul real ! Mai bine lasă Raiul pentru sfinții Lui Dumnezeu care s-au antrenat pentru așa ceva, care s-au pregătit neabătut și virtuos o amar de viață în sfințenie și au făcut performanță supraomenească întru credință sperând merituos și umil ca măcar paznici la poarta Raiului să fie, ca măcar mâna pe clanța porții Raiului să pună și au pus-o în cele din urmă, au deschis-o. Dar tu, prietene, omule de carne păcătoasă și dependentă plăcerilor, comodităților și relaxărilor, vulnerabilă finalmente ca să se altereze și putrezească în sordida groapă, nefericitule de profesie, dacă tot te încăpățânezi să visezi la un Rai, visează, n-ai de ales, doar la un Rai pentru TINE și cei dragi ție, un Rai al tău, cu totul al tău, în care știi bine că vei face ceva, în care știi bine că vei fi în sfârșit liber... Iată, îți dau un exemplu de Rai în care să visezi că ești liber : În Raiul din Cer nu ești liber ; ești înregimentat și în solda Lui Dumnezeu. Deci nu ai libertate ; ești un sclav căci știi bine că Dumnezeu, Tatăl tău din Cer te vrea rob viu sau mort dar te iubește și se declară Tată al tău suprem. Lasă Raiul din Cer călugărilor și visează mai bine la Raiul de acasă și la Raiul din țara ta, căci nici în Rai nu e ca acasă și nici în Rai nu e ca în țara ta... Sfinții din Raiul lui Dumnezeu, foștii călugări și sihaştri care au făcut performanță pentru Rai se simt bine acolo dar pe fond se simt nefericiți pentru că vor constata că nu sunt liberi, deși nu au nevoie de libertate căci și ei cu toții ca și noi toți sunt și se declară robii lui Dumnezeu. Ce să facă robii cu libertatea ? Despre ce fel de libertate poți vorbi în genunchi ? Căci în Rai, toată lumea, sfinți, îngeri, serafimi, heruvimi și suflete recrute abia sosite îngenunchează în fața Domnului mai abitir ca pe pământ ; și toți într-un glas aduc Domnului ode de închinare într-un spectacol apoteotic al robiei și supunerii pe care doar trăitorii în Rai sunt capabili să-l facă în fața Domnului pentru a-şi clama obediența, supunerea, deci sclavia. Cu aceasta se ocupă trăitorii Raiului : să facă Lui Dumnezeu un sluj, un cult nemăsurat al personalității și să-i aducă evlavioase osanale față de care cele ale popoarelor din dictaturile comuniste pentru liderul lor suprem sunt jucării. De aceea tot timpul din Rai sufletele și-l ocupă cu odele, cu apoteozele și preamăririle către Dumnezeu în foc continuu și în trei schimburi. Zi sau noapte vei munci la fabrica de adus omagii și prinoase de iubire Lui Dumnezeu. Nimeni nu va trăi pentru el în Rai ci doar pentru Dumnezeu și lauda Lui, așa cum într-un mușuroi de furnici lucrătoare, toate muncesc pentru matca și regina lor. Deci nu putem vorbi de libertate în Rai ci de o adunătură de robi, fie ei sfinți, preafericiți, serafimi, heruvimi sau suflete de oameni care pe fond, pentru că trebuie să trăiască în continuare în Rai, ba și încă veșnic, un trai aspru de veritabili monahi, tot se vor plictisi și li se va urî în clipele lor private când stau acasă în Rai și se odihnesc în chiliile personale și vor fi triști și amărâți căci în Rai nu se poate vedea, în Rai oamenii sunt orbi când în clipa zborului sufletului din corp, ochii au rămas să putrezească în pământ în orbitele craniului. De asemenea toți cei din Rai sunt triști că nici nu pot respira, că nu au nevoie, neavând plămâni, pieptul lor e umplut cu un fel de rumeguș sau silicon roz parfumat divin. Și sfinții sunt etern sobri, ei nu pot zâmbi, că nu au nevoie, buzele lor nu se pot deschide a zâmbet sau a sărut mai mult decât pentru rugăciunea fierbinte și insipidă către Domnul. Și sfinții din Rai nu pot călători și zbura, că nu au nevoie, ei au aripile crescute degeaba, doar de estetică și decor căci ei se teleportează dintr-un loc în altul numai gândind. Și sfinții din Rai sunt triști că ei nu pot avea nimic din ce au oamenii, ei nu pot avea copii, că nici nu au organe sexuale cu care să facă copii iar sânii sfintelor sunt sterpi și nu au lapte cu care să hrănească niște bebeluși sfinți, nici nu se pot bucura de gânguritul drăgălaș al bebelușilor, că nu e nevoie, și sfinții nu pot nici gândi și nici evada din acel fericit sclavaj, delicios de plăcut doar pentru ei, din Rai, fiind sub o suverană și binecuvântată robie și tutelă a unui Atotputernic și suficient Dumnezeu care le ajunge.

  4) Un sfânt din Rai nu va vrea niciodată nimic, ca o floare frumoasă pe câmp care crește unde-i aruncă vântul sămânța și niciodată nu vrea să se mute de-acolo până se usucă, nesimțind dorul și nevoia nici unui alt loc. Sfinții nu vor nimic și nu au nici un drept, cum mai avem noi aici pe pământ câte un drept efemer si deşart cum e dreptul de a tăcea astfel încât nimic din ce zici și gândești să nu fie considerat un păcat și folosit împotriva ta de Dumnezeu, și dreptul de a muri de boli și suferință în sfârșit și a te odihni de ele... Când vei gândi la drepturile sfinților din Rai, vei vedea că ei nu profită de nici unul căci nu au nevoie. Să fii sfânt în Rai, e ca și cum ai fi o roată dințată, pusă de Dumnezeu cu un anumit scop acolo într-un angrenaj celest, o roată dințată care se rotește monoton în veșnicie, antrenată de alte roți și care se învârte și antrenează alte roți în acel etern angrenaj divin al Raiului. Te privesc omule religios cum te-ai putea învârti în acel angrenaj al Raiului, veșnic și monoton, amețitor de parfumat, cu o singură treabă de făcut : Să te învârți neabătut în slujba Lui Dumnezeu, ca o roată dințată, o roată dințată vie, cu ochii plânşi... Și atunci, nefericitule, nedreptățitule, de ce visezi la ACEL Rai...? Nici un sclav n-a visat și nu s-a pregătit bucuros pentru sclavie, fir-ar ea cât de sublimă și fericită...! Căci tot mai rămâne un ochi deschis, pe Plantațiile Raiului, un ochi deschis și treaz, pândind păcătos și înlăcrimat după un petic de libertate... Visează omule la libertate, pace, blândețe omenească și nu de sfânt, și visează la un Rai rezonabil în care să-ți aplici productiv și util bunătatea ta și a inimii tale aici pe pământ cât mai ai vreme... Viața ta e un Rai și pământul este un Rai care așteaptă să-i faci amenajările necesare și să te transformi într-un om bun, blând și drept fără să aștepți să spună Dumnezeu asta, trăind pe pământ ca și cum ai fi în Rai, fiind bun și drept indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, făcând aici pe pământ lucruri bune și trăind aici exact așa cum ai vrea să trăiești dincolo în Cer... Din păcate, toți suntem chinuiți de dușmani care ne fac pe la spate și sunt cu îngăduința Tatălui nostru din Cer călăii noștri de pe pământ, pentru ca după ce ne dăm duhul să fim luați în primire și chinuiți iarăși de diavoli, încât pentru toți acești opresori, călăii din lumea asta și diavolii de pe lumea cealaltă și pentru tot ce ne-a dat sau ne-a luat, Îl iubim pe Dumnezeu cum știm noi mai smerit și pios, căci și pe prieteni și pe dușmani, și pe îngerii păzitori și pe diavolii schingiuitori, pe toți ni i-a dat Dumnezeu pe cap să ne-ajungă, potrivit planului Său creaționist aici pe pământ și apoi în Cer într-o zi când a avut cea mai proastă inspirație creaționistă. Putem spune că orice realitate a pământului, bună, rea, poartă marca și semnătura Creatorului, ca și pictor al acestui tablou numit Facerea Lumii. Iată prin sondaj din milioanele de tablouri sinistre din colecția Lui Dumnezeu, un tablou cu copii scheletici muribunzi de inaniție și malarie și bântuiți de muște,  agonizând prin nisipul fierbinte al Africii. Dedesubtul tabloului este semnat cu înflorituri și rotocoale : Dumnezeu ! Și oamenii au descoperit pentru asta cea mai practică și bună soluție de a scăpa de rău, de boală, de suferință, de moarte, de dușmani și de diavoli : Raiul și Dumnezeu...! Ce ușurare...!

78) ÎN RAI NU E DE GLUMĂ. E RUPERE DE OASE !

78) ÎN RAI NU E DE GLUMĂ : E RUPERE DE OASE

  1) Cu credința nu-i de glumit, după cum știți... Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Fără credință oamenii devin bestii cu chip de om și se comportă ca atare fiind lupi unii pentru alții, în stare să-și distrugă Pământul și pe ei înșiși... Cu credință oamenii devin tot bestii cu chip de om căci îți vor zice : "Dacă nu ești cu Dumnezeul meu, ești împotriva Lui și dacă ești împotriva Dumnezeului meu ești împotriva mea ; deci dacă nu-mi ești prieten îmi ești dușman și trebuie să-ți dau în cap primul ca să nu mi-o iei înainte". Iată de fapt cum în această deviză stă nararea întregii istorii sângeroase a omenirii sub domnia oricărui dumnezeu ar fi păstorit-o. Dacă-ți pui mintea cu credința, ești fericit acolo în limitele și încartiruirea subiectivă a oricărei religii... ; acolo, în staful sfinților și credinței tale, sub domnia Dumnezeului tău ești deosebit de fericit și de mulțumit, adică Dumnezeul tău și nu al altuia pe care îl dezavuezi căci e păgân în optica ta, are grijă să-ți dea garantat acea cotă de satisfacție și fericire cu cât ești mai pravoslavnic, habotnic și stoic să stai o viață-ntreagă la coada fără sfârșit a credinței și tânguirii după Dumnezeu și după Rai. Asta ne trebuie tuturor : Rația de credință și de Dumnezeu, rația de Rai pentru care trebuie să stăm o viață întreagă la coadă vajnici, sperând că va mai băga și mâine și iarăși poimâine Dumnezeu marfă din merindele Sale pentru nefericiții care se calcă în picioare să primească o pâine de toate zilele, o bucățică de sfințenie și o sticlă de agheazmă. Eu stau și mă-ntreb cutremurat ce-ar deveni această gloată religioasă cu obstinație dac-ar afla că Dumnezeu scârbit de mărunțișul și efemeritatea insistentă a rugăciunilor lor s-a retras cu rațiile lor de sfințenie și mântuire în pustiul Lui singur și nefericit ca un părinte neînțeles de niște plozi zănatici...? Ar turba toți în spume, și dintr-o dragoste efemer și sforăitor etalată în tot ceasul, ar ajunge să-L urască toți cu venin pe Dumnezeu că le-au luat visul searbăd și obstinat după acel etern concediu din Rai și nu vor mai ajunge niciodată acolo să-și trăiască odihna, relaxarea și lenea eternă... Plictisit și iritat de atâtea rugăciuni și ode insistente și insolente care i se adresează de miliarde de credincioși, Dumnezeu poate spune scârbit într-o zi : "La naiba cu voi ! Cum credeți că aș fi avut chef să mă creez EU însumi vreodată, să ies din dulcea pace a neantului ca să dau ochii cu voi când știam cu ce miorlăială subiectivă și agasantă veți veni de mă veți linguşi în atâtea insolente petiții și rugăciuni efemere cu care îmi veți tulbura și irita singurătatea ? Nu am cheful a vă asculta stupidele și măruntele doleanțe și să fiu deranjat din treburile cosmice ale universului ca să fiu intendentul vostru mărunt și obscur de serviciu la magazia voastră de materiale ca să vă dau după mărime toate izmenele și cele ce mai aveți de trebuință conform rugăciunilor cu care mă înnebuniți. Pentru atâta lucru nu făceam efortul de a mă naște din nimic mai înainte de toți vecii cum spuneți despre mine toți cei credincioși și nici pe alții nu lăsam să mă facă, ca să nu aibă cârcotașii necredincioși a întreba retoric cine m-a făcut. De hatârul vostru, credincioși ori nu, o specie de maimuțe primate inteligente dintr-un sistem solar dintr-o galaxie din miliardele de galaxii, care și-au inventat două sute de dumnezei diferiți și beligeranți care să vă învețe pe fiecare ura și disprețul față de alții și față de dumnezeul lor, pentru atâta lucru nu se merita a face Eu Însumi încercarea de a mă naște din nimic ca să devin idolul vostru iubit și odorul vostru de preț pentru care să vă bateți și să-mi pătați reputația cosmopolită".

  2) Acest model de protest și manifest generic al Lui Dumnezeu ar trebui să descurajeze pe oricine ar avea veleitatea, buna plăcere și ambiție de a se intitula Dumnezeu și a-şi lua acest rol ingrat în serios căci după cum se vede, a fi Dumnezeu nu-i o bucurie îndată ce trebuie să vezi că trebuie să-ți pierzi timpul divin cu o omenire lipsită de virtuți. Să fii cel mai milos Dumnezeu, cel mai iertător și cel mai puțin sever, cum poți răbda să nu le iei Raiul zăbavnicilor sălbatici care își zic oameni și credincioși și care își închipuie că veșnicia le stă la îndemână prin simplul gest al unei închinăciuni potrivit căreia vor și au pretenția și vanitatea să acceadă în Rai unde vor avea relaxare eternă, să nu facă nimic, să îi domine acut lenea iar acesta să fie un principiu încetățenit și în Rai la fel cum au trăit de generații pe pământ spurcându-l cu lenea și balele lor plictisite, cu lipsa lor de dăruire, cinste, bunătate, hărnicie, calități necondiționate de nici o răsplată divină pentru că numai așa sunt vii și autentice...? Nu să-L șantajezi toată viața pe Dumnezeu scoțându-i ochii și amintindu-i mereu rugăciune după rugăciune să-ți dea mântuirea (adică tolănirea în hamacurile Raiului într-o lene și mai așezată și perfectă decât aici pe pământ), arătându-i slugarnic și cinic cât ești tu de bun venerând dumnezeul și religia ta și cât de rătăciți și păgâni sunt alții cu dumnezeul și religia lor spurcată. Proba autenticității omeniei tale nu e neapărat să ai o atitudine religioasă sine qua non ci e să trăiești în pace, cinste, corectitudine, armonie alături de semenii tăi din toate națiile, din toate semințiile și din toate religiile, având principii și scrupule ca și cum nu ar exista nici un Dumnezeu, nici al tău, nici al altuia, necondiționând bunătatea ta intrinsecă de răsplata nici unui stăpân linguşit. Căci odată ce ai un stăpân tot un vierme rămâi, fără demnitate și fără caracter, iar viermele, omida ce oare poate să facă decât să-și mănânce și distrugă copacul și speranța, cum au făcut oamenii cu pământul și cu Dumnezeu, jicnindu-L crunt cu simulacrul de habitudine de-i zic credință-n El ? Căci Dumnezeu trebuie să fie unul singur, nu două sute câte religii sunt, iar fiind atâtea religii în vogă, fiecare cu pretenția sa de supremație, ideea nobilă de Dumnezeu unic cade în ridicol și inadecvare cu atât mai mult cu cât fiecare dumnezeu regional domnește peste ceata lui de credincioși și își revendică unicitatea și supremația. Să fii un Dumnezeu unic și să asiști neutru din Cerul tău unor asemenea sporovăieli și diferende religioase câte sunt în această omenire,  înseamnă să te compromiți impardonabil atât pe tine ca Dumnezeu, cât și ideea nobilă de Dumnezeu.

  3) Cum poți să fii Dumnezeu și să fii sensibil și receptiv la o credință oarbă, mercantilă, din interes și fără caracter a oamenilor care sunt loiali principiilor Lui Dumnezeu numai condiționându-L să nu-i uite, să aibă milă de ei în colțișorul de Rai promis...? Ce vor să facă în Rai, pentru Dumnezeu toți oamenii...? Ei cred că va fi o veșnică relaxare acolo, un veșnic festin, un neîntrerupt bairam sub auspiciile îngăduitoare ale lui Dumnezeu...? Dac-ar fi să existe un Rai, acolo ar trebui să fie muncă devotată și cinstită cum nu a fost pe pământ decât foarte puțin și nerelevant. Raiul nu ar trebui definit generic ca un loc al relaxării și al odihnei veșnice ci un loc al unui model de veșnică și leală trudă întru principiile binelui și construcției, cum nu a fost pe pământ. În Rai ar trebui să fie dreptate, bunăstare, sublim și beatitudine... Iar pentru asta în Rai va fi nevoie de sârguință și rupere de oase, de muncă voluntară și fără de răsplată cum nu a fost pe pământ... Dacă oamenii n-au realizat acest paradis pe pământ neavând forță, pricepere și bune intenții, cum își închipuie că va privi blând Dumnezeu în sfântul Rai dansul și reverențele împiedicate ale unor zăbavnici și ageamii ce stau la Curte numai cu solda promisiunilor sejurului etern de lene în Rai...? După mine, ceea ce se-ntâmplă azi pe pământ e o disoluție dinăuntru a omenirii, a incapacității sale de luptă și muncă întru slujba binelui și dreptății... Nu sunt acestea concepte divine...? Ei bine, ele nu sunt posibile pe pământ ; de aceea s-a inventat un Rai ca răbdarea oamenilor să nu explodeze văzând că într-un univers și lume inventate de Dumnezeu atât de sângeros și periculos, nu-i cu cale a trăi binele și fericirea. Dar nu-i vinovat Dumnezeu pentru inaptitudinile și zăbăvnicia oamenilor... Fiind Dumnezeu atât de îngăduitor, le-a dat netrebnicilor cheile pe mână și le-a dat Libertatea totală iar ei n-au știut ce să facă cu ea... Au otrăvit pământul și cu lucrul și cu gândul... De aceea cu aceste "calități" nu poți spera admitere la examenul Raiului... Căci toți vor fugi ca potârnichile când vor afla că e rupere de oase în Rai, că e râvnă și neîntreruptă muncă în Rai pentru o bucățică de pâine unsă cu mierea mântuirii Lui Dumnezeu... La această Facultate atât de grea a Credinței în Dumnezeu o mulțime de aspiranți sunt dar puțini sunt autentici și meritorii în faptele lor... Au ajuns până acolo încât să-și ia o poliță de asigurare în caz că n-ar exista Dumnezeu și spun cinici : "Dacă crezi în Dumnezeu și El nu există, n-ai pierdut nimic... Dar dacă nu crezi în Dumnezeu și Dumnezeu există, ai pierdut totul..." Ce Stăpân nu s-ar cutremura auzind că slugile şuşotesc și clevetesc pe la colțuri că dacă El ar fi mort, n-ar pierde nimic, decât c-au stat toată viața cu speranța spulberată că vor putea deschide odată cămara unde-şi ține El bogățiile și lua și ei ceva...? Neîndoielnic că așa nu mai poate trăi omenirea...! Cu obiceiurile barbare pe care le au, mulți trebuie să moară și nu-i păcat căci Dumnezeu însuși amenință pe toți de la Facerea Lumii cu apocalipsa și sfârșitul lumii... Să mai dea Dumnezeu un Potop, nu știu, o fi bine sau nu... Cert e că în Rai tot mai puțini au certe aptitudini și merite să intre... De aceea Dumnezeu ca să nu rămână nedrept de singur acolo sus în Cer și acea facultate a Raiului și mântuirii să rămână goală și inutilă, trebuie să dea tuturor o șansă la examenul Raiului și să-i facă pe toți locuitori harnici și devotați ai acelor tărâmuri ale dreptății..., să îndrepte un eșec care s-a făcut aici pe pământ : oamenii lăsați în libertate ca vacile în lucernă... De aceea cerem ajutor Domnului să mai îndrepte ceva pe acest pământ dacă mai merită deranjul Său divin, și să nu uite că puțini sunt cei care cred că în Rai nu e de întins de lene, nu e relaxare și concediu..., e muncă și rupere de oase, muncă fără plată și cu totul voluntară întru triumful binelui, dreptății și fericirii, concepte pe care Dumnezeu nu le-a îngăduit pe pământ cu nici un chip...

77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

  1) Nici unul dintre noi nu se gândește la moarte fără un minim disconfort, dezinteres sau repulsie, funcție de dispoziția de moment și de ce a mai auzit că se spune despre moarte și lumea de apoi în Cartea Sfântă și în folclorul nostru,  în general pentru cei mai mulți dintre noi care suntem păcătoși, lucruri rele și înfricoșătoare, de n-ar fi să amintim decât de Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu unde vei tremura ca un câine la injecție în fața haidamacilor pregătiți să te ia. Să mori și după aproape toate probabilitățile să ajungi în iad, materie primă pentru industria specifică a schingiuirii cosmice gestionată de diavol și patronată de șeful său ierarhic Dumnezeu, iată teama viscerală pentru care moartea și mormântul e un gând alungat, amânat sine de de oameni pentru dulceața zilei de azi, de aici și de acum. Toți căutăm o dulceață, o mică linguriță de dulceață în marea de amar a încercărilor, durerilor și mizeriilor brute și prozaice ale vieții, ceva care să se opună prin contrast spectrului lugubru și funest al morții, al sfârșirii, al terminării, al defectării agregatului biologic ce ești, care-ți va cauza și zdruncinarea sufletului nevoit să-şi ia catrafusele și să plece în bejenie din tine. 

  2) O stare atât de naturală de dezagregare a materiei corpurilor noastre, moartea, starea cea mai profundă și mai îndelungată, eternă chiar, singura cu adevărat de o consistență, seriozitate și solemnitate soră cu eternitatea, a ajuns să fie coșmar pentru gândurile noastre și alienare pentru rostul și bucuria vieții, a emoțiilor și sensibilităților noastre trecătoare și efemere. Moartea, prin puterea ei neagră molipsitoare către tranchilizarea voinței și tonusului nostru cu serul otrăvitor al conștiinței iminenței inexorabile a trebuinței de a sucomba, a remiza și a o termina abrupt cu chestiunile practice și banale ce ne caracterizează, ne-a influențat făcându-ne total indisponibili a putea și a vrea să murim, de o manieră inconvenabilă, inconfortabilă și deloc optativă. Toți optăm pentru amânarea morții ; o amânare sine die. Într-un dialog colocvial cu moartea, la întrebarea acesteia : "Iată-mă, am venit, ce mai faci, ești pregătit ?", toți i-am răspunde : "Doamnă, știi ceva...? Ia mai du-te dracului de-ți caută de treabă, că eu nu sunt pregătit !" Avem vanitatea de a mai păcăli și a-i mai da țeapă morții pentru încă o zi și încă una. Ținem cu înverșunare la conservarea și eternizarea emoțiilor din "această frumoasă zi ce mâine nu va mai fi", vorba poetului Grigore Vieru. Ziua de azi e o victorie temporară asupra morții care însă nu se dă bătută ci se regrupează pentru asaltul final de anul viitor pierzând luptă după luptă până atunci cu mândriile și anticorpii noștri, cu doctoriile și tratamentele medicale pe care le luăm dar moartea e parșivă, nu se sperie, nu se intimidează de strategia noastră de a o eluda, moartea se imunizează, își ascute între timp coasa, se vaccinează cu medicamentele noastre căci după ce medicamentele noastre își termină efectul, moartea se regrupează perpetuu în noi și în mădularele noastre alegând din panoplia de un milion de boli avute la dispoziție puse la îndemână de Creatorul Dumnezeu, încă una care îi vine la mână mai bine la un moment dat și ne trezim că ne bagă în vene, în sânge și carne insurgenții vajnici ai atacurilor de cord, cerebrale, leucemiei și cancerului ca prin această lovitură de grație să ne mineze, să ne saboteze și să câștige perfid și în final războiul cu noi. Conform planului Lui Dumnezeu de a fi trecători, întâmplători, de a fi pământ și a trebui să ne întoarcem în pământ.  Suntem nevoiți să trăim aici și acum în aceste condiții precare și mizerabile în care suntem liberi să promitem orice dar nu că nu vom muri mâine.

  3) După dorință, odată ce ne-am născut putem alege să trăim astfel, cu moartea în sân și necazurile cu ghiotura, sau să murim. Sinucigașii aleg în final să moară ; e opțiunea lor și o problemă a Lui Dumnezeu pe care n-o recunoaște ; El le-a dat viață tuturor, deci : s-o trăiască indiferent cum ar fi !!!, altfel e păcat scris cu roșu în Cartea Sfântă, deci e de belea. Desigur, în majoritate însă toți vrem să murim cât mai târziu, bătrâni și sănătoși, să mâncăm cât mai multă pensie, să depunem cât mai mult aterom pe artere, să dăm o șansă institutului de geriatrie ce se va ocupa cu studiul și oblojirea ineficace a decrepitudinii bătrâneților noastre. Constrânși de realitățile morților tuturor semenilor noștri ce se petrec prolific și alert la tot pasul în jurul nostru, nici noi cei vii și sănătoși de acum nu putem spera în ultima clipă de luciditate înaintea morții cu care este hărțuită și schingiuită conștiința noastră că vom avea o soartă mai bună. Trăim strepeziți cu frica bolilor și a morții în sân, or asta nu se cheamă că trăim ci că vegetăm otrăviți, destructurați și văduviți de ceea ce s-ar chema o autentică și exuberantă bucurie și înțeles, rost și sens al vieții. Chiar dacă amânăm tot mereu oroarea de a fi într-o fatidică zi în fața instanței practice a morții, învățăm încet, încet să i ne supunem neputincioși dar nu reușim sau nu vrem să reușim câtuși de puțin să ne învățăm și obișnuim cu moartea proprie. Mereu avem un amendament major și un bemol în fața actului ultimativ normal de a muri. În general nu vrem ori nu putem muri. Ne mințim că moartea e departe, râdem mânzeşte de ea, ca în culise să ne roadem unghiile de scârba, frica și urgența morții ce ne paşte. Cugetul ce ni l-a pus Dumnezeu în cap unelteşte contra trebii preferate a Lui Dumnezeu : să ne vadă morți țepeni, puși în sicriu, cu vată în nas, pantofi noi și flori pe piept. Ne-a împrumutat Dumnezeu din mintea și emoțiile Sale ca să ne molipsească cu frica și emoția de-a muri. Dându-ne mintea ca pe un cadou prea scump, Dumnezeu ne-a oferit realitatea nudă și mizerabilă a vieții și a morții ca un decor searbăd și sărac în care bibeloul minții și conștiinței noastre nu-l putem expune decât ca un kitsch. Și cel mai mare kitsch este să credem ceva despre noi, orice pe această lume, altfel decât că am fi niște vertebrate, niște mamifere efemere pe suprafața acestui pământ și trebuie să ne pierdem viețile fiecare într-un spectacol întotdeauna tragic : ori doborâți de boli, ori de accidente. Or animalele nu au nici un Dumnezeu care să le apere de dramele și riscurile vieții lor animale pline ca și ale noastre de accidente și boli. Din fericire sau din păcate, noi oamenii avem un Dumnezeu către care ne rugăm cu îndârjire zi de zi și noapte de noapte să ne apere de toate pântecăraiele, pecinginile și duhurile rele ce ne bântuie zi de zi și noapte de noapte. Astfel, din fericire pentru noi, noi avem Dumnezeul nostru de serviciu pus la dispoziție de univers, care nu va pregeta să ne primească cu solicitudine dosarul decesului și cu ochelarii pe ochi să-l examineze la Înfricoşătoarea Judecată și să spună că am fost mândri și nu am fost smeriți, că am crezut în deșertăciunile vieții și în plăcerile ei, că am păcătuit fără număr. Astfel zis, mai e o afacere să mori și să cazi iresponsabil ca un pescăruș mort în mâinile Lui Dumnezeu ? Căci Dumnezeu își va spăla mâinile cu spirt de penele tale moarte și va pune pe alții să te înghesuie undeva ca într-un marfar spre lagărul morții : ori vei fi condus cu fanfară și onoruri către expresul de Rai, ori vei fi aruncat și băgat ca deținuții din lagărele naziste în marfarul către iad. Deportați fiind în lagărul morții, căruia credincioșii îi spun locul vieții veșnice, în suflet ni se nasc monștri de revoltă, frică și ură. Fiecare crede în drama dispariției sale, crede că e de neînlocuit, că lumea fără el nu mai are nici un sens, că maximul de tristețe și dramă universală a fost atins odată ce moartea te-a secerat și pe tine, că universul cade în ridicol și sensul acestei realități se pierde odată ce moartea te-a înhățat și că se impune a crede în speranța unei alte realități și lumi mai bune pentru tine, dobândind odată cu aceste speranțe și cu sfârșitul vieții acesteia, dreptul ultim pentru viața asta la solemnitatea proprietății unui mormânt neapărat plin de flori care să arate lumii întregi drama ta insignifiantă și să eternizeze nimicul ce ești acum prin sufletul care îți uzurpă identitatea și se laudă cu ea pe toate coclaurile Raiului. Astfel, e imposibil să tragi vreun folos din fasoanele,  tabieturile și vanităţile paradisiace ale sufletului tău călător în stele. Din postura ta de cadavru, aceste fandoseli ezoterice ale sufletului îți rămân pe veci străine, le detești scârbit și nu te mai poți împăca exuberant cu gândul morții, al acestui ultim accident stupid pentru eul și carnea ta umilită, cărora pentru că nu le-ajunge eternitatea vidă a trecerii timpului fără de soluția Dumnezeu, se înalță prin rugăciuni preventive către Dumnezeu la pretenția de a ridiculiza, din ipostaza a un sac de carne și oase ce ești, tot universul, galaxii întregi, timp și spațiu etern. Tot universul se intimidează în fața morții tale asistată de Dumnezeul care îți vizează și pune apostila pe credincioșia ta ; galaxii, găuri negre, nebuloase stelare, quasari, pulsari, stele neutronice se simt cu toate stinghere și mici față cu experiența și opțiunea ta religioasă particulară reușită și fericită atât de pe lumea asta, cât și mai ales de pe lumea cealaltă când devii măreț și superior, eternizat și sfințit de puterea credinței, în raport cu tot ce conține universul care devine ridiculizat atunci când tu înaripat cu credința și fervoarea ta religioasă închizi ochii întru Domnul și devii un caz, un pacient celest și select aspirând la eternitate printre aștri și galaxii care sunt și ele pieritoare dar nu îți vor rezista căci tu Îl ai pe Dumnezeu drept înainte mergător printre stele umilite de tine și de ambiția ta de a le învinge și a vrea să le reziști și să fii o eternitate în părtăşie cu Dumnezeu, înconjurat de sfinți, radios și exuberant că în sfârșit intri fericit și asistat în custodia Lui Dumnezeu, visul la care ai visat o viață. Când ești credincios religiei curente care te motivează, ai învins, ești de-a dreptul fericit, asigurat, liniștit, căci sub această necesară transă și terapie, ai mândria și insolența de a discredita toată eternitatea goală și infinitul nereligios care te înconjoară, de a disprețui mândru tot ce mai mișcă dar nu a ajuns la aceleași concluzii religioase cu tine, de a pune tot restul în penumbră și dispreț, în fața vanităţii evidente a dezideratului mântuirii eterne a nimicului și efemeridei ce ești care te motivează pe tine, stare care îți alimentează sindromul tău religios autosuficient. Dumnezeu a devenit astfel și scop și vehicul locomotor pentru handicapurile și ambițiile noastre ale firii în drumul nostru efemer și infatuat prin cosmos către Dumnezeu și Rai.

  4) A muri altfel decât cu Dumnezeu în brațe e ceva imposibil și inconceptibil pentru firea umană vulnerabilă dacă ne gândim la consecința practică imediată a legilor chimiei, fizicii și biologiei care spun că a muri înseamnă a consuma definitiv ciclul și tot combustibilul acestei adunături întâmplătoare de celule care suntem fiecare, iar tot ce-am fost odată va fi vid, se va volatiliza și vom dispărea într-un neant cu totul normal din care am apărut odată și ne vom transforma și descompune devenind din nou lut cu oase goale, pretext și obiect de studiu pentru arheologia mileniilor viitoare. Este imposibil să credem că nu există Dumnezeu și că murind fără El vom dispărea ca un abur după ce vom consuma acest stagiu al vieții. De aceea, în geniul nostru creator, această umilință a morții deci a volatilizării definitive și normale a corpului nostru întru normala putrezire, iar a sufletului nostru întru normalul neant al nimicului neființei, noi am făcut moartea suportabilă prin crearea și urmarea unor crezuri terapeutice, cum ar fi credința în revirimentul unei șanse în viața de apoi, mângâiere pentru conștiința zdruncinată a muribundului care își acordă singur o șansă și se agață de ea ca de un pai de chibrit în mijlocul valurilor agoniei morții. A-ți acorda o șansă pe lumea cealaltă înseamnă a călca din interes în picioare și a disprețui și eluda voit legile chimiei, fizicii și biologiei, ale evidenței practice, care la expirarea timpului te-au scos normal din uz din alcătuirea curentă și întâmplătoare de celule adunate împreună care ești. A crede în Dumnezeu, deci într-o forță pusă la lucru și mobilizare în univers, culmea, tocmai pentru gestionarea cadavrului tău pentru a-ți scoate cu forcepsul sufletul din el și a-l blagoslovi cu izbăvirea ce-o aștepți dependent, înseamnă a crede neabătut că neapărat acel număr de celule întâmplătoare care s-au adunat vremelnic într-un înveliș ce a purtat numele tău, trebuie să continue sub o formă sau alta în Rai, alături de Dumnezeu, sub formă de duh, înger, pisică, bou, vacă sau șoarece, pentru cei ce cred în reîncarnări, orice contrastează cu dispariția definitivă a corpului fizic odată cu depozitarea normală și obligatorie a acestui deșeu al cadavrului nostru în sordidul și lugubrul mormânt, tomberonul destinat a depozita gunoiul final ce vom deveni. Faptul că biologia și toxicitatea acestui mediu în care trăim a făcut ca speranța noastră de viață să nu îndrăznească a se duce mai departe de șaptezeci, optzeci de ani, asta dacă nu ești prea bolnav, sau nu nimerești într-o epocă de război și nimicire în masă cum a fost nazismul, ne face pe fiecare a ne programa instinctiv și cătinel ceasul fricii și scârbei de moarte, ca un sistem natural de apărare odată ce ne apropiem fatidic de acest umilitor hotar. Normal biologic puteam trăi până la 180 de ani cu această carne pe noi dacă mediul toxic creat de Dumnezeu nu ne îmbolnăvea de moarte, și ce-i drept, nici noi nu contribuiam cu chimia și industria noastră la propria otrăvire biologică. Dar neavând ce mânca, mâncăm E-uri, apoi mergem la Sfânta Liturghie să mulțumim pentru pâinea noastră cea de toate zilele plină de initium, o substanță pusă în pâine de mai marii conducători ai lumii pentru care părintele ne îndeamnă să ne rugăm la biserică, soluție canceroasă pentru reducerea lentă și discretă a numărului oamenilor prin hotărârile criminale ale ocultei mondiale. Într-o variantă fericită a Creației, când carnea și anatomia noastră oricum permitea biologic, putea Dumnezeu să ne fi făcut ca ajungând la 80 de ani, atunci abia să fi fost în floarea tinereții, numai buni de trăit și iubit ; iar la 180 de ani să fi fost bătrâni și să fi murit... Ce ne facem însă că Dumnezeu a scris în Cartea Sfântă că anii omului sunt 70, iar ce trece de 70 este chin și suferință...!? De aceea nu putem trăi 180 de ani. În ADN-ul nostru s-a înscris mortal chestiunea religioasă care ca un efect placebo pervers și invers a invadat anticorpii noștri să nu mai lupte și chiar să creadă că trebuie să murim la 70 de ani. Pentru cei ce au trăit mai mult, au avut niște anticorpi miloși și loiali. Iată de ce dacă la douăzeci de ani nici nu te gândești la moarte, la patruzeci încă dai cu barda în stele, dar la șaizeci de ani majoritatea dintre noi devin bigoți și pravoslavnici, căci se aude ticăitul ceasului bolilor și morții ce aduc frica inerentă. Frica de necunoscut tocește dinții nepăsării și ignoranței noastre religioase. Cei ce mai rămân sceptici, mare parte din ei se fac frate cu sticla de băutură și țigara. Alții abandonează un Dumnezeu pentru altul, funcție de modă și tabieturi religioase. Majoritatea credincioșilor însă, datorită moștenirii acestei splendide găselnițe a calmării ororii morții prin credința în Dumnezeul bun la toate, a găsit soluția la anxietatea conștientizării morții prin aruncarea definitivă și completă în valurile trăirii sincere religioase. Este cea mai simplă și comodă metodă de a te abandona și totodată a te ascunde de neajunsurile firii aduse ființelor de stihiile și condițiile vitrege ale universului și de a te preda în brațele unui Dumnezeu antropomorf proiectat a fi util și bun tuturor gusturilor și mofturilor noastre humanoide, bun la tot și la toate, astfel încât să prindă Domnul pe fiecare muritor în palmele Sale salvatoare ca pe un pescăruș mort căzut pe o corabie. Când te prinde Dumnezeu în brațele Sale odată ce ai murit și astfel te-ai dezintegrat după știință și ai început să putrezești, atunci chimia, biologia și fizica au ajuns astfel de râsul curcilor prin preceptul religios care statuează că cel mort va învia, ba mai mult, că nici n-a murit vreodată, subzistând într-un suflet deștept care s-a descurcat printre stele mulțumită ajutorului cerut în tot ceasul o viață întreagă Lui Dumnezeu.

  5) Nu știu de ce, nici un posesor al unui suflet de credincios care se va descurca printre stele în drumul său sigur și neabătut către Dumnezeu, un suflet de acesta cu frica Lui Dumnezeu mai vrea cu tot dinadisul să mai trăiască o zi sau două în această lume de carne și își mai urează unii altora la mulți ani hârbului lor de viață când scopul evident e moartea ca și condiție obligatorie către devenirea ulterioară ei de pe lumea cealaltă...!? Faptul că nu se râde și benchetuieşte la înmormântări, când ești cu desăvârșire credincios și știi din ce lume rea a plecat mortul și în ce lume dulce se duce la bine și mântuire, mi se pare un nonsens și un act dizgrațios, imoral, de o ipocrizie inutilă a insista să verși lacrimi la înmormântări. Logic și normal ar fi fost să râdem la înmormântări știind că sunt prilejul și pretextul către călătoria vieții noastre în lumea cealaltă mai bună. Se constată o involuție civică socială de la daci încoace care își serbau cu bucurie decedații și se bucurau de morții ce le mor, primind ei înșiși propria moarte cu bucurie, știind de Raiul lui Zamolxe unde vor parveni cu atât mai strașnic cu câte răni de sabie mai adânci aveai, ori ciomege mai noduroase primeai în cap și te omorau. Or evoluția și circumstanțele istorice au înlocuit inutil religia dacilor cu cea de împrumut a romanilor creștinați pe baza unei vechi religii iudaice actualizată aproape la indigo până azi unde litania, recviemul, plângerea la zidul plângerii și turnarea de cenușă în cap au fost moduri de a fi ale acelei religii molipsind toată manifestarea socială cu ocazia morții cu balastul lacrimilor și suferinței și făcându-ne pe toți să plângem în disperare la înmormântări, făcând atâta caz și atâta ritual cu mortul țeapăn dus la groapă și implicit temându-ne noi înșine de propria moarte, cu aceeași intensitate. Dacă însă sătui de acest drum bătut al siguranței religioase prescrise încercăm să scăpăm de acest corset mistic și să optăm pentru o libertate totală a spiritului nostru cu orice preț, o facem pe riscul nostru și cu beneficiul relativ al libertății de conștiință și al spiritului liber cugetător sau libertin plictisit și iritat de interpretarea canonic religioasă obscurantistă. Odată cu crearea minții noastre, Dumnezeu ne-a dat tuturor libertatea de a ne înșela, și celor religioși și celor nereligioși. Astfel, în fața realității practice a universului imediat înconjurător toți suntem stigmatizați cu posibilitatea erorii, neputând vorbi de nici o certitudine într-o lume în care nimic nu-i sigur, nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu, chiar și îndoiala în legătură cu aceste două posibilități fiind îndoielnică. Totul pornește de la opțiunea Lui Dumnezeu care a ales relativitatea de a nu se revela conștiinței oamenilor direct ci doar mijlocit de trăirea religioasă profundă, condiție sine qua non pentru a-L percepe pe Dumnezeu într-o lumină ezoterică, nu una normală în coordonate fizice, ci ezoterice, spirituale, pentru că așa a vrut El ca să fie un produs al creierilor inundați de accidentul vascular religios, trăind doar într-o lume transcendentă din capul nostru mustind de transa religioasă, subiectivă, obscură, inevidentă matematic, a emoțiilor și trăirilor spirituale private intense și febrile a credincioșiei și revelației, adică a unei forme de alienare din întreaga gamă de diagnostice psihiatrice care din delicatețe și condescendență față de ideea nobilă de Dumnezeu nu se vor pronunța de nici un medic psihiatru. Singura evidență clară a devenit astfel evidența morții de care nimeni nu se mai îndoiește. Molipsind totul în jur cu relativitate după maniera-i criptică, chiar și asupra morții Dumnezeu ne-a strecurat morbul interpretării subiective, fiecare după propriul interes și urgență religioasă sau nu. Nici în moarte n-avem dreptul de a avea o certitudine clară și nu putem muri deplin și clar biologic, unii dintre noi arogându-şi dreptul și luxul de a muri mai mândri decât alții, de a muri solemn,  înflăcărați sau îmbolnăviți de motivarea religioasă și visul cel din urmă, Raiul. Însă nu numai religioșii găsesc un remediu relativ și o terapie contra morții. Vrem să eludăm inerția ei și să uităm de moarte prin muncă, printr-o activitate interactivă care să ne abată atenția de la obsesia tragediei finale în care toți vom sfârși. Toți oamenii, atunci când vor relaxare, concediu, plimbări, păduri, munte, mare, ei nu de muncă vor să se odihnească, căci a te odihni de muncă prin altă muncă e un mai mare îndemn și ceva natural dacă munca e făcută din plăcere, din convingere și din datorie. Vrem să ne odihnim de munca silei de moarte. Vrem să ne odihnim de coșmarul posibilității iadului. Și vrem să ne odihnim de visul cu transpirații nocturne și bâiguieli prin somn al imaginii cadavrului nostru plin de viermi și de un Dumnezeu care a conceput așa ceva și sub ai cărui ochi ficşi și neînduplecați ca de șarpe plângem noi cu lacrimile noastre de sânge de pământeni, strămoși ai lui Adam și Evei, alungați din Rai. Eu sunt mecanic de locomotivă ; și deși legile feroviare nu-mi dau voie aș vrea să muncesc nonstop, mii de kilometri, zi și noapte la manșa locomotivei, și nu aș vrea concediu, nu aș vrea odihnă pentru că fac din pasiune munca pe care-o fac ; exagerez bineînțeles, dar o fac din patos și din bună credință. Căci nu de munca ce îți place și te pasionează ai vrea să te odihnești vreodată, ci vrei să te odihnești și lecuiești numai de stupiditatea și răutatea lumii, de perfidia ei, de crimele ei, de escrocheriile și escrocii ei, de mediocritatea aspirațiilor umane, de starea generală a indivizilor de înapoiere în moravuri și superstiții identică evului mediu, sclavagismului, antichității și preistoriei care au spus la unison că există un Dumnezeu și moșiile Sale, iadul și Raiul, această poveste a poveștilor resuscitată și rescrisă mereu de lacrimile noastre amare de muribunzi canceroşi sau prin accidente stupide. E imposibil să crezi că există Dumnezeu într-un loc din cer și nu întinde mâna să oprească un criminal a viola o copilă speriată, să oprească o mașină a călca un bunic traversând pe zebră cu nepoțica în cărucior, ori că nu vrea sau nu poate să pareze o rachetă trasă într-un avion cu niște mame și copii, de către niște oameni descreierați care au posibilitatea să fie iertați până la urmă de Dumnezeu pe lumea cealaltă conform Cărții Sfinte atunci când li se va cânta prohodul și veșnica pomenire, cu lumânări, tămâie și toate cele rânduite de Dumnezeu. Pentru aceste orori și pentru multe altele dați-mi și mie voie să iau o pauză înainte de oroarea propriei mele morți sau a celor de care-mi pasă ; o pauză nu de o zi, nu de o săptămână sau lună, ci o pauză de un milion de ani ; un moratoriu și un armistițiu cu moartea și cu Dumnezeu de un milion de ani. Doar de atât aș avea nevoie ca să mă tratez de toate ororile și de neajunsul de a mă fi născut în lumea actuală făcută de mântuială așa de Dumnezeu, cum spunea Emil Cioran. Un milion de ani nu e mult, sunt cinci sute de ere creștine de două mii de ani, cu cinci sute de nașteri și răstigniri ale lui Iisus, cu cinci sute de potoape ale lui Noe, cu cinci sute de vechi și noi testamente etc. Tot ce-au adus în lume aceste povești pentru oameni mari și tot ce-au făcut acești oameni mari pe pământ jurând pe Biblie și cu îngăduința Lui Dumnezeu de a se întâmpla,  doar un milion de ani de pauză mai poate repara.

76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
 
  1) Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze ; cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat.

  2) Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal de discret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine,  pare că e obligatoriu să judecăm că tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță a omului ce se simte apărat de mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal numit Dumnezeu, care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, acest sentiment al nostru de siguranță și încredere într-un astfel de Împărat divin protector al nostru, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generată de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, ci doar cele de bucurie, să nu fi știut ce e necazul, boala, suferința, moartea, iadul ci doar plăcerea și alinarea, fericirea infailibilă.

  3) Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale ALTEI LUMI utopice care ni se momeşte pe la nas cât suntem vii și ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și prea puțin bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc legendar și neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ?

  4) Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal și bogat în tolba dărniciei Sale pentru propriile creaturi, și nu ne-a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil,  imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm ACUM...!

  5) Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru, testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență potrivit standardelor Sale în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cu zgârcenie și alegoric popularizat printre noi proștii, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum pe toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util era să ne tihnească și să ne fie de un real folos de vii...!

  6) Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al Cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umplu și molipsesc lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină față de un Creator care cu bună credință și milă ne-ar fi scutit de orice rău. Nu ne-a scutit. Și dimpotrivă, oamenilor nici nu le pasă de asta. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, oamenii simt în plăcerea și necesitatea lor de a simți, că tot ce le rămâne de făcut este ca toți să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde.

  7) Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu din această actualitate ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea, imaginația și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de durere, de frică și disperare, de nevoie nemângâiată de dragoste. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a ființei umane raționale care simte atât de acut lipsa Lui Dumnezeu, ori mai rău de atât, existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă realitatea lumii și vieții blestemate și surogat ce ne-a dăruit-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop și machiavelic ne amenință Tatăl nostru din Cer de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda.

  8) Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Este Dumnezeu artizanul și autorul moral al acestor realități pe care le îngăduie ? Vrând nevrând, nu noi L-am pus să inventeze lumea și să nu poată s-o scutească de la începutul lumii de câmpuri de războaie și soldați îngropați însângerați cu sutele în gropi comune. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii, oameni și ei ca și noi, cu nimic mai imperfecți și prejos ca rasă umană ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o, că am fost credincios. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi.

  9) Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci și ceva de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează perfid nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine.  Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.