DUMNEZEU ȘI-A BĂTUT JOC DE MINTEA NOASTRĂ

122.1) DUMNEZEU ȘI-A BĂTUT JOC DE MINTEA NOASTRĂ

Dumnezeu și-a bătut joc de mintea noastră când ne-a dat-o, ori a uitat să pună toate șuruburile când ne-a creat în ideea că merge și așa, de unde și noi am copiat modelul. Unde sunt patru șuruburi poți pune și două în diagonală că merge și așa. Și cu această minte prinsă în doar două șuruburi unii s-au apucat să proiecteze avioane iar noi, dragii de noi să ne facem bagajele și să ne urcăm la bordul sicrielor zburătoare, recunoscând adevărul incontestabil că zborul cu avionul e cel mai sigur transport după cum spune statistica. Înseamnă că cei care au proiectat automobilele și sistemul de transport auto în care sunt mai multe accidente decât cu avioanele, sunt și mai tâmpiți și criminali și au de Dumnezeu prinsă mintea doar într-un șurub din patru că merge și așa, ce dacă intră altul în tine și te face armonică, ce dacă îți explodează cauciucul și intri în plop ? Cred că special autoturismele, avioanele, mâncarea, totul e făcut să se strice, să fie letal ca să ne împuțineze pe cale naturală fie săpându-ne mormântul cu lingura și furculița mâncând din mâncarea plină de E-uri, fie urcând la bordul autoturismelor noastre ori avioanelor. Cred în această teorie a conspirației în care Dumnezeu a dispus altora (Dumnezeu sau diavolul, tot niște puteri oculte și imprevizibile) , să ne împuțineze pe cale perfidă și curată, naturală, nelăsand urmele crimei. De asta zic : Nu vă mai băgați în seamă tot comentând tot pro și contra transportului cu avionul, și scremându-vă cele zece procente ale minții la care aveți acces să lansați idei și opinii despre cum ar trebui să fie ușa postului de conducere al avionului, mai cu cifru, mai fără. Trebuie să înțelegeți că Dumnezeu nu ne-a vrut cu avioane să zburăm brambura pe la El prin cer. Și nu ne-a vrut cu mai multe. Ne-a vrut așa, proști și goi cum erau Adam și Eva, cuminți și murind de poftă cu merele prin jur și ce fericiți am mai fi fost iar Dumnezeu atât de mândru de noi și ascultarea noastră ! Pentru toate cuceririle științifice pe care le avem, Dumnezeu tace, înghite în sec și albește de necaz. Cum ne permitem să facem avioane când ni le putea face Dumnezeu în Facerea Lumii ca pe munți, ca pe ape, ca pe copaci sau orice-a făcut util ca să ne bucurăm și uzăm pentru folosul nostru pe pământ ? Nu vedeți că tot ce nu-i natural de la Dumnezeu, tot ce e scorneală de-a noastră dăunează grav sănătății, e letal și ne cauzează din cale-afară scurtându-ne pustiul de viață cu cel puțin jumătate ? Habar n-aveți câte radiații electromagnetice vă umblă prin cap și vă umplu creierul cu puiuți de cancer de la mobilele cu care vorbiți în draci că v-a dat Dumnezeu minute să vă săturați, și mesaje să zmângăliți texte și urări puerile și stereotipe de sărbători şeruindu-vă unii altora mediocritatea. Dumnezeu ne vrea la El, proști, deștepți, criminali și sfinți și asta cât mai repede. Morți în accidente de mașină sau de avion. Nu se pot face avioane mai sigure. Ori dacă pe astea le avem care cad, de ce vă e teamă să urcați în ele când copilotul decide să se sinucidă căci cu toții ce mai aveți de pierdut decât un schelet și o carne, sediul tuturor bolilor voastre incurabile ? Pe când sufletul, trădătorul, pe care l-ați încălzit o viață la sân, nu suferă de nici o boală dureroasă fizic decât de inimă albastră sau dragoste fără speranță, mofturi și capricii trecătoare ale sufletului pe care le uită repede când sunteți călcați pe trecerea de pietoni sau muriți de groaznice dureri de cancer pe patul de spital. Sufletul dragul de el, este foarte fericit și lăudat de voi tocmai pentru că vă lasă în balta de sânge când ați fost călcați pe trecerea de pietoni, ori căzuți din înaltul cerului din avion și dintre cărnurile alea rupte se strecoară de își ia tălpășița și se duce la Domnul... Ce bucurie, ce fericire pe capul nostru să știm că suntem doi în unul și unul mai are o șansă să scape din toate accidentele și ororile pe care Dumnezeu ni le-a îngăduit tocmai pentru că a scontat că ne vom duce cu toții la El avizi și dependenți de mărirea Sa, ținându-ne după El și promisiunile Sale ca niște copii smiorcăiți ținându-se de poala mumii. Când mai încercați să comentați despre necazurile vieții noastre ori despre prăbușirea avionului, atât acesta cât și cele trecute sau viitoare trebuie să vă fie clar un lucru trist : Rasa umană nu e făcută de Dumnezeu. Nu ne-a făcut Dumnezeu,  oricât ați încerca religios și visceral să protestați întru credincioșia voastră, pentru că dacă Dumnezeu a dat minte rasei umane să creeze ceva și au creat totul în jur care merge după cum vedeți atât de prost inclusiv avioanele așa cum sunt ele de se prăbușesc, chiar dacă teroriștii sau piloții le prăbușesc, înseamnă din două, una : Ori Dumnezeu și-a bătut joc de noi și de mintea noastră dându-ne infatuarea de-a crede că suntem deștepți și am inventat ceva măreț, avioanele, niște sicrie zburătoare, ori în lipsa tot mai evidentă a unui Dumnezeu, oamenii singuri cu mintea prinsă de Dumnezeul imaginar în actul Creației în doar două șuruburi că mergea și așa, au inventat și conceput prost aceste sicrie care zboară și în precara lor minte și imaginație, ca dovadă că nu e nimic divin în crearea noastră și a minții noastre, oamenii atât au putut izbuti, să facă avioanele de azi, societatea și ordinea socială de azi unde e de treabă dar n-avem ce munci, unde muncim dar nu suntem plătiți căci banii ce ni se cuvin nouă îi fură niște paraziți de trăiesc bine în credință cu copiii lor cu tot mulțumind Lui Dumnezeu pentru tot ce le-a dat. Și lumea Lui Dumnezeu e lumea unde inocenții mor cu zile omorâți de criminali din culpă sau premeditat și bestiile umane, criminalii și violatorii nedescoperiți trăiesc și iau lumină și mănâncă cozonaci de Paști o sută de ani. Iată lumea făcută de Dumnezeu în șase zile, iată Facerea Lumii care ne fascinează de adâncă recunoștință adusă Creatorului umplând bisericile cu noi la fiecare Paști și Crăciun când ne simțim mai frumoși și curați, înaripați de emulația religioasă, tot ce avem mai liniștitor și sigur într-un univers ostil care se învârte și ne amețește. Este incredibil cum Dumnezeu a făcut o astfel de lume sau cum o tolerează la infinit așa necatadicsind de bună voie și nerugat, nesilit de noi și rugăciunile noastre stereotipe să-i dea izbăvirea și click-ul reparatoriu. Este incredibil cum avioanele cad și noi murim cu zile. Este incredibil cum niște iresponsabili le proiectează așa cum le proiectează, iar alți ageamii pun de le construiesc, iar alți nenorociți la urmă semnează pentru ele și ne invită la bord să plecăm zâmbăreți în Canare în concediu, adică în iad. E la mintea cocoșului că atâta timp cât avioanele au motoarele sub aripi și la o adică nu pot ateriza pe apă (70% din suprafața Terrei) ca niște bărci pentru că se opun motoarele care opun rezistență apei și dezintegrează avionul la contactul cu apa, cei ce au inventat avioanele așa și se cred mari, geniali și deștepți, ar trebui decapitați pentru că sunt părtași la niște crime potențiale și atât de verosimile. Este incredibil cum n-au inventat la avioane scaune ejectabile cu capsule de siguranță presurizate cu măști de oxigen și parașute în care tot mai aveai speranța să aterizezi într-un copac iar o maimuță curioasă să-ți dea o banană. E destul câte cazuri de avioane prăbușite am văzut. Se putea inventa un avion perfect. În materie de aeronautică încă suntem în antichitate. Dumnezeu nu a vrut să fim creativi și temerari ci și-a bătut joc de mintea noastră și nu a vrut pentru noi mai mult decât să fim dependenți de distracție, de lene, de o mâncare proastă și de emulația bucuriei luării luminii de Înviere. Iată cu ce jucării religioase, ca niște copii ne jucăm și ne închinăm neputincioși în limitările noastre fizice și psihice și ne fascinează simptomatic și iremediabil întregul nostru surogat de minte dat de Dumnezeu ! Peste vreo două mii de ani nici un avion nu va mai cădea. Atunci se va proiecta și munci cu responsabilitate. Nu va mai fi relaxare la locul de muncă, nu vor mai fi week-end-uri, nu vor mai fi o mie de sărbători pe an în care e păcat să muncești căci trebuie să te rogi Domnului evlavios iar lenea noastră înnăscută să putem uza de ea la maxim. De asta cad avioane, că nu sunt proiectate și construite bine. De asta o ducem rău și n-avem bani : din cauza lenei și zăbăvniciei noastre. Aş vrea să muncesc la o fabrică de avioane reciclată și cu fierul vândut de interlopi la fier vechi. Să fiu inginer și să mi se dea să construiesc mașina timpului pe bancul de fier, singura piesă de fier care-a mai rămas nevândută. Ori aș construi-o cu abnegație adormind de oboseală cu capul pe biroul de proiectare, și cu degetele însângerate de lovituri de ciocane, dând tot din mine pentru încrederea de a mi se da pe mână un proiect măreț, ori aș alege să mor plecând în pădure să mă mănânce de necaz ursul că n-am reușit să îndeplinesc misiunea la care singur m-am înhămat dar m-am dedulcit la confort, lene, relaxare și zăbăvnicie ca noi toți. Tuturor urșilor din pădure ar trebui să le vină greață și să vomite la câtă carne de oameni ar trebui să mănânce că nici unul din noi nu merităm să trăim când nu vrem să fim de vii sfinți, cinstiți, corecți, drepți și harnici ca Dumnezeu, așteptând lumea cealaltă ca să fim așa. Merităm să fim mâncați de urși în pădure pentru că nu vrem să avem nici o datorie, nici un țel înalt pentru care să luptăm și să murim pentru el, și nu vrem să consumăm o viață pentru o idee preferând relaxarea și confortul, efectul și simptomul advers al visului nostru la Rai. Mai bine am folosi să fim dați hrană la leii din grădinile zoologice în faliment căci toți vrem în Rai și nu pe pământ și atâta vreme cât trăim pe acest pământ ne este bine și așa cum ne aflăm căci nu vrem să ne depășim condiția animalică și să uzăm cele 90 de procente din minte rămase pârloagă cu care nu vrem să proiectăm pe pământ amenajări ca în Rai. Când știm că ne ducem cu toții buluc într-un Rai din cer, cu plăcere și inconștiență facem din pământ un iad și nu un loc bun și perfect utilat pentru folosul acestei lumi și al nostru în care Dumnezeu nu s-a complicat și băgat mai mult și nu se bagă și ne lasă s-o stricăm această lume și să ne risipim această viață făcându-ne de cap până la momentul fatidic când ni se trage preșul de sub picioare inopinat și ni se cere să murim cu dumicatul în gură la nuntă sau scremându-ne în wc-ul din avion, Dumnezeu chemându-ne alert la El în această încolonare și recrutare a timpului în care Dumnezeu ne cheamă la El să veşnicim silit ori în Rai ori în iad ! De ce nu merge nimic în această lume și în această țară ? Ne lipsește spiritul de sacrificiu și curajul de-a uza temerari de cele 90 de procente din creier pe care nu le utilizăm, preferând să ne relaxăm, să jucăm table și macao. Îmi pare rău pentru mine și pentru noi toți, pentru această lume că suntem niște impostori, parcă n-am trăi acum și aici. Dar înțeleg aspectul și de ce nimic nu merge în această lume. Noi nu avem interes real pentru ea. Toți cădem pe spate seduși definitiv de mirajul tentant al vieții viitoare și asta ne ocupă tot timpul și ne pervertesc cele 90 de procente de minte pe care nu le folosim atârnând inutil în creierul nostru ca niște curnuți de lâna oii. Toți suntem vinovați de toate.  Avem cel puțin o cunoștință pe care o disculpăm din start că e din sângele nostru, o rudă sau două care se ocupă de proiectare de locomotive care se strică sau de avioane care cad. Să ne fie rușine la toți că nu ne dăm seama că Dumnezeu și-a bătut joc de mintea noastră și de frică (atât de în elementul ei în ziua de azi și întotdeauna) nu vrem să facem nimic să schimbăm ceva preferând să stăm ascunși ca niște șoareci și să ronțăim în liniște dintr-un colț de pâine mucegăită care e pustiul nostru de viață în frica de Dumnezeu !

INUMAN (REACTUALIZAT)

 82) INUMAN (REACTUALIZAT)

 Privește prietene o bătrână cu ochii plânşi în fața reporterului TV, o pensionară care avea un apartament, era creștină și cuvioasă și ea ca tot omu' cu frica lui Dumnezeu și mergea regulat la biserică la sfânta liturghie dar într-o zi fiindcă a semnat un act, perfect validat de notar și de judecători, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ, care au stabilit că a avut discernământ când a semnat actele șarlatanilor, i s-a luat casa de potlogari, căci tocmai asta a semnat... Casa ei de-o viață a vândut-o gratis nenorociților cu promisiunea că va fi îngrijită și înmormântată creștinește, și acum trebuie să rămână în stradă sau la azil căci așa au decis judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ... Îți place această poveste...? Dacă încă nu, atunci mai privește cum cad avioane, imaginează-te căzând într-unul din ele, imaginează-ți că ți se dărâmă în cap la cutremur tavanul tocmai tencuit de tine cu hărnicie și cu cheltuială... Îți place...? Dacă încă nu, atunci îngrozească-se carnea pe tine când judecătorul spune "vinovat" și tu știi că n-ai omorât pe nimeni, că n-ai furat nimic, altcineva, hoțul sau criminalul exultând în taină că ai luat tu țeapă... Priveşte-te din senin scuipat sau furat de hoți pe stradă sau în tramvai de şuți, de ultimii zece lei ce-i mai aveai în buzunar... Imaginează-te în mașina personală, la care mai ai multe rate de achitat, ducându-te la mare în sejur cu familia și un nenorocit cu un bolid intrând frontal în tine cu 160 km/h, apoi trupurile voastre sfârtecate, întreaga ta familie scumpă strivită ca niște gândaci pe murdarul asfalt, și aparatul foto sfărâmat, care n-a mai apucat sa facă poze din vacanța voastră de vis... Privește numai Holocaustul evreilor... Privește atrocitățile comise de torționarii comuniști, de Nikolski și Vişinescu din "Memorialul durerii" al Luciei Hossu Longin de la TVR din anii '90... Privește tortùrile comise în negrul ev mediu de inchiziție în numele Crucii și al lui Iisus împotriva nefericiților suspectați de eretism și vrăjitorie... Gândeşte-te că în timpul țipetelor de durere și groază ale fiecărei victime batjocorite sub ochii Lui Dumnezeu, El, Dumnezeu EXISTA și îi vedea pe toți : și pe cei batjocoriți și pe călăii lor și avea ochii cel puțin triști și plânşi... Privește pe Dumnezeu cu ochii plânşi și privește durerea acelor oameni oprimați și chinuiți sub îngăduința Lui Dumnezeu și ți se va pune un nod în gât căci nu vei mai înțelege nimic... Privește orice schingiuire sau nedreptate comisă pe fața pământului și acceptă fără să înțelegi de ce pentru a trăi deplin aceste crunte orori oamenii au fost dotați cu simțuri vii și cu carne și suflet ca să sufere atât de crunt și dureros...?! Gândeşte-te dezamăgit și stupefiat că asta a fost alegerea lui Dumnezeu pentru oameni, dintre infinitele posibilități mai suportabile și umane pe care le putea oferi universul dacă și Dumnezeu ar fi vrut să ne sincronizeze cu universul dar în schimb singura și cruda variantă disponibilă pe care Creatorul tuturor a oferit-o oamenilor într-o inexorabilă austeritate în economia Lui divină pentru funcționalitatea sistemului a fost asta care este, genocidul și batjocura asta insurmontabile, încât orice vis mai frumos pentru bucuria vieții, orice închipuire mai umană și suportabilă pentru existența omenirii ți-ai imagina, ai fi privit intolerant și intransigent, insensibil și cu dispreț cel puțin, ca un eretic și demn exemplar de pedepsit, când erau atâtea alte posibilități mult mai umane, fezabile și mai rezonabile în posibilitățile creaționiste suportate de realitatea, legile fizicii și universului și posibilităților lor practice. Dumnezeu n-a uzat de ele... A uzat de cea mai precară și perdantă variantă pentru noi în conjugarea verbului "a fi ". În loc de a fi și a trăi, nouă ni s-a dat doar posibilitatea de a viețui. Durerea ne e scrisă pe frunte programatic ca un stigmat perfid. Dar nu ai nici o șansă să disperi și să plângi. Lacrimile s-ar usca pe obraji, neștiute de nimeni ca și cum n-ar fi fost și orice lacrimă verși poate fi folosită împotriva ta. Privește lacrimile și durerea ta și a oamenilor ca ceva bun, demn de primit și înghițit cu un stoicism și o răbdare iovică, căci toate s-a zis în Cartea Sfântă că au fost bune din câte s-au creat de Dumnezeu... Imaginează-ți durerea tuturor acelor oameni oropsiți și schingiuiți, asumă-ți-o, trăiește-o întreagă pe propria piele și apoi încearcă din răsputeri s-o pui în balanță cu dictonul divin: "Fericiți cei prigoniți pentru dreptate..., fericiți cei ce plâng..." etc și-ți va rămâne un nesfârșit și nemângâiat gust amar oricât de îngăduitor ai fi... Apoi gândeşte-te la alt dicton divin care spune: "...Că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat chinului și suferinței pe propriul Său fiu Iisus..." și vei simți, măcar cu mărginita minte și inimă ce știi că o ai, cum conceptul de filantropie nemărginită a Lui Dumnezeu pentru Opera Sa rămâne un concept steril, jenant, ridicol, inexplicabil și nedrept. Binele lumii Lui Dumnezeu rămâne o fantasmă autentică, un ideal neîmplinit, un îndepărtat vis inaplicabil speciei umane, la nivel clar, limpede și matematic, când însuși Dumnezeu a ales să fie oricum altfel decât limpede, clar și matematic. Taina și discreția irațională a Lui Dumnezeu, în adâncul minții noastre ne irită și ne repugnă acut. Mult mai confortabil sufletește vorbind ne-am fi simțit dacă Dumnezeu ar fi aparținut unei mulțimi raționale și reale și nu unei mulțimi vide și atât de indefinit complexe și inconceptibile. Astfel fiind datele triste ale problemei, te gândești : Jertfa ce-a făcut-o Dumnezeu sub îngăduința Sa cu Fiul Său Iisus nu rămâne perfect nesugestivă pentru tot omul de rând sufocat de prea multe dureri și încercări și astfel prea scump și inutil plătită de Îndureratul Iisus pe cruce...? În capul nostru mărginit de oameni așa cum limitați și intenționat ne-a făcut Dumnezeu, a încolțit iată ideea unei nedreptăți cosmice programatice ce s-a împărțit inuman peste nefericita omenire care numai atunci ar fi fost exclusiv și perfect răspunzătoare pentru eșecul perpetuu și inexorabil ce i se întâmplă la nivel de specie, absolut numai atunci când s-ar fi născut singură omenirea, evoluând din bacterii și pitecantropi cum a spus Darwin... Știm însă că oamenii au fost făcuți de Dumnezeu și numai Dumnezeu s-a născut singur, sfidând toate legile fizicii și ale universului, El născându-se în afara unui timp și spațiu primordial care ar fi fost prea mici și precare, timide pentru mândria Lui Dumnezeu pentru a-L precede, care după aceea au fost create timpul și spațiul de Dumnezeu, după ce mai întâi S-a făcut pe Sine din nimic, în nici un timp și în nici un spațiu, frizând nonsensul absolut și încălcarea tuturor legilor posibile ale universului... Nu știu ce-a câștigat Dumnezeu creându-Se pe Sine, apoi universul și lumea oropsită în tragedia umană inevitabilă și ineluctabilă. Nu știu ce satisfacție și beneficiu a simțit Dumnezeu când a ales pentru El, pentru univers și pentru lume verbul "a fi" , conjugat pentru El într-o manieră a bunei șanse și a privilegiului absolut, iar pentru omenire într-o manieră a malşansei, într-o precaritate și un dramatism pe care lumea le trăiește până la paroxismul și doza explozivă a intensității negative. Numai vietățile Raiului sunt scutite a sorbi până la drojdie din paharul otrăvit al ororilor și vicisitudinilor existenței. Casta de paria ai lumii terestre este etern damnată de Dumnezeu la discriminarea acută corespunzătoare rânduită de logica divină a Lui Dumnezeu privită prin optica Lui și inumană privită prin optica noastră, a robilor Săi amărâți. Lumea oligarhică a vietăților Cerului sub patronajul Lui Dumnezeu, lume transcendentă din care aspirăm și noi să facem parte după ce răposăm într-o zi, ne este inamică și ne disprețuiește prin definiție copiind la indigo pe Dumnezeu care nu se obosește mai mult a ne simpatiza și căuta în gură. Totul ne e potrivnic în această lume de mizerii, ura Lui Dumnezeu față de noi bolboroseşte ca un vulcan noroios iar dovada e că nu Raiul viu și incontestabil a fost pregătit logic, simplu, uzual și practic pentru noi și carnea noastră vie, ci pământul cu ororile și mormintele lui, cu mult loc întins pentru cimitire, după care urmează în același ton iadul cu niște orori și nonsensuri ale suferinței supreme și mai mari. Nimic n-ar fi avut Dumnezeu de pierdut dacă stătea cuminte în neantul și neființa Lui din care a purces dar a ales să se creeze și să ne creeze și pe noi sărmanii ca și cobai perfecți ai experimentelor Sale creaționiste ce ne-au umplut de necaz și ne-au condamnat la un univers rece și perfect inuman. Dumnezeu, declarându-se ab initio Atotputernic, care-a ales să facă primul pas în acest univers poartă răspunderea morală incipientă a tot ce a urmat, a tot ce a fost și este bun și rău. Sursa binelui în această realitate este Dumnezeu. Sursa răului este diavolul care nu a apărut singur ci ca efect al preocupărilor experimentului creaționist divin al omenirii. Efectul advers al bunelor intenții ale Lui Dumnezeu în Creație, diavolul, a apărut ca urmare a irezistibilului vis și plan al Lui Dumnezeu de a nu se putea abține și a face și scorni totuși ceva. Binele și răul au un unic autor inițial, Dumnezeu, care nu s-a putut abține să facă o spărtură în neant din care au urmat mai apoi toate : un potop concret de rele și o iluzie a binelui ulterior, neapărat ulterior. Raportul logic de cauzalitate e clar : Din cauza lui Dumnezeu există binele și răul, extazul și agonia, sănătatea și cancerul, florile proaspete și ofilite, oamenii (îndurerați sau fericiti), Raiul și iadul. Exclus orice alternativă mai practică, avantajoasă și valorică pentru condamnații la moarte care sunt oamenii care sunt tot ce a iubit Dumnezeu mai mult încât pentru mântuirea lor a dat morții pe singurul Său fiu Iisus. Totul a fost prevăzut, dispus, hotărât de Dumnezeu. O lingură de bine turnată de Dumnezeu într-un ocean de rahat nu împiedică miasmele tragediei noastre să ne asfixieze viața și totul definitiv colorându-ne cerul vieții în nuanța maronie a scârnăviei vieții noastre cea de toate zilele. Nici un vis despre Rai și mântuire nu tulbură mirosul fetid și insolubil al tragediei vieții noastre. Totul este inuman și sângeros. Iată Opera Lui Dumnezeu... Orice napârcă ar intra în pământ de rușine să creeze așa ceva. Dumnezeu tace și persistă în vanitatea de a se mândri că a făcut o lume de orori în care creaturile create sunt date de-a valma la mașina de tocat și la industria iadului. Să închidem ochii, să vomităm de acest funest spectacol al Facerii Lumii și să murim rugându-ne în dureri de cancer. Ce pierdem murind decât un trup canceros plin de dureri și un Dumnezeu către care nu ne mai putem ruga căci ne-a putrezit limba din gură și mâna cu care ne făceam cruci ? Mai bine nu ne putea fi... Mai rău da ! Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău ceva mai mic pe care ni l-a hărăzit în mărinimia Sa decât maximul de rău pe care un demiurg și mai rău ni-l putea abate pe cap într-o soartă și mai amară. Să mulțumim Domnului pentru tot ce ne-a dat sau ne-a luat. E tot ce a putut face pentru noi...

A FI CREDINCIOS (REACTUALIZAT)

83) A FI CREDINCIOS (REACTUALIZAT)

 A fi credincios, a fi devotat moralei și canoanelor religioase creștine, e merituos și laudativ atât ca enoriaș cât și ca față bisericească. Ca să ai sentimentul datoriei împlinite și o siguranță, o liniște avid căutată de orice om în neputințele sale, cea mai practică, mai naturală și facilă soluție, așa cum și curentul electric dacă găsește o cale mai directă face scurtcircuit, e să împărtășești o credință religioasă prin care capeți o recunoaștere și calitate curentă care te legitimează făcându-te permisibil și prieten anticorpilor societății. De aceste certificate nici un ateu sau nici un sceptic nu beneficiază din partea maselor, toți ceilalți în afară de credincioși fiind priviți ciudat, circumspect, cu dispreț sau chiar ură. Din comoditate și instinctul primar de a nu se complica căutând soluția cea mai simplă și la îndemână, omul a ales religia care devine înțeles al existenței fără de care vulnerabilitatea umană nu putea găsi practic altă soluție mai adecvată momentului și posibilităților efective și periculoase ale realității. Să fii un creștin cuminte e o soluție și o alifie care-ți unge sufletul și inima cu un elixir adecvat contra usturimilor neajunsurilor evidente de a exista în dura realitate a legilor evoluției și selecției naturale unde normal, cei mai slabi cad, dar vine religia și spune că ei sunt cei mai tari, căci fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor. Iată explicația beneficiului religios care răstoarnă legile selecției naturale și dau contra naturii prima șansă celui mai slab, iar în această viață aproape toți dintre noi suntem cei mai slabi și în mod normal nu ne-am descurca în fața vicisitudinilor vieții și sorții dar vine religia și dă un certificat și o valoare inabilității noastre în mijlocul talazurilor vieții, ștergându-ne eticheta de ratați, punând în loc o etichetă liniștitoare de "Bun pentru Rai". Cum să nu îndrăgești o asemenea soartă și religia ce ți-o oferă ? Realizând acest rol esențial favorabil al religiei în societatea din toate timpurile, înțelegem de ce religia a avut și are o mare trecere printre oameni. Ea motivează, ea oferă îmbărbătare acolo unde instinctul natural spunea că e cu neputință ! Astfel, oamenii au mers în practica lor socială și mai departe. Religia s-a alambicat, s-a distilat, s-a rafinat și unii oameni au hotărât că merită să aprofundeze acest domeniu, să teoretizeze, să conceptualizeze, și au teologizat. Au devenit preoții noștri, duhovnicii noștri, doctoranzii noștri în teologie, tălmacii noștri care ne fac înțeleasă limba indescifrabilă a Lui Dumnezeu. Mergând și mai departe, oamenii având deja gena religioasă încrustată în ADN, au recunoscut meritul, solicitarea și dreptul teoreticienilor și tălmacilor religioși de a-și oficializa îndeletnicirea și de a uza de tot efortul lor pentru serviciul și ajutorul nostru religios, devenind practicanți ai acestei meserii până la urmă, o meserie care există atâta vreme cât există pe piață cerere pentru ea. Totuși vedem că ceva nu este în regulă. Căci a-ți face din religie o profesie ca preot sau pastor, guru sau șaman, pentru care trebuie să fii răsplătit pecuniar, să iei și bani de la bugetul secătuit și spoliat al țării și de la prostimea secătuită de biruri gândind că ai făcut ceva pentru folosul celor ce sunt puși să te plătească, a-ți face din Dumnezeu un șef ierarhic crezând că numai în sutană îi induci Creatorului tău ideea că poți oferi calificat serviciile divine supușilor, robilor Săi și astfel ești perfect loial și îndreptățit a aspira bonusuri pe măsură de la Dumnezeu, este impardonabil, cinic și iresponsabil... Vocația clericală, teologicală, duhovnicească are în sine un soi de grandilocvență, un orgoliu autosuficient și imun în sensul că ești mânat și motivat de mândria de a te crede mai apt în fața criteriilor aprecierilor Lui Dumnezeu decât toți. Nu din altruism, nu din pasiune și sacrificiu pentru serviciul nostru divin practică fețele bisericești meseria lor ci din interesul de a se prezenta în ipostaza cea mai adecvată și condescendentă Domnului pentru a-l seduce să dea neînsemnatei tale soarte o șansă mai bună, mai caldă, mai favorabilă în goana după aur a credinței a tuturor oamenilor, simpli mireni sau fețe bisericești. De fapt a fi slujitor al Domnului dovedește un egoism interesat, insolență, sarcasm și intoleranță fără margini față de cei pierduți și păcătoși ce crezi că nu sunt ca tine unul atât de îmbogățit în ale credinței, atât de demn de răsplăți sperat rafinate și corespunzatoare din partea lui Dumnezeu, de poala căruia te ții ca un parazit, ca un copil răzgâiat de poala mumii... A crede că te vei duce după rangul bisericesc în Rai cu bagaje, fericit, radiind de exuberanță și emfază, cu o floare la ureche, disprețuind profund sau deplângând pe toți cei rămași în mocirla de păcate a vieții si a chinurilor iadului, înseamnă a nu mai fi om ci homo religiosus, un homuncul dintr-o o etapă trecătoare și nonconstructivă în evoluția socială și istorică a omului. Ar fi trebuit să nu ne placă conceptul de progres și știință, iar religia a fost prin concepție tot timpul conservatoare, mai degrabă refractară la noțiunea de cunoaștere, de cercetare, de progres. Ar fi trebuit să nu punem paratrăsnete pe biserici când știm că tunetele sunt date de Sfântul Ilie cu biciul său. Ar fi trebuit să nu vorbim la telefonul mobil pentru că e lucru drăcesc și bătrânii noștri de la care ne vine tradiția religiei creștin ortodoxe nu şi-ar fi imaginat niciodată, nici nu ne-ar fi recomandat să folosim lucruri drăcești care vor deveni atât de utile pentru om, care nu au fost pomenite în Cartea Sfântă pentru care trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu : De ce ? A fi credincios e o calitate curentă ca și cum ai avea un grad și o valoare intrinsecă în panoplia de valori a vremii. A fi necredincios sau sceptic e un stigmat pe care-l primești ca tatuajul unui număr pus de naziști pe brațul deținuților din lagărele de exterminare în masă. A fi credincios înseamnă să înțelegi și să recunoști că există preoți și fețe bisericești față de care trebuie să ai respectul și reverențele cuvenite căci ei sunt reprezentanții Lui Dumnezeu pe pământ, o probă clară că Dumnezeu există căci a avut grijă să-şi delege purtători de cuvânt în tagma preoților care să îți țină predici și să-ți deschidă ochii că există Dumnezeu. Și dacă unii din preoți nu-ți plac prin obiceiurile reprobabile pe care le au uneori, nu toți sunt așa și trebuie să știi că trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa, un îndemn cinic și ridicol pentru alienații de noi, pământenii.

NI S-A SPUS SĂ NU FIM TRUFAŞI ( REACTUALIZAT)

84) NI S-A SPUS SĂ NU FIM TRUFAŞI (REACTUALIZAT)

Poți să dormi în această viață...? Te rabdă inima să te culci pe-o ureche liniștit că toate sunt bune după cum ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă...? Poți respira liniștit când știi că insondabilul la care suntem condamnați îți așterne pe întreaga viață o atmosferă perfect irespirabilă de îngrijorare că nu știm pe ce stăm...? Poți să nu plesnești de ciudă și dezgust când știi că dintr-o scăpare regretabil cosmică viața asta cu gust și valoare de hoit și puroi în care totul e o disoluție ce conduce către iminența soluției morții, ți-a fost livrată ca cea mai bună și memorabilă alternativă găsită de maestrul păpușar suprem, Dumnezeu ce ne dirijează sforile și disperarea noastră scuipând pe durerile și neputințele noastre cu atâta trufie și emfază când ne pregătește pentru plata păcatelor noastre un iad cu atâția draci fără de care universul nu putea fi conceput...? În contrapondere, Raiul, o academie la care pentru înscriere îți trebuie vocație și chemare, pentru care trebuie să renunți la însăși mintea și inima ta și să le umpli în schimb cu rumegușul și euforia unui etern vis parfumat de lenevire și confort paradisiac. Astfel, Raiul această stațiune a concediului nostru etern se profilează undeva la orizontul imaginației noastre ca o fata morgana, ca o apă iluzorie la orizont într-un deșert ca toate deşerturile care e viața și lumea noastră însângerată la propriu. Undeva, în univers, o putere mai puțin trufașă și cinică, un frate sau văr al Lui Dumnezeu poate a avut o soluție mai rezonabilă pentru niscai extratereștri care poate o duc mai bine și mai rezonabil în acest univers sau în alt univers paralel de care nu știm. Nu știm nimic despre acest univers. Nu știm ce e cerul, nu știm ce e spațiul, nu știm ce e timpul, nu știm ce sunt stelele. Am fost învățați la Cartea Sfântă că cerul e un loc unde ochii și mintea noastră trebuie să alerge în căutarea doar a Lui Dumnezeu, spațiul este locul în care trebuie să ne mișcăm de acasă la biserică și de la biserică acasă, apoi de acasă din nou la biserică și de la biserică la cimitir cu picioarele înainte. Am fost învățați că timpul este meticulos rânduit într-un calendar creștin ortodox în care în fiecare zi se celebrează un sfânt din Rai și unde cu strictețe sunt rânduite posturile și delegările la pește (harți). Am fost învățați că stelele sunt luminători pe cerul nopții și nu mari concentrări de hidrogen care sub imensa presiune a gravitației atomii fuzionează nuclear de unde rezultă heliul și alte elemente cum ar fi fierul, nichelul, carbonul și alte elemente care așa au ajuns în componența pământului, din explozia stelelor după ce li s-a terminat de ars combustibilul hidrogen și împrăștierea norilor de gaz și praf stelar prezent și în celulele corpului nostru. Ni s-a spus că suntem făcuți din lut de Dumnezeu, pe de altă parte vedem că avem carbon și apă (adică hidrogen și oxigen în noi, fabricate și derivate din evoluția stelelor). Ni s-au dat ochii să vedem pământul, munții, apele, cerul, stelele și am crezut că mai rămâne să-L vedem pe Dumnezeu pe lumea cealaltă și cu asta să credem că am văzut totul. Dar nu ni s-a spus în Cartea Sfântă că tot ce vedem, pământul, planetele, stelele, galaxiile, reprezintă doar 5% din materia din univers iar restul de 95% este altceva, un element care nu se vede, un element întunecat denumit materia neagră care ține în elementul ei galaxiile la un loc să nu se dezintegreze și să o ia rara prin univers astfel încât sistemele solare să degenereze anapoda prin spațiu. Faptul că noi suntem posibili e datorat acestei întâmplări și legi a universului, care este materia întunecată, lumea zice că și Dumnezeu a pus o mână de ajutor pentru noi. Puțin probabil căci am avut o șansă la zece miliarde. Numai puțin dacă soarele nostru ar fi fost nițel mai mare și nu o stea pitică albă, numai puțin dacă entropia și haosul aleatoriu ne plasa puțin mai aproape sau mai departe de orbita soarelui, aveam să nu mai apărem niciodată noi oamenii, aveam să nu mai putem vorbi de Creație, de Facerea Lumii, de Rai și de iad, de Dumnezeu și de Satana. Dar noi am apărut din voia Lui Dumnezeu. Noi suntem făcuți nu din praf de stele, din carbon și apă ci din lut, peste care Dumnezeu a suflat duh de viață. Noi, bieții de noi am fost alungați din Rai, un loc care nu se vede cu telescopul spațial Hubble în nici o galaxie. Astfel, alungați cu cățel și purcel pe pământ trebuie să trăim în această închisoare și să visăm la Raiul dintr-un alt univers și dintr-o altă dimensiune. Faptul că trăim trebuie să-l privim ca un noroc ce de la Dumnezeu vine. Și dacă ni s-a spus că luna și stelele sunt luminătorii nopții noi de ce cârcotim că am apărut din elementele rezultate din explozia stelelor, carbon și apă ? A crede în aceste alegații științifice e eretism și trebuie să mulțumim sorții că nu mai trăim în evul mediu și nu mai putem fi arși pe rug dacă credem că pământul se-nvârte și noi nu suntem făcuți de Dumnezeu ci de legile fizicii ce au combinat și asamblat într-o lungă evoluție a materiei carbonul și apa, elementele rezultate din explozia stelelor. Ni s-a spus să nu fim trufași, ni s-a decretat să nu punem botul la toate prostiile științifice. Noi trebuie doar să ne rugăm. Să ne rugăm pentru ploaie și împotriva inundațiilor, ca Dumnezeu să oprească pentru noi apa din curgerea ei normală gravitațională, apă ajunsă pe pământ din impactul cu atâtea comete care au conținut gheață. Dar noi de ce să fim trufași și să credem una ca asta când ne e mai lesne să credem că apa a fost făcută de Dumnezeu în una din cele șase zile ale Creației ? Atenție, Dumnezeu a muncit și sâmbăta, noi ne-am permis luxul să concepem week-end-ul în care să ne relaxăm pe un munte de gunoaie al lumii noastre în care nu mai vrem să muncim. Noi avem liber sâmbăta și duminica, zile în care nu trebuie să muncim și realizăm indiguiri și reabilitări de cursuri de ape, ci trebuie să ne rugăm la Sfânta Liturghie sau la adunări împotriva inundațiilor, cutremurelor și alte urgii ale naturii. Dumnezeu ne-a dat viața ca pe un cadou. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a face ce vrem cu viața noastră și ne-a dat liberul arbitru ca pe cel mai otrăvit cadou. Căci prin liberul arbitru suntem veșnic puși să alegem dacă să fim criminali sau îngeri, spunându-ni-se că în libertatea asta poate fi niscaiva fericire... (câteva grăunțe otrăvite aruncate iresponsabil în scârbă și dispreț visceral de Dumnezeu în troaca noastră murdară din cotețul numit viață).

CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA ( REACTUALIZAT)

92) CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA (REACTUALIZAT)

Cine-a spus că Dumnezeu hălăduieşte într-un loc ascuns din cer de nimeni știut și că de-acolo gestionează destinele oamenilor și treburile universului întreg ? Spre mirarea și surpriza plăcută a tuturor, trebuie spus că Dumnezeu trăiește sau musai ar trebui să trăiască într-un loc de pe pământ, aici, undeva pe sub ochii noștri plini de somn și puchini și plini de solemnitatea trăirilor religioase fără de care toți oamenii sunt pierduți într-o lume a degringoladei și disoluției totale, semn că soluția de avarie pe această lume și până într-o sută de secole de-acum încolo, până în anul douăsprezece mii paisprezece este soluția religioasă, căci nu numai secolul douăzeci și unu, așa cum spunea Andrè Malreaux, ci și secolul o sută douăzeci și unu dacă nu vor fi religioase, nu vor mai fi deloc. După încă o sută de secole de monoteism sub jugul Stăpânirii Dumnezeului curent unic de azi denumit de unii Savaot iar de alții Iehova, omenirea va schimba acest zeu ce va ieși ciclic din uz, cu credința în politeism, în mai mulți zei, cum a mai fost până în antichitate în istorie, închinându-se cu evlavie și pioșenie fie zeului Apollo, fie lui Zeus, fie lui Bachus care vor fi scoși iarăși de la naftalină de vanitatea religioasă a oamenilor ce vor fi în toate timpurile la fel de zeloși în credința lor, adică la fel de intoleranți cu cei de altă credință cum sunt și astăzi cei ce frecventează exuberanți toate religiile curente la modă în ziua de azi. Să luăm aminte însă că războaiele și crimele, ororile și genocidurile, exploatările omului de către om, practica arată că vor prolifera regulat în toate timpurile și sub toate religiile. Acest trist adevăr este verificat și certificat de istoria sângeroasă a pământului. Nu am avut o mie de ani de pace de la venirea Lui Hristos. Am avut două mii de ani de război. Și două mii de ani de lupte și confruntări între religiile popoarelor, fiecare decretând în numele ei că e cea mai bună. Cu religie ori fără oamenii nu pot sta cuminți, liniștiți, pașnici, ca dovadă că două mii de ani de monoteism sub formă creștină, hinduistă, şintoistă, etc. , plus vreo două, trei mii de ani de politeism sau păgânism cât a fost din preistorie până în antichitate, nu au fost suficienți pentru a lămuri omenirea că atmosfera de ostilitate și ură între oameni este generată chiar de diferențele religioase ale acestora care ajung să se certe ca și copiii din cauză că Dumnezeul unora e mai bun decât Dumnezeul altora. S-a ajuns într-un punct mort în care sistemul religios al umanității nu mai are eficacitatea scontată de a mobiliza moral și etic omenirea din cauza contradicțiilor existente în însuși miezul sistemului religios. Prea mulți Dumnezei sunt, prea multe religii, prea multe diferențe de conduită și comportament religios, prea multe și inexorabile diferențe ontologice între religii ca ele să mai poată fi un îndreptar eficace moral și civic. Sistemul religios numai cine nu vrea să vadă nu vede din imobilism și conservatorism morbid că este depășit și departe de a fi o soluție pentru îndreptarea morală a omenirii, e doar o soluție paliativă care nu vindecă și eliberează omenirea de sub disoluție ci stabilizează și conservă totul să coexiste egal și dezechilibrat ca de la Facerea Lumii, și răul imens și binele firav în acest marasm al dramei terestre care e existența umană. Nu că religia sau religiile n-ar fi bune dar e imposibil să-şi arate virtuțile câtă vreme toate religiile nu pot schimba biologia și ADN-UL oamenilor. Ce contează că devenim religioși dacă în ființa noastră biologică și ADN avem gene ale animalității, fiind descendenții direcți ai animalității preistorice cu obișnuința firească războinică a firii regnului animal. Deci nici regnul uman nu va înceta niciodată să fie bestie, fiindcă așa este făcută spița regnului animal din care fac parte și oamenii. Iar dacă oamenii bestializați mai au și religie, vă dați seama ce ascuțită și perfid evoluată devine bestialitatea umană în care indivizii între ei se ucid cu ceremonie și fast : vezi tobele care bat la execuții, vezi ghilotinele sofisticate cu lame lucind în soare și vezi eșarfa pusă de călăi la gâtul lui Sadam Husein când l-au spânzurat, drept protecție ca să nu-l zgârie prea tare la gât. Cât cinism și câtă cruzime, totul întâmplându-se sub steagul tuturor religiilor și tuturor dumnezeilor diferiți care mobilizează atât de antagonic și beligerant atâtea lumi și popoare diferite ! Iar dacă această situație va continua tot așa, nu știu ce ar mai trebui să se întâmple ca să vedem clar că soarta noastră în univers este croită să fim veșnic în conflict unii cu alții, să fim beligeranți și programatic să ne urâm și disprețuim de moarte, cu religie ori nu, bestii sau oameni bestiali, totuna. Religia clamează iubirea între oameni, pioșenia, mila, grefate patologic și nepotrivit pe un puternic fond ancestral biologic de ură și dispreț care nu va înceta niciodată fiindcă biologia spune că suntem înainte de toate animale iar ura și sălbăticia endemică din regnul animal vor fi totdeauna naturale și cu atât mai puternice și rafinate cu cât ființele vor fi mai inteligente și evoluate. Omul urăște mult mai profund și perfid decât animalul, tocmai fiindcă este inteligent, iar inteligența presupune ascuțirea urii și maleficului din noi ca să se potrivească puterii și măsurii acestei inteligențe. Fără inteligență era imposibilă dezvoltarea sentimentului religios. Sub puterea sentimentului religios, realitatea ne vorbește că omenirea nu este evoluată pozitiv și nu poate progresa așa sub aspect valoric, moral și civic niciodată. Îndreptările religioase sunt într-adevăr bune dar ele nu mișcă consistent marea masă a oamenilor în general care rămân tot bestii în miezul lor biologic, religia negarantând prin puterea ei că a putut salva omenirea de maleficul și bestialitatea din ea oricâte secole și milenii religioase au trecut și vor mai trece în istoria sângeroasă a omenirii. Procentul mic de oameni religioși care nu fac rău arată că religia nu a avut un răsunet consistent și o eficacitate practică și uzuală în morala și civismul oamenilor. Pentru bestia sălbatică a regnului animal, om sau dobitoc puse de Dumnezeu să viețuiască, pentru animale în general, religia nu e necesară, căci animalele, dobitoacele nu au nevoie de îndreptări morale și religioase, iar oamenii chiar dacă au nu se pot controla să nu se mai comporte barbar ca dobitoacele care prin firea lor nu se pot controla și modera să fie mai bune, miloase, smerite, pioase, acestea fiind nonsensuri pentru ele. Leul nu va putea fi mai bun și milos ca să nu mai sfârtece beregata antilopei căci ar muri de foame dacă nu ar mai omorî și nu ar mai înșela, iar o hienă care nu ar mai fura leşul gazelei pe care ghepardul tocmai ce s-a căznit s-o prindă, ar fi de râsul tuturor gheparzilor, celorlalte hiene zdravene la cap și gazelelor care toate și-ar lua nasul la purtare și ar ridiculiza biata hienă miloasă și dată în patima religioasă, patimă care numai pentru oameni spune să nu omori, să nu înșeli, să nu furi, etc. pe când fiecare religie închide ochii și nu te critică dacă urăști și disprețuiești dumnezeul celuilalt pe care îl consideri păgân. O lume a păcii între ființe, indiferent oameni sau animale ar fi un nonsens și neplauzibilă. Chiar și Dumnezeu ar râde de dobitoacele care s-ar înfrăți și împrieteni într-o pace și concordie paradisiacă, unde nimeni nu face rău nimănui, unde haite de lei și antilope zugrăvite în reviste misionare ale sectanților religioși se privesc tandre bot în bot, și stau unele lângă altele odihnindu-se pe iarba verde a Raiului și socializând blânde pe veci. Comportamentul teoretic religios, blândețea și smerenia, mila și altruismul vin bine numai oamenilor care trăiesc într-o lume umană, religioasă, în care nu mai trebuie să ucizi pentru a nu fi ucis, deși practica arată că nu e tocmai așa căci nu degeaba oamenii au găsit aplicație în viața lor reală dictonului că "pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești" , sau "ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur". De aici rezultă un adevăr incontestabil, acela că îndreptările religioase nu pot avea aplicabilitate și eficacitate în viața ființelor din carne, fie ele animale sau oameni. La oameni, cauza nobilă a caracteristicii religioase nu are puterea a se insera trainic în simțurile și instinctele noastre primare care nu ne opresc să nu ne comportăm dacă nu identic, atunci măcar similar cu dobitoacele. Să nu uităm că oamenii din toate timpurile au omorât în numele credinței lor particulare, când spre exemplu trăind în societatea imperiului otoman din vechime dacă aveai necugetarea să mărturisești altă credință puteai fi sigur că vei fi judecat de cadiu și condamnat de sultan degrabă să fii scurtat de cap fiind stigmatizat a fi denumit necredincios, ghiaur și păgân. Să nu uităm titulatura de război sfânt pe care unele religii o clamează frenetic și intolerant chiar în zilele noastre, unde scelerați și dezaxați ai îndobitocirii religioase aleg să se dinamiteze ei înșiși și să omoare și pe alții în numele credinței ce-i mobilizează și încurajează malefic ca să fie pure dispozitive kamikaze. Să nu uităm de inchiziție și arderile ei pe rug ale unor oameni considerați eretici, necredincioși și anatemizați pe măsură. Ura și disprețul credinciosului față de cel diferit de vanitatea sa sunt viscerale pe fond, că  mărturisește ori nu, că este conștient ori nu de aceste orori de comportament bestial. Homo religiosus admite perfect ca  umanitatea să nu-și merite această utopică titulatură din moment ce prin moravurile ei se verifică perfect dictonul homo homini lupus, adică omul este ca lupul pentru semenii săi. Să lăsăm animalele cu sălbăticia și bestialitatea lor, care neavând iad și Rai nu au nici păcate și nici pretenția confortului și opțiunii paradisiace ca oamenii și să ne referim mai analitic la rasa umană religioasă prin ADN. Să constatăm astfel că inteligența i-a dus atât de departe pe oameni încât neajunsurilor firii și cărnii lor la fel de perisabilă cu a întregului regn de carne care nu-și permite luxul inteligenței ca oamenii, aceștia din urmă au găsit alternativa în soluția religioasă. Totul este posibil în percepția religioasă. Nu există impedimente care să nu poată fi depășite trăind ca om religios în cheia credinței care face ca iluzia fericirii să lucreze productiv în sufletul înaripat de opiumul credinței. Efectul ei mobilizator este posibil datorită inteligenței umane care a făcut ca viața să lucreze în această tristă dar eficace soluție de avarie religioasă în pofida neajunsurilor practice de tot felul. Fiind credincioși, oamenii demonstrează o inteligență. Fiind inteligenți, oamenii își cultivă o credință sine qua non. Fiind credincioși și inteligenți, oamenii nu mai mor de foame ca dobitoacele fiindcă au învățat să lucreze ogoarele, apoi să mulțumească Lui Dumnezeu pentru pâinea lor cea de toate zilele și pentru bunăvoința Lui Dumnezeu de a da ploaie ca să nu fie foamete și să nu mai fie nevoie să ucizi personal ca animalele fără de Dumnezeu pentru a mânca, să nu mai fie nevoie să înșeli și să furi mâncarea altuia, fiindcă o poți cumpăra de la magazin. Excepțiile confirmă și nu pot însă ascunde cruda realitate care arată că uneori în viață oamenii oricum fură, înșeală sau ucid pentru a mânca, așa cum a fost pe vremuri crunte de foamete în care canibalismul între oameni era o realitate și o necesitate, având de ales între a-ți ucide și mânca ruda muribundă de cancer, sau a muri tu de foame, că și-aşa murea în două, trei zile, mai mare paguba să îngropi atâta carne bună de mâncat. Spectrul dureros și amar al foamei n-a mai ținut cont între oameni de sentimentul religios. Foamea te îndeamnă să-L mănânci și pe Hristos dacă L-ai avea proaspăt mort la îndemână. De unde știm că niște înfometați nu L-au mâncat pe Iisus atunci când a murit și a dispărut subit ? Noi nu știm ce este foamea, având norocul unor festinuri opulente cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat ca să facem și adunăm destule șunci pe noi. Dar trăind realitatea foametei, să nu uităm aceste vremuri trăite de omenire și dacă Dumnezeu nu poate, să-i iertăm noi pe oameni, greșiții noștri cei de toate zilele nevoiți pe timp de foamete care a îngăduit-o Dumnezeu să-și mănânce morții ori integral, ori bucăți, pulpe mușchi și neapărat sânii fragezi ai femeilor moarte, toate prăjite sau neprăjite în tigaie, fără mujdei de usturoi și ulei inexistente pe foamete, sau crude, pe sărăcie ne existând nici lemne de foc. Dacă mai rămânea capul și burduhaiele să le pui în sicriu, erai mulțumit că mai are preotul ce prohodi, în lacrimile de înmormântare ipocrite și fără rost atâta vreme cât mai aveai între dinții nespălați carne de mort și în suflet un sentiment religios inutil și golit de orice rațiune. Nu știu ce a adus în omenire mai bun religia decât că sub pretextul unui echilibru social a mascat de fapt răul din noi și pornirea sălbatică de neînfrânt cu care ne stătea mai bine să ni le fi asumat și să ni le recunoaștem natural ca ființe evoluate biologic din animalitatea pitecantropilor. Pentru cei ce mai cred în teoria creaționistă și neagă visceral evoluționismul, anume că omul a fost făcut direct așa cum este, cu puțin păr pe corp, cu maxilare reduse și fără canini mari, cu o inteligență și abilități specifice dăruite de-a gata de Dumnezeu numai oamenilor când a suflat peste ei duh de viață, ar face mai bine să se uite la documentare despre lumea primatelor, unde vor vedea că există urangutani care dându-li-se un prosop, urangutanul în inteligența sa l-a înmuiat în apă, apoi l-a stors efectiv de apă cu gesturi umane și s-a șters cu el pe bot și pe corp spre a se răcori de căldură. Nu putem rămâne sceptici la acest aspect și la altele cum ar fi asemănarea noastră atât de pronunțată cu maimuțele primate care știu să spargă nuci cu pietre și să folosească bețe drept unelte spre a scoate furnicile din termitieră, ori să ia crengi spre a-și bate semenii pe care îi urăsc, ori să dea cu pumnii în rivali așa cum fac și oamenii și așa cum fac și cimpanzeii ai căror femele au dispuse mamelele în zona pieptului ca și femeile noastre. Răul și animalitatea din noi precum și inteligența au o rădăcină atât de evidentă în istoria noastră biologică, ADN-ul nostru este atât de similar maimuțelor primate care ne-au furnizat mugurele de inteligență în curs de dezvoltare care a evoluat exponențial încât am devenit din pitecantropi și cimpanzei, homo religiosus iar în noi aceste însușiri și abilități specifice inteligenței s-au ascuțit spre a ne însufleți de infatuarea religioasă, o fază a evoluției inteligenței speciei din care a evoluat progresiv omul și nu știu ce câștig pozitiv și valoric a dobândit astfel decât relativitatea unei iluzii a binelui. Dacă strămoșii noștri biologici care ne-au furnizat inteligența ar fi avut intuiția că din ei vor evolua niște oameni a căror evoluție a inteligenței îi va conduce către dezvoltarea și ascuțirea unui sentiment religios ce nu rimează deloc cu pornirile pur sălbatice ale omenirii pe care nici o religie nu le poate eradica, pitecantropii și homo sapiens s-ar fi sinucis în masă, într-un gest de remușcare și autoflagelare extrem, realist și conștientizat, ca să ne scutească a ne da prin moștenire degenerarea cum am degenerat în fapt în varianta omului religios și criminal totodată, caracteristică sălbatică evolutivă de care omenirea nu se poate lecui oricâtă inteligență și patos al credinței ar clama. Nu mai trebuie să ne mirăm de unde vine răul din noi. Ne vine natural de la animalele din care am evoluat. Noi știam însă că Dumnezeu ne-a făcut. Cum ne putea face astfel încât să semănăm atât de identic tuturor bestiilor ? Cum creându-ne Dumnezeu ne-a putut da sentimentul religios atât de relativ și precar încât pe fondul lui să ne urâm și omorâm între noi atât de insurmontabil ca toate bestiile de la Facerea Lumii și până azi într-un ritm prolific și inexorabil ? Ce a adus mai bun religia și credința oamenilor în Dumnezeu dacă nu sunt deloc semne că răul din lume se va termina vreodată și că unii inocenți vor trebui veșnic să fie asasinați și să moară de mâna unora ce mărturisesc o credință și o frică de Dumnezeu ? Știu de ce omenirea nu poate renunța la războaie și confruntări. Totul vine prin puterea exemplului maniheist pe care l-a dat chiar Dumnezeu în Cartea Sfântă unde a spus că cine nu e cu El e împotriva Lui și cine nu adună cu El în Cer, pe pământ risipește. Înflăcărați de acest trist îndemn al Lui Dumnezeu, oamenii au plusat malefic și au statuat că cei diferiți de valorile lor trebuie combătuți și trebuie să moară de vreme ce sunt împotrivă. Știu de ce orientul nu se împacă mortal cu occidentul și istoria umanității va fi etern istoria unor crime sub ochii închiși ai Lui Dumnezeu. Religiile și credințele diferite insuflă în moravurile omenirii valori diferite și perfect antagonice în vanităţile specifice oponente. A-ți nega și distruge rivalul și oponentul e soluția cea mai la îndemână și confortabilă pentru omenirea îndobitocită de tarele de comportament ale sălbăticiei biologice. Când această sălbăticie se cuibărește perfid și inconștient în firea umană pe fondul găselniței soluției relative religioase, răul în lume și în oameni este definitiv și ireparabil. În ziua când orientul se va împăca cu occidentul refuzând grefa canceroasă a intoleranței religioase, când toți oamenii vor crede exclusiv în valori pur umane care unesc și nu în speculația convingerilor religioase antagonice care divid, omenirea va fi salvată, nemaifiind nevoie nici de iad și nici de Rai, poate doar de un Dumnezeu strict reprezentativ și simbolic care să fie simbolul uniunii și concordiei umane, nu cel al urii și disprețului cu care îi mobilizează într-un iureș pe unele mase de oameni de o credință, contra altora de altă credință religioasă. În ziua când Rusia ortodoxă va da mâna cu occidentul catolic și cu orientul musulman plângând cu lacrimi de remușcare unii pe umerii altora pentru tot ce omenesc i-ar putea uni pe oameni, iar religia nemaiputând să impună comportamentului omenirii ură și intoleranță, atunci putem spune că Dumnezeu a triumfat pe pământ iar iadul și Raiul din Cer au devenit inutile și caduce. Când toți oamenii vor crede într-un singur Dumnezeu și își vor face un singur tip de cruce ori nu-și vor mai face deloc, putem crede că Dumnezeu a reușit ceva în lumea asta care altfel vedem bine că e un rebut dumnezeiesc ascuns sub preș pentru mințile noastre de animale și dobitoace cu atât mai perfide cu cât sunt mai divers și diferit, rafinat religioase. Când Rusia, această minunată națiune cu artiști, genii și oameni celebri prin minunăția acestui popor măreț, va face parte din NATO, ori când Statele Unite și occidentul va face o uniune cu Comunitatea Statelor Independente, când Ucraina și Georgia se vor împăca cu minunata Rusie în lacrimi de remușcare și emulație pentru valorile pur umane ce unesc și nu dezbină, și când toți vor da mâna cu prietenii asiatici, cu marea Chină, Coree de Nord și Sud și cu Japonia, Iranul și Irakul și cu ISIS și marea Indie și cu marele Israel și cu frumoasa Palestină și cu minunatele țări musulmane ce ne-au dat nemuritoarele povești din "O mie și una de nopți" , atunci și doar atunci Dumnezeu va arăta că îi pasă și va deveni o realitate, nemaifiind nevoie să îl căutăm cu ochii și trăiască în Cer ci aici, pe pământ, sub ochii noștri plânşi de atâta emoție și bucurie. 

DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT (REACTUALIZAT)

96) DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT (REACTUALIZAT)

  A fi bărbat e un nonsens privind strict prin sfera chestiunii practice. Pentru ce să fii bărbat, deci mascul și să produci până la andropauză miliarde și miliarde de spermatozoizi inutili când doi sau zece ți-ar fi fost de ajuns ca să răspunzi perfect chemării alerte a Lui Dumnezeu de a te înmulți și a umple pământul ? După ce faci doi sau zece copii pentru ce îți mai este bun organul copulator sexual, boaşele și prostata, când după o vârstă, când ți-ai văzut copiii mari, aceste organe sexuale bune la vremea lor numai necazuri îți aduc după ce ajungi decrepit bătrân, impotența își spune cuvântul și faci un frumos cancer de prostată ? Nu-i o fericire să trăiești cu aceste apendice sexuale inutile odată ce și-au făcut treaba la timpul lor, când mai nimerit ar fi fost să-ți cadă ca frunzele uscate ale toamnei și să te lase liber și bătrân, eliberat de toate complicațiile inerente urologice, să-ți mănânci pensia liniștit, liber și scutit de orice hormon al vieții, al tentației și al păcătuirii, spre marea satisfacție a femeilor și a Lui Dumnezeu că nu mai ești apt a avea ochi pentru nici o altă frumusețe și ispită decât frumusețea Lui Dumnezeu și a credinței în El. O lume a bărbaților eunuci ar fi fost mai nimerită pentru pofta Lui Dumnezeu și a lumii feminine de a trăi într-o astfel de lume a emasculaților numai bună de manipulat și gestionat pentru folosul și vanitatea proprie a Lui Dumnezeu și a femeilor. Când Dumnezeu știa că bărbații, niște masculi ai unei specii a regnului animal nu vor fi decât niște masculi vorace și feroce urmându-şi corespunzător instinctul biologic de împreunare cu toate femelele ce răspândesc în mediul și apropierea bărbaților feromoni ce îi caută și ispitesc, și că datorită normelor sociale umane sunt nevoiți de a-şi reprima acest instinct sexual iar datorită uzanțelor și normelor civice, morale și religioase trebuie să cadă victime urgenței acestor norme, e de neînțeles de ce Dumnezeu a persistat cu experimentul creaționist pe capul masculilor umani și nu a stârpit din fașă tot ce a fost instinct primar în bărbat, astfel încât orice manifestare a farmecelor feminine să fie ineficace pentru niște masculi bărbați rămași mai bine puri eunuci religioși, spre a răspunde clar obligativității stricte monogamice derivată din canonica și motivația religioasă habotnică. Un bărbat, atât era bun : de prăsilă să-și pună consoarta cloşcă de două, trei sau zece ori maxim, apoi cu părere de rău, odată copiii născuți și porunca divină îndeplinită de a ne înmulți și umple pământul, trebuia să îngroșăm rândul la clinica de urologie pentru a face cuvenitele vasectomii. La drept vorbind, Dumnezeu putea înmulți lumea numai prin femei. Ele puteau rămâne gravide singure, doar cu duh sfânt cum a fost și fecioara Maria, era mai elegant pentru ele așa,  sau cum o fac unele specii de șopârle din deșert care nasc numai exemplare feminine, fiind specializate să nască fără masculi. Sau puteam fi hermafrodiți ca râmele, sau unele specii de melci acvatici, fiind biologic legați fiecare bărbat de femeia lui, printr-un inel de legătură, spre deliciul femeilor și al Lui Dumnezeu. Nefăcând așa cu noi bărbații cum a făcut Dumnezeu cu alte creaturi, neoprind în bărbați interesul sexual biologic multiplu, necastrându-i și alienându-i printr-o dispoziție strictă divină, Dumnezeu a transformat masculii bărbați în niște hibrizi tributari nonşansei de a fi niște ratați ai regnului animal, nefiind apți a face față purului instinct sexual animalic pluripotent și pluriopțional. Opriți de Dumnezeu din evoluția normală a acestui instinct sexual pluriopțional clar admis majorității regnului animal, bărbații au ajuns victime triste ale biologiei lor, ale emancipării civice social umane și religioase generale dictată conduitei, moravurilor și moralei speciei inteligente. A fi femeie și a vedea cum masculul de lângă tine nu se poate abține să întoarcă capul de mână cu tine după alte femele apetisante ce răspândesc feromoni și implicit cascade de testosteron în sângele bărbaților trebuie să fie extrem de deranjant și ofuscant. Iar pentru bărbați, această penitență biologică impusă de normele social umane ce le aduce reală suferință și declin organic, explică de ce ei sunt mai împrăștiați, iresponsabili, bosomelnici și de ce trăiesc mai puțin decât femeile. Unele femei, extrem de puține au înțeles această simptomatologie a bărbaților și molipsite de îngrijorarea acestui prognostic ascuns al suferinței masculine au ales să accepte un paliativ de însănătoșire a acestei afecțiuni masculine. Au subscris să practice sexul în grup, în cadrul binecunoscutelor grupuri de swingeri. N-a fost voia femeilor să accepte această anomalie la nivel moral uman și religios. Dar fiindcă totdeauna Evele și-au iubit bărbații, au ales să-i accepte cu tot cu bolile și mofturile lor, au ales să-și accepte propria damnare copiind pe Eva mama noastră primordială care din pură dragoste pentru bărbatul ei, căci dragostea înseamnă dărnicie extremă, a oferit bărbatului iubit tot ce putea fi mai dulce și bun dintr-un pom al bunătăților, un măr din pomul cunoașterii, plin de mere irezistibile și apetisante. Aflând omenirea că astfel Eva a greșit, de la alungarea din Rai îndrăgostiții au ales să nu-și mai dăruiască mere dulci și ionatane, lăsandu-le să putrezească inutile pe ramurile pomului cunoașterii, rămânând văduviți de această cunoaștere, rămânând  proști dar mulți și fericiți, scutind lumea să fie plină de savanți și genii pe toate străzile. Și pentru că dacă nu au mai fost mere de cules de prin pomi și dăruit, oamenii au pus geana pe următoarele frumuseți la rând care sunt florile, au ales să sacrifice aceste flori în schimb pentru satisfacerea nevoii vanitoase a oamenilor de a fi galanți. De frică să nu mai greșească încă odată cu darurile din dragoste, femeile s-au lecuit să mai ofere ceva din dragoste bărbaților, lecuindu-se de greșeala Evei de a oferi un măr inutil și otrăvit de egoismul și ura viscerală a Lui Dumnezeu. Ele, femeile,  nu mai dăruiesc nimic de frică. Ele au ales să le placă să primească ele daruri și cadouri și bărbații să aibă inițiativa darurilor, a avansurilor și flirturilor. Astfel, din nefericire pentru flori, următorul lucru frumos și bun de dăruit au fost aceste flori. Bărbații, astfel au cășunat pe ele, să le sacrifice pentru a plusa în câștigarea dragostei partenerelor lor. Dar vai...! Cum nu știu acești îndrăgostiți de la Adam încoace că e inutil și periculos a-şi dărui flori și jurăminte de iubire, când ar trebui să știe că toate florile și jurămintele de iubire se cuvin numai Lui Dumnezeu, care este un Dumnezeu al capricioasei, extremei și nevindecabilei gelozii ? Eu cred că alta ar fi fost soarta omenirii dacă îndrăgostita Evă ar fi ales într-o inspirație strălucită și fericită să dăruiască nu lui Adam mărul, ci Lui Dumnezeu însuși ! Irezistibil și orgolios cum îl știm pe Dumnezeu din fire la prinoasele și dovezile de dragoste, sunt sigur că Dumnezeu i-ar fi iertat pe oameni dacă Eva i-ar fi dăruit Lui Dumnezeu mărul. El ar fi rămas perplex, "dumb with surprise" , (mut de uimire) cum spun englezii, și în fața unei astfel de dovezi de iubire, din respect pentru umanitatea religios obedientă și pentru că Dumnezeu are sufletul infinit sensibil, ar fi primit mărul, ar fi mângâiat-o pe Eva goală pe plete, și când ea nu ar fi fost atentă ar fi pus mărul înapoi în pomul cunoașterii lipindu-l la loc pe creanga pomului cunoașterii, dacă tot a ținut atât de strict la integritatea inutilă și de neînțeles a acestui pom. Dacă Raiul cu merii Lui a fost un loc de pe pământ, atunci putem înțelege că a fost un loc cu climă temperată unde creșterea merilor a fost posibilă. Astăzi pe pământ doar merii au rămas. În schimb nici o urmă, nici o ruină a Raiului nu ne-a rămas ca dovadă a existenței acestui mirific loc. Dumnezeu a ales să plece definitiv de pe acest pământ, luând cu sine egoist toată mărirea Sa și tot mobilierul, zestrea și urmele Raiului ca să ne fie imposibil a dibui unde se află și cum trebuie să fie din punct de vedere practic această locație. Schimbând locația Raiului de pe pământ în Cer, Dumnezeu ne-a strecurat în inimi sentimentul nemângâiat al unei jigniri nedrepte și inalienabile. Nu progres a fost mutarea Raiului în Cer ci o formă despotică de totalitarism și sinucidere divină prin manipularea și ducerea propriei Creații într-un trist derizoriu și strepezirea inimilor noastre jignite de egoismul Lui Dumnezeu de a ne lua tot lăsându-ne să vegetăm numai într-o formă de viețuire ternă terestră, cu nevoi și necesități insurmontabile și cu jugulare prin care să curgă sângele ce ne alimentează cancerele și tumorile. Ok, dacă aceasta e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu, le acceptăm cu respect și condescendență ce le avem dăruite de Dumnezeu din fire. Chiar dacă nu ne place respectul impune acceptarea a tot și a toate câte vin de la Dumnezeu, de le înțelegem ori nu. Să lăudăm pe Dumnezeu din respect, nu că am înțelege ceva din tainele Sale. Să-L respectăm pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce amestecând pe bărbați în taina cununiei cu femeile lor i-a lăsat Dumnezeu activi sexual pe bărbați și după ce femeile au făcut numărul de copii și cea mai mare parte dintre ele odată trecute de vârsta de 45 de ani când secrețiile și feminitatea din ele e în regres definitiv, foliculina se împuținează și le cresc ușor mustăcioare iar sexualitatea devine o amintire vagă, aleg să-și ignore sau disprețuiască bărbatul în căldurile sexuale pe care Dumnezeu nu i le-a eradicat bărbatului trecut adânc prin căsnicie și nu înțelegem de ce. Să respectăm și iubim orbi pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce a trebuit să chinuie și să-și bată joc de unele exemplare umane în proiectul Său Creaționist, care au fugit din Laboratorul Divin cu tot cu perfuzii băgate de Dumnezeu și i-am văzut și noi pe la televizor că sunt gemenii siamezi uniți unul de altul în toate formele imposibil umane, sau hermafrodiții, cei ce sunt și bărbat și femeie în același trup, cei cărora englezii le spun "shemale" . A vedea o femeie cu sâni în toată regula și cu boașe și ditamai organul sexual masculin în erecție cum și-l decalotează ritmic sau mai pe românește cum și-l freacă până iese lichidul seminal, te duce cu gândul că multe trebuie să fi fost ciornele și încercările prin care a proiectat Dumnezeu omul până a ieșit ceva. Chestia e că Dumnezeu a lucrat din greu și pentru oameni și pentru dobitoace, căci am văzut și oameni cu două capete și viței aşijderi. În fața atâtor neînțelesuri trebuie să închizi ochii și astupi urechile și să zici rugăciunea "Tatăl Nostru" , nu că i-ai găsi vreun înțeles practic și pragmatic în înșiruirea de nonsensuri logice și umane, ci pentru că așa trebuie, ca o formă de măsurare și trecere a timpului până vei muri, ca o formă de mătănii pe care trebuie să le învârți în minte ca să-ți treacă timpul. De aceea eu mă resemnez și respect pe Dumnezeu pentru tot ce ne face, bun sau rău, și nu-L invidiez pentru grija ce ne poartă la toți pe pământ, miliarde de oameni, fiecare cu ghebul său, cu chiloții săi găuriți și maro în fund și cu efemerul și vanitatea sa ce vor sfârși sordid într-un mormânt. Și nu-mi mai rămâne decât să cad pe jos la picioarele Lui Dumnezeu, ca o haina udă, grea, mustind de ploaie, plângând dinainte-i, cu fața mânjită în noroiul cel mai negru al căinței și să-i mulțumesc că am șansa să trăiesc într-o lume în care ura și sălbăticia nu au învins total totuși, și nu sunt o antilopă mâncată de vie de hiene ori o muscă de căcat scăpată în casă strivită cu pliciul... De aceea zic sfârșit de plăcere și durere tuturor... : Iubiți-vă mult oameni... ! Gustați promoțional unul din altul atât timp  cât Dumnezeu mai umblă prin Supermarket cu tava de porțioare promoționale gratuite... Nu vedeți...? Am copiat pe Dumnezeu astfel încât oamenii se pot iubi uneori între ei ca îngerii... ! Nu-i vorbă, că exact cu o formă similară de măiestrie ne și urâm între noi. Dar și când se iubesc, oamenii o fac uneori total. E o adevărată avanpremieră la desfătările inimii ce îi așteaptă dincolo în Rai... Dar să nu ne luăm nasul la purtare, să nu profităm de îngăduința și răbdarea Lui Dumnezeu. Să iubim deci cum Dumnezeu iubește : calm, potolit, fără voluptate și patimă, fără drog de îndrăgostire..., fără amor... Amorul e un concept și o trăire inventată de oameni care aplecându-li-se să mai mănânce doar trei culori în dragoste, s-au dus în bejenie în adâncurile pădurii inimilor lor să mai aducă și alte merinde, vânat proaspăt cu proteine de care să se bucure în dragoste... Cine-a zis că e bine și binecuvântat de Dumnezeu asta...? Căci oamenii au adus din adâncurile inimii lor AMOR... Și l-au trântit mândri la picioarele lui Dumnezeu care pe dată și-a pus mâinile în cap și a făcut pareză de dezgust... Nu vedeți prieteni că Dumnezeu nu vrea să simțim plăcere...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi e scârbă de plăcerile noastre carnale pentru care a potopit odată lumea zicând că-s orgii și sodomii...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi iese tot mai mult păr alb la tâmple că noi, nenorociții Săi copii îi ieșim din cuvânt și vrem relaxare, vrem amor și plăcere, orgasme și vrem toți ca unul să JUISĂM...? Nu vedeți că Dumnezeu vomită la activitatea noastră pe Facebook, la plăcerile,  gemetele noastre de amor și capătă febră la orgasmele noastre....? Nu vedeți că Dumnezeu își pune mâna la ochi când unele femei din cauza unor orgasme profunde aruncă cu jeturi lichide cărora Dumnezeu nu le-a dat o denumire în Cartea Sfântă, dar englezii i-au zis squirting ? Că din scopul inițial al orgasmului, ca bestia care se acuplează să vadă că e bine și plăcut, să nu-și maltrateze și mănânce perechea cum face insecta călugăriță cu masculul său, și să-și aducă aminte să se mai încalece și altă dată să perpetueze specia, oamenii au croșetat o întreagă istorie de visare romantică... Unde scrie în Biblie de romantism și amor și orgasme, mai ales multiple, despre squirting,  despre punctul G și sărutul francez, decât la capitolul despre Sodoma și Gomora în care Dumnezeu a potopit de-a valma și incestuoşii demni de foc, și îndrăgostiții care se sărutau tainic prima oară nefiind încă însoțiți și cununați în taina cununiei...? Ce ne rămâne deci decât să ne băgăm mințile în cap, și fiindcă Dumnezeu nu pomenește de amor, și nici de plăcere și nici de săruturi prelungi cu limba eventual franțuzești între bărbat și femeie, nici măcar soți fiind, să trăim deci potolit și rezervat, după pravilele date de Dumnezeu, sărutăndu-ne întotdeauna cu o oglindă în spate ca să vedem de nu este Dumnezeu aproape să ne reproșeze : "PREA LUNG...!!!"... Trebuie să rămânem virgini iar instinctul sexual să-l reprimăm, să nu ne masturbăm, să nu ne privim organele genitale, să nu le atingem decât pentru pipi iar dacă explozia de spermă face ravagii în corp, să nu atingem organul în erecție că e păcat ci să-l lăsăm să pompeze singur sperma prin poluțiile din somn. Fără prea multă voluptate, fără prea multă fantezie și finețuri erotice e tot ce își dorește Dumnezeu de la noi.  Fiindcă astfel ați fost voi făcute femeilor, să fiți mame, să fiți gravide și să nu vă mai intereseze nimic decât Dumnezeu care s-a teleportat în voi cu totul și decât puii de om care cresc din voi, rezultați din dumnezeiasca împerechere în taina cununiei, și binecuvântați de Dumnezeu că sunt rezultatul unei încălecări, al unui coit rezultat din nevoia hormonală biologică de a-şi vărsa sperma din corp care urlă în boașe de asaltul adrenalinei testosteronului masculin... Embrionii concepuți pe coclauri sunt priviți circumspect. Cum v-ar veni să știți că rodul din pântecele voastre e privit ciudat și circumspect de Dumnezeu, venit din infidelitate și adulter...?   Singura șansă..., nu vedeti...? : e să îmbătrânim deplin și fără rezerve într-un matriarhat sufocant dar salvator, cu atuurile și virtuțile fidelității în căsnicie atârnate de gât ca un pandantiv din niște cristale de munte care te scapă de energii negative, și odată cu ultimul copil programat și născut, să ne ducem să facem vasectomie să nu cădem în păcatul ispitei sub adrenalina asaltului feromonilor feminini ce bombardează masculii din toate părțile, din toate direcțiile și din toate timpurile... A fi însoțit în taina cununiei până la moarte, în monogamie creștină, în fidelitate neştirbită, sunt idealuri umane de care nu are rost să comentăm și cârcotim fără a fi siguri că pierdem timpul aiurea... Sentimentul matrimonial exclusiv pios și creștin așezat domină lumea și viața din lipsa unei alte alternative oferite de Dumnezeu de la începuturi pentru a conviețui rațional și suportabil între noi semenii... Variațiunile pe tema căsniciei, cum ar fi cele gay sau concubinajul liber asumat si exprimat sunt din start niște nonsensuri atâta vreme cât cei ce le practică mai au tupeul să-și ureze Hristos a Înviat de Paște și să se roage de sănătate și noroc Lui Dumnezeu... Altfel spus, toate flirturile, amantlâcurile, poveștile romanțioase de amor, sărutările pasionale între îndrăgostiți libertini sunt afronturi aduse eticii si canoanelor creștine la care ține Dumnezeu și care aduc pierzanie atâta vreme cât toți trăim și nu avem cum să nu trăim cu frica Lui Dumnezeu... Să trăiești o viață sub o dulce sclavie, religioasă, știind că ai un Stăpân, pe Dumnezeu, de a cărui FRICĂ trebuie să-ți temi pielea funciarmente, și care îți normează și cenzurează orice sentiment ce deraiază din sfera creștină habotnică închisă, e unica posibilitate în viață, de vreme ce altfel, de frică să nu călcăm în străchinile Lui Dumnezeu ne temem ca șobolanii de pedeapsa Sa divină exclusivistă. De aceea, de vrem să mai facem și mâine o cruce și să ni se dea o pâine amară și uscată cum cerem în toate zilele,  ce rost are să nu ne predăm Lui Dumnezeu în pielea goală și să mai ascundem vreun sentiment uman în desuuri în afară de febra creștină la care trebuie să aspirăm exponențial cum ne învață doctoranzii în teologie...? Voi aceste femei..., voi aceste mame... Înțelept ar fi să vă purtați ca leoaicele : adică în singuratatea voastră creștină să mârâiți lângă puii voștri la netrebniciile și avansurile leilor care vă dau târcoale frivol fiindcă altfel nu pot neavând nici un Dumnezeu, doară voi având unul și care vă ajunge pentru o viață întreagă, pentru o căsnicie întreagă, plină și saturată de sfânta fidelitate și sfântul matriarhat ca un burete din care curge apa în exces... Victime ale propriei biologii, bărbații își trădează pe față reminiscența ancestrală sălbatică a preistoriei zoologiei din care noi am degenerat din cauza evoluției minții dar dobitoacele evoluând până azi, neschimbat de la Facerea Lumii, când era suficient un cocoș să calce toate găinile din poiata lui Adam și Eva. La fel sunt și bărbații de azi. Cocoși degenerați în care mai agonizează muribund interesul găinăresc față de toate găinile. Această regulă biologică explică și dă răspuns la întrebarea retorică pe care și-o pun femeile, de ce masculii întorc capetele după toate femeile frumoase, iar chiar dacă pentru asta dau cu capul în stâlpi nu-i bai, că nu îi doare. Exces se cheamă infidelitatea și flirtul... Păcat se cheamă aceasta și Dumnezeu pedepsește promis orice păcat. Dureros e să fii pedepsit de Dumnezeu și să stai în fața lui ca un câine plouat așteptând să fii eutanasiat nefiind de principiu bani divini la bugetul pentru îngrijirea câinilor păcătoși de pripas sentimental din adăposturile Lui Dumnezeu... Cum te doare degetul vrând să bați un cui în locul unde nu trebuie și îți dai cu ciocanul puternic peste deget și se strânge sângele în hematom apoi se sparge pielea și curge sângele negru adunat..., așa te va durea sufletul când Dumnezeu îți va da cu ciocanul intoleranței Sale în moalele deșertăciunii sufletului tău ce-i zici tu sensibil și te va pedepsi etern pentru păcatul și neajunsul de a fi bărbat sau pentru orice nu se încheie cu o cruce.

RAIUL E UN LOC DE PE PĂMÂNT CU MERI IONATANI ȘI CLIMĂ TEMPERATĂ (ACTUALIZAT)

97) RAIUL E UN LOC DE PE PAMÂNT CU MERI IONATANI ȘI CLIMĂ TEMPERATĂ (REACTUALIZAT)

Singura dovadă că Raiul e un loc de pe pământ e că au existat în Rai meri denumiți de Dumnezeu pomi ai cunoașterii binelui și răului. Or, merii știm bine că ei cresc în locurile cu climă temperată. Ei au nevoie de anotimpuri, de primăvară pentru a înflori, de vară pentru a se coace și de toamnă pentru a fi culeși. Nu întâmplător au semințele acoperite de un miez dulce și parfumat care e motivația și dovada că fructele, în trebuința de a-şi răspândi semințele ca să fie împrăștiate de cineva, nu trebuie să fie interzise ab initio, incolore, inodore și insipide, trebuie să fie vizibile, trebuie să fie culese de cineva motivat de gustul dulce, culoarea roșie și mirosul parfumat. Merele din Rai ar fi trebuit să fie fade și invizibile, ar fi putut cădea și singure pe jos și semințele și-ar fi putut face treaba și germinația așa, dar gustul dulce al lor, al merelor, al fructelor în general e irezistibil și trebuincios pentru ființe vii omnivore printre care și oamenii și dovada că merele au fost făcute ca să fie culese și mâncate de cineva, sub mreaja dulceții și aromei lor, stă în faptul că pentru asta au fost făcute de Dumnezeu așa și nu altfel insipide și fără rost căci pământul putea să le înflorească și germineze semințele și fără de gustul, culoarea și aroma specifice atragerii atenției ființelor înfometate și pofticioase cum sunt. Puteau să fie mere fără miez pe ramuri, numai niște semințe agățate, incolore, inodore și insipide ca pe nimeni să nu intereseze culesul lor și mușcatul din ele dacă asta chiar musai era interzis Adamului și Evei și imaginați-vă că Dumnezeu putea crea mere fără miez sau mere virtuale ca să fie imposibil să se muște din ele și să se cadă astfel în păcatul originar, să-i rămână lui Adam mărul în gât și de la el să rămână tuturor bărbaților un măr osificat în gât. Nu este plauzibil că Dumnezeu a creat lucruri inutile sau mai ales că nu a creat lucruri utile. Deci nu a creat pulpa bună a merelor, culoarea și parfumul lor atrăgător ca să putrezească inutil pe crengile pomului cunoașterii din Rai, ori ca să cadă și putrezească pe pământul Raiului putrezind și făcând musculițe bețive tocmai în Rai unde nu există vicii. Cum ar fi putut să cadă merele pe jos în Rai și să se strice fără ca să fie pe ramuri, frumoase, parfumate și roșii, o îmbiere pentru ființe să le mănânce și astfel să le răspândească semințele ? Prima dată, nu Adam și Eva, căci după logica intenției coercitive a Lui Dumnezeu, albinele ar fi trebuit damnate de Dumnezeu pentru că s-au atins de polenul florilor de măr. Dacă înșiși merele au fost interzise din start în Rai oamenilor, cum de albinele care le-au polenizat n-au fost alungate și damnate din Rai ? Sau au fost ? Și cum de agricultorul care a plantat merele în Rai nu e trăsnit de Dumnezeu cu aceeași sabie a damnării ? Or explicația e simplă. Dumnezeu e agricultorul șef al merelor din Rai, un agricultor perfid care știa ce face și intenționat a plantat merii când știa că primii Lui oameni făcuți vor culege mere otrăvite și interzise. Or dacă nu știa, ce fel de Dumnezeu al Atotputerniciei, al milei și al protecției era ? Ce fel de Dumnezeu Creator să fii și cu o perfide calculată și deloc plauzibilă unui creator filantrop să vrei să faci conștient rău propriilor creaturi neputincioase, să creezi pretextul pentru a fi ademenite în capcana păcatului ca apoi să piară sub viforul și capriciul propriu creaționist divin !? Nimic nu se leagă în această legendă puerilă a explicațiilor Facerii din Biblie, și trebuie să intrăm în pământ de rușine că după atâta evoluție a spiritului omul mai catadicseşte să dea credit și valoare unor simple speculații ignorante cu care e înțesată cea mai importantă carte din lume, Cartea Cărților ! Cum au ajuns oamenii să creadă în această speculație și nonsens al nonsensurilor, anume că Dumnezeu a interzis dulceața miezului unor mere din Rai când El însuși a creat-o pentru beneficiul unor papile gustative, ale cui altcuiva, decât ale primilor doi oameni creați, Adam și Eva, iar mai întâi pentru foamea albinelor polenizatoare, este incredibil să te gândești ! Este foarte limpede să-ți dai seama cum povestea merelor din Rai e o minciună prea simptomatic și incredibil asumată de oameni dacă te gândești că au și oamenii în cap ceva minte și nu numai animalica frică de Dumnezeu ca de un Despot luminat și imprevizibil, ca de dragul salvării onoarei Lui să-i înghițim toate capriciile, nonsensurile și speculațiile cu care ne sedează prin întreaga religie de la Facerea Lumii ! Căci e imposibil să-i digerăm povestea poveștilor de a exista mere în Rai unde nu e oxigen căci dacă ar fi oxigen totul ar oxida și toți sfinții ar îmbătrâni și muri cum facem noi pe pământ, cauza îmbătrânirii și morții noastre fiind oxidarea, îmbătrânirea și moartea celulelor din cauza oxigenului, un gaz care întâi ne e benefic apoi letal fiindcă ne oxidează iar în mâncarea noastră Dumnezeu a pus atât de puțini antioxidanți încât să murim mai grabnic și să ne ducem la El pe lumea cealaltă mai repede. Deci Raiul cu merele se pare că nu în cerul interstelar lipsit de oxigen ci tot pe pământ undeva a fost și este. Aici pe meleagurile noastre a fost și este Raiul, cu merele lui otrăvite cu tot, în preajma noastră a trăitorilor și muritorilor de profesie care viețuim pe pământ. Raiul cu merii săi, cu albinele polenizatoare care au nevoie de oxigen trebuie să fie și să fi fost deci pe pământ într-un loc cu climă temperată, loc plin slavă Domnului de oameni. În alt loc al trăitorilor credincioși ai pământului, cu climă tropicală sau sahariană, Mărul Raiului, evident că ar fi fost portocal sau curmal. Dulcile fructe e clar că au fost făcute să fie mâncate. Și astfel e exclus ca luarea unui fruct, a unui măr din Rai să constituie un păcat pentru o ființă creată de Dumnezeu, Eva, cu foame, pofte și instincte normale biologice, cu simțuri, gust și miros și consumul unui fruct, fie el și măr din pomul cunoașterii e exclus să constituie un păcat insurmontabil, când a fost o faptă logică urmare a creării mărului și poftelor noastre date nouă așa și nu altfel de Dumnezeu. La o adică nu Eva a fost prima care s-a atins de măr și nu ea a greșit prima dată. Altcineva s-a atins de mere înainte. Cum mărul înflorește doar într-un loc cu climă temperată și primăvară plin de vietăți, evident că nici frumusețea, parfumul și polenul acelor flori n-a fost pus degeaba ci pentru a fi o sursă de hrană pentru albine care ele s-au atins primele de florile din pomul cunoașterii binelui și răului. Or Dumnezeu nu le-a condamnat și pe ele pentru această greșeală, admițând că a fost greșeală, la un iad al albinelor, alungându-le din Rai cum a făcut cu specia Sa inteligentă, omul, Opera Sa preferată de la Facerea Lumii, care a plătit cu surghiunul din Rai atingând un pom vizitat, violat mai întâi de albine și plantat cu bună știință de Dumnezeu în calea noastră și pentru riscul nostru. Dumnezeu cu tainele sale este de neînțeles și îți lasă simțurile urzicate și timorate cu discreția Sa și iraționalele-i precepte, ca un fund de mlaștină în junglă, noaptea, în care nu ai vrea să fii. De aceea Raiul cu pomii lui și iarba sa verde, pe pământ simțim că este de la Facerea Lumii și nu în cer unde se duc euforici ochii tuturor credincioșilor. Raiul, Cerul este salvarea noastră pentru anxietățile și sperieturile noastre. Raiul cu primăverile sale, cu merii înfloriți și albinele care polenizează atâtea flori de mere rămase neculese, căzute pe jos, putrezite și inutile de la Facerea Lumii, este un loc de pe pământ. Oamenii au sesizat asta, exprimându-şi această opinie în cântece precum "Heaven is a place on Earth" cântat de Belinda Carlisle, sau "Singurul Rai e pământul" , de Marius Țeicu. Vedem pe pământ numai indiciile Raiului, nu și Raiul însuși. Nu se poate să existe un Rai ascuns în adâncurile pământului sau în abisurile oceanelor sau în alte locuri extreme din spațiul cosmic unde datorită condițiilor extreme, merele nu fac mere, nici răchitele micşunele. Raiul trebuie să fie o locație fizică, materială, suport direct pentru materialitatea și creșterea pe ramuri a merelor mult invocate. Or nu se poate un Rai transcendent și spiritual cu meri plini de mere roșii și adevărate și nici meri, pomi ai cunoașterii cu rădăcini în abur și într-un nimic transcendental intitulat Rai. Deci, într-un loc cum e pământul, actualmente integral cartografiat, e de neînțeles cum nu s-a descoperit locația și coordonatele GPS ale Raiului cu meri, afară de faptul că Raiul chiar nu există și de aceea împreună cu Dumnezeu care nici mâine nu va apărea în piața publică sau pe Facebook să-i dăm like la poze cum atât de firesc și normal era, sunt numai niște visuri și deziderate frumoase ale sensibilității umane în care oamenii cred odată cu viața și infailibil până la moarte. Nu poți să le destrami oamenilor ultimul vis și să-i mai ai sănătoși la cap pe stradă. Or nu știu ce fel de sănătate spirituală mai manifestă omenirea când deja la mulțimea revoluțiilor de pe pământ n-au adăugat revoluția devastatoare față de ineficacitatea percepției și localizării visului paradisiac și al patronului aferent Dumnezeu, această poveste rămânând o şaradă care ni se livrează ca meniu al zilei și unic meniu suportabil fizic minților noastre pleoştite sub iminența creierelor lesne vulnerabile pândite la tot pasul de atacuri vasculare cerebrale, nu înainte de înecarea creierelor în aburii opiului necesității religioase. Am avut Raiul pe mână, l-am pierdut printre degete și îl căutăm neobosiți printre stele când Raiul e un loc de pe pământ, cu meri ionatani și climă temperată...