Moartea miroase urat

Moartea miroase urat. Asa am fi tentati sa credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru in putrefactie, a burduhaie scoase din porci eviscerati, ori rascolite si mancate de hiene din gazele vanate, ori a naduseala si miros de transpiratie si groaza a detinutilor din camerele de gazare de la Auschwitz. Aceste mirosuri sunt mirosurile mortii si sunt sublime. Dumnezeu a hotarat ca acest miros al mortii sa fie astfel, fetid, scarbos, insuportabil, de asta zic ca neaparat tot ce a facut Dumnezeu trebuie sa fie sublim,  minunat, bun, si chiar bun foarte, chiar daca noua, mirosul mortii ni se pare pestilential si ni se-ntorc matele pe dos. Tot asa mirosim si noi prin interior, prin maruntaie. Mirosim a moarte si a cadavru ce va sa putrezeasca intr-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordida a trupului nostru ce va sucomba in mizeria putreziciunii mortii o privim suportabil sau nu, functie de cine îi va veni de hac trupului nostru sarman in ziua neagra a mortii. Orice dusman ne-ar arunca starvul in amara soarta a festinului viermilor l-am jupui si l-am spinteca cu cutitul cu doua taisuri, cu o paroxistica pasiune razand si exultand de sangele otravit de dusman ce ne va tasni pe fata cand i-am invarti cutitul exuberanti in inima sa taiem valvele-i blestemate si aorta, tot...!!! In schimb, printr-o morbida resemnare similara baciului moldovean din Miorita, pe Dumnezeu il iubim din toata inima noastra chiar stiind dinainte ca nu a gasit cu cale, dupa sfanta Sa voie decat sa ne azvarle exuberant si afabil trupurile de manufactura divina in alterarea gunoiului mortii si transformare in pamantul din care ne-a facut intr-un cinism divin de o culme cosmica. Trupurile ce tocmai le-am spalat si parfumat, le-am masat cu crema si le-am oblojit  de vatamatura si boli, buzele cu care-am sarutat, limba cu care-am gustat bunatati, bomboane, ciocolata, prajituri si inghetata, vor merge in devalmasie la masina de tocat a Cerului devenind hoituri imputite, apoi pamant, din care-am fost facuti de fapt intr-o lamentabila lipsa de inspiratie careia i s-a zis Creatiune... Atat de bine suntem pregatiti sa primim acest tratament divin incat îl iubim inocenti si naivi pe Dumnezeu, autorul si dispozitorul acestui pogrom al carnii, cu toata puterea inimii noastre... Stiind ca omului i-ar fi fost insuportabil a suporta asa ceva, Dumnezeu ne-a dat prin ganduri o compensare si o credinta: Ca trupul ni se va strica, dar sufletul ni se va mangaia in angoasa opaca a  sperantei mantuirii. Pana atunci, constatam si noi, prosti, ca mai intai trebuie sa ne vindem pielea si trupurile, viermilor neadormiti. Si ca trebuie ca morti sa mirosim a cadavre. De aceea trebuie sa ne iubim crestineste cadavrul plin de viermi care va duhni oribil si sa ne iubim cu osardie moartea si putrezirea care astfel ni se va parea ca miros atat de frumos inaripati de emulatia sperantei in Cer si mantuire, escamotand bolnavi de aceasta voluptate a credintei evidenta cruda ca moartea de fapt miroase a hoit si a iad dupa pofta Divinului care a poftit asa. Prin ce indrazneala am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este placut si care nu, cand nimic din ce a hotarat Dumnezeu nu este urat si gretos in idee, in viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui sa ne dam cu parfum de cadavru, ca sa fim in ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotarat ca moartea sa  miroase a hoit naclaind de viermi normali si nevinovati, a smoala fierband in cazanele iadului mestecata de diavoli simbriasi imputiti din ierarhia institutiei acestui iad indispensabil din subordinea Lui Dumnezeu, caci tot ce e in univers e subordonat si gestionat de Dumnezeu si e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fara un pamant plin de cadavre trecute si viitoare, cand era mult mai elegant sa fim expulzati in spatiul infinit si-asa prea gol si unde e atata loc, infinit, la vedere, nu ascunsi in bezna si decrepitudinea putrezirii in pamant ca niste gunoaie sub pres. De asemeni ar fi fost de neconceput in optica Lui Dumnezeu un univers fara un iad, atata vreme cat Raiul a fost pus ca alternativa compensatorie si linistitoare pentru noi, nu obligatorie, ci optionala dupa vointa si liberul arbitru al fiecarui om ratacit pe cararile disperarii in viata ca o gluma macabra si de prost gust a Lui Dumnezeu. Poti sa alegi : damnarea sau mantuirea. Oricum, ambele se obtin prin moarte si imputirea cadavrelor, un pret mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea si ighemonicoanele noastre, solutie care ni se impune cazon printr-o cruda, imorala si intransigenta specula a Cerului. Si daca moartea si iadul miros asijderi infratit urat, Raiul si viata vesnica miros pentru noi, mortaciuni de profesie, inutil de frumos, imprumutand aceasta bine placuta mireasma de la Dumnezeu care a dat-o doar sfintilor si moastelor care miros a ambra si mosc ce ne rasfata narile si sufletele alergand delationiste din noi ca intr-o goana nebuna si meschina, mercantila dupa aurul mantuirii, avide si innebunite dupa desfatarile, deliciile si rasfaturile Raiului. De ce a trebuit ca moartea si cadavrul nostru sa miroasa urat cand sunt niste inventii ale Lui Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa, El insusi bine mirositor...? Eu cred ca Dumnezeul cel bun si legitim n-a vrut sa murim si sa disparem atat de mizerabil in tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rau, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, varul sau care il tine ostatic si nu-i da voie a se manifesta ca un Dumnezeu bun... Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alaturi de Dumnezeul cel bun si logic, dar habar n-avem ca El e tinut in fiare de Demiurgul Cel Rau si nu ne poate scoate amarala si angoasa insurmontabila din suflet in aceasta conditie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gand nu-i trecea sa ne rezerve transformarea in cadavre si in gunoi. Aveam pregatita o soarta minunata, pretabila infinitei mile si filantropii a Dumnezeului Cel Bun dupa inima Sa... Vazandu-se la putere, in schimb Demiurgul cel Rau ne-a spus decretand cu cinism : "Din pamant sunteti si in pamant va veti intoarce !" Si noi am acceptat. De atunci, devenim cadavre si putrezim. Iar din starvul nostru inert si imputit,  de la Facerea Lumii incoace se desprind intr-un zbor inaltator catre Rai sufletele noastre amagite... E absolut neverosimil si nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru sa-si faca lansarea memorabila in cosmos dintr-un ordin al  Dumnezeului Cel Bun dintr-un starv al nostru care se va imputi atat de gretos...! Demiurgul cel Rau ne-a pecetluit aceasta soarta...  Si astfel numai noi oamenii adulmecam ca fiind gretos acest miros, mirosul mortii si al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rau îi place cum miroase moartea noastra, acel miros e etalon, e calculat in universul negru al disperarii guvernat de Demiurgul rau al lui Cioran. Noua, care visam plenar la Rai si la desfatarile Lui ne plac numai mirosurile placute corespunzatoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu viseaza la Rai si nu au optiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei ii place starvul imputit plin de viermi al antilopei vanata de leu, mananca cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele si matele pline de balega umeda de unde-si extrag apa ne mai avand nevoie a bea neaparat apa minerala sau apa tonica precum noi. Bear Grylls si-a stors in gura balega din mate de camila moarta ca sa arate cum se poate supravietui in desert facand abstractie de mirosurile fetide ale mortii. Niciodata un sacal n-ar vrea sa manance paine prajita cu unt, dulceata de zmeura si lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai baga acestea pe gat ar vomita de scarba.  Numai noi, oamenii ne prostituam cu gusturile placute care sunt destinate doar ingerilor. Gustul bine placut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere,  este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului si carnii de prada asa cum eram si noi in epoci imemoriale preistorice cand ca mamifere intercalate in lantul trofic eram una din prazile preferate ale dinozaurilor si tigrilor cu colti de sabie preistorici. Punand in carnea noastra mirosul de cadavru, mirosul mortii, Dumnezeul Rau a facut o favoare jivinelor onorandu-le cu aceasta delicatesa culinara a carnii noastre ce musai a trebuit sa miroasa urat pentru placerea si folosinta pradatorilor care nu se spala pe dinti si au respiratia grea, a hoiturilor vanate. Chiar daca noi acum nu mai suntem vanati si mancati de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urat, dupa genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rau care a stiut ca nu putem muri fara a mirosi urat, pentru buna placere a viermilor, creaturile Lui, a caror colcaiala in starvurile noastre e estetica si frumoasa in ochii Sai injectati de ura si mizantropie, deoarece a randuit asa ceva pentru  noi toti muritorii si credinciosii de rand si nu disparitia intr-un miros frumos de cadavru de moaste. Niciodata nu vom ajunge sa mirosim  frumos ca sfintii pentru ca ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul mortii. Doar noua ne repugna acest miros, pe cand Demiurgului Rau îi place, caci in planul Lui malefic divin noi suntem muritori si suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo in Rai caci nu degeaba suntem asteptati de Dumnezeul Cel Rau cu bratele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, ingerii, Dumnezeu Rau insusi sa nu se conecteze la o sursa de energie, la o hrana care-i sustine... Poate ca sufletele noastre in Rai servesc acestui scop... Poate ca trebuie sa hranim duhurile si entitatile cerului cu energia noastra si pe insusi Dumnezeu Cel Rau, pe cand Dumnezeul Cel Bun e tinut in fiare si i se da zeama cu doua boabe de fasole si paine uscata mucegaita in lanturi... Iata bucuria noastra de-a merge la Cer si de-a sti ca suntem de folos cu adevarat cumva Lui Dumezeu in cer... : Ca suntem infulecati de sfinti si de Domnul Cel Rau intr-un festin pantagruelic si prin energia rezidenta in sufletele noastre îi insuflam energie si viata insusi Lui Dumnezeu Rau si îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda si darui programatic Lui Dumnezeu Cel Rau. As fi mai fericit sa stiu ca sunt mancat de Dumnezeu in Rai decat sa nu stiu niciodata ce voi face acolo, cand nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele sase simturi pe care le am acum si nici putere si muschi nu voi avea sa construiesc ceva, sa-mi folosesc cumva talentul si maiestria in slujba constructiei Raiului, banuind totusi ca Raiul e o patrie care trebuie cu sarg si scrupulozitate construita, daca de patria adevarata de pe pamant ne-am batut joc, prin lene, nemunca, sarbatori si praznice, furturi si spolieri... A visa la Rai are sens si greutate numai daca accepti sacrificiul suprem de-a te jertfi complet si dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat si a te volatiliza in El ca un gaz de lampa ce se consuma sustinand flacara ce produce lumina, scopul final. Si pentru noi, bucuria mortii ar trebui sa fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El si Rau, doar ne supunem respectuosi si slugarnici stapanirii, si nu interesul si instinctul nostru de conservare de-a ne plasa in Cer nevoile pamantesti de comoditate, odihna, distractie, divertisment, voie buna, fericire, picnic si gratare. Nu poti fi fericit in Rai cata vreme nu stii ce faci acolo... Tot o frica si o scarba viscerala te apuca de atata bucurie si extaz programatic cat ai de trait in Rai, o vesnicie, ca o cursa infricosatoare intr-un montaigne-russe de distractie dintr-un parc de distractii prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distractiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectiva a poftelor, nevoilor, orgasmelor si incantarilor sufletului nostru intr-un Cer insondabil, tabu si inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rau, ci pentru a fi de folos total si dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El si orice-ar avea de gand sa faca cu noi. Eu sunt altruist, practic si realist. Daca tot se spune ca mai e loc in Cer si pentru mine, as vrea sa fiu tocat si facut drob cu mirodenii si marar. Si sa fiu mancat de Dumnezeul Cel Rau cu pofta de Pasti... Pofta buna...! Ori daca i se va apleca, sa ma puna mai bine, singura bucata de carne, in ciorba lunga de fasole in castronul turtit cu gandaci data de-o vesnicie in penitenciar de Demiurgul Cel Rau Dumnezeului Cel Bun tinut ostatic, de care nimeni n-a auzit si care sufera egal de mult ca Iisus. Rusine omenirii care se inchina Demiurgului Cel Rau luand de buna toata mascarada pe care a denumit-o viata, umplandu-ne viata cu aceleasi crime, nedreptati, cu aceeasi mizerie, precum in Cer, asa si pe pamant...