VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ ( REACTUALIZAT )

33) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ ( REACTUALIZAT )
 
  "Viața ca o pradă", de Marin Preda, e ori prea mult, ori prea puțin spus. Căci cu toții tragem cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă. Și-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoară, cu mâinile noastre bineînțeles, că doar nu s-o fi murdărind El pe mâini. Cu lingura și cu furculița noastră ne omorâm singuri prin voia Lui Dumnezeu când El ne dă libertatea, dorințele și plăcerea să mâncăm prea gras sau prea sărat ori prea dulce săpându-ne astfel singuri mormântul cu o simplă furculiță, încet, încet și sigur ; iar Dumnezeu ne dă numai aprobarea la toți, ajutându-ne pe toți să murim metodic, mai râzând, mai plângând, după caz, și pe oamenii normali ca noi, și pe idioți și pe genii deopotrivă, fiindcă ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, așa cum știm din evanghelii. Apoi, privindu-ne cum suntem morți țepeni în sicriu, cu lacrimi în ochi, Dumnezeu e pe după pomi în țintirim, în spatele lumii, încântat de prohodirile preotului la îngropăciunea noastră, gândindu-se că am fost creația Lui și se căiește că a semnat și promulgat moartea noastră. Cu câtă ușurință și cât de comun și banal omoară Dumnezeu și geniile și analfabeții, și ereticii și fețele bisericești...! O moarte abruptă și nedorită, pentru toți, stupid, cândva, într-o zi, odată. Nu-mi pot imagina cum poate omorî Dumnezeu un geniu...! Câte poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu dacă n-ar fi fost asasinat de serviciile secrete austro-ungare că milita, jurnalist fiind, în cronica vremii pentru întoarcerea Ardealului la patria mamă, lucru care oricum s-a întâmplat după aceea... Legat în cămașa de forță și dus la nebuni, otrăvit metodic cu mercur, iată "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care știți și voi oficial... "Pe lângă plopii fără soţ...", "Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aşează bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Câte n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atât de tânăr...! Au cine s-a gândit vreodată la mulțimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu, din orice știință ori disciplină, Beethoven, Chopin, Pasteur cu penicilina lui, Tesla, Henry Coandă etc, oameni care n-au putut sta locului și au inventat câte ceva, oameni pe care Pavel Coruț îi numește îngeri rebeli, îngeri oameni ca noi toți, cu metehne și boli și pe care Dumnezeu îi ucide deopotrivă cu același cancer și fără partipriuri ori separatisme ? Câte opere nescrise și neinventate rămase în capul acestor nebuni care au ajutat lumea și viața ivind câte ceva benefic ei, nu lenea și comoditatea, suficiența oamenilor normali ca noi care n-am făcut nimic niciodată, crezul nostru curent fiind relaxarea și distracția și să trăim cuminte și comod, ortodox, ironizând sau disprețuind pe cei care s-au cheltuit și au făcut ceva măreț pe lume și benefic tuturor, și murind în final de aceeași abruptă și mizerabilă moarte care ni se întâmplă tuturor...?! Unde e mulțimea operelor care n-au mai fost făurite niciodată de geniile pustii sub trebuința datoriei cazone și prozaice de-a se îmbolnăvi și muri unilateral și inexorabil după datoria creștinească...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul și care au cheltuit o viață pentru o idee făcându-ne bine tuturor prin invențiile lor și care au închis și sigilat în ele atâtea alte idei nespuse și nerealizate, fapt pentru care trăim văduviți de beneficiile descoperirilor nedescoperite, într-o lume și într-o viață barbare și irespirabile pline de rău și disoluție...? Binele suprem și utopic s-a dat în porții mici și promoționale pe pământ, urmând ca acesta să-l servim și prizăm în porții generoase abia în cer și în Rai. Unii, îngerii rebeli, geniile și oamenii de ispravă au furat din Rai câteva bunuri pentru noi și pentru uzul, comoditatea și fericirea noastră pe pământ. Mai mult nu s-a putut căci aceștia, haiducii și eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului câteva bunătăți să ni le dea nouă cum ar fi muzica, medicamentele, științele și morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt puțini, vulnerabili și muritori ca noi toți. Extincția unilaterală ne paşte pe toți, viermii ne sunt singurii viitori adevărați prieteni loiali pentru veșnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca și noi. Tot ce nu s-a inventat și descoperit pentru binele vieții noastre pe pământ există în contrapondere doar în cer și în Rai. Și dacă pe pământ și în viață totul e-un fiasco și-o tragedie e pentru ca totul să fie împlinit în cer, undeva, în Rai, fără de care a noastră viață ar fi fost imposibil de gestionat și trăit fără să nutrim vitalul sentiment al rezolvării irezolvabile a nefericirii noastre într-o transcendență verificată cu succes doar postum, doar când murim și e prea târziu,  în teritoriul Raiului unde există un Guvernator care e soluția psihică și spirituală a tuturor disoluțiilor noastre practice. Raiul și mântuirea noastră la nivelul de evoluție umană la care am ajuns sunt o necesitate. Ori dacă nu, vom înnebuni și muri de stres ca un animal sălbatic pus în cușcă. Dacă nu putem plasa și zări într-un loc din Univers Raiul și bunătățile lui și pe Domnul care le guvernează, e bine că am găsit pentru Dumnezeu și pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc în inima noastră pustiită de spaime și disconforturi existențiale. Nouă ne e suficient să-L știm pe Dumnezeu cuibărit în inimă și cuget chiar dacă El nu figurează practic în coordonatele nici unui GPS dintr-o mulțime matematică reală și nici un computer tomograf nu-L va descoperi pe Dumnezeu cuibărit în capul și inima noastră ca o tumoare extinsă generalizată. Dumnezeu există măcar și în mulțimea numerelor complexe ori în multimea vidă sau a numerelor iraționale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris și toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, există undeva, acolo în spațiul metafizic unde e Dumnezeu și unde e Raiul, concepte și realități care atât de mărețe fiind, încap, uite, liniștit și integral în inimile noastre suficient de largi și primitoare, în tigvele noastre în interiorul acelei adunături organice numită creier, nemaitrebuind util să existe altundeva. Dumnezeu are loc berechet în inimile noastre. Asta nu e de ajuns pentru El. Avid să câștige teritorii, de la care și oamenii au moștenit această hachiță, Dumnezeu după ce ne-a cucerit inimile dă asupra noastră asaltul și asediul final și ne cucerește și creierele. El își face loc și spațiu vital astfel în noi, în lobul parietal sau occipital al scrombăielii aceleia organice sensibile și vulnerabile numită creier,  chiar dacă le ocupă până la refuz și complet. Ce rost are să-L căutăm inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil și în nici un orizont material...? Nici măcar în biserici și catedrale nu vrea să se mute Dumnezeu. El preferă capurile și inimile noastre să ni le umple și amețească în euforia credinței până la moarte. Bunătatea, fericirea noastră, împlinirea și mântuirea noastră există rezervate generos într-un loc din Rai în care există simfonia neterminată de Beethoven. Acolo în Rai când vom ajunge, ne va fi atât de bine alături de Dumnezeu sub auspiciile căruia toți aleșii Lui au audiat deja partea neterminată a simfoniei de Beethoven, și au trăit partea neterminată a fericirii și bucuriei vieții noastre pe pământ, fericiri care pe pământ nu există. Doar în Rai există partea neterminată a fericirii și speranțelor noastre în viață și tot binele și toată voluptatea și plăcerea netrăită aici în viața ca un stârv de pradă putred, urât mirositor dar din care rupem cu dinții ca dintr-un surogat unic fizic posibil să fie aici și acum. Mestecăm din acest stârv de viață și ni se-apleacă, mai borâm dar lingem din nou voma, dar gustul plăcut al acestui cadavru al vieții din care rupem disperați îl vom simți doar în Rai și doar după ce trecem de Înfricoşătoarea Judecată a bunului Dumnezeu. Bunătățile autentice ale lumii pe care nu le-am gustat niciodată și fericirea pe care n-o vom simți niciodată, și bucuria vieții de care nu ne-am bucurat niciodată, există toate rezervate pentru noi în Cer, în Rai chiar dacă acum ați da un regat pentru o bucățică de moloz real din Rai pe care s-o puneți fericiți pe inimă pentru liniștea voastră, dar nu se poate încă pentru că n-ați murit încă de cancer în fază terminală... Mai așteptați puțin... Abia atunci în agonia și transpirația cancerului și a morții veți simți voluptatea și beneficiul Raiului. Cei care nu-și imaginează Raiul cu binele și bunătățile din El e suficient să învețe matematica și să vadă că în această știință exactă tot ce este imposibil și inconceptibil are o rezolvare ori în mulțimea numerelor complexe, ori în mulțimea vidă sau a numerelor iraționale, ori inventați voi încă un capitol în matematică, numit capitolul despre Dumnezeu, prin care să-L descoperiți tuturor pe Dumnezeu simplu, analitic și lesne, că tot vorbeam de inventatori care trebuie să moară de cancer și nu mai au disponibil atât de mult timp pentru invențiile care nu mai pot fi inventate niciodată...! Dacă acum trăim încă într-un ev sângeros și barbar și plin de tot felul de primejdii pentru noi, e pentru ca stabilitatea, securitatea, liniștea și siguranța noastră să le căpătăm în Cer. Dacă acum murim cu zile de cancer în chinuri e pentru că savantul nebun a murit din cauza păcatelor de voie și fără de voie, pedepsit de Dumnezeu și astfel n-a mai avut timp să inventeze într-o banală zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate penicilinele s-au inventat și abia ne-aşteaptă, pe pielea îngerilor făcând furori atâtea și atâtea peniciline care îi scapă de tot răul, de toate lacrimile și de toate durerile îngerești. Iar noi sărmanii nu mai trebuie decât să îndeplinim un fleac să probăm toate aceste delicii paradisiace : să murim ! Nu trebuie să fim triști dacă plângem acum căci lacrimile noastre se vor aduna picătură cu picătură și vor forma un fluviu la vărsarea în Rai, într-o deltă a fericirii atât de frumoasă, cu stuf, lişițe și cormorani și cu nuferi albi și roz plutind pe marea de-amar a nefericirii și necazurilor noastre de-acum... Fericirea există în Rai, unde-l căutați aiurea în cer...? Căci Raiul e aici, în noi, e totuna cu inima noastră, care e totuna cu bunătatea noastră nedescoperită de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu însuși nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele și toate lucrurile bune și frumoase și nedescoperite de nimeni, fericiri care ne mișcă și emoționează, și care există undeva, brute, neprocesate, fierbând, într-o mulțime matematică, cum e mulțimea numerelor complexe sau mulțimea vidă... Puneți mâna pe piept, pe inimă și veți simți o căldură, o mulțime și mai extraordinară a numerelor complexe, în care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos și captivant, nu contează că și cel mai iluzoriu... Încet, încet toate aceste bunătăți vor fi descoperite și pe pământ, prin munca câte unui geniu care va mai descoperi câte ceva pentru noi și risipirea durerilor, suferințelor, aleanului inimilor și minților noastre, asta dacă va mai avea vreme, când un cancer galopant îl poate curăța în șase luni. Cum e greu să fii geniu, de asta e explicabil de ce nu face nimeni ceva și să exploreze acele mulțimi matematice iraționale și imposibile unde există și Dumnezeu. Mai mult ca oricând se simte nevoia alertă de la Facerea Lumii și până azi de voluntari și genii care să fie exploratori în căutarea Lui Dumnezeu și a lumii Sale din cer ; și nu numai exploratori ci chiar conchistadori ai Lui Dumnezeu. Să fie prins cu forța și adus odată pe pământ când vedem în schimb cum inexplicabil, Dumnezeu niciodată nu se dă prins și nu vrea să aibă relații practice și contemporane cu noi preferând să se lăfăiască pe teritoriul sigur al lumii celeilalte unde se simte El mai bine, când pentru noi este deja prea târziu căci murim și nu mai avem simțuri să-L simțim pe Dumnezeu viu cum de-o viață întreagă Îl tot așteptăm și El nu mai vine. Mai mult ca oricând trebuie să-L prindem pe Dumnezeu viu, să facem cruciada vieții noastre și să-L convertim pe Dumnezeu la umanitatea și vulnerabilitatea noastră când El ne-a cerut nonsensul de-a ne converti la imposibilitatea Lui. Dumnezeu nu se caută pe pământ deși unii spun că este în tot și în toate. Dumnezeu nu va veni niciodată la noi voluntar ci noi va trebui să plecăm după El în Cer și să-L cucerim ca orice bun care se cucerește și nu se primește de-a gata. Porniți în aventura vieții noastre de-a cuceri Raiul și pe Dumnezeu vom avea sau nu sorți de izbândă. Și chiar dacă Dumnezeu ne va aluneca printre degete prins în Rai, ca un țipar cleios scăpat de pescar în apă, tot ne vom alege cu ceva din expediția noastră în Rai. Vom putea măcar să descoperim alte și alte bunătăți care nu se găsesc pe pământ. Vom putea să descoperim pe marginea drumului în Rai și să scoatem la iveală de acolo toate poeziile nescrise de poeți și toate invențiile neinventate de acei îngeri rebeli, invenții care n-au mai existat în capul lor pentru că acei inventatori sărmanii de ei au fost în primul rând ocupați cu boala și cu moartea... Printre picături, unii au mai inventat câte ceva de luni până sâmbătă, și în nici un caz duminica în sărbătoare, când au mers la liturghie și nu s-a mai muncit de dinainte de Crăciun până după Sfântul Vasile sau Ion. Penicilina, insulina, mobilul, internetul sau tabletele, motoarele, mașinile, locomotivele, avioanele, toate acestea nu s-au inventat duminica și în sărbătoare când e păcat să muncești și nici în spitale nu e deschis la toate secțiile, doar la pompele funebre mai e deschis non stop și răspunde la telefon câte un patron plictisit și trezit din somn în puterea nopții. Sunt sigur că în Univers în mulțimea posibilităților reale există un plan prin care nici un avion nu trebuie să cadă și nici un șofer să nu adoarmă la volan, nici o locuință să nu cadă la cutremur sau să fie luată de ape la inundații, dar care, toate aceste posibilități, temporar nu au fost descoperite pentru că savantul a murit prea devreme poate de sărăcie și foame și caietele cu rigla, compasul și echerul i-au rămas împrăștiate pe masa de lucru și-au fost vândute mercantil la licitație pe doi lei de vajnicii epigoni și executorii fiscali ai savantului datornic la bancă, ca noi toți. Ori că Dumnezeu a îmbolnăvit acel posibil inventator al fericirii noastre pământene și l-a murit de cancer, ori a considerat că visăm prea multe și pe pământ nu tre' să avem atâtea facilități încât să fie totul perfect ca în Rai, oricum trebuie să primim cu bucurie tot ce ne dă Domnul, lapte și miere ori cucută amară pe gât. Oricum trăim mai bine ca în evul mediu, că putem totuși suna salvarea la 112 de pe mobil din șanț unde-am căzut cu bicicleta loviți de un șofer neatent și beat, și preot pe deasupra, culmea... Dacă până la urmă mori căci șoferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine după o oră că a fost distrus de viitură podul căci s-au furat banii pentru îndiguiri și reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu : Dacă am fost credincioși ne ducem cătinel în Rai cu o floare la ureche, o formalitate, un mizilic, râzând în nas tuturor răilor care ne-au schingiuit o viață, tuturor necredincioșilor și ateilor.  Dar dacă am fost păcătoși, vom merge la fiertură în catran la Satan care niciodată nu va fi concediat având atâta de treabă cu noi, cu păcatele și răutățile noastre... Dumnezeu poate vrea să-l dea afară pe Satan, dar nu vrem noi care, religioși ori nu, trăim încă într-un ev mediu întunecat atât prin spiritul cât și prin atitudinea și manierele noastre, ne omorâm la fel ca atunci când tăiam carnea mastodonților cu cremenea, și trăim în același nor obscurantist ca atunci în preistorie, care ne acoperă cerul și universul și pe Dumnezeu care-i ascuns după nenumărați alți și alți nori ca să nu-L putem vedea cu ochii noștri miopi, plini de cataracta prejudecăților și spaimelor religioase iremediabile de-acum și până în secolul 121. Astfel, dacă vă-ntrebați în definitiv ce suntem noi de la Facerea Lumii și până în secolul 121 (anul 12015), adică peste zece mii de ani, când probabil va veni Mântuitorul să ne salveze a câta oară, până atunci e lesne să vedem că suntem doar niște hiene care trag cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă...