IUBIREA DINTRE UN COPAC ȘI O FETIȚĂ CU ROCHIȚĂ ALBASTRĂ

IUBIREA DINTRE UN COPAC ȘI O FETIȚĂ CU ROCHIȚĂ ALBASTRĂ

  Nu vom ști niciodată cât de triști și răbdători sunt copacii, dar ei nu se plâng... Veșnic în picioare, treji sau dormind și chiar murind în picioare, veșnic ținuți de rădăcini în același loc în pământ, veșnic aceeași mâncare, zeamă de pământ cu apă, cât să le mai placă atâta noroi la toate meniurile ? ; dar nu se plâng cu toate că se plictisesc uneori copacii de-atâta monotonie și nu disperă ; ei iau exemplu de răbdare de la buruieni, rudele lor, de la iarbă care tot așa : crește pe-acolo pe unde o împrăștie vântul, pe câmpuri, printre linii de tren, pe case părăsite... Toată lumea vegetală cu imobila ei soartă nu se plânge, nu, chiar dacă niciodată, nici un copac nu se va putea îmbrățișa cu altul și nu vor putea fi fi fericiți unul între crengile altuia așa cum oamenii tot visează să trăiască în viața lor această avanpremieră de Rai : să se topească de dor, să se odihnească de dragoste în brațe iubite. Sunt copaci care cresc pe stânci, pe piscuri de munte, în înalt, unde doar acvilele și gângăniile mai ajung, infigându-şi în piatră rădăcinile să ne arate nouă cât de dulce e viața oricât de grea și solitară ar fi.

  De aceea ar trebui să luăm aminte de la copaci ; și să ne mulțumim, așa cum ei se mulțumesc, cu legarea lor inexorabilă de acest pământ, cu destinul lor imobil de a nu putea pleca niciodată nicăieri, de a nu putea fugi nici din fața focului sau a potopului, de a se mulțumi cu ceilalți vecini copaci pe care-i au, buni sau răi, de a nu se putea întâlni niciodată cu alt copac iubit decât prin păsări în care copacii pun toată iubirea ce au de dat și mângâiat unul de la altul. Ne plimbăm adesea prin păduri, vai ce de copaci falnici și frumoși ! Și câte veverițe și păsări au pe ramuri, și cât soare îndură ei stoici ca să stăm noi la umbra lor, la rădăcina lor, cioplind triști cu briceagul un băț, ori adăstând cu capul pe coaja încrețită și plină de furnici a copacului, ori scrijelând cu briceagul inițiala unui nume iubit. Dar nu toți copacii au șansa unor păsări mesager de dragoste. Și atunci majoritatea copacilor rămân singuri, cu coaja crăpată, așa cum noi oamenii rămânem de nedor și nedragoste cu buza umflată.
Într-o zi o fetiță cu rochiță albastră cu bretele, săracă și tristă, singură, fără de prieteni și ea, stătea la umbra unui copac și se juca cu o păpușă veche, murdară de timp, ruptă și plină de lacrimile copilăriei ei găsind-o adormită cu capul pe ea, de dorul părinților. Cum niciodată părinții nu pot fi înlocuiți și dorul de ei nu poate fi stins de nimic, fetița singură cășună pe bietul copac la poalele căruia se ducea în fiecare zi să plângă de dor ; și lăsând păpușa deoparte, și gândul de părinți și de alți prieteni la fel, spuse copacului, mângâindu-i cu degetele coaja crăpată :
  - Atunci, copacule, vrei să fii măcar tu prietenul meu ?
  Copacul, privind mirat în jos, prin ochi curioși și speriați de păsări ascunse pe ramuri, foşnind tare din frunziș spuse :
  - Fâşşş, fâşşş... !
  - Copacul meu, prietenul meu, iubitul meu... ! Căci orice fetiță când aruncă și uită de o păpușă plină de lacrimile copilăriei, cășunează și se gândește la un prieten, la un iubit către care să continue iar cu lacrimile ei de dor și de iubire.
  - Dar, Fetiță ! Eu sunt un copac ! Sunt din lemn și tu ești din carne, și sunt atât de bătrân... Am trei sute de ani, iar tu, n-ai nici buletin cred... Cum să-ți fiu eu prieten ?
  Prea târziu însă pentru fetiță aceste explicații care cu dor și cu ochii închiși, cu obrajii plini de lacrimi lipiți de coaja crăpată a copacului murmură șoptind :
  - Copacul meu...
  Scârțâind din toate ramurile sale, acoperind-o pe fetiță de un noian de frunze de dor verde, șopti și copacul și-i spuse fetiței îmbrățișându-l, îngropată în frunze la poalele sale :
  - Fetița mea... Sunt un copac fericit îmbrățișat tare, tare de tine, fetița pădurilor ! Mulțumesc cerului și clipei care te-a făcut să vezi în mine un copac, o liniște, o pace de îmbrățișat, de potolit sete de suflet și dor de inimă. Deci sunt fericit că două brațe calde, ale tale, tremură vibrând de dor în întuneric și taină și doi ochi ai tăi visează rotunzi și umezi, și două buze ale gurii tale se ostenesc de respirații de visare către mine, un copac doar, cel mai fericit și cel mai iubit dintre copacii pământeni. Nici un copac n-a visat la o iubire de om, n-a îndrăznit atât de mult. Însă de ziua îmbrățișării eu m-am lăsat cuprins de tine, fetiță cu rochiță albastră, m-am lăsat în grija mâinilor tale calde și m-am sfințit de dulcea lor înlănțuire ! Căci ce mai pot eu, copac, să fac când tu mă îmbrățișezi atât de tare, tare, iar eu nu mai văd ca și vis de dragoste și consolare de lemn, o altă plăcere mai mare decât pe tine cu brațele tale de om... !
  Fetița, îmbrățișată acum indestructibil cu copacul, trăind cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre două existențe total diferite, întoarse de lipi și celălalt obraz plâns pe coaja copacului și continuă cu șoaptele de iubire către copac, prietenul și iubitul ei de taină :
  - Copacul meu, tu ai ramuri atât de sus și cât plângi tu cu toate trilurile păsărilor tale să m-ajungi jos la poalele tale să mă îmbrățișezi și tu cu ceva și nu poți, copacul meu...
  - Nu pot fetiță să te îmbrățișez... Am ramurile atât de sus și atunci îți dau toate frunzele mele... Și-mi cad toate frunzele de dorul tău, îmi cad frunzele în părul tău, și-mi cresc alte frunze și iederă de dor direct pe trunchi și pe coaja crăpată,  acolo unde tu atingi cu căldura brațelor tale firave înlănțuite...

  Aceasta este povestea de dragoste dintre un copac și o fetiță cu rochiță albastră cu breteluțe. Din înălțimea lui, văzând un ghemotoc cum îl îmbrățișează la poale, copacului îi creștea pe trunchi iederă care îl  sugruma de dor : erau gândurile de drag pentru fetița care îl înlănțuia indestructibil cu brațele sale. Și fiindcă ramurile copacului sunt atât de sus și nu pot ajunge la fetiță ca să-i răspundă cu aceeași dragoste, copacului nu-i rămâneau decât frunzele să cadă pe fetița cuibărită la poalele sale. Așa putea îmbrățișa copacul pe fetiță,  ales de ea să-i fie prieten... Și el, copacul, cu altceva chiar nu putea să îmbrățișeze pe fetiță decât cu toate gândurile lui transformate în frunze, să astupe cu ele sub noianul lor, ca o căruță de frunze verzi căzute toate de pe ramuri, acoperind pe acea fetiță în dorul lor verde...

ADIO MOARTE

XVII) ADIO MOARTE

  Tocmai pentru că întreaga omenire rezonează atât de preocupant la chestiunea judecății de pe lumea cealaltă, toți pregătindu-se și fardându-se asiduu pentru a se prezenta cât mai impecabil la Înfricoşătoarea Judecată atunci când ți-a sunat ceasul și stai chircit și tremurând ca un câine la injecție în fața Lui Dumnezeu care îți va decide soarta, în iad sau în Rai, am simțit provocarea de a reacționa ; asta atunci când toți credincioșii timorați lasă capul în jos privind cu frică spectacolul Înfricoșătoarei Judecăți, a propriei lor judecăți, a pulberii și nimicului care sunt toți. Cum putem statua că are vreo relevanță și contează în univers printre mersul sorilor și al galaxiilor moftul nostru de a crede că judecata noastră e totul, că Tu Doamne, oricine-ai fi Îți vei irosi din timpul Tău spre a Te opri din viteza-Ți cosmică și a te împiedica, a te apleca spre efemeridele ce suntem și că putem provoca universul să ne acorde în infinit o atenție, un alt loc în afară de volumul dizlocat al pământului scos din groapă ca să încapă sicriele noastre efemere din lemn ieftin ? Nu știm dacă Tu Doamne ai prevăzut în mare inspirația Ta și posibilitatea de a putea să ne apărăm la propriul proces al judecății faptelor vieții noastre, de a ne acorda dreptul omenesc să putem face recurs la sentința de condamnare, indiferent, la iad sau la Rai. Mai mult ca sigur că nimeni nu îndrăznește a se gândi la așa ceva de frică a nu Te irita și supăra și mai mult. E sigur că se găsesc povățuitori în rândul teologilor care să-ți impute că nu e cu putință a face recurs în fața judecății cea de pe urmă pe care tuturor ne-o pregătești.
  Aș fi vrut să spun despre Tine Doamne în recursul la judecata mea că te-am descoperit. Dar nu pot să spun asta când știu că Tu nu poți fi niciodată descoperit în viața asta, în lumea asta ca și entitate vie a palpabilului și actualității ci doar printr-o revelație morbidă activată de subiectivismul nostru infestat de prejudecățile noastre și impresiile noastre particulare care ne fac imaginația efervescentă și bogată determinându-ne să visăm și să facem dintr-un Nimic evident un erou de zile mari și de succes al modei timpului și zilelor noastre cu numele de Dumnezeu. Nu mai contează dacă Tu Doamne nu aparții actualității și realității... Ceea ce contează pentru oameni terapeutic e să se mintă frumos că au găsit preocuparea umană capitală a religiei prin care Te receptează simptomatic Doamne ca și spirit perfect neverosimil al lumii acesteia, dar perfect adecvat al lumii celeilalte a ezotericului și inevidenței alienante, o lume imposibilă prin artificialul ei, o lume care ține numai de clocotul ambiției morbide a credinciosului de a crede în ea, o lume ezoterică din cer care a ajuns să plictisească, enerveze și îngrețoşeze definitiv creatura pentru atâta discreție și încăpățânare cu care Te ascunzi Doamne de oameni și de tot ce este palpabil pe lumea asta a realității noastre. Și nu pentru că Tu însuți n-ai vrea să fii viu și să te arăți actualității și evidenței ci pentru că nu faci parte din acest macrounivers ci din microuniversul gândurilor și și reacțiilor chimice și microelectricității neuronilor creierelor noastre. Și tocmai de aceea îndrăznesc să Te creditez cu calități, să umplu vidul Tău cu descrieri frumoase despre Tine Doamne, speculând din respect, complezență și condescendență despre faptul că ești bun și drept, când nici măcar nu exiști. Pentru a fi bun și drept Doamne, știu că nu ai cum a avea nimic în comun cu toată efemera problematică a oamenilor și precaritatea ideologică în care înotăm de fapt noi toți oamenii făcându-ne din religia curentă un crez obligatoriu și bun pentru sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici pe la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap bocind ca evreii și nu am mai fi plâns ca ei la zidul plângerii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
  Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... ; cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri miopi și adormiți de tăria gradelor religiei și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2016, și asta fiindcă este cerere, iar ei, teoreticienii religioși ofertează cu talent opium și calmant cu asupra de măsură omenirii seduse de Cer și de Tine Doamne... Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă... : povestea religiei, a Lui Dumnezeu și a lumii celeilalte. De aceea Doamne, simt că Tu ești cel mult cu totul altundeva, ești altcineva și ești altcumva, iar dacă nu ești în niște coordonate ale realității și evidenței, ești măcar într-un concept ascuns, într-o idee a universului care Te ține încă ascuns și captiv ca pe un diamant prețios în fundul pământului dar poate cândva întâmplarea te va scoate la lumină în sfârșit atunci când nimeni din cei de față nu vom mai fi, și de dragul și mila noastră a oamenilor, universul și legile lui Te va umaniza și antropologiza. Astfel, într-o zi, universul și o reacție ascunsă a unei chimii secrete cosmice ar putea să Te inventeze Doamne, într-o locație la care oamenii n-au acces nici cu gândul, nici cu fapta, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca Tu să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu toate tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată...
  Nu are rost să am lacrimi în ochi știind sigur că mă vei arunca Doamne la chin în iad potrivit procedurii standard pe care ca un bun Judecător legist,  intransigent și sever trebuie s-o respecți cu strictețe. Când toți și-au luat adio de la viață și au spus bun venit morții adică vieții de apoi, după mare îngăduința Ta de a da un ultim cuvânt tuturor la propria lor judecată, eu Îți mulțumesc că ai avut răbdarea să mă asculți și pe mine Doamne în acest lung ultim cuvânt și sperând că nu Te superi prea mult și nu tulbur lumea cealaltă cu pretenția mea, am să-Ți spun Doamne că nu simt nici un motiv pentru care nici eu, nici o lume-ntreagă  putem și trebuie să murim vreodată în măsura în care nu ești în stare să ne argumentezi rostul pentru care ne-ai creat atât de mizerabil, sărman și trist și rostul pentru care ne omori așijderi chemându-ne și vrându-ne pentru Cer. De aceea tulburându-te cu îndrăzneala acestei opinii, ce pot eu să fac decât să-mi cer iertare pentru ea și să te întreb răspicat pentru ce-ai avut cinismul și cruzimea să ne creezi fiind conștient dintru început de toate relele ce urmau să ni se întâmple...? Și chiar dacă atât de mult Te mângâie când oamenii mor cu numele Tău pe buze și când spun sfârșiți de dureri și suferință adio viață despărțindu-i de ea atât de sângeros și crunt, eu îmi iau rămas bun de la Tine Doamne lăsându-i pe credincioșii fericiți să-ți rămână pe cap în Rai și să te încurce în treburi pe-acolo ; și ultimele mele cuvinte către Tine spre disperarea Ta înainte să fiu aruncat în iad la veșnica schingiuire sunt : ADIO MOARTE ! Pentru că nu poți muri niciodată, nici atunci când ai douăzecişicinci de ani și ești în primul tău concediu cu tânăra ta soție, și nici când ești bătrân decrepit și privești cu ultimele puteri de pe patul rulant de spital cum infirmierele de la terapie intensivă se roagă să crăpi odată ca să nu-ți mai șteargă voma de pe tine și nici să-ți schimbe pamperşii.