Incendiul si ruinele Raiului

Un milion de ani... Atat de putin totusi... Caci un milion de ani sunt o mie de-alde o mie de ani. Adica o mie (de mii) de veri, si-o mie de mii de ierni, o mie de mii de Craciunuri, o mie de mii de Invieri Pascale si-o mie de mii de Rusalii. Atat de putin e-un milion de ani... Cinci sute de ere crestine... Cinci sute de perioade de doua mii de ani cat trebuie sa ne facem cruce si cat a trecut de cand a venit printre noi Iisus. Cu inima sus si mustind de credinta, cu o floare la ureche, noi putem rabda inca cinci sute de ere crestine... E credinta noastra stramoseasca ce n-o putem eluda odata cu moartea. Chiar daca restul nostru de viata cat mai avem de trait crestineste reprezinta abia 0,00003 dintr-un milion de ani, avem ambitia sa gandim intr-atat de departe, proiectand tabieturile noastre, visurile, fasoanele si nimicniciile noastre, credinta noastra, religia noastra, sangele si sanatatea noastra spirituala inca un milion de ani si chiar mai mult... Infinit si nerusinat de mult. Caci am privit pamantul cum va fi peste un milion de ani... Am mai vazut ceva urme de oameni, dar doar urme. Ceva din statuile presedintilor americani sculptate in munti se mai vedeau, niste urme de moloz amintind maretia metropolelor lumii, sticle de plastic si cruci de lemn de prin cimitirele noastre plutind pe oceane. Caci intr-adevar, oceanele isi vor lua partea peste un milion de ani. Omenirea crestina, de fapt toata omenirea religioasa sau nu, vor consuma trambitand credinta ori necredinta, smerenia, evlavia, milostenia ori ateismul si satanismul (ocupatii normale omenesti), si ultima resursa de energie conventionala ascunsa sub pamant in hidrocarburi. In loc sa se ocupe si chinuie cum sa nu mai consume hidrocarburile pamantului sa polueze atmosfera si sa provoace incalzirea planetei si topirea calotelor glaciare si inghitirea pamantului de ape, si in loc sa gaseasca solutii concrete de a aduce si utiliza energia direct din soare ca si-asa acesta o risipeste inutil in spatiu si nici Dumnezeu, ferit-a sfantul nu ne-a dat vreodata aceasta solutie pentru viata noastra si trairea noastra pamanteasca desi putea in Atotputernicia Sa, oamenii, dragii de ei, s-au complacut in lene. Si-n zabavnicie. Caci duminicile, in loc sa fi inventat si muncit si noi ceva, ne-am dus catinel la sfanta Liturghie. Am ascultat pilda si evanghelia expusa de preot, am mers acasa obositi de-atata stat in picioare si hamesiti de foame, am mancat apoi ne-a luat stomacul oxigenul din creier pentru digestie, si am adormit udand pernele de transpiratie si somn adanc crestinesc... Duminica se roaga si se doarme. Asa am fost invatati. Iar savantii care au muncit si duminica si-n sarbatoare, chinuindu-se cu ceva, sa inventeze spre exemplu telefonul mobil ce-l folosesc si preotii sa sune la 112, vor arde in iad. E normal si crestineste asa..., nu? Ne vor inghiti apele...! Ne va ajunge apa pana la burta, apoi pana la coate plescaind in apa de crucile facute frenetic in disperare si groaza. Credinta noastra va pieri odata cu noi. Si obiceiul crucii si toate obiceiurile speciei umane, o specie despre care se va putea spune cate ceva in istorie. Dar nu prea multe de bine. Ne vor inghiti apele si ne vor ineca chiar si cocotati pe turlele catedralelor inalte ale mantuirii neamurilor... Asa va fi peste doar un milion de ani... Apoi, vazand tragedia umana in desfasurare ce va sa vina, m-am cocotat si mai sus in modulul meu spatial si l-am fortat la limita. Sa-mi arate cum va fi pamantul nu peste un milion, ci peste o suta de milioane de ani... Atat poate aparatul meu sa arate... Si cand am privit pe monitor, stupoare...! Pamantul, total schimbat, inghitit de ape... Continentele, conturul lor, total deplasate de placile tectonice paraind sub raurile de lava, si schimbate... Europa, doar jumatatea nordica si muntii Alpi se mai vedeau ceva intre tarmuri. Restul, tara noastra, la 4000m sub fundul oceanului. Africa, cu tarmuri total zdrentuite si apa adanc intrand in continent. Sahara, o amintire sub ape. America de nord fara Mexic, peninsula Florida sau peninsula Californiei. America de sud cu toata jungla amazoniana sub ape. Australia sub ape, doar cateva insulite mici. Peninsula indiana, n-o mai vedeam nici pe ea. Peninsula Italica, cu piata de unde la Vatican in fiecare duminica se adresa Papa multimii, disparuta si ea sub ape. Antarctica topita toata. Si m-am cutremurat... Chiar asa vom ajunge cu toata credinta noastra...? Dar m-am linistit si relaxat un pic. Mi-am amintit ca noi oamenii vom fi de mult in Rai, relaxandu-ne si bucurandu-ne alaturi de Domnul, niste copii zurbagii, incurcandu-i picioarele Domnului si calcandu-i bombeurile... Muzici, festivaluri, poezie, relaxare, asta vom face in Rai, nu...? Nu vom munci nimic... Ne vom relaxa, fiecare leganand piciorul din hamacul lui serafic la umbra de palmier. Apoi Domnul va incepe sa intre la banuieli si sa transpire pe fruntea-i ingrijorata. Caci pe pamantul inghitit de ape nu vor mai fi oameni candidati la admiterea in facultatile Raiului. Oamenii si bisericile lor vor fi demult sub ape cum spuneam. Si atunci toata piata imobiliara din Rai va cadea. Un palat din Rai se va vinde pe-un pachet de tigari de foi cu aditiv. Caci nu vor mai fi investitori sa investeasca nici in palatele, nici in cocioabele din Rai, unde numai niste mascarici nebuni, si innebuniti de atata bine de o suta de milioane de ani alaturi de Domnul, adica noi fiind aceia, ne vom plimba prin Raiul depopulat si facut ruina, ca niste sobolani pe o corabie ce ia apa... Ca niste muste zburand ametite de fumul gros ce se va ridica din incendiul si ruinele Raiului...

Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pan-acum

Cand intr-o zi de realism si luciditate vezi ca ai trecut demult de jumatatea vietii, poti spune ca poti sa mori linistit : ai vazut totul si te-ai inteleptit sau ai innebunit, dupa parerile altora. Atunci ai sansa sa fii unul din cei trei insi necesari la cvorum pentru a se accepta ca tot ce s-a crezut despre Dumnezeu trebuie cumva imbunatatit, repostulat, revizuit si actualizat, cand se simte in aer tot mai mult ca Dumnezeu nu mai e ce-a fost si nu mai poate fi ce este acum. Daca pana acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a facut atata bine dupa cat a putut si el (dupa cat a putut, sau dupa cat a vrut...?, aceasta-i intrebarea...),  noi trebuie sa multumim pentru binele primit. Si nu trebuie sa disperam de imensul rest de rau din viata noastra, trebuind sa vedem ca el cu cap a fost pus de cineva, (de Domnul, de diavol ori de amandoi, uneori si cu concursul nostru constient ori subconstient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curata si echilibra extazele noastre de bine si fericire date programatic dintru inceput de Domnul, de rutina si plictiseala atatui bine primit de la divinitate. Fara rau si nici un necaz in viata noastra, binele si fericirea eterna care de la Domnul ni se trag, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun si prea mult dulce te imbolnavesc, de colesterol, de diabet, de ceva. Nu puteam la infinit exulta in fericire fara o portie corespunzatoare de necaz si rau cum si maimutele nasoase din Borneo mai coboara pe pamant sa manance sol, argila cu minerale spre a stinge otravurile frunzelor cu care se hranesc. Si astfel, prizand si binele si raul noi putem fi oameni asa cum suntem, cu bune, cu rele, avand mai multa sau mai putina rabdare ca Iov in incercarile noastre. Intrebarea e : in Rai oare nu vom avea incercari ? Si oare vom putea suporta numai si numai bine nesfarsit fara sa palim cumva de plictiseala si ghiftuiala eterna ? Sau ca o lege a firii si ca un exemplu al rabarii si smereniei noastre pe pamant nu ar trebui mai degraba sa mai cerem de la Domnul si cate-un necaz, doua, trei, chiar daca in Rai tolba de rau si necaz îi e goala pentru noi cei vesnic alesi, mangaiati si alintati de El...? Nu mai moral si supracrestineste ar fi sa ne rugam macar odata-n viata, sau daca nu apucam, macar odata-n Rai si pentru raul si necazurile noastre ? Ca dac-avem prea putine, atunci sa ne rugam sa vina mai multe, mai depline si mai dramatice. Plusand si mizand voit in suferinta, mai presus decat a ingaduit Dumnezeu pentru noi, nu numai pe pamant dar chiar si in Rai alegand suferinta si martiriul ei, vom putea sa plusam in smerenie si sa-L intimidam pe Domnul, Iov si rabdarile lui fiind deja istorie si recorduri depasite. Sa ne rugam, ca si-asa nu-l putem impiedica, pentru raul nostru, sa fie mai mult si mai odios, dusmanii sa ne fie mai puternici si fericiti, sa ne rugam sa fi avut o mie de obraze sa le fi intors la palmuit, si nu numai doua, sa-l intoarcem si pe celalalt. Sa ne fi rugat pentru foamea noastra cea de toate zilele, sa fie mai grea, mai amara, cand a muri de foame e o solutie pentru sanatate... Si mai cinstit si demn ar fi sa nu ne ierte noua Domnul greselile noastre precum nici noi nu iertam gresitilor nostri. Si aidoma precum macelului nostru pe pamant, tot asa si-n Rai, sa suportam stoic toate aceste incercari incat sa fim tot la fel de etici si apti sa le suportam ca pe pamant si-n Rai. Sa aratam Domnului ca putem ajunge intr-o zi pe culmile umilintei si disperarii nu numai pe pamant, dar cu acelasi dor de suferinta, cu aceeasi inima demna si pustie, ranita, putem sangera si-n Rai pe niste culmi ale disperarii la care nici Dumnezeu nu s-a gandit, pe niste pietre in Rai care niciodata n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere si  lacrimile noastre de necaz tipat si trambitat sa se auda pana la Rai, sa se intrerupa macar un minut balul si muzica de la castelul fericitilor din Rai, sa se opreasca din dans toate duhurile bune ale cerului si toti sa ne asculte oripilati si scarbiti corul plansetelor noastre, al robilor si obiditilor Lui Dumnezeu. Si cine stie, tipand, urland, iesind (in inchipuire) in strada, facand scandal si razmerita in Rai cat suntem vii, poate se va indura Domnul Dumnezeu daca nu de tipetele si gemetele noastre de durere si necaz pe pamant, macar de dubioasa, simptomatica si dureroasa fericire din Rai sa ne-o dea si noua mai explicita, macar acolo s-o putem manca cu ceva, sa ne dea si noua putin rau in acel Rai, putin necaz, putina argila sa stingem acea inimaginabila si insuportabila otrava de placeri si bine din Rai. Doar astfel, rugandu-ne sporit pentru necazul nostru structural si universal, pentru moartea noastra si cancerul nostru in si mai mari chinuri, pentru sansa noastra sinucigasa de a rata complet o de altfel nedigerabila fericire universal insolubila noua in coordonatele acestui univers, il vom determina pe Domnul sa schimbe ceva la noi astia care sufland duh de viata peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum sa aderam o clipa efemera la suprafata acestui univers interesant de altfel si pretabil curiozitatilor si emulatiilor noastre. In schimb facandu-ne Domnul din lut, adica din carne si nu din wolfram sau carbura de vanadiu ca sa fi fost tari si invulnerabili ca si cutitele de strung cu care se aschiaza metalele, Dumnezeu, poate fara sa vrea, (ori dimpotriva, aceasta-i intrebarea...), ne-a ucis din fasa toate curiozitatile si emulatiile, facandu-ne niste cobai ai experientelor Sale divine, aceasta injosire fiindu-ne destin si mormant peren. Cu atat mai rau, dandu-ne insolenta de-a crede ca suntem inteligenti si vedem toate dramele noastre si strachinile in care calcam, schingiuirea noastra a devenit si mai infama incat a crede ca inteligenta-ne mai poate tolera un minut aceasta barbarie la care suntem condamnati draconic e o infamie si mai prapastioasa... Asa nu se mai poate, vedem bine cu totii... De aceea sa nu fie cu pacat ca am vrea si noi daca se poate sa se schimbe ceva : ori mai bine ori mai rau ca tot asa nu se mai poate, ori unii zic ca e minunat totul, Domnul fie laudat. Ce ma fac insa ca invatatura religioasa fiind pe cat de justa pare pe-atat de contraproductiva practic pentru ca totdeauna pe pamant orice bine va putea avea una portie de rasplata perfect posibila de rau, orice clipa a dezastrului existentei noastre va fi urmata negresit de alta clipa geamana in rau si sarabanda si-acest balci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot asa pana la sfarsitul vietii noastre, a copiilor nostri, si-a tuturor urmasilor nostri degenerati practic iremediabil in rau dintr-o vina si-o fantezie a nu stiu cui. Nu stiu, asa simt ca e drept, ca fanteziile, ca repetitiile in acest univers s-au terminat. Ca trebuie sa inceapa Olimpiada Divina. Ca trebuie sa inceapa campionatul mondial. Trebuie sa inceapa Actiunea Suprema a Lui Dumnezeu, gata cu experientele, gata cu cobaii rozalii si fericiti ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate si sa radem de moarte, sa moara soarecii, tantarii si gandacii de bucatarie. Noi, pui de Dumnezei vom apuca sa ne vedem sfintindu-ne de vii si crescandu-ne aripi de inger pe nebagate de seama. Asta pentru ca asa-i normal. Suntem Opera Lui Dumnezeu. Ori cred ca pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pan-acum. Dupa evolutia noastra in continuare se va cunoaste daca s-a schimbat cu ceva... Ma incearca o teama...

Sufletul...? Un curent electric ce se propaga wireless

Ce sunt eu de fapt...? Sunt doua ligheane de carne si oase, unul de slanina si mate si vreun bidon de 8 l de sange si tot felul de lichide, urina, limfa etc. Daca le aduni pe toate la un loc iti va da suma a ce sunt real. Nimeni n-a putut vreodata mai bine ca Dumnezeu sa adune toate aceste produse de abator, sa le lege intre ele si sa le sufle duh peste ele astfel incat sa se miste, sa faca zgomot, sa rada, sa planga, sa se bucure si ingrozeasca de viata cat si de moarte... In fapt se pare, asa simt eu, ca sunt nu numai trei ligheane de carne si-un bidon de sange ci undeva acolo intre ele, un liant care le leaga se numeste sufletul meu... Ar fi sunat oribil si insuportabil ca noi oamenii sa fim numai trei ligheane de carne putrezibila fara o electricitate pura care s-o legitimeze si sfinteasca, electricitate care se numeste suflet se pare. Aceasta carne care sunt, adunata maiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iata ca dintr-odata isi ia permisiunea de la univers sa creada ca are un suflet care-o sfinteste si purifica de tot ce e gretos, funest si dezolant daca ne gandim ca in urma cu niste ani eram doar o prada, carne de mancat pentru dinozauri, ori tigri cu colti de sabie. Norocul omului modern e ca are un suflet ce nu mai face din carnea omului doar carne de vanat ci o carne cu totul speciala, mandra de visul si simtirea de-a avea un suflet, o electricitate ca toate electricitatile, curent electric si tensiune, diferenta de potential dintre doua puncte ale unui camp electric... Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, cand intrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu intrerupator, becul se stinge, poti sa pui mana pe fire daca nu atingi si firul de masa si nu simti nici un curent. Curentul dispare, el nu mai exista. Daca da trenul peste un biet om care vrea saracul sa se sinucida si il sfarteca la viteza de 140 km/h cu locomotiva de 125 t imprastiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o balta in sant si vreo cateva mate agatate pe sub locomotiva pana in depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne vie de sub locomotiva nu mai are suflet... Abia de aici omul s-a salvat de la nebunie si angoasa cand a crezut ca electricitatea sa din corp, sufletul dupa moarte, vor continua sa se propage fara suport fizic, sfidand legile fizicii astfel incat moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om in brelocul de chei... Ce e mai linistitor decat sa crezi ca dupa ce-ai odorizat cateva clipe din spatiu si timp cu mofturile si ighemonicoanele tale avute in viata, odata ce mori, povestea ta si a nimicniciei tale in spatiu si timp nu se termina ci dainuie si inca vesnic langa un Dumnezeu tot mai surmenat si agasat de pretentiile tuturor ligheanelor de carne umana din aceasta lume... Mormane de carne frumos organizata in trupuri, cu suflete mirobolante care se intrerup si dispar ca electricitatea atunci cand loveste trenul sau cancerul, avand toate pretentia ca se propaga wireless prin aer pana la Dumnezeu cand vine accidentul... Si de-acolo, trai pe vatrai, in cosmos undeva, alaturi de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care il acceseaza instantaneu revendicandu-l si blocandu-l hulpavi de la toate treburile care asteaptau in univers o rezolvare... Atat de mult e acaparat si blocat Dumnezeu ca un site catre care sosesc miliarde de sms-uri, incat nici pe pamant nu mai poate face nimic... Dumnezeu e in soc anafilactic, lovit chiar de pretentiile umane. Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet si nu-i cauzeaza Domnului nici un rau. Trupul lor nu are suflet, cel putin nu distingem sufletul unei vite din carnea de mici gustosi... Doar oamenii cred ca electricitatea si sufletele lor razgaiate se pot propaga prin aer fara fire conductoare. Dar ca sa-si inventeze aceasta posibilitate practica sa le mearga tramvaiele ori trenurile si troleibuzele fara fire electrice n-au catadixit... Ne chinuim cu petrol, ne terminam ozonul si atmosfera, duminica nu muncim si mergem frumusel la liturghie si cam asta e toata povestea, tot ce putem sau vrem... Nici Dumnezeu nu mai rade... Fruntea-i e brobonita de sudorile regretului... Nu merita Domnul un astfel de tratament din partea noastra... Caci, iata : Totul a inceput a fi irespirabil... Totul e o disolutie, totul a scapat de sub control, trebuind sa fii alienat sa crezi ca e normal si inevitabil ca ceea ce se intampla sa se intample la infinit, si ca asta e lumea si opera Lui Dumnezeu in toata splendoarea ei ori ca Dumnezeu ar vrea sa uite totul ascunzand acest gunoi sub pres printr-o apocalipsa... Nu face Domnul asa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant si mai frumos... Dar pana atunci trebuie sa credem ca nu asta-i lumea... Daca nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineinteles, lumea cealalta, plina de suflete umane ce transcend, ce se propaga ca un curent electric fara de fire conductoare pana la Rai... Ce frumosi sunt oamenii... Dar sublimi sunt si paianjenii care fiecare incearca in viata sa de arahnida sa intinda o panza pana la luna... Asta-i credinta lor... Si mor ca si noi oamenii facand asta... Numai ca ei nu au suflet... Noi da...