A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI ( ACTUALIZAT )

A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI ( ACTUALIZAT )
   Mulțumesc pentru sfaturile voastre prețioase, stimați prieteni... Ele îmi prind bine și mă mai încurajează în această lume dezolantă unde numitorul comun e haosul, tragedia și disoluția ca daturi inexorabile. A fi optimist într-o astfel de lume e ca și cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrând să distrezi pe cei ce își petrec mortul la groapă... De fapt aș putea să ascult sfatul vostru și să fiu mai optimist, dar dați-mi măcar voie în aceste condiții mizerabile să fiu cel mai pesimist dintre optimiști, sau cel mai optimist dintre pesimiști măcar... Să am o măsură realistă a optimismului astfel încât să se potrivească comediei macabre care se cheamă viața asta și lumea asta în care suntem amăgiți ca niște câini cărora li se dă a linge sare... Cu ce mă-ncălzeşte să-mi îmbăt și droghez simțurile și percepțiile care-mi spun atât de clar că viața noastră e-o glumă proastă a Lui Dumnezeu sau un banc sec pe care n-ai cum să le guști căci simțurile îți sunt urzicate de disperarea că pe toți ne paşte o tragedie și un necaz într-un final atât de verosimil de mizerabil și suntem jigniți și eliminați de pe scena vieții în chinuri și sânge ca niște tauri la corrida provocați de cârpele  roșii ale toreadorilor și străpunşi de câte șase săbii înfipte în grumaz și scoși cu caii din arenă într-un lac de sânge...? Să trăiești mereu sub spectrul pedepsei și genocidului care ți se pregătește metodic e o imposibilă stare de fapt și o vicisitudine care-ți torpilează simțurile și orice urmă de bucurie a vieții... Cum poți trăi cu această tinichea legată de suflet și cum poți respira într-o lume și o viață pe o planetă în care oxigenul e mai degrabă metan și te sufocă cu zile...? Cum putem eluda că trăim realmente pe un teren minat și putred în care bucuria vieții noastre și optimismul nostru au luat-o la vale și ne-au scăpat de sub control ca un tren fără frâne coborând pe panta de la Predeal la Brașov...? Au nu vedem că inima noastră ne e strepezită de mizeriile cele mai dezolante și cutremurătoare ale vieții...? Ne așteptăm în orice clipă să murim, și nu oricum, ci de o boală incurabilă, după o lungă și grea suferință... De ce...? Nu răbda Universul și Dumnezeu să ne scutească de pasul ăsta...? Sau măcar să murim frumos și fără chinuri, fără de-a păți umilința de-a fi exterminați și striviți ca niște viermi fără sentimente, conștiință și personalitate... Dacă trăim, trăim cu frica-n sân care roade în noi ca o rugină a firii, ca o inexorabilă oropsire, începând cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce și inexplicabilă dintre mizerii și continuând și terminând cu teama de dușmani, teama că oricând poți fi prigonit pentru dreptate, că oricând poți să-ți pierzi libertatea și să stai 27 de ani în pușcărie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentința unui judecător corupt și îngăduit de Domnul, îngăduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost să pună Domnul judecători pe pământ, judecători din carne și muritori și bicisnici ca noi, care dispun de viața ta după bunul plac, încurajați și autorizați de faptul că inexplicabil și inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de această responsabilitate de a împărți El însuși dreptatea pe pământ, cum o face în Cer, așa trebuind s-o facă și pe pământ, fiind mai natural și logic, ca să fim noi mai liniștiți că ni se împarte bine dreptatea fără de cusur și pe drept chiar de Însuși Dumnezeu...? Cu inepuizabila-i energie Dumnezeu putea împărți dreptatea perfect și pe pământ, fără de recursuri, apeluri și procese fără de sfârșit. Dacă într-un Rai mare cât Infinitul Dumnezeu nu ostenește nicicând a împărți dreptatea, ce-a câștigat mai mult dacă pe acest minuscul pământ Dumnezeu a lăsat oamenii imperfecți să fie judecători și să comită erori judiciare, în loc să pocnească simplu din deget și să dea dreptate exemplară pricinilor oamenilor pământului fără să obosească niciodată nici sâmbăta, nici duminica, nici fizic și nici intelectual căci doara Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabilă mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit că mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atât...? De azi pe mâne...? Şi-atunci cu veșnicia cum rămâne...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Și nu cred că-ți mai arde de râs și de optimism știind că poți muri mâine, călcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapă cu șpagă la poliție și judecător și spune că tu ai trecut pe roșu... Ori ce optimism deşănțat poți să ai acum când ești în putere dar când știi că ieșind la pensie și murindu-ți copiii ești înșelat de un agent imobiliar care văzându-te bătrân, vulnerabil și decrepit te pune să semnezi aiurea, îți ia casa, te scoate afară din casă și statul te trimite la azil unde infirmierele îți fură toată amărâta de pensie de nu mai ai bani să-ți cumperi un covrig uscat...? Și câte n-ar mai fi de spus ca să vedem clar că suntem cobaii Lui Dumnezeu care testează pe noi cu mâna lui Satan, bineînțeles, că doară nu s-ar murdări El pe mâini, cele mai amare și perfide otrăvuri în viață și ni se spune că nu aici, ci în cer este dreptatea și viața și plăcerea și mângâierea noastră a oamenilor care în fapt pentru toată această tărășenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plâns niciodată și a ne înnoda în barbă șiroaie nesfârșite de lacrimi în toată viața noastră rușinos de austeră, scurtă și amară și molipsită de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slăvit să-i fie numele, chiar dacă ne-a dat necazul cu ghiotura că tot la El ne e speranța deșartă până la proba contrarie... Astfel nu am de ales decât să fiu optimist, dar măcar cel mai pesimist dintre optimiști, ori cel mai optimist dintre pesimiști căci altfel nu se poate în condițiile batjocurii care ni se întâmplă la tot pasul iar Sfinții din Cer împreună cu toți aleșii Domnului nu se mai opresc din baluri, cadriluri, valsuri și menuete inimaginabil de sublime și plăcute la care și noi visăm ca niște cerșetori goi și leproși cerșind îndurare la porțile închise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici și petreceri atât de încântătoare și imorale...