VOIAM SĂ MĂ FAC DUMNEZEU ȘI NU M-AM FĂCUT

VOIAM SĂ MĂ FAC DUMNEZEU ȘI NU M-AM FĂCUT

  Fiecare dintre noi nu suntem decât nebuloasa care a mai rămas dintr-o stea care a strălucit sau ar fi putut străluci dar a explodat ; și a împrăștiat în jur nori imenși de gaz și praf : amintirea a tot ce am fi putut fi dar nu am fost niciodată. Nu trebuie decât să ne facem o poză, un video și să-l punem pe Facebook apoi să privim : Ori suntem prea grași, ori prea slabi, ori prea negri, ori prea albi, ori mai mult ca sigur vom vedea că ducem piciorul strâmb, că mergem cam ghebos, că frizura ne stă ca naiba, în sfârșit, cu mare greutate și indulgență vom accepta ceea ce privim. În sinceritatea noastră interioară nu ne place de noi înșine nu pentru că am fi mai răi ca alții ci pentru că suntem un vis spulberat, un noroc pe care nu l-am avut din cauza unui cap pe care nu-l putem urî că e al nostru chiar dacă nu l-a dus mintea să-şi caute și ajute acest noroc și atâtea noroace pe lângă care am trecut în viață că nu ne-a dus capul mai mult. Fiecare din noi puteam fi regi, împărați, supereroi, Supermani, Batmani, Harapi Albi, Prâslea cei Voinici, călare pe cai albi sau cozi de mătură, Zburători cu negre plete, să intrăm noaptea pe fereastra fecioarelor cu cosițe lungi blonde și să le sărutăm iar ele să moară de dragoste și năbădăi iar doicile să le frece la mâini și la tâmple cu descântece de vătămătură cu spirt, cărbuni și oțet. Am ieșit pe piața realității noi, cei de azi, mai cu o meteahnă sau un handicap, târându-ne beteşugurile și inabilitățile, învinși de luptele vieții, neînțelegând că e normal ca majoritatea dintre noi să fim niște ratați mai mult sau mai puțin grozavi, și să n-o recunoaștem. E normal să fim cei mai mulți dintre noi niște vreascuri învinse aruncate de valurile vieții la malul și periferia ei căci selecția naturală a speciilor a lucrat și lovit crunt și în noi ca și în animale, suprimându-le pe cele mai slabe și inadaptate exemplare la încercările și provocările vieții. Dacă viața și lumea în care trăim e așa cum e, adică nu ne place și ne repugnă, fiecare din noi găsind nod în papură că aia nu e bună, că aia nu se potrivește cu gustul nostru,  că e plină lumea de proști și de zăbavnici, toate sunt și din cauza noastră care contribuim fiecare cu partea noastră de ratare la ratarea generală. Spre deosebire de furnici sau albine care muncesc cu sârg și spor și neprecupețire pentru clădirea lumii lor de muşuroaie și faguri perfecți pentru că au o regină care le animă și motivează și nu muncesc pentru beneficii personale ci din instinct și respectul înnăscut pentru valoarea reprezentând regina, matca, noi oamenii ar trebui să învățăm de la acest instinct de insecte, să-l luăm de exemplu și să înlocuim cu el marele gol care e în noi, golul în care trebuia să fie o conștiință și o umanitate și nu sunt. Nu suntem oameni și nu merităm acest statut divin pentru că suntem niște animale pur bestiale cu pretenții umane în care conștiința și umanitatea sunt o resursă în penurie. Fiecare își țipă nemulțumirea pe lume și pe viață uitând că dacă nu avem Raiul pe pământ e din cauza fiecăruia care nu a murit, care nu a consumat o viață pentru o idee, pentru o muncă, pentru un eroism, pentru o conștiinciozitate, precum furnica adună în neștire pietricele și le lipește cu salivă înălțând muşuroaie până la cer, față cu dimensiunile ei minuscule. Azi murim de cancer și tot felul de boli nu pentru că aceste metehne sunt de neînvins ci pentru că medicamentele contra lor n-au fost inventate de nimeni, nu pentru că nu se putea ci pentru că toți am învățat să ne protejăm cei doi neuroni slabi ce mai pâlpâie în capul nostru, să nu-i punem la muncă, la analiză, la creație, la cercetare, la soluții pentru viață și existență ci la soluții pentru lene și relaxare. Dacă vedeam pe cei ce-au inventat telefonul, calculatorul, locomotiva cu aburi, avionul și tot felul de chestii tehnice în vogă azi care ne umplu viața cu ceva frumos, dacă vedeam cum se chinuie acei singuratici fiecare singur în camera lui, cu hârtii, creioane și radiere și vara nu mergeau la mare, nu se umflau de mici și bere, nu știau să joace table și nici macao, ne râdeam de ei spunând că sunt niște nebuni sonați la cap dojeniți de noi foarte sever printre gârâituri de mici și bere la umbră de umbrelă de plajă, să învețe de la noi adică să nu-şi ardă mintea cu chestii complicate, ci să se relaxeze, doar o viață au ! Trăim în secolul civilizației avansate, un antic cădea în extaz dacă vedea câte invenții sunt azi, toate spre binele uman dar noi cei de azi, cu toate aceste descoperiri ale științei și tehnicii suntem cum nu se poate mai nefericiți, cum au fost oamenii dintotdeauna în istoria lor, de nu se cunoaște că trăim în era științei și tehnicii avansate. Și astăzi poți muri în războaie, în atentate, poți muri de foame, de frig, de sărăcie într-o lume modernă în care progresul și civilizația sunt ceva ireal iar utopia fericirii nu se poate face pe pământ pentru că savanții care trebuiau să inventeze penicilina cancerului nu s-au născut, ori au fost avortați, iar conducătorii care trebuiau să insufle omenirii imboldul de a munci pentru pace au fost ei înșiși mareșali de război. Dorim și visăm o lume și o viață mai bună ; nu le putem afla în această viață deoarece medicamentul pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ori alte rețete pentru bunăstarea lumii și vieții nu au fost inventate de cineva căci acel cineva nici nu s-a născut, mama sa făcând avort căci a fost violată. Toți acei ce-au inventat ceva pentru binele omenirii : telefonul, avionul, trenul, penicilina, sau au descoperit electricitatea și au pus-o la lucru în slujba omenirii, au fost atât de puțini și au murit. Pavel Coruț îi numea îngeri rebeli, îngeri care n-au putut să stea la un loc și le-au dat ghes imboldul de-a scorni ceva pentru binele omenirii. Nu v-ar place să fiți și voi îngeri rebeli ? Și să inventați mașina de descoperit minciuni, ori să inventați voi atâtea invenții pentru omenire încă neinventate, și să trăim într-o lume care nu ne mai cere să muncim fiind plătiți mai prost decât merităm, să muncim în schimb la maximul capacității noastre dar să nu mai avem nevoie de bani pentru că oriunde ne vom duce vom putea achiziționa totul într-un supermarket fără prețuri pentru că mari savanți ca unii din voi s-au străduit și au inventat medicamentul și vaccinul administrat la naștere astfel încât omul să nu mai fie malefic și războinic, să fie doar om și definitiv blând și pașnic. Iată, alt savant dintre voi putea să inventeze teoria unei vieți fericite a oamenilor pe pământ în care să nu se mai cheltuie trei sferturi din resurse pentru război, pentru front, pentru victorie și înarmare ci totul nu pentru pace și prosperitate.  Când spui victorie, spui deja crimă căci orice victorie înseamnă dansul pe cadavrele dușmanilor, înseamnă bucuria înfrângerii lor și doar popoarele cucerite de invadatori ori echipele țărilor eliminate din faza grupelor de la campionatul european de fotbal știu ce înseamnă durerea înfrângerii. Avem nevoie de îngeri rebeli pentru prosperitatea și progresul omenirii ; ei se nasc odată la două, trei sute de ani și viața omului e atât de scurtă încât să mai sperăm să fim contemporani atâtor invenții și inovații nedescoperite din păcate pentru binele umanității. Am avut în clasa a opta un coleg, Maricel îl chema, care a descoperit singur cum se rezolvă ecuația de gradul doi, cu toate că explicația era în manual, dar el a vrut singur să vadă cum se rezolvă ; eu eram singurul lui prieten și toți ceilalți râdeau de el făcându-l nebun dar eu îl înțelegeam : voia să facă ceva deosebit în viață, să-şi depășească condiția pur animalică și autosuficientă în care e fiecare om care nu pune la lucru minunea pe care Dumnezeu sau universul i-a pus-o în cap numită inteligență și rațiune. Astăzi am aflat că a înnebunit acel băiat, stând toată ziua pe calcule, consumând o viață pentru o idee. Cine știe, acel băiat sau altul, dacă sănătatea i-ar mai fi ținut, dacă și Dumnezeu ar fi vrut, ar fi inventat penicilina cancerului sau împotriva prostiei, lenei și zăbăvniciei umane ca să ne învețe pe toți cum să găsim soluții practice acestei triste vieți, soluții să fim sănătoși, să avem de toate, să avem pace, și liniște, să nu mai fim  criminali, tâlhari și teroriști consumându-ne resursa inteligenței pentru astfel de lucruri diabolice și să avem mulțumire, să fim fericiți chiar și în această lume, nu numai în cealaltă. De ce nu suntem fericiți și mulțumiți, de ce nimic nu ne place ? Pentru că suntem o turmă de ratați și purtăm mintea și rațiunea în cap ca niște mărgăritare în albia de porci. Și eu sunt tot un ratat. Am vrut să fac mai mult dar n-am putut. Am vrut să mă fac sculptor, pictor, muzician, filozof, scriitor și să găsesc soluții pentru omenire ; numai Dumnezeu n-am vrut să fiu, poate dacă încercam și insistam, cu toate greutățile, reușeam.

                        ★

  Nu pot să neg că nu trebuia să fiu mecanic de locomotivă ; dintr-o întâmplare am ajuns, nu pentru că am urmat un vis ci pentru că am fost învins ca și voi de viață și de selecția naturală a speciilor astfel încât nu am putut să ajung nici Harap Alb, nici Superman, nici zburător cu negre plete ca să sărut noaptea fecioare înfierbântate cățărat pe balcoanele lor... M-am făcut mecanic de locomotivă. Și cum se întâmplă de fiecare dată, practicând această meserie de atâta timp am ajuns s-o iubesc, să uit că sunt un scriitor ratat, un sculptor ratat ori un muzician mort și să pun în meseria mea învolburarea pasiunii de a face ceva măreț. N-am putut să fac nimic mai mult decât să-mi fac meseria de mecanic de locomotivă cu conștiinciozitate de 26 de ani, să vreau să mă perfecționez în ea atât cât am putut, și ce puteam să realizez mai mult decât să conduc trenul regulamentar ajungând la minut în fiecare stație ?, ba în vreo trei sau patru stații pe cursă să ajung și la secundă, când roata trenului s-a oprit lent, și fără zmucituri cum spune la regulament, a bătut și secunda de la 59 la 00, de-mi dădeam palme la manșa locomotivei, râdeam și nu-mi venea să cred cum îmi ieșea totul, parcă eram tren japonez care ajunge la secundă ; alteori însă nu-mi ieșea, pierdeam secunde sau minute sau opream mai brusc sau anapoda de fugeau călătorii înapoi pe peroane la ușile vagoanelor. Asta e meseria mea în care nu se cere facultate, dar se cere pasiune și dăruire pentru că e o meserie alertă, e ca un joc pe computer în care nu ai mai multe vieți, în care dușmanii și vămile sunt semafoarele și gările cărora trebuie să le respecți strict regulile la momentul oportun, nu contează că te doare măseaua sau burta, că te ții ca disperatul de diaree, că ți-e sete sau somn, trenul e tren și trebuie să meargă pentru că dacă nu merge sau merge prost, nu e ca un joc pe calculator în care ai cinci vieți : în două minute, în meseria de ceferist, dacă n-o faci bine și nu ești deștept ATUNCI, se duce dracului tot, pleci acasă sau intri chiar în pușcărie căci lucrezi cu valori inestimabile care sunt viețile oamenilor pe care îi duci și aduci la destinație cu mândrie, pentru că ei te-au ales pe TINE. Deci iată mândria meseriei mele, cât despre durerile și insatisfacțiile ei n-are rost să mă plâng și să spun că deunăzi tocmai ce mi-am julit piciorul și rupt pantalonul într-un fier ieșit din scaunul locomotivei, căci așa suntem noi românii, săraci, de unde bani de locomotive moderne, fiabile, noi ?, care nu să ne bucure pe noi neapărat, ci măcar pe copiii entuziasmați în gară, ținuți strâns de mânuțe de mamele lor pe peron. Pentru a fi mecanic de locomotivă nu trebuie facultate dar trebuie ceva mult mai de preț, adică pasiune și determinare, conștiinciozitate dusă spre absolut, stoicism, răbdare,  curaj și blândețe, căci paradoxal, un monstru de 125 de tone numit locomotivă se stăpânește numai cu blândețe care înseamnă toate calitățile la un loc amintite mai sus. Dacă mai circulă trenurile e pentru că sunt conduse de oameni blânzi, mecanicii, împreună cu impiegații, conductorii de bilete, manevranții de vagoane, lucrătorii de la linii și rețele electrice, toți ceferiștii care sunt oameni speciali,  răbdători și conștiincioși și n-ai să vezi oameni răi și descreierați la deservirea trenurilor și la manșa locomotivelor, care să treacă voit cu trenul pe semaforul roșu cum fac unii șoferi nebuni. Nu m-am făcut decât mecanic de locomotivă, meserie care nu cere școală seacă din cale-afară, cât calități definitorii amintite mai sus.
  Nu mi-a plăcut școala cum nici vouă nu v-a plăcut din cale-afară, dar tot ați absolvit o facultate ceva de-ați devenit fiecare un șef care face viața amară angajaților, mulțumit măcar că există unii care te mai ling în fund și îți mângâie vanitatea mizerabilă de superior. Lumea e plină de șefi și nici unul măcar nu e virgin, căci dacă era virgin nu ajungea șef. Viața și lumea e un fiasco din clipa în care și-a pus șefi, adică și-a autorizat prostia să comande. De aceea nu am vrut să ajung șef și mi-a displăcut să dețin tot felul de diplome seci care nu spun nimic despre cine ești de fapt. Mereu am văzut în școală un lucru trist care m-a indispus. Mereu am văzut în liceu, ca și Bacovia, un "cimitir al tinereții mele cu pedanți profesori și examene grele". Râd a pagubă văzând cât timp se pierde să-i înveți pe adolescenții care se gândesc la sex, ecuația de gradul doi și funcția logaritmică când nu știu la ce le folosesc în viață, când nu învață decât generalități și nu sunt pregătiți de mici într-un domeniu, într-o specializare în care să exceleze și performeze în meseria și în viața lor, iar adulți fiind să fie deja niște maeștri, niște meșteri, să fie fiecare geniu în domeniul său astfel încât pe pământ să avem societatea perfectă, să avem toate dotările și amenajările prin care să nu mai vezi nici o diferență între raiul de pe pământ și Raiul din Cer. De ce n-avem Raiul pe pământ ? Pentru că n-avem mai mulți tineri care să înnebunească nu studiind steril matematica și chimia, fizica, medicina și anatomia, ci să aplice din timp virtuțile acestor științe devenite pasiuni ale lor, în viața noastră tristă și fără de soluții, plină în schimb de disoluții și necunoscute pe care nici matematica nu le mai poate rezolva căci în primul rând nu vrem noi să ne batem capul cu așa ceva în mijlocul verii când trebuie să stăm cu berea în față pe șezlong sub umbrelă la malul mării, o avanpremieră la relaxarea de pe lumea cealaltă. Cine vrea să spargă acest blestem al relaxării și de mâine să nu ne mai luăm concediu cinci ani, să ne suflecăm mânecile, să ne ardem mintea și rupem fiecare oasele reconstruind din temelii și din cenușă această lume și această țară ? Fiecare o putem face la locul de muncă. Cum ? Asta e o altă poveste și un alt film care se rupe în momentul în care toți suntem enervați că țara nu vrea să facă nimic pentru noi și se ivește acest cerc vicios și dilemă în care nici noi nu vrem să facem nimic pentru țară (cum cerea în celebrul său discurs J.F.Kennedy despre al cărui asasin vom afla după o sută de ani, în 2063). Țara ne fură de bani și ne vrea proști, iată, de aceea nici noi nu vrem să facem nimic pentru ea. E atât de simplu să înțelegem de ce singura țară care ne place e Nicăieri, adică pe lumea cealaltă, unde ne vom transforma, și vom face o lume de vis punând cu bucurie și fluierând cărămizi la lumea fericită a Raiului, o lume în care n-ai să auzi vești triste la televizor că autocarul plin de copii care plecau în tabără s-a prăbușit în prăpastie, nici că descreierați teroriști au aruncat în aer metroul sau gara, căci în Rai nu sunt prăpăstii nici nebuni kamikaze, ci totul e lin și frumos iar noi, nu ca aici pe pământ, în Rai vom munci cu drag și spor, voluntar și fără salarii, sub ochii umezi de satisfacție ai Lui Dumnezeu care pe toți copiii morți îi face direct îngeri iar pe săraci îi face regi, fiecare sărac, rege al unei galaxii din atâtea miliarde... Ce lume frumoasă e în Cer iar pe pământ e lupta pentru existență, să omori pe altul ca să trăiești tu, să învingi pe altul ca să te bucuri de victorie, să mănânci ca să nu fii mâncat, să treci mai departe ca să nu fii răpus de amar și inimă rea... Viața îți oferă atâtea provocări prin care dacă ești mai inimos te simți obligat să protestezi în felul tău. Iată, voiam să mă fac sculptor și să protestez față de dramele vieții sculptând un chip de copil plângând, cu obrăjorii de marmură, cu gurița contorsionată de plâns și cu lacrimi de marmură pe obraji întrebând-o pe mama sa, plânsă și ea, unde e tata, mort de tânăr de cancer sau de un mal praxis pe masa de operație. Iată, voiam să mai sculptez o femeie despletită, păruită de nemernicul ei de bărbat, care tocmai îi aplică o palmă peste obraz, să sculptez palma aceea criminală de marmură boțind acel obraz de marmură cu lacrimi de marmură curgând din ochi plânşi și învinețiți. Voiam să mă fac Dumnezeu și nu m-am făcut... Acum îmi pare rău...

INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

  Fiecare face prostii și nătângii cu duiumul și nu suntem decât suma acestora datorându-le tragedia și insuccesul vieții noastre dar ne merităm soarta căci fiecare din noi moare pe limba lui și cât va trăi va rămâne orb și surdomut la toată învățătura pe care se chinuie o întreagă omenire, inclusiv Dumnezeu să ți-o bage inutil în cap. Iată, am scris niște lucruri, am dat formă și glas câtorva reacții electro chimice ce se petrec în sinapsele neuronale ale creierului meu de parcă ar interesa pe cineva să afle răspunsul și reacția unui oarecare cadavru iminent și muritor efemer la provocările și mizeriile existențiale, când fiecare este ocupat până peste cap cu propria poveste, cu propria vanitate și propriile fasoane, prejudecăți, mofturi și ighemonicoane, cu propria dramă ca să mai aibă răbdare să se plictisească ascultând cotcodăcelile altora. E trist să constat că și eu cotcodăcesc ca și semenii mei într-o hală avicola unde nu se mai înțelege nimic și nu știi ce vrea să spună fiecare găină în parte. Puteam să cotcodăcesc normal dar m-am apucat să cotcodăcesc foarte ciudat ca să ies din normalitatea vetustă și gălăgioasă a acestei avicola a vieții, să vedem, afară ce e ? Să nu subestimăm găinile care cotcodăcesc ; au și ele poate o poveste și un cuvânt interesant de spus ; cine știe ce poveste are de spus fiecare găină sau vițel sacrificat ori câine prins de hingheri dar păcat că nu putem înțelege aceste animale căci nu vorbim aceeași limbă...! Nu poți tace pur și simplu și măcar din instinct, dacă ești găină trebuie să cotcodăceşti, dacă ești câine trebuie să latri iar dacă ești om trebuie să scrii ceva, nu pentru vreun folos ci drept reacție și efect la atingerile dureroase sau bucuroase ale vieții. Viața ne atinge cu dureri sau bucurii și noi reacționăm ca un claxon pe care se apasă ; astfel găinile cotcodăcesc, cerbii boncăie iar oamenii scriu. Nu vreau să arăt nimănui nici un folos și învățătură din osteneala cotcodăcelii mele ci pur și simplu scot din sufletul meu o marfă care expira și se strica oricum nespusă ; și atunci am scos-o la aer și iată, va fi văzută de toți. Ce să fac dacă unii mă vor lăuda iar alții vor strâmba din nas ? Pur și simplu le dau pace tuturor să-şi calmeze vanitatea și să se distreze ori înfioare cu numărul meu de circ. Toți jucăm pe o scenă din mila Domnului și toți facem un număr de circ, unii căzând de la înălțime în aplauzele unora, pe când alții scandalizați vor tăbărî în gradena celor ce aplaudă căzăturile și moartea circarilor și îi vor lovi cu pumnii și cu bâtele, cu ouă și cu roșii : iată povestea vieții noastre, a istoriei crimei numită viață, patronată de același Șef numit generic Dumnezeu, spusă succint de mine în blogul meu. Trebuie să avertizez de la început că maniera scrisului meu este caracterizată de un scepticism extrem și feroce care poate scandaliza. Stilul insolit al articolelor mele este intolerabil și puțini pot rezista stilului extrem al scrisului meu căruia eu i-aş pune o bulină în colțul ecranului ca să se știe că conține scene de violență și nuditate care poate afecta emoțional și tocmai de aceea e "interzis până la cincizeci de ani". Dar tot ce am scris nu este decât copia fidelă a felului meu de a fi, imposibil de legat cu vreo funie sau un lanț, când sunt un amator și iubitor extrem de dreptate și adevăr dar nu ca majoritatea oamenilor, prea puțin spus așa în cazul meu, ci gurmand de dreptate și adevăr într-o lume în penurie de aceste resurse în care adevărul și dreptatea umblă de regulă cu capul spart. Cum după o viață de om am observat, și chiar și voi ați observat că dreptatea și adevărul sunt iluzii într-o lume în care nu avem de ales și trebuie să trăim toți în spațiul vicios al vieții așa cum e, plină de riscuri, plină de greutăți, plină de provocări și foarte puține ocazii în care poți încerca tentația unor infime satisfacții, eu nu am mai avut de ales și văzând în ce lume defectă trăim și au trăit oamenii dintotdeauna, am formulat protestul meu interior către Șeful universului și responsabilul tragediei noastre umane față de tot ce se petrece generic pe această lume în care toți suntem inserați inexorabil în spațiul ei nociv și suferim până peste poate în încercările noastre ratate de a ne adapta provocărilor existențiale. Ce mai poți să faci, văzând fiasco-ul scenei unei lumi în care se spune că Dumnezeu ne-a pus și a avut cu fiecare din noi un PLAN punându-ne să ne dăm în cap unii altora pe scena acestei lumi pentru ca agresorii să ajungă în iad dar să poată fi recuperați, izbăviți și iertați de Dumnezeu dacă mamele lor se roagă pios pentru mântuirea lor, iar victimele să ajungă în Rai dar numai dacă nu au fost atee și nu au luat numele Lui Dumnezeu în deșert ? Ce mai poți să faci decât văzând cum acest plan divin e atât de relativ, de nociv în ultimă instanță pentru viața umană terestră, să încerci să dezertezi din această închisoare a gândirii în care Dumnezeu ne-a asediat spunând că e păcat să formulăm vreodată obiecții la planul divin evident tot mai insuportabil și inuman pe care l-a avut cu noi, cu fiecare în parte, și cu bătrâna singură care-şi pierde casa care-o donează cu acte şarlatanilor care promit să o îngrijească și înmormânteze creștinește și o lasă să moară de foame apoi o iau cu sacul, plătesc niște ciocli și o azvârl fără flori, lumânări și pomană într-o groapă sordidă într-un cimitir ? Iată, oamenii, creația dintâi, opera genială a Lui Dumnezeu pot ajunge un deșeu învins de viață în ghena de gunoi a unui sordid mormânt, având paradoxal impregnată în sufletul lor bucuria creștinească de a fi denumiți robi ai Săi de către Dumnezeu, după ce mai întâi ne-a spus că ne este Tatăl nostru din Cer și ne-a iubit atât de mult, ca pe niște copii ai Săi, de ne omoară pe toți în drame, tragedii sau agonii copleșitoare ale morții în dureri de cancer insuportabile încât fiecare muribund nu mai e un muribund și fiecare condamnat nevinovat nu mai e un simplu condamnat, și fiecare victimă inocentă a acestei lumi nu mai sunt ceea ce par a fi, ci sunt toate personificarea unor dureri infinite...! Dacă pentru toate acestea Dumnezeu s-a ostenit să facă o lume, ba s-a și odihnit în ziua a șaptea, obligându-ne pe toți să irosim câte o zi din viață în fiecare săptămână, cincizeci și două de zile pe an în care să nu facem nimic decât să vegetăm ca niște plante și să ne odihnim de un serviciu și o muncă care nu ne place și să ne relaxăm de fața urâtă și insuportabilă a unui șef obtuz și stupid, să pierdem timpul în rugăciuni sterile adresate unui cer surdomut și orb în loc să folosim timpul poate cuiva îi va veni o idee cum să inventăm penicilina cancerului sau să extragem sursa de energie din soare sau din fundul pământului unde e atâta căldură care se pierde inutil, sau să inventăm mai multe școli unde să se educe toți nebunii care în lipsa unei educații terorizează lumea în tot felul de atentate, pentru toate aceste și multe alte un milion de orori care se întâmplă în lumea creată de Dumnezeu în șase zile, nu mai poți găsi nici un înțeles și nici un sens din înțelesul creaționist al vieții și lumii, nu mai poți să nu protestezi la gogorița care ni se bagă pe gât cum că Dumnezeu în marea sa iubire a creat această odioasă lume, zicând că nu trebuie să cârcoteşti, "nu trebuie să cercetezi aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi"...! Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu încât ne-a făcut deținuți viețaşi în acest gulag numit viața terestră, dându-ne viața ca preț de cost și perfid șantaj pentru viața viitoare... Asemenea șantaj mi se pare dezgustător prin macabrul și stupizenia unei vieți care ni se impută și popreşte la centimă ca și preț exorbitant pentru cucerirea veșniciei ca în calitate de abur care ai ieșit din gura unui mort să te faci în calitate de suflet în Rai frate și competitor cu galaxiile și găurile negre care vor pieri, pe când sufletul unui cadavru efemer care ai fost va muri odată cu veșnicia, adică niciodată, salvându-se și ținându-se strâns de gâtul timpului cu ajutorul Lui Dumnezeu. Așa ceva este imposibil și incredibil. Blogul meu e un protest față de această stare stupidă și alienantă de lucruri în care suntem puși să credem sub pedeapsa anatemei și damnării la chinurile iadului, cea mai satrapică acțiune care o putea hotărî un Demiurg creaturilor Sale neascultătoare căci poți intra în iad nu numai dacă ai fost criminal și tâlhar cu sânge rece pentru care o meriți oricum, dar poți împărți eșafodul schingiuirii în iad cu toți criminalii siniştri chiar și dacă numai nu ai ținut post sau ai scăpat un pârț în biserică. O astfel de dreptate și judecată a Lui Dumnezeu pentru noi oamenii, o astfel de Facere a Lumii a Lui Dumnezeu mi se pare odioasă, o astfel de iubire divină a Lui Dumnezeu pentru bieții de noi poate fi sublimă dar mi se pare periculoasă și după toate percepțiile raționale lipsește cu desăvârșire. Sufocați de această iubire prea mare și de aceea neverosimilă a Lui Dumnezeu, oamenii au început să se întrebe și să dezerteze de la canoanele gândirii religioase, să facă un tunel pe sub frumoasa lume a Lui Dumnezeu și să dezerteze ca să ia o gură de aer și vadă ce libertate se găsește afară, că înăuntru în lumea Lui Dumnezeu, nu e de trăit. Însetat de cunoaștere, de dreptate și adevăr și eu sunt unul din acei evadați, profitând de șansa ca ființă conștientă ivită de posibilitățile aleatorii fizico chimice ale universului care din pulberea de stele care era în jur, din câteva fire de praf stelar aruncând zarurile a făcut posibil să apar și eu în coordonatele acestei realități care m-a înzestrat cu gândire și am dus această gândire la a fi una analitică și haiducească și dusă până la absolut, acolo unde nu mai poți să asculți și să înțelegi ce spune Dumnezeu și să găsești un înțeles între ce spune și ce face. Când nu-ți mai convine ai dreptul să-ți iei jucăriile și să pleci. Așa am făcut și eu văzând cu ce orori, drame și tragedii ale vieții ne îmbie și șantajează Dumnezeu spunând că doar așa vom dobândi dreptul la o recuperare paradisiacă pe care o visează toți și o denumesc mântuire și izbăvire. Eu mi-am permis să fac recurs față de această soluție și așa cum Cioran a fost declarat scepticul de serviciu al universului și specialist în problema morții, pentru că el a murit, fără să vreau m-am transformat într-un fel de paznic neplătit și moștenitor diletant și suplinitor al funcției lui Cioran de filozof cu totul excentric, fără să am deloc pretenția a fi un om cult, citit și erudit ca adevărații filozofi. Nu numai filozofii pot descoperi adevăruri sau minciuni uimitoare prin opera lor, ci și cei diletanți și profani ca mine. Și eu am dreptul ca blogul meu să fie un adevăr sau o minciună uimitoare, când orice e uimitor e tentant și frumos, nu contează că e adevăr sau minciună, căci și îndrăgostiții se mint atât de frumos, de aceea e dragostea atât de dulce și frumoasă. Cele mai dulci minciuni sunt religia și dragostea ; nu poți rezista ispitelor lor și armelor lor cu rafale de gloanțe de flori care te răpun plăcut într-o lume onirică paradisiacă. Cum poți să nu preferi religia și dragostea, cele mai dulci minciuni, în măsura în care cele mai amare adevăruri sunt ateismul și ura care te ucid pe viu, fără nici o morfină, cum face religia și dragostea, injectând în tine pace și liniște, sub atenta supraveghere a Lui Dumnezeu, medicul de gardă în tură, fără de arginți, care pe gratis te va scăpa de viață și îți va pune tot universul și Raiul la dispoziție pe gustul tău, tot ce îți dorește inima și sufletul uman într-un univers rece și ostil în genere ? Cred că astfel am găsit explicația pentru ce ateismul și ura sunt pe atât de respingătoare pe cât sunt de reci și logice. După legile reci și dure ale naturii mai logic e să aștepți ură într-un regn animal în care normalitatea selecției naturale dictează ca indivizii în competiția pentru existență și resurse în general să se mârâie și confrunte în loc de orice curtoazie. De aceea ateismul pentru că e rece și lucid nu poate fi iubit măcar că e mai verosimil decât dulcea minciună și curtoazie a religiei care e caldă și umană și de aceea tentantă și explică succesul ei irezistibil în omenire. Religia e iluzia ordinii și armoniei în haosul evident din jur, e măturarea curții de frunzele uscate ale toamnei pe furtuna vieții care îți umple curtea de tot mai multe frunze ; religia e ceva estetic, perfecționat, creat, uman, dulce și plăcut inimii omenești în arena vieții în care leii greutăților și necazurilor vieții te așteaptă râcâind cu labele nisipul să-şi mănânce prânzul pe ziua respectivă. Poți să mori de fericire în colții leilor vieții, doar cu ajutorul Lui Dumnezeu. Cum să nu preferi așa spa de recuperare pe care ți-l oferă gratis universul în dărnicia lui, cerându-ți doar atât, un lucru ușor, să crezi în Dumnezeu ? Ateismul e luciditatea zbârlită și necoafată și haosul naturii pure apărută și funcționând în dezordine și dizarmonie, valurile care se sparg la întâmplare de stânci și norii cu forme zdrențuite și neregulate căci dacă Dumnezeu crea totul cum ne-a spus, mai mult ca sigur nu făcea asteroizii să se ciocnească într-un total haos cu restul corpurilor cerești, punea stelele pe cer și firele de iarbă pe imaşuri nu la întâmplare și alandala ci într-o simetrie și ordine mai potrivită și verosimilă esteticii creatoare divine. Toți avem dreptul să credem sau nu în Dumnezeu și povestea Lui și să luăm minciuna drept adevăr și adevărul drept minciună ; prin urmare și eu am dreptul să mă înșel amarnic sau nu, prin tot ce scriu, ca noi toți, dar scriind nu fac decât să mă eliberez de disconfortul de a nu fi făcut vreodată această prostie. Făcând toate prostiile vieții ne urmăm inima și plătind toate prostiile ei nu mai putem regreta nimic. Iată bunule samaritean, cititor scandalizat sau curios al scrierilor mele, ți-am făcut o succintă caracterizare a blogului meu, ca să știi cu ce ai de-a face, dar repet, tot ceea ce am scris eu are bulină cu "interzis sub cincizeci de ani". Totuși mai jos prezint ca un cuvânt înainte o selecție de câteva citate din cele o sută cincizeci de capitole ale blogului meu :

                         *

"...Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea în care vezi și realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii, Opera capitală a Lui Dumnezeu, iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii, care nu au un Dumnezeu..."

                          *
 
"...Nu toți Îl putem crede pe cuvânt pe Dumnezeu cum nici El când a făcut lumea și oamenii nu i-a făcut să se înțeleagă și respecte unii cu alții și să se creadă unii pe alții sub cuvânt de onoare. Întotdeauna avem nevoie de adeverințe și dovezi în relațiile de credibilitate dintre oameni, de parafe, ștampile și sigilii, ca dovadă că Dumnezeu a făcut oamenii defecți și nu de soi, fără de cuvânt, fără de scrupule și onoare, fără de încredere reciprocă, fără de concordie și pace. Cum Îl putem credita pe Dumnezeu cu toată încrederea când nu a fost în stare să creeze niște oameni de soi, când nu a fost în stare să creeze un Rai pe pământ ? Putem din delicatețe, din respect pentru conceptul și ideea nobilă de Dumnezeu să spunem că El are întotdeauna dreptate, că teoria religioasă impregnată în conștiința socială are o valoare imanentă și de aceea respectul față de Dumnezeu trebuie să prevaleze criticii Lui dar nu putem să nu rămânem cu un gust amar văzând că Dumnezeu nu a făcut totul pentru succesul acestei lumi, ba dimpotrivă parcă a făcut totul pentru ratarea ei ascunzându-ne pe fiecare în pământ ca pe o mizerie cu păcatele noastre, cu dramele, obsesiile, vanităţile, prejudecățile, fasoanele, mofturile, infecțiile și metehnele noastre care ne-au venit de fac fiecare pierind de boala lui și pregătindu-ne în schimb inutil tot cerul pentru ambiția și insolența cadavrelor noastre de a rezista decesului, timpului și veșniciei..."

                          *

  "...Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să se mai creadă importante și de neînlocuit, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?..."

                         *

  "...Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă. Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de-au trebuit să se inventeze pentru repararea lor atâtea secții în spitale care până la urmă se dau bătute când un lighean de organe și altul de intestine din tine trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Câteva exemple dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase...? Pentru ce era nevoie de mucusul din plămâni care neeliminat să ne îmbolnăvească de astm bronșic sau să tuşim măgăreşte sau să ne icnim de constipație până se sparge un vas din creierul nostru și facem accident vascular cerebral sau se sparge deja anevrismul de vas cerebral pe care și-aşa îl aveam de ani mulți tocmit în noi după planul divin avut de Dumnezeu cu fiecare din noi ? Pentru ce era nevoie să trăim și să fim răpuși de tot felul de minunății din astea creatoare la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui anatomic atât de vulnerabil și pe cât de complicat, pe atât de precar ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat în primul rând tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie și în al doilea rând să fie învins de o nouă lucrare inventată de Dumnezeu : SIDA, boala imunodeficienței dobândite, ca să distrugă omului sistemul imunitar creat tot de Dumnezeu în noi ca o armă inutilă de apărare...! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care nu mai au nimic de făcut decât să se grijească de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ?..."

                         *

  "...Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de sânge închegat, puroi descompus și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat, spânzurat sau decapitat, mort de accidente teribile sau stupide sau mort de moarte bună ; iată astfel, ura de cadavru care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva te-a făcut în univers, ți-a dat șansa percepției și rațiunii și apoi cu un preaviz funest anunțat ceremonios în cărțile sfinte, când ți-a sunat ceasul te-a ucis și te-a învins, apoi te-a prohodit și înmormântat creștinește... Ce oroare...!"

                          *

  "...Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul Doamne ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul,  Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri ca și a noastră a păcătoșilor într-o zi într-un banal și normal infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul și liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, nici unei turme, fie ea și a sfinților și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de a nu fi sfinți. Așadar e logic că noi neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei..."

ÎNTR-UN UNIVERS RECE ȘI OSTIL, DUMNEZEU S-A RETRAS ÎN INIMA NOASTRĂ

ÎNTR-UN UNIVERS RECE ȘI OSTIL, DUMNEZEU S-A RETRAS ÎN INIMA NOASTRĂ

    Cel mai strașnic argument că Dumnezeu nu este o valoare verificabilă a lumii acesteia a evidenței și realității este că Dumnezeu, Creatorul întregului univers cu miliarde de galaxii nu avea cum să se cantoneze să fie guvernatorul suprem al acestei lumi a noastră măruntă de la marginea unei galaxii, nu avea cum să fie intendentul de serviciu al unor indivizi apăruți întâmplător pe scoarța acestei planete, feriți întâmplător și protejați de noroc de iminente cataclisme cosmice și având astfel posibilitatea să evolueze biologic și social pe Terra ca indivizi numiți homo sapiens, care datorită unui asteroid care a căzut în Golful Mexic și a ucis dinozaurii acum nu știu câte milioane de ani, noi, mamiferele, deci și rasa umană am scăpat să fim mâncați în masă de tiranozauri, ca să creadă ei, oamenii scăpați de dinozauri că din postura lor efemeră și minusculă de salvați de clopoțelul evenimentelor cosmice aleatoare, se pot adresa Creatorului întregului univers cu rugăciuni de interes mărunt, stupid și egocentrist de tipul să le dea pâine să mănânce în fiecare zi, făcând pleonastica eroare să creadă că are rost să ceri Creatorului pâine când sistemul digestiv ni l-a pus Creatorul în noi tocmai ca să digere pâine, fără de-a condiționa prezența pâinii în stomac de milogeala unei rugăciuni formale și inutile adresate pe această temă Creatorului stomacului oamenilor. Nu pot să cred că întreaga viață a unui pământean (DIN LUMEA ASTA) trebuie să fie un ciclu neîntrerupt de cerșetorie și milogeală pisăloagă adresat Creatorului din orice motiv și sub orice pretext, totul formulat într-o acțiune supranaturală numită credință și o știință numită religie. Dumnezeu nu a avut cum a se fi plafonat și mărginit la gestiunea insignifiantă a oamenilor lumii acesteia, când miliarde de galaxii și treburi cu adevărat importante și copleșitoare în univers L-ar putea răpi pe Creator definitiv și total pretenției umane de-a le fi lor tătuc bun, păstor și iubitor din Cer. Dumnezeu nu este pentru lumea asta pentru că în primul rând, nici El, nici Fiul Său Iisus n-au lăsat nici o amintire, nici un izvor istoric, nici o semnătură, nici o însemnare, ori o urmă de mână pe pereții unei peșteri cum au făcut oamenii preistorici din neolitic. Biblia și evangheliile nu poartă semnătura olografă și efigia Lui Dumnezeu pe copertă ci sunt produsul alegoric al unor scribi antici mai dezghețați la minte decât ignoranța cotidiană a momentului, dar tot atât de obscurantişti încât să creadă că scriind o Biblie și niște evanghelii pot reproduce în ele cuvântul olograf al Lui Dumnezeu.  Dumnezeu putea să aibă încă de la Facerea Lumii adresă de Facebook și cine L-ar fi oprit ? ; dar nu are, în afară de adresele unor nebuni ce se dau drept Dumnezeu sau Iisuşi pe Facebook ; Dumnezeu putea să locuiască pe pământ și să aibă cel mai mare palat imperial într-o țară undeva, care-o alegea El în care să-şi fixeze reședința și palatul cu sute și mii de hectare de grădini și fântâni arteziene, cu alei pentru biciclete și role, și cu program de vizitare pentru public, și nu are asemenea palat decât în Cer, atât de departe de noi, de timp și de răbdarea noastră pierdută de-a aștepta să-L vedem pe Dumnezeu taman după ce murim ; Dumnezeu putea să fie șeful tuturor judecătorilor de pe pământ ca să judece El toate pricinile, evitând atâtea erori judiciare ale înlocuitorilor Lui Dumnezeu pe pământ, judecătorii actuali, și iată că avem nevinovați băgați în pușcării și criminali care se leagănă în hamac în libertate pe insule în paradisuri exotice ; și Dumnezeu mai putea să fie Doctorul în carne și oase al tuturor doctorilor de pe pământ ca să ne tămăduiască pe toți de toate bolile incurabile, evitând să murim de cancer, de ebola, de SIDA, de foame, de mal praxis etc, eu însumi având un tată mort pe masa de operație la 32 de ani că i s-a băgat sânge dintr-o altă grupă sanguină în 1967. Unde e Dumnezeu însă ? În singurul loc rămas plauzibil, adică în Cer, acolo unde se simte în elementul Său și unde se ridică ochii noștri triști și injectați de suferință și nedreptăți ca să-L caute avizi pe Dumnezeu cu ochii înlăcrimați de dureri și agonii sperând ca măcar în Cer să-L găsească pe Dumnezeu, nădejdea celor fără de nădejde și iluzia terapeutică a celor disperați. Și într-adevăr, conform dorinței lor, oamenii au toate șansele să-L găsească pe Dumnezeu pitit în Cer după nori și stele unde-i așteaptă pe toți să le dea mântuirea, pacea, liniștea și viața veșnică, cum nu a catadicsit niciodată să aducă pe pământ printre oameni unde e evidența și nevoia, ci doar în Cer și în Rai unde e doleanța, visul și minciuna. Deci Dumnezeu, neavând nici o adresă, nici o coordonată GPS și nici un ID terestru, nu e pentru lumea asta, ci cel mult pentru lumea cealaltă, o lume psihotică, rezultat al evoluției inteligenței umane care a generat visare și utopie ca produs strict al neuronilor creierelor umane. Deci dacă Dumnezeu e un produs și un fenomen electrochimic ce ține strict de nanoelectricitatea și chimia creierelor umane și inteligenței lor, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe nici pe lumea cealaltă, ci să fie numai niște elemente chimice din tabelul lui Mendeleev pitite și combinate în capul nostru ca să determine reacții de visare paradisiacă ce produc vedenii în închipuirea omului, vedenii etichetate cu numele de Dumnezeu. Dumnezeu și religia sunt stări umane explicate medical, psihologic și psihiatric dar aceste explicații reci și exacte nu convin și repugnă credinciosului, așa cum nu ți-ar conveni să știi ce anatomie sângeroasă ai în tine văzându-te disecat pe masa autopsiei pe care medicul taie cu fierăstrăul din tine ca să scoată acele burduhaie care toate adunate purtau numele tău și îți dădeau titulatura mândră de credincios. Prin credință noi eludăm tristețea biologică dezagreabilă și sangvinolentă care rezidă în noi și vrem să negăm că suntem produsul unui regn animal care a evoluat atât de mult încât l-a formulat pe Dumnezeu transpunând în El toate acumulările valorice superioare ale creierului uman. Astfel, noi facem din Dumnezeu o persoană distinctă, când nu e decât exponentul teoretic și oniric al calităților noastre umane caracteristice. Potrivit acestor calități, oamenii au respect pentru valori, ei înșiși fiind o valoare, cea mai mare valoare a evoluției speciilor. Din cauza acestui respect generic, oamenii se exteriorizează în perfecțiunea unui manechin imaginar și îi pun numele de Dumnezeu. De aceea plini de respect, oamenii îi acordă Lui Dumnezeu dreptul să-şi ia în stăpânire singura lume posibilă unde poate activa, cea din Cer unde prezența Sa e verificată și autentificată de conexiunile neuronale din creierele oamenilor ce au generat un produs numit credință. Cel mai bine e să crezi în Dumnezeu ; și în lumea Sa de aceea mai bună și mai dreaptă, cu cât este postumă, tardivă, neverosimilă și mincinoasă. Minciuna spusă frumos mângâie mai mult decât un adevăr arid și sec care nu aduce satisfacție și mulțumire prin brutalitatea și sinceritatea lui nudă. Minciuna credinței e mai suportabilă moral și uman decât adevărul sec și rece al ateismului care te lasă dezorientat în spațiu și timp, căzând în gol, fără nici un reper decât cel al umanității pure, floare rară, căci puțini oameni reușesc să fie buni și morali, pașnici și smeriți și fără îndreptarul moral fictiv numit Dumnezeu. Oamenii sunt limitați prin constituția lor biologică și în consecință în psihologia lor vulnerabilă au nevoie în gândire și simțire de proteza salvatoare a credinței căci moral, medical și terapeutic psihiatric avem nevoie să credem în exemplul moral și pașnic al Lui Dumnezeu într-o lume bestială în care selecția naturală a speciilor face ravagii și în oameni, nu numai în animale. De aceea, pierind ca și animalele în echilibristica evoluției noastre sociale și biologice,  Dumnezeu e singurul care ne poate recupera cadavrele învinse de viață și ne poate scăpa să cădem ca prăzi pustiului, urâtului și neajunsurilor existențiale normale în tot regnul animal. Animalele nu visează și nu sunt atât de inteligente și imaginative ca oamenii și de aceea nici nu pot avea un Dumnezeu și un Rai al găinilor făcute borș ; noi oamenii, din orice înfrângere a vieții facem o victorie cu ajutorul Lui Dumnezeu. Frumos, nu ? Religia și Dumnezeu sunt cea mai tare poveste izvodită de oameni din cauza inteligenței lor întâmplătoare. Astfel, Dumnezeu e singurul în stare să ne mobilizeze către pace, înțelegere, concordie între oameni de ACEEAȘI CREDINȚĂ. Când însă credința e diferită, când plin de mândria religiei tale privești disprețuitor și iei peste picior religiile, peste două sute, precum și dumnezeii și credințele atâtor alte seminții și popoare de pe acest pământ zicând că sunt păgâni, cum zic și ei de altfel despre tine,  atunci e evident să constați că motivul tuturor disputelor, războaielor și nenorocirilor omenirii e că toate popoarele îşi varsă reciproc nervii unele pe altele scriind astfel istoria crimelor, cea pe care o știm noi din manuale, când otomanii au năvălit ciclic asupra creștinilor și aceștia prin cruciade năvalind la schimb asupra necreştinilor,  neadmițând nici unii că există un alt Dumnezeu, o altă religie, alte reguli canonice religioase și o altă credință a dușmanilor care îți îngână și îți iau în râs credința ta strămoșească. Când te doare capul și nu mai știi ce să crezi, trebuie și e mai înțelept să faci ce face lumea : să bătătoreşti și tu la rândul tău calea bătută a credinței în care te-ai născut ; asta pentru ca să-ți salvezi neuronii, cei doi pe care-i mai ai buni, să nu facă scurtcircuit și să eviți să fii aruncat de haidamacii gărzilor divine în fundul iadului. E mai înțelept așa, să fii fricos și să te temi de Dumnezeu și Judecata Sa cum te învață Biblia, adăpostit perfect în credința și religia ta, ca o broască trăind toată viața în credința ei, la loc sigur într-o fântână secată de unde Dumnezeu a fugit de claustrofobie și s-a dus pe lumea cealaltă. Aici pe pământ, Dumnezeu e un personaj evadat, o resursă morală în penurie dispărută și inutil căutată. Acolo, pe lumea cealaltă Dumnezeu e ca peștele în apă, e în elementul Său și ne așteaptă pe fiecare cu tolba plină de bunătăți paradisiace din Rai unde e atâta frumusețe și determinare în noi toți să gonim nebunește către Cer, către Dumnezeu. Ce suntem noi credincioșii dacă nu niște maratonişti în goana noastră nebună după aur, după aurul mântuirii și izbăvirii unde psihiatria și personalitatea noastră se rezolvă și se conservă cel mai bine în mediul propice al iluziei din Cer, unde altundeva ? Iluzia credinței noastre e mai umană, mai caldă, mai aproape de pielea noastră decât mediul arid al evidenței goale de orice urmă de divinitate a cosmosului rece, plin de explozii și cataclisme cosmice, mediu incontrolabil prin gigantismul și extremismul fenomenelor naturii, unde un fenomen supranatural numit Dumnezeu, speculat de inteligența unor nimicuri numiți oameni nu are nici o șansă în acest univers haotic și rece, plin de gravitația unor găuri negre năucitoare care curbează și atrag în gravitația lor extremă și lumina, chiar și timpul. Ce să caute astfel Dumnezeu într-un cer suficient de periculos și ostil și pentru El ? Astfel, e explicabil de ce Dumnezeu s-a retras în inima caldă a oamenilor, în creierul lor imaginativ, singurele locuri prielnice din univers unde are toate șansele și trăiește bine mersi alături de oameni, se adună cu ei în biserici și mănăstiri, le închide ochii tuturor și le este lor Duhovnic și doctor de suflete de la Facerea Lumii cu un succes infailibil.