VOIAM SĂ MĂ FAC DUMNEZEU ȘI NU M-AM FĂCUT
Fiecare dintre noi nu suntem decât nebuloasa care a mai rămas dintr-o stea care a strălucit sau ar fi putut străluci dar a explodat ; și a împrăștiat în jur nori imenși de gaz și praf : amintirea a tot ce am fi putut fi dar nu am fost niciodată. Nu trebuie decât să ne facem o poză, un video și să-l punem pe Facebook apoi să privim : Ori suntem prea grași, ori prea slabi, ori prea negri, ori prea albi, ori mai mult ca sigur vom vedea că ducem piciorul strâmb, că mergem cam ghebos, că frizura ne stă ca naiba, în sfârșit, cu mare greutate și indulgență vom accepta ceea ce privim. În sinceritatea noastră interioară nu ne place de noi înșine nu pentru că am fi mai răi ca alții ci pentru că suntem un vis spulberat, un noroc pe care nu l-am avut din cauza unui cap pe care nu-l putem urî că e al nostru chiar dacă nu l-a dus mintea să-şi caute și ajute acest noroc și atâtea noroace pe lângă care am trecut în viață că nu ne-a dus capul mai mult. Fiecare din noi puteam fi regi, împărați, supereroi, Supermani, Batmani, Harapi Albi, Prâslea cei Voinici, călare pe cai albi sau cozi de mătură, Zburători cu negre plete, să intrăm noaptea pe fereastra fecioarelor cu cosițe lungi blonde și să le sărutăm iar ele să moară de dragoste și năbădăi iar doicile să le frece la mâini și la tâmple cu descântece de vătămătură cu spirt, cărbuni și oțet. Am ieșit pe piața realității noi, cei de azi, mai cu o meteahnă sau un handicap, târându-ne beteşugurile și inabilitățile, învinși de luptele vieții, neînțelegând că e normal ca majoritatea dintre noi să fim niște ratați mai mult sau mai puțin grozavi, și să n-o recunoaștem. E normal să fim cei mai mulți dintre noi niște vreascuri învinse aruncate de valurile vieții la malul și periferia ei căci selecția naturală a speciilor a lucrat și lovit crunt și în noi ca și în animale, suprimându-le pe cele mai slabe și inadaptate exemplare la încercările și provocările vieții. Dacă viața și lumea în care trăim e așa cum e, adică nu ne place și ne repugnă, fiecare din noi găsind nod în papură că aia nu e bună, că aia nu se potrivește cu gustul nostru, că e plină lumea de proști și de zăbavnici, toate sunt și din cauza noastră care contribuim fiecare cu partea noastră de ratare la ratarea generală. Spre deosebire de furnici sau albine care muncesc cu sârg și spor și neprecupețire pentru clădirea lumii lor de muşuroaie și faguri perfecți pentru că au o regină care le animă și motivează și nu muncesc pentru beneficii personale ci din instinct și respectul înnăscut pentru valoarea reprezentând regina, matca, noi oamenii ar trebui să învățăm de la acest instinct de insecte, să-l luăm de exemplu și să înlocuim cu el marele gol care e în noi, golul în care trebuia să fie o conștiință și o umanitate și nu sunt. Nu suntem oameni și nu merităm acest statut divin pentru că suntem niște animale pur bestiale cu pretenții umane în care conștiința și umanitatea sunt o resursă în penurie. Fiecare își țipă nemulțumirea pe lume și pe viață uitând că dacă nu avem Raiul pe pământ e din cauza fiecăruia care nu a murit, care nu a consumat o viață pentru o idee, pentru o muncă, pentru un eroism, pentru o conștiinciozitate, precum furnica adună în neștire pietricele și le lipește cu salivă înălțând muşuroaie până la cer, față cu dimensiunile ei minuscule. Azi murim de cancer și tot felul de boli nu pentru că aceste metehne sunt de neînvins ci pentru că medicamentele contra lor n-au fost inventate de nimeni, nu pentru că nu se putea ci pentru că toți am învățat să ne protejăm cei doi neuroni slabi ce mai pâlpâie în capul nostru, să nu-i punem la muncă, la analiză, la creație, la cercetare, la soluții pentru viață și existență ci la soluții pentru lene și relaxare. Dacă vedeam pe cei ce-au inventat telefonul, calculatorul, locomotiva cu aburi, avionul și tot felul de chestii tehnice în vogă azi care ne umplu viața cu ceva frumos, dacă vedeam cum se chinuie acei singuratici fiecare singur în camera lui, cu hârtii, creioane și radiere și vara nu mergeau la mare, nu se umflau de mici și bere, nu știau să joace table și nici macao, ne râdeam de ei spunând că sunt niște nebuni sonați la cap dojeniți de noi foarte sever printre gârâituri de mici și bere la umbră de umbrelă de plajă, să învețe de la noi adică să nu-şi ardă mintea cu chestii complicate, ci să se relaxeze, doar o viață au ! Trăim în secolul civilizației avansate, un antic cădea în extaz dacă vedea câte invenții sunt azi, toate spre binele uman dar noi cei de azi, cu toate aceste descoperiri ale științei și tehnicii suntem cum nu se poate mai nefericiți, cum au fost oamenii dintotdeauna în istoria lor, de nu se cunoaște că trăim în era științei și tehnicii avansate. Și astăzi poți muri în războaie, în atentate, poți muri de foame, de frig, de sărăcie într-o lume modernă în care progresul și civilizația sunt ceva ireal iar utopia fericirii nu se poate face pe pământ pentru că savanții care trebuiau să inventeze penicilina cancerului nu s-au născut, ori au fost avortați, iar conducătorii care trebuiau să insufle omenirii imboldul de a munci pentru pace au fost ei înșiși mareșali de război. Dorim și visăm o lume și o viață mai bună ; nu le putem afla în această viață deoarece medicamentul pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ori alte rețete pentru bunăstarea lumii și vieții nu au fost inventate de cineva căci acel cineva nici nu s-a născut, mama sa făcând avort căci a fost violată. Toți acei ce-au inventat ceva pentru binele omenirii : telefonul, avionul, trenul, penicilina, sau au descoperit electricitatea și au pus-o la lucru în slujba omenirii, au fost atât de puțini și au murit. Pavel Coruț îi numea îngeri rebeli, îngeri care n-au putut să stea la un loc și le-au dat ghes imboldul de-a scorni ceva pentru binele omenirii. Nu v-ar place să fiți și voi îngeri rebeli ? Și să inventați mașina de descoperit minciuni, ori să inventați voi atâtea invenții pentru omenire încă neinventate, și să trăim într-o lume care nu ne mai cere să muncim fiind plătiți mai prost decât merităm, să muncim în schimb la maximul capacității noastre dar să nu mai avem nevoie de bani pentru că oriunde ne vom duce vom putea achiziționa totul într-un supermarket fără prețuri pentru că mari savanți ca unii din voi s-au străduit și au inventat medicamentul și vaccinul administrat la naștere astfel încât omul să nu mai fie malefic și războinic, să fie doar om și definitiv blând și pașnic. Iată, alt savant dintre voi putea să inventeze teoria unei vieți fericite a oamenilor pe pământ în care să nu se mai cheltuie trei sferturi din resurse pentru război, pentru front, pentru victorie și înarmare ci totul nu pentru pace și prosperitate. Când spui victorie, spui deja crimă căci orice victorie înseamnă dansul pe cadavrele dușmanilor, înseamnă bucuria înfrângerii lor și doar popoarele cucerite de invadatori ori echipele țărilor eliminate din faza grupelor de la campionatul european de fotbal știu ce înseamnă durerea înfrângerii. Avem nevoie de îngeri rebeli pentru prosperitatea și progresul omenirii ; ei se nasc odată la două, trei sute de ani și viața omului e atât de scurtă încât să mai sperăm să fim contemporani atâtor invenții și inovații nedescoperite din păcate pentru binele umanității. Am avut în clasa a opta un coleg, Maricel îl chema, care a descoperit singur cum se rezolvă ecuația de gradul doi, cu toate că explicația era în manual, dar el a vrut singur să vadă cum se rezolvă ; eu eram singurul lui prieten și toți ceilalți râdeau de el făcându-l nebun dar eu îl înțelegeam : voia să facă ceva deosebit în viață, să-şi depășească condiția pur animalică și autosuficientă în care e fiecare om care nu pune la lucru minunea pe care Dumnezeu sau universul i-a pus-o în cap numită inteligență și rațiune. Astăzi am aflat că a înnebunit acel băiat, stând toată ziua pe calcule, consumând o viață pentru o idee. Cine știe, acel băiat sau altul, dacă sănătatea i-ar mai fi ținut, dacă și Dumnezeu ar fi vrut, ar fi inventat penicilina cancerului sau împotriva prostiei, lenei și zăbăvniciei umane ca să ne învețe pe toți cum să găsim soluții practice acestei triste vieți, soluții să fim sănătoși, să avem de toate, să avem pace, și liniște, să nu mai fim criminali, tâlhari și teroriști consumându-ne resursa inteligenței pentru astfel de lucruri diabolice și să avem mulțumire, să fim fericiți chiar și în această lume, nu numai în cealaltă. De ce nu suntem fericiți și mulțumiți, de ce nimic nu ne place ? Pentru că suntem o turmă de ratați și purtăm mintea și rațiunea în cap ca niște mărgăritare în albia de porci. Și eu sunt tot un ratat. Am vrut să fac mai mult dar n-am putut. Am vrut să mă fac sculptor, pictor, muzician, filozof, scriitor și să găsesc soluții pentru omenire ; numai Dumnezeu n-am vrut să fiu, poate dacă încercam și insistam, cu toate greutățile, reușeam.
★
Nu pot să neg că nu trebuia să fiu mecanic de locomotivă ; dintr-o întâmplare am ajuns, nu pentru că am urmat un vis ci pentru că am fost învins ca și voi de viață și de selecția naturală a speciilor astfel încât nu am putut să ajung nici Harap Alb, nici Superman, nici zburător cu negre plete ca să sărut noaptea fecioare înfierbântate cățărat pe balcoanele lor... M-am făcut mecanic de locomotivă. Și cum se întâmplă de fiecare dată, practicând această meserie de atâta timp am ajuns s-o iubesc, să uit că sunt un scriitor ratat, un sculptor ratat ori un muzician mort și să pun în meseria mea învolburarea pasiunii de a face ceva măreț. N-am putut să fac nimic mai mult decât să-mi fac meseria de mecanic de locomotivă cu conștiinciozitate de 26 de ani, să vreau să mă perfecționez în ea atât cât am putut, și ce puteam să realizez mai mult decât să conduc trenul regulamentar ajungând la minut în fiecare stație ?, ba în vreo trei sau patru stații pe cursă să ajung și la secundă, când roata trenului s-a oprit lent, și fără zmucituri cum spune la regulament, a bătut și secunda de la 59 la 00, de-mi dădeam palme la manșa locomotivei, râdeam și nu-mi venea să cred cum îmi ieșea totul, parcă eram tren japonez care ajunge la secundă ; alteori însă nu-mi ieșea, pierdeam secunde sau minute sau opream mai brusc sau anapoda de fugeau călătorii înapoi pe peroane la ușile vagoanelor. Asta e meseria mea în care nu se cere facultate, dar se cere pasiune și dăruire pentru că e o meserie alertă, e ca un joc pe computer în care nu ai mai multe vieți, în care dușmanii și vămile sunt semafoarele și gările cărora trebuie să le respecți strict regulile la momentul oportun, nu contează că te doare măseaua sau burta, că te ții ca disperatul de diaree, că ți-e sete sau somn, trenul e tren și trebuie să meargă pentru că dacă nu merge sau merge prost, nu e ca un joc pe calculator în care ai cinci vieți : în două minute, în meseria de ceferist, dacă n-o faci bine și nu ești deștept ATUNCI, se duce dracului tot, pleci acasă sau intri chiar în pușcărie căci lucrezi cu valori inestimabile care sunt viețile oamenilor pe care îi duci și aduci la destinație cu mândrie, pentru că ei te-au ales pe TINE. Deci iată mândria meseriei mele, cât despre durerile și insatisfacțiile ei n-are rost să mă plâng și să spun că deunăzi tocmai ce mi-am julit piciorul și rupt pantalonul într-un fier ieșit din scaunul locomotivei, căci așa suntem noi românii, săraci, de unde bani de locomotive moderne, fiabile, noi ?, care nu să ne bucure pe noi neapărat, ci măcar pe copiii entuziasmați în gară, ținuți strâns de mânuțe de mamele lor pe peron. Pentru a fi mecanic de locomotivă nu trebuie facultate dar trebuie ceva mult mai de preț, adică pasiune și determinare, conștiinciozitate dusă spre absolut, stoicism, răbdare, curaj și blândețe, căci paradoxal, un monstru de 125 de tone numit locomotivă se stăpânește numai cu blândețe care înseamnă toate calitățile la un loc amintite mai sus. Dacă mai circulă trenurile e pentru că sunt conduse de oameni blânzi, mecanicii, împreună cu impiegații, conductorii de bilete, manevranții de vagoane, lucrătorii de la linii și rețele electrice, toți ceferiștii care sunt oameni speciali, răbdători și conștiincioși și n-ai să vezi oameni răi și descreierați la deservirea trenurilor și la manșa locomotivelor, care să treacă voit cu trenul pe semaforul roșu cum fac unii șoferi nebuni. Nu m-am făcut decât mecanic de locomotivă, meserie care nu cere școală seacă din cale-afară, cât calități definitorii amintite mai sus.
Nu mi-a plăcut școala cum nici vouă nu v-a plăcut din cale-afară, dar tot ați absolvit o facultate ceva de-ați devenit fiecare un șef care face viața amară angajaților, mulțumit măcar că există unii care te mai ling în fund și îți mângâie vanitatea mizerabilă de superior. Lumea e plină de șefi și nici unul măcar nu e virgin, căci dacă era virgin nu ajungea șef. Viața și lumea e un fiasco din clipa în care și-a pus șefi, adică și-a autorizat prostia să comande. De aceea nu am vrut să ajung șef și mi-a displăcut să dețin tot felul de diplome seci care nu spun nimic despre cine ești de fapt. Mereu am văzut în școală un lucru trist care m-a indispus. Mereu am văzut în liceu, ca și Bacovia, un "cimitir al tinereții mele cu pedanți profesori și examene grele". Râd a pagubă văzând cât timp se pierde să-i înveți pe adolescenții care se gândesc la sex, ecuația de gradul doi și funcția logaritmică când nu știu la ce le folosesc în viață, când nu învață decât generalități și nu sunt pregătiți de mici într-un domeniu, într-o specializare în care să exceleze și performeze în meseria și în viața lor, iar adulți fiind să fie deja niște maeștri, niște meșteri, să fie fiecare geniu în domeniul său astfel încât pe pământ să avem societatea perfectă, să avem toate dotările și amenajările prin care să nu mai vezi nici o diferență între raiul de pe pământ și Raiul din Cer. De ce n-avem Raiul pe pământ ? Pentru că n-avem mai mulți tineri care să înnebunească nu studiind steril matematica și chimia, fizica, medicina și anatomia, ci să aplice din timp virtuțile acestor științe devenite pasiuni ale lor, în viața noastră tristă și fără de soluții, plină în schimb de disoluții și necunoscute pe care nici matematica nu le mai poate rezolva căci în primul rând nu vrem noi să ne batem capul cu așa ceva în mijlocul verii când trebuie să stăm cu berea în față pe șezlong sub umbrelă la malul mării, o avanpremieră la relaxarea de pe lumea cealaltă. Cine vrea să spargă acest blestem al relaxării și de mâine să nu ne mai luăm concediu cinci ani, să ne suflecăm mânecile, să ne ardem mintea și rupem fiecare oasele reconstruind din temelii și din cenușă această lume și această țară ? Fiecare o putem face la locul de muncă. Cum ? Asta e o altă poveste și un alt film care se rupe în momentul în care toți suntem enervați că țara nu vrea să facă nimic pentru noi și se ivește acest cerc vicios și dilemă în care nici noi nu vrem să facem nimic pentru țară (cum cerea în celebrul său discurs J.F.Kennedy despre al cărui asasin vom afla după o sută de ani, în 2063). Țara ne fură de bani și ne vrea proști, iată, de aceea nici noi nu vrem să facem nimic pentru ea. E atât de simplu să înțelegem de ce singura țară care ne place e Nicăieri, adică pe lumea cealaltă, unde ne vom transforma, și vom face o lume de vis punând cu bucurie și fluierând cărămizi la lumea fericită a Raiului, o lume în care n-ai să auzi vești triste la televizor că autocarul plin de copii care plecau în tabără s-a prăbușit în prăpastie, nici că descreierați teroriști au aruncat în aer metroul sau gara, căci în Rai nu sunt prăpăstii nici nebuni kamikaze, ci totul e lin și frumos iar noi, nu ca aici pe pământ, în Rai vom munci cu drag și spor, voluntar și fără salarii, sub ochii umezi de satisfacție ai Lui Dumnezeu care pe toți copiii morți îi face direct îngeri iar pe săraci îi face regi, fiecare sărac, rege al unei galaxii din atâtea miliarde... Ce lume frumoasă e în Cer iar pe pământ e lupta pentru existență, să omori pe altul ca să trăiești tu, să învingi pe altul ca să te bucuri de victorie, să mănânci ca să nu fii mâncat, să treci mai departe ca să nu fii răpus de amar și inimă rea... Viața îți oferă atâtea provocări prin care dacă ești mai inimos te simți obligat să protestezi în felul tău. Iată, voiam să mă fac sculptor și să protestez față de dramele vieții sculptând un chip de copil plângând, cu obrăjorii de marmură, cu gurița contorsionată de plâns și cu lacrimi de marmură pe obraji întrebând-o pe mama sa, plânsă și ea, unde e tata, mort de tânăr de cancer sau de un mal praxis pe masa de operație. Iată, voiam să mai sculptez o femeie despletită, păruită de nemernicul ei de bărbat, care tocmai îi aplică o palmă peste obraz, să sculptez palma aceea criminală de marmură boțind acel obraz de marmură cu lacrimi de marmură curgând din ochi plânşi și învinețiți. Voiam să mă fac Dumnezeu și nu m-am făcut... Acum îmi pare rău...