DUMNEZEU ȘI ROMÂNIA, DOI PENSIONARI DE LA BLOC ( REACTUALIZAT )

29) DUMNEZEU ȘI ROMÂNIA, DOI PENSIONARI DE LA BLOC (REACTUALIZAT)

  Tot timpul am crezut că Dumnezeu ne omoară dar nu-i adevarat... Noi singuri murim, noi singuri vrem să murim prin tot ce facem sau credem. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât a dat morții pe singurul Său Fiu, Iisus pentru salvarea noastră, cum să ne omoare...? Dumnezeu ne iubește și îi pare rău că murim, odată la 3 secunde câte un om pe pământ. Fiindcă ne iubește Domnul atât de mult El muncește din greu pentru această dragoste și ca să compenseze morțile noastre la câte 3 secunde, El ne naște pe fiecare odată la 2 secunde câte un nou născut care chinuie pe mama lui în chinurile facerii, uneori o omoară... Dar totuși, Dumnezeu nu e fericit că ne înmulțește atât de prolific încât curând vom fi 7 miliarde. Că pentru fiecare moarte a noastră Dumnezeu suferă în singurătatea Lui și plânge fără ca să-L vedem, înnodându-i-se pe obraji amazoane de lacrimi și sughițând neoprit de durerea morților noastre... Nu e Domnul Părintele nostru Suprem care se frânge de durerea morții copiilor Săi așa cum ne frângem noi pentru ai noștri când nu e mai mare necaz decât să-ți moară un copil...? Nu suntem noi făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu cu lacrimi și noduri în gât de durere...? Atunci și Dumnezeu tot atât de sensibil și melancolic e și se frânge de durerea morții noastre deși nu poate face nimic pentru noi căci noi înșine vrem să murim și facem totul ca să murim în draci și să ne ducem la Domnul... Și atunci Domnul ne lasă în pace să ne facem de cap și rămâne în buzunar cu dulciurile care avea să ni le dea ca un părinte iubitor, dar noi, copii rebeli și prostește mândri, nu căutăm la Dumnezeu și în ochii Săi plânşi de zăbăvnicia fiilor Săi risipitori, suntem rebeli, plecăm de-acasă pe coclauri și facem totul ca să murim cum spuneam... Pe pământ, nu vedeți...? Nu se mai poate trăi...! Se poate doar muri și dacă e mai repede e cu atât mai bine căci așa ne-am făurit noi amara soartă când am zis dezamăgiți și împăcați cu moartea, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat". Și Domnul, Tatăl nostru avea atâtea dulciuri în buzunar pentru noi dar noi rebeli și mândri că le știm pe toate despre Dumnezeu, viață și moarte, acoperindu-ne cu teologii și filozofii sforăitoare, n-am luat dulciurile Lui Dumnezeu mulțumindu-ne perdanți să spunem : "Asta-i soarta omului..., din pământ să vină și în pământ să se ducă..." Sau în loc să fi pus mâna iubitori pe obrazul roșu de plâns și ud de lacrimi al Lui Dumnezeu, noi nu L-am întrebat nimic ce are și ce-L doare, că poate ni se destăinuia, preferând să facem speculații despre Dumnezeu, despre firea Sa, despre lumea Sa, și să nu cerem de la Domnul cheia adevărului, preferând dintr-o puturoasă lene a gândirii și a spiritului să spunem : "Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi...!" , sau să credem în prostia că Dumnezeu ar fi avut vreun interes să ne interzică să fim deștepți mâncând mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Așa că Dumnezeu rămâne singur și plâns iar noi murim în draci, inutil, insignifiant, visând la Dumnezeu când tocmai ce i-am trântit poarta în nas ducându-ne după ambiția noastră, fiecare către locul nostru de moarte, singuri la butuc, punând resemnați gâtul pe el, și comandând lui Satan să dea mai repede cu satârul, că asta-i soarta omului, c-o moarte toți suntem datori, nu?... Sinucigași de profesie, cu caractere negre și găunoase, după chipul și asemănarea noastră, așa am sfințit și pământul, că omul sfințește locul dar noi l-am împuțit... Ce credeți...? Dumnezeu nu vede cum am împuțit această lume cu concepțiile, fasoanele, strâmbătățile și acțiunile noastre meschine dar vopsite în smerenie și cuviincioşie...? Dar ca un părinte bun nu vrea să ne jignească și reproșeze toate zăbăvniciile preferând să ne vorbească doar printre rânduri de scriptură, în pilde grăitoare poate vom înțelege ceva și ne-om schimba cumva să fim ca Domnul, să sfințim această lume în care trăim, ea să ne fie o avanpremieră și un gadget pentru Rai și nu un eșafod cu funie gata unsă de noi și pregătită pentru fierberea iadului... Trăim într-o lume urâtă și strâmbă, făcută identic după caracterul, chipul și asemănarea noastră... Nu vedeți...? Binele pe pământ, fericirea, îndestularea și pacea sunt în penurie. Căci fiind atât de căutate, toți ne înghesuim la ele ca niște porci guițând turbați înghesuindu-se către troaca cu lături. Evident că binele și fericirea niciodată nu ajunge pentru nimeni și nervoși, oamenii iau în rât troaca și-o trântesc de toate gardurile țarcului nostru de l-am denumit viață... Dumnezeu privește îngândurat acest măcel către fericire și își zice în gând că poate dac-am fi stat la coadă cuminți, inocenți, smeriți și ascultători poate apucam fiecare câte ceva praf de sfințenie să ne împodobim viața, simțurile, caracterul... Avem exact lumea pe care-o merităm, făcută după caracterul și asemănarea noastră. Dacă în această țară trăim prost, suntem plătiți ca sclavii, n-avem de muncă și suntem șomeri e pentru că am făcut țara după chipul nostru, după obiceiurile noastre, după zăbăvnicia noastră, după hoțiile și lenea noastră. Nu are dreptate cântecul care spune : "Nu ne-am născut în locul potrivit...", căci ne-am născut tocmai în cel mai potrivit loc dar l-am spurcat generație după generație cu tarele noastre. Ne sufocăm în această țară frumoasă, condusă de niște vizitii ce dau cu oiștea în toate gardurile scuzându-se tot timpul pentru cucuiele noastre și exultând de grația pe care le-o dăm în șir cu voturile noastre mizerabile și alienate...! Țara suntem noi..., țara e copia noastră, a acțiunilor și caracterului nostru. Avem cea mai frumoasă țară și cea mai tristă. Țara noastră e Sora Lui Dumnezeu și plânge cu El în apartamentul Lor de la bloc, modest, de pensionari, și plânge pentru zăbăvniciile noastre de fii risipitori... Cum nu sunt un fiu bun și să le strâng amândurora obrajii înlăcrimați în palme, și să-i adopt cu acte-n regulă ca să le mai aduc o bucurie...! Dar nu pot să ajung până la acești Părinți să-i sărut și să îngenunchez în fața Lor... Piața e ocupată de milioane de oameni și agitația mea nu se vede în mulțime de la balconul unde e Domnul personificat în Papă poate... De aceea unii dintre acești muritori și zbierători de profesie din piață unde se scandează lozinci pentru Dumnezeu când mă văd atât de agitat îmi spun zadarnic : "Fii mai liniștit..., fii mai optimist...!" Cu acest optimism pus în cârcă de către prietenii mei ca o imensă desagă pe o cămilă scheletică în deșert, am impresia că pentru mulți viața-i totuși atât de ușoară și simplă... Și zic și eu ca Eminescu :

"Ușoare sunt viețile multòra. / Ei prind din zbor plăcerea trecătoare, / În orice timp au clipa lor cu soare / Și-n orice zi le-apare aurora...

Dar spune, tu, copilă visătoare, / De-am fost și eu din rândul acelora, / De-mi ești și mie ce le ești altòra, / De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?

Trăiam pierdut în umbra amorțirii, / Deşarta-mi viață seamănă cu spuma / Și orb eram la farmecele firii...

 Deodată te văzui... O clipă numa / Simții adânc amarul omenirii... / Și iată că-l cunosc întreg acuma."