149) EFECTELE ADVERSE ALE IUBIRII
1) Așa ne trebuie ! Dacă mama noastră Eva, sora de sânge a lui Adam făcută de Dumnezeu dintr-o coastă a lui n-a avut ce face și l-a momit pe soțul ei cu un măr interzis din Rai și Dumnezeu a aflat și ne-a gonit din Rai ca să trăim drept pedeapsă pe pământ unde este locul pătimirii, n-avem ce face și trebuie să suportăm acest loc al pătimirii, această temniță care e viața noastră. Așa a ajuns viața omului făcut de Dumnezeu trăitor pe pământ, o temniță. Și orice temniță e urâtă dar asta e ! Decât în stradă mai bine în temniță, decât în lumea neființei (care e o experiență ternă și neinteresantă privind dinamic din culisele existenței ca și cum nefiind născut, spiritul tău fără trup ar fi curios să privească în neant și ar putea realiza apriori din înaltul unui cer neajunsul senzorial că nu exiști), deci decât să constați că nu exiști, ca o fantomă supărată că nu a avut șansa întrupării și încarnării, tot e mai bine să știi că ai avut șansa întâmplătoare să apari cumva pe lumea asta ca ființă trăitoare și să-ți bagi în priză simțurile date de Dumnezeu și să te bucuri de ele, să te cuplezi cu ele la experiențele vieții, că plăcute sau dramatice și dureroase. Așa că tot e mai bună această temniță numită viață, e tot ce avem mai de preț, e singura certitudine frumoasă dintre cele urâte ale universului într-o lume a neantului și a întunericului neinteresant al nefiinţei ce domină imensa majoritate a spațiului și timpului acestui cosmos. Ești viu deci e mai bine decât să fi gustat sub formă de fantomă fără trup și chip din veșnicia ternă a neantului neființei unde nu se întâmplă nimic, nici fantomelor nu le place acolo și nici unei vrăjitoare care ar vrea să aibă măcar o mătură reală ca să zboare cu ea prin pădurile și castelele părăsite ale lumii reale. Neantul și neființa nu sunt plăcute nimănui, nici unei ființe ori că fără trup ca fantomele și vampirii, ori cu trup și suflet ca noi. Acolo în neantul unde nu se întâmplă nimic sunt toți cei ce n-au apucat să se nască și să aibă o viață și evident din cauza aceasta n-ai apucat să-i cunoști și întâlnești. Evident că cincizeci la sută dintre oamenii pe care i-ai întâlnit și cunoscut sunt loaze și secături ori idioți și cretini, brute și lepădături și mulțumim neantului și neființei că nu ne-a dat mai mulți și i-a lăsat pe o grămadă acolo în hăurile neființei și întunericului și n-au mai apucat să se nască, slavă Lui Dumnezeu, ni-s de ajuns destul atâția idioți pe care i-am întâlnit, nu ne trebuiau mai mulți. Chestia rea e că în neantul neființei au rămas și atâția oameni pe care i-am fi putut iubi și îndrăgi până la lacrimi și care au rămas acolo nenăscuți tot cu voia Lui Dumnezeu. Iată bunăoară, frații noștri pe care nu i-am întâlnit niciodată. Și nu vorbesc de cei avortați ci de cei care nici măcar n-au avut această șansă a întrupării relative. E vorba de acei sute de milioane de nenorocoși frați ai tăi, enorma majoritate, din epoca în care erați cu toții gameți într-un stadiu preistoric al existenței de celule neevoluate și împărțeați cu toții interiorul părinților. Ei nu au avut șansa să se nască și să trăiască, să se bucure și să se chinuie ca tine în temnița vieții. Pentru faptul că au luptat dând din coadă în competiție cu tine în bazinul olimpic al genezei vieții, înseamnă că au avut motivația chiar dacă instinctuală, să se bucure de șansa la o viață și au anticipat chiar dacă inconștient, că viața le-ar fi plăcut mai mult decât posibilitatea ratării fără trup într-un neant al nefiinţei. De asta motivați de acest dor al vieții au dat ei din coadă. Dar ei nu au câștigat, tu ai câștigat, datorită întâmplării și fiindcă așa a dat Dumnezeu ca sistemul imunitar al mamei tale să nu te atace ca și spermatozoid sau să reziști măcar genocidului, ci ceilalți 200 de milioane de frați preistorici ai tăi au avut neșansa să fie atacați de anticorpii mamei tale și omorâți pe capete fără să știe și fără să vrea mama, sistemul ei imunitar crezând că sunt bacterii sau viruși. Și iată că astfel, ai tu norocul și șansa să fi scăpat din acel trecut genocid din burta mamei tale și să scapi ca să te bucuri de viață acum. Nimeni nu spune și nici tu n-ai știut până acum că bariera acidă de pe mucoasa vaginală maternă a fost prima luptă și încercare a vieții pe care ai câștigat-o din noroc și din fericire. Și evoluând ai dat în temnița și luptele vieții unde te recuperezi an de an de grozăvia lor, ori mai bine, ori mai puțin bine și te împiedici și cazi cel mai adesea sub grenadele și minele pe care calci sub formă de necazuri, boli și suferințe. Să fii deci condamnat pe viață la această temniță, că bună, că rea, numită viață, să nu ai nici o speranță măcar de a scăpa și fenta cumva dramaticul ei sfârșit abrupt ce vine și cu sfârșitul abrupt al tuturor emoțiilor, simțurilor și senzațiilor cu care erai cuplat la existență și învățat cu ele inseparabil ca de la sine, să ai doar o vagă speranță că ceva din tine se va recupera probabil, musai după accidentul acela promis când vei fi separat inexorabil tu de tine iar ce este mai bun în tine să speri că poate va fi prins sub formă de suflet în plasa și în colecția unui colecționar suprem de frumuseți numit Dumnezeu, dacă nu vei fi refuzat și aruncat afară în oceanul neantului neavând dimensiunea și strălucirea standardelor Lui Dumnezeu pentru a te bucura de huzurul veșnic promis de El în centrul spa de recuperare numit Rai, iată ce înseamnă să trăiești tu și cu tine însuți inseparabili până la moarte în ceea ce se cheamă o ființă numită om ce are numele tău. Dar evident e că ai un plan de evadare cumva din această temniță.
2) Până atunci, până la marea evadare din această temniță a vieții, te afli încă în mijlocul haitei de dulăi care latră în tine, acolo în adâncul anatomic al cărnurilor tale în care aproape că nu e de trăit din cauza atâtor prăpăstii și riscuri biologice ce ți se cască la tot pasul datorită bolilor ce te năpădesc an după an și care sunt din cauza ta în parte datorită mâncării nesănătoase cum se spune și a alcoolului, aerului poluat de ambiția de a avea propria mașină ori din cauza accidentelor potențiale cu care mișcarea ta în spațiul vieții vine la pachet fie că cazi în cap, fie că ești călcat pe trecerea de pietoni de mașină ori zdrobit cu mașina de tren că ai ignorat cucuvelele de la trecerile la nivel cu calea ferată, ai zice să te refugiezi în creier sau în inimă crezând că acolo vei afla un adăpost și o liniște, când colo constați că tot felul de drame ale vieții, tot felul de lichele, idioți, cretini și nenorociți care îți distrug viața și liniștea, îți ocupă ca un cancer al gândurilor tot ce mai ai liber în creier și în inimă. Și atunci fugi și de-acolo mâncând pământul. Fugi din tine, căci nici în tine nu mai e de trăit. Ca un câine chihuaua speriat de haitele de dulăi puși de Dumnezeu în corpul tău ca și boli și suferințe poreclite comorbidități, inclusiv în creierul tău și în inima ta prin ceea ce se cheamă stres și depresii, te retragi tremurând sub larma de lătrături la fereastea ochilor tăi și privești în afară ca și o pisică închisă în casă și nu știi cum ai deschide fereastra, nepriceput și neputincios ca un câine fără mâini, ca să sari pe fereastră și să fugi acasă schelălăind prin curtea spitalului sub goana dulăilor de pază puși de Dumnezeu care vor fugi după tine să te prindă și să te aducă înapoi în spital în corpul tău alături de bolile și suferințele tale și în capul și inima ta alături de anxietățile provocate de dușmanii și relele vieții care ți-au împânzit fiecare milimetru în care ți-ai putea retrage sufletul hăituit și atunci unde să te duci ? Nu ai unde.
3) Stai cu anii la fereastea ochilor tăi și privești lumea ca o pisică răbdătoare și resemnată la fereastră, închisă în casă. Tu zici că ai fost și ești bun, alții zic că ai fost și ești nenorocit și canalie, dacă i-ai lua în serios ar trebui să-ți pui ștreangul de gât, dacă nu, ar trebui să și-l pună ei. Cum nimeni nu îndrăznește acest gest de sinucidere ca să scape lumea de o canalie sau un bou, (fie că ești tu acela, asta e), lumea își rezolvă problema prin a încerca să se stârpească și suprime unii pe alții, iată motivația luptei, a războiului, a diferendelor, a antagonismelor, a neiubirii și urii, când ceea ce îți închipui tu precis, alții își închipuie ei, este că fără discuție, trebuie să-i crăpi capul oponentului, nu este loc sub soare în același timp cu și împreună cu idiotul și canalia de lângă tine, unul dintre voi trebuie să dispară.
4) Și atunci încet, încet, omul găsește o unică soluție de salvare din această temniță a vieții plină de orori, și anume să se retragă și să emigreze și ceară azil politic într-un om iubit. Da, e clar ! Numai acolo afli alinare. Să-l pupi, să-l îmbrățișezi, să-l mângâi, să te retragi în inima lui, în sufletul lui și să găsești acolo frumuseți și adăpost e cel mai frumos și terapeutic remediu pentru sufletul tău cățărat ca o pisică în copacul deznădejdii, speriat de câinii temniței vieții. Nu-i vorbă că uneori, până să ajungi la sufletul și inima unui om drag pe care-l iubești, mai greșești locația și nimerești fără să vrei în alte locuri din el, de asta uneori cineva drag îți spune că i-ai mâncat ficații. Ups, scuze, nu a fost cu intenție... Sunt efectele adverse ale iubirii.
