A FI CREDINCIOS (REACTUALIZAT)

83) A FI CREDINCIOS (REACTUALIZAT)

  A fi credincios, a fi devotat moralei și canoanelor religioase creștine, e merituos și laudativ atât ca enoriaș cât și ca față bisericească. Ca să ai sentimentul datoriei împlinite și o siguranță, o liniște avid căutată de orice om în neputințele sale, cea mai practică, mai naturală și facilă soluție, așa cum și curentul electric dacă găsește o cale mai directă face scurtcircuit, e să împărtășești o credință religioasă prin care capeți o recunoaștere și o calitate curentă care te legitimează făcându-te permisibil și prieten anticorpilor societății. De aceste certificate religioase nici un ateu sau nici un sceptic nu beneficiază din partea maselor, toți ceilalți în afară de credincioși fiind priviți ciudat, circumspect, cu dispreț sau chiar ură. Din comoditate și instinctul primar de a nu se complica căutând soluția cea mai simplă și la îndemână, omul a ales religia care devine înțeles al existenței fără de care vulnerabilitatea umană nu putea găsi practic altă soluție mai adecvată momentului și posibilităților efective și periculoase ale realității. Să fii un creștin cuminte e o soluție și o alifie care-ți unge sufletul și inima cu un elixir adecvat contra usturimilor neajunsurilor evidente de a exista în dura realitate a legilor evoluției și selecției naturale unde normal, cei mai slabi cad, dar vine religia și spune că ei sunt cei mai tari, căci fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor, fericiți cei slăbănogi, că Dumnezeu este puterea lor negrăită. Iată explicația beneficiului religios care răstoarnă legile selecției naturale și dau contra naturii prima șansă celui mai slab, iar în această viață aproape toți dintre noi suntem cei mai slabi și în mod normal nu ne-am descurca în fața vicisitudinilor vieții și sorții dar vine religia și dă un certificat și o valoare inabilității noastre în mijlocul talazurilor vieții, ștergându-ne eticheta de ratați, punând în loc o etichetă liniștitoare de "Bun pentru Rai". Cum să nu îndrăgești o asemenea soartă și religia ce ți-o oferă ? Realizând acest rol esențial favorabil al religiei în societatea din toate timpurile, înțelegem de ce religia a avut și are o mare trecere printre oameni. Ea motivează, ea oferă îmbărbătare acolo unde instinctul natural și legile naturii spun că e cu neputință ! Astfel, oamenii au mers în practica lor socială și mai departe. Religia s-a alambicat, s-a distilat, s-a rafinat și unii oameni au hotărât că merită să aprofundeze acest domeniu, să teoretizeze, să conceptualizeze, și au teologizat. Au devenit preoții noștri, duhovnicii noștri, doctoranzii noștri în teologie, tălmacii noștri care ne fac înțeleasă limba indescifrabilă și muțească a Lui Dumnezeu. Mergând și mai departe, oamenii având deja gena religioasă încrustată în ADN, au recunoscut meritul, solicitarea și dreptul teoreticienilor și tălmacilor religioși de a-și oficializa îndeletnicirea și de a uza de tot efortul lor pentru serviciul și ajutorul nostru religios, devenind practicanți ai acestei meserii până la urmă, o meserie care există atâta vreme cât există pe piață cerere pentru ea și enoriași care dau votul denumindu-i duhovnicii lor. Totuși vedem că ceva nu este în regulă. Căci a-ți face din religie o profesie ca preot sau pastor, guru sau șaman, pentru care trebuie să fii răsplătit pecuniar, să iei și bani de la bugetul secătuit și spoliat al țării și prin cutia milei ori impozitele plătite la stat, ori benevol când îți vine preotul cu aghiazmă și busuioc de bobotează, de la prostimea secătuită și-aşa de biruri,  gândind că ai făcut ceva pentru folosul celor ce sunt puși să te plătească, a-ți face din Dumnezeu un șef ierarhic crezând că numai în sutană îi induci Creatorului tău ideea că poți oferi calificat serviciile divine supușilor, robilor Săi și astfel ești perfect loial și îndreptățit a aspira bonusuri pe măsură de la Dumnezeu, este impardonabil, cinic și iresponsabil... Vocația clericală, teologicală, duhovnicească are în sine un soi de grandilocvență, un orgoliu nemăsurat de a te crede incomparabil, autosuficient și imun oricărui afront, în sensul că ești mânat și motivat de mândria de a te crede mai apt în fața criteriilor aprecierilor Lui Dumnezeu decât toți. Nu din altruism, nu din pasiune și sacrificiu pentru serviciul nostru divin practică fețele bisericești meseria lor ci din interesul de a se prezenta fardați perfect cu ipostaza credinței lor desăvârșite, în ipostaza cea mai adecvată și condescendentă Domnului pentru a-l seduce să dea neînsemnatei tale soarte ca om o șansă mai bună, mai caldă, mai favorabilă în goana după aur a credinței a fețelor bisericești care sunt campioni ai credinței și mântuirii, făcând performanță și un modus vivendi din cucerirea Cerului și îmblânzirea inimii Lui Dumnezeu. De fapt a fi slujitor al Domnului dovedește un egoism interesat, insolență, sarcasm și intoleranță fără margini față de cei pierduți și păcătoși ce crezi că nu sunt ca tine unul atât de îmbogățit în ale credinței, atât de demn de răsplăți sperat rafinate și corespunzatoare din partea lui Dumnezeu, de poala căruia te ții ca un parazit, ca un copil răzgâiat de poala mumii, având pretenția de a fi apelat cu titulatura specială de "preafericit" și "sfinția voastră", viitor locatar cu sânge albastru și acte-n regulă pentru Rai. A crede că te vei duce după rangul bisericesc în Rai cu bagaje, fericit, radiind de exuberanță și emfază, cu o floare la ureche, disprețuind profund sau deplângând pe toți cei rămași în mocirla de păcate a vieții si a chinurilor iadului, înseamnă a nu mai fi om ci homo religiosus, un homuncul dintr-o etapă trecătoare și nonconstructivă în evoluția biologică, socială și istorică a omului. Ar fi trebuit să nu ne placă conceptul de progres și știință, iar religia a fost prin concepție tot timpul conservatoare, mai degrabă refractară la noțiunea de cunoaștere, de cercetare, de  progres. Ar fi trebuit să nu punem paratrăsnete pe biserici când știm că tunetele sunt date de Sfântul Ilie cu biciul său iar paratrăsnetele sunt un afront și o jignire și ridiculizare pentru biciul său. Ar fi trebuit să nu vorbim la telefonul mobil pentru că e lucru drăcesc iar bătrânii noștri de la care ne vine tradiția religiei creștin ortodoxe și-ar fi făcut cruce,  nu şi-ar fi imaginat niciodată, nici nu ne-ar fi recomandat să folosim lucruri drăcești care vor deveni atât de utile pentru om, care nu au fost pomenite în Cartea Sfântă pentru care trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu : De ce ? A fi credincios e o calitate curentă ca și cum ai avea un grad și o valoare intrinsecă în panoplia de valori a vremii. A fi necredincios sau sceptic e un stigmat pe care-l primești ca tatuajul unui număr pus de naziști pe brațul deținuților din lagărele de exterminare în masă. A fi credincios înseamnă să înțelegi și să recunoști că există preoți și fețe bisericești față de care trebuie să ai respectul și reverențele cuvenite căci ei sunt reprezentanții Lui Dumnezeu pe pământ, o probă clară că Dumnezeu există căci a avut grijă să-şi delege purtători de cuvânt în tagma preoților care să îți țină predici și să-ți deschidă ochii că există Dumnezeu. Și dacă unii din preoți nu-ți plac prin obiceiurile reprobabile pe care le au uneori, nu toți sunt așa și trebuie să știi că trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa, un îndemn cinic și ridicol pentru alienații de noi, pământenii.

DUMNEZEU ȘI OAMENII, SACUL ȘI PETICUL

DUMNEZEU ȘI OAMENII, SACUL ȘI PETICUL

85) SĂ AVEM GRIJĂ : TOT CE GÂNDIM SAU SPUNEM POATE FI FOLOSIT ÎMPOTRIVA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)

                        1)

  Nu știu pentru ce, plictisindu-se de singurătate în neantu-i nesfârșit Dumnezeu a catadicsit să creeze din nimic o lume, numită Facerea Lumii și niște ființe (inteligente) denumite oameni, locuitori ai acestei lumi, dându-le conștiința realității înconjurătoare, conștiința de sine și mai ales conștiința perceperii Lui Dumnezeu ca pe un Tată din Cer, pe un pământ ales și declarat răspicat de Dumnezeu ca loc de pedeapsă, deportare și surghiun după păcatul de neascultare comis de primele două creaturi ale Lui Dumnezeu, Adam și Eva. Nu știu pentru ce Dumnezeu nu a avut minima filantropie, inspirație și dragoste de Tată de a nu-şi alunga copiii din leagănul nativ, Raiul, trimițându-i în schimb pe pământul plin de orori, pericole și bântuit de duhuri rele, diavoli, stafii și alte nenorociri răspândite de Dumnezeu în geniu-i creator pe pământ pentru a-şi speria copiii care Îl denumesc totuși ingenui și plini de dragoste și recunoștință pentru El, Tatăl lor din Ceruri. Și nu știu ce inspirație frankensteiniană și machiavelică a avut Creatorul universului să-şi lase stră, strănepoții astfel rezultați descendenți din primii Lui oameni creați alungați din Rai, să trăiască pe un pământ atât de înțesat de rău și dramă, unde în biserici se servește credincioșilor oropsiți de răul și greutățile vieții lor antidotul corespunzător al credinței ce mângâie omul și îi șterg lacrimile de suferință de pe obraz. Adrenalina acestei stări de înaltă trăire umană a credinței îi fac pe cei nenorociți, pe cei bolnavi, pe cei schilozi, săraci, obidiți și nedreptățiți să nu-şi mai simtă amarul și sub scrâșnetul de durere al dramelor vieții lor să le zâmbească colțul mustății chiar căzuți în genunchi sub jugul greutăților vieții,  anticipând în schimb în reverie dulcea viață ce-o vor duce în Rai și cum Dumnezeu le va răcori cu briza răcoroasă a sfințeniei Sale febra dramei lor existențiale ce se va topi parcă nici n-a fost. Nu trebuie decât să crezi în Dumnezeu, indiferent dacă există sau nu, pentru ca să-ți fie atât de simplu și la îndemână adoptând virtutea credinței să poți accesa atât de lesne veșnicia păcălind timpul să te păsuiască veșnic a trebui să mori vreodată acolo sus în Cer, în Rai de unde va fugi toată întristarea și suspinul terestru, lăsând în urmă un pământ natal, niște copii și rude îndoliate ca să plângă inutil lângă o groapă un cadavru ce ți-a aparținut. Iată pe drama doliului terestru, ca o iederă ce lesne și-a găsit suportul vine și se înfășoară în jurul conștiinței noastre credința în tratamentul de recuperare din Raiul izbăvitor al Lui Dumnezeu, reclamă la care cu greu poate rezista un om cu frica Lui Dumnezeu. Împotmoliți în drama noastră insurmontabilă existențială nici nu mai facem eforturi să ne salvăm din talazurile suferinței pământești când avem oportunitatea atât de accesibilă a credinței prin care ne aruncăm în brațele Lui Dumnezeu să-i culegem tămăduirea, harul și bunătatea ca păsările marine ce plonjează în ocean să prindă sardine. Culegând cum putem acest har divin, cu închinăciuni mai multe sau mai puține, fiecare după puterile lui, ne simțim minunat, tămăduiți definitiv de tot ce ne-a durut o viață și ne-a cauzat vreodată lacrimi sau suspine, consolați și eliberați prin dragostea către Dumnezeu de o viață de rahat cum îi spunem noi, în contrast și revers total cu Raiul și realitățile sale paradisiace alegorice care fac furori în conștiința umană mulțumită vajnicei popularizări a credinței seducătoare.

                         2)
  
  Chiar și sub bucuria credinței în Dumnezeu de care ne-am îndrăgostit irecuperabil, în mintea noastră stă și hibernează ca un monstru miriapod adormit sub pietre bănuiala că nici un motiv rezonabil din mulțimea matematică a elementelor rezonabile din univers nu explică și justifică insuccesul evident al Operei Lui Dumnezeu. Ce fel de Operă este aceasta și ce fel de oameni sunt aceștia ce suntem făcuți în arealul terestru sub comanda și autoritatea creatoare a Lui Dumnezeu care a îngăduit existența omului în această precară și ridicolă paradigmă, într-o astfel de stupidă manieră demolatoare pentru destinul uman încât să trebuiască să abjurăm și să ne renegăm prin principiu religios întâmplarea sau șansa că ne-am născut din carne care doare și sub această urgență să dorim să ne transformăm tot din acel principiu religios, pur și simplu în spirite și duhuri numite suflete, care să zboare în Cer unde nu vor mai simți pe veci nici o durere, ba încă atâtea plăceri inimaginabile...? Nu este atât de irezistibilă și tentantă pentru om această iluzie a irepetabilei șanse a progresului și devenirii noastre ontologice paradisiace ? Sub adrenalina visului că în Rai ne vom dezbăra de tot răul și ne vom transforma în niște crisalide fericite, însuflețiți de emulația credinței, nu-L mai putem niciodată bănui pe Dumnezeu de cinism și rea intenție creatoare când a creat o realitate terestră endemic și etern sângeroasă pentru oameni și că mai persistă a considera justă realitatea pământului ca loc punitiv de detenție pentru atâtea miliarde de urmași nenorociți ai lui Adam și Eva care i-au ieșit de sub cuvânt și Dumnezeu s-a răzbunat în schimb pe toată omenirea în veci pentru greșeala celor dintâi. Inima Lui Dumnezeu ca Judecător Suprem s-a osificat, a împietrit și a îmbătrânit odată cu Dumnezeu care a uitat pur și simplu datorită vârstei și senectuții Sale înaintate să mai iasă la pensie din funcția de Judecător Suprem înainte de-a da rezoluția pertinentă de prescriere și grațiere a păcatelor strămoșești ale Lui Adam și Eva și în sfârșit eliberarea umanității de sub blestemul de a rămâne departe de Rai, alungați prin moștenirea stupidă a păcatului strămoșesc în închisoarea denumită pământ. Avem un Dumnezeu bătrân și bolnav care a radiat cândva de bunătate ca o lavă fierbinte și acum a împietrit și s-a răcit datorită timpului și bătrâneții ? Sau avem un Dumnezeu care n-a strălucit în Creație și a făcut și El ce-a putut, o primă încercare plină de ștersături și ciorne,  ratată cu brio în a crea o lume iar noi nu suntem decât copia în oglindă a unui astfel de creator încât El este sacul iar noi peticul ?

                         3)

  Avem dreptul să nu spunem nimic când suntem prinși de haidamacii din gărzile regale ale Lui Dumnezeu și aduși în fața Sa la Înfricoșătoarea Judecată ca niște tâlhari în lanțuri și fiare ; căci de suntem necredincioși e mare pagubă pentru noi, așa suntem avertizați ; deci aruncați pe jos în fața Judecătorului Suprem avem dreptul să nu spunem nimic căci tot ce gândim sau spunem împotriva divinității este considerată blasfemie și încălcarea uneia din cele zece porunci pentru afrontul adus de a nu-i fi credincioși, și tot ce susținem întru necredința noastră poate fi folosit împotriva noastră ! Frica ne învinețeşte carnea, frica denumită generic frica de Dumnezeu face ravagii în noi și ne face inapți a vedea, comenta și cârcoti la pocinoagele făcute de Dumnezeu în încercarea Sa ratată de a crea o lume.
De aceea de vreți să fiți fericiți în calitate de locuitori ai acestei lumi făcute de Dumnezeu așa neinspirat și grosier, soluția pentru fericire e lenea și uciderea oricărui mugure de visare, cercetare și rațiune ce v-a încolțit în creier. Cum veți fi mai fericiți altfel decât făcând totul pentru a aparține unei turme înregimentate denumită turma oilor Lui Dumnezeu, care trebuie doar să pască ce i s-a dat...? Să fim oi și să fim păscuți de Dumnezeu în transa și hipnoza credinței oarbe în El e tot ce poate fi mai frumos după etica și standardul nostru emoțional religios. Vi s-a făcut un program, oameni buni, programul și normele catehezei religioase : Urmați cu pravoslavnicie acest program căci tot ce nu e în program, e libertate, e erezie, e blasfemie și implicit păcat ; iar erezia și păcatul duc la pieire, căci în afară de pământ ca închisoare a oamenilor Dumnezeu a mai creat și un iad, ca închisoare eternă a sufletelor, știți asta... Fatalitatea de a trăi pe un pământ înțesat de Dumnezeu numai cu închisori și opreliști, cu indexuri și liste nesfârșite de păcate și situații interzise, ca și contraste avertizoare pentru a face o reclamă eficace habitației viagere eterne într-un Rai unde huzurul nu va avea limite, este o situație jenantă pentru critica unei conștiințe umane pure, este numai unul din motivele pentru care credința în Dumnezeu ni se înmoaie fără de voie și dragostea de El ne îngheață în vine când însuși Dumnezeu ni se prezintă conștiinței și analizei noastre drept ceea ce este : un munte de gheață cu ambiția unei aureole de flăcări. Legile fizicii nu permit așa ceva dar să nu uităm că există universul paralel ezoteric unde există Dumnezeu și unde legile fizicii terestre nu mai au aplicabilitate. Prin urmare, sunteți scuzați și iertați, oameni buni, intrați perfect în grația și partipriul Lui Dumnezeu dacă sunteți în viață scârbiți de deșertăciunile vieții și vă feriți de ele ca dracu' de tămâie ca să picați bine în fața Lui Dumnezeu clamându-vă credința oarbă în nonsensul numit credință și religie pe care Creatorul le-a scos de la naftalină din cea mai neagră magazie a laboratorului Său creaționist și le-a dat oamenilor pentru uzul și habitudinea lor. Iată călugării, s-au dezbărat detot de deșertăciuni și au găsit redundanța la soluția fericirii. De ce să vă osteniți să faceți și să gândiți ceva pe lumea asta ce poate fi interpretat împotriva voastră ? Singura noastră șansă sigură, nu vedeți ?, este să ne iubim neabătut Creatorul, sincer, devotat, fără crâcnire, până la epuizare, extirpându-ne din cap năravul de-a judeca ceva pe lumea asta altfel decât ne-a rânduit bunul Dumnezeu în lumina învățăturilor Sale căci dacă facem și gândim orice altceva prin care Lui Dumnezeu și apologeților Lui li se pare că luăm numele Domnului în deșert, atunci încălcăm una din cele zece porunci și suntem transferați din închisoarea pământ în închisoarea iad, relocați de pe acest pământ dintr-o lume de închisori în care am trăit mereu printre gratii, zăvoare, poți închise, lacăte, sigilii, numită Facerea lumii în care am fost puși de Dumnezeu să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul stând cu mâinile pe gratii începând de mici într-un pătuț tot cu gratii, visând mereu la ceva interzis și la care n-avem dreptul. Câte chermeze și chiolhanuri, țigări și sticle de votcă nu visează bebelușii stând cu mâinile pe gratiile pătuțului, ei de asta plâng,  știind că se vor face mari, se vor îmbolnăvi de stomac, vor ține regim și adio vicii și plăceri, adio bucurie a vieții ! Prin urmare trebuie să-L iubim chiar și cu de-a sila pe acest Tată al nostru care ne-a dat repartiție într-o astfel de lume în care totul e interzis și în care ne simțim ca într-un orfelinat în care ne-a abandonat acest Tată al nostru din Ceruri și n-a făcut niciodată efortul să ne facă o vizită părintească și nu L-am putut vedea niciodată pe Părintele nostru vizitându-ne în leagănele de la orfelinatul vieții în care ne legănăm în paturile cu gratii de oful necazurilor noastre ca niște copii autiști și plini de bale la gură. Bineînțeles, dacă închizi ochii și-ți dai frâu liber imaginației sufletului și minții îmbibate de siropul credinței, vei putea spune că n-ai cum și de ce să-L vezi pe Dumnezeu căci El ți se revelează, e o simptomatică a psihiatriei tale, nu neapărat o boală precisă a gândirii cât una a inimii tale prea îndrăgostită de un CONCEPT prea frumos numit Dumnezeu, ca să poată fi adevărat. Din această ipostază cuminte de credincioși ce ne mai rămâne de făcut...? Să respectăm cele zece porunci, să fim de altfel buni mireni, să ne ducem regulat și cuvioși la biserică și să sărutăm cu smerenie icoanele cuvenite, să îmbătrânim frumos fiind buni creștini, ortodocși sau penticostali, și tot timpul să ne rugăm pentru sfârșitul nostru ; apoi, normal, să ne cumpărăm un loc de veci, să comandăm și o fotografie de pus pe crucea rece de piatră, și până murim, să semănăm și să udăm florile ce vor fi deasupra noastră pe simpaticul și dragul nostru mormânt. Nu vă e dragă locuința ce vă va găzdui în veci...? Cum să nu...? Asta trebuie să faceți, oameni buni...! Bucurați-vă, căci ni s-a pregătit ceva bun... Căci atunci când ni s-a dat sentința : MOARTE !, nu ni s-a spus moarte eternă (asta fiind insuportabil și înnebunitor pentru omenire). Ni s-a dat dreptul la o compensare pentru necazurile, neodihna și durerile vieții, datorită fatalității cărora ni s-a promis această viață veșnică sub o altă formă (iluzorie și speculativă) în Rai. Vom subzista acolo în tărâmul fericirii de niciunde sub formă de duhuri, spirite, orice altceva decât carnea care dacă era un material bun eram luați cu tot cu ea de Dumnezeu la Rai dar fiindcă materialul ales de Dumnezeu pentru construcția noastră s-a dovedit o proastă și jalnică soluție care dă serioase probleme existențiale omului ca și proiect de căpătâi al Lui Dumnezeu în univers, Dumnezeu a hotărât să repare această greșeală prin relocarea noastră în Rai unde putem trăi și fără carne, ba încă cum ! , scăpați de neajunsurile cărnii, lipsiți de neșansa ei de a fi sediu al tuturor bolilor noastre (metaforă de succes găsită de Cioran). Abia în Rai astfel relocați sub formă de duhuri, lipsiți de carne, de boli și neajunsurile inerente pe care le provoacă aducând cu ele durerile și agonia morții, vom putea ca și suflete să uzăm de șansa de a fi ce ne-a dat-o Dumnezeu în univers și să trăim sub forma spirituală și neverosimilă a unor fantome, a unor entități numite generic suflete, la fel cum este și Dumnezeu, precum sacul, așa și peticul,  cum și Dumnezeu este tot un spirit și tot un suflet, imaterial, amorf și fără coordonate fizice. Din această postură imaterială a Lui Dumnezeu, El a ales să guverneze întreg universul. Dacă Dumnezeu ar fi ales să fie din materie ar fi trebuit să aibă niște dimensiuni în spațiu și să fie vizibil, ori bănuim că din postura impozanței și măreției Sale Dumnezeu ar trebui să fie de o dimensiune și o masă mai mari chiar și decât ale unei galaxii ; nu putem concepe existența unui Dumnezeu de cote microscopice sub formă similară unei bacterii sau virus căci atunci Dumnezeu ar fi ridicol. Mai degrabă putem crede că Dumnezeu este gigantic cum i-ar sta mai bine ; ori pentru a face economie de materie și pentru că din postura aceea gigantică nu se putea mișca și trebuia să lucreze cu penseta și microscopul la Facerea Lumii, a ales să existe Dumnezeu sub formă de duh imaterial, un duh care cum ne-a și spus în Cartea Sfântă, se purta deasupra apelor pământului netocmit și gol. A fost evident o ambiție prea mare și extravagantă a Lui Dumnezeu ca din calitate de duh ce se purta deasupra apelor să facă o lume materială și să și funcționeze. Eșecul acestei lumi materiale a Lui Dumnezeu este vădit prin eșecul fiecăruia din noi în fața vieții cu încercările și falimentele ei, cu încercările noastre și falimentele noastre. Faptul că ne ducem în Rai cu tot ce mai poate recupera Dumnezeu din tragedia cărnii noastre, sufletul gol de orice emoție și senzație pe care numai carnea le poate oferi, demonstrează eșecul Lui Dumnezeu în a crea o lume și niște forme de excelență existențială materială numiți oameni, proiect care nu i-a reușit. Faptul că trebuie să ne ducem după moarte în Rai, acest centru spa de recuperare rezervat nouă de Dumnezeu după cotonogelile vieții și din cauza ei, faptul că trebuie să ne ducem în Rai ca într-un azil al azilurilor sine qua non și să fim asistați social o veșnicie în Rai de Dumnezeu, urmare a loviturilor și handicapului fatalității morții, în calitate exclusivă și sub formă de duhuri numite suflete imateriale, demonstrează eșecul vădit al proiectului creaționist material divin. Dumnezeu a făcut o lume materială sub formă de carne (de ce n-a făcut una spirituală lipsită de inconvenientul neajunsurilor cărnii ?) și pentru că nu i-a reușit o ucide și-o ascunde în pământ. Tot ce mai rămâne din oameni sunt sufletele noastre pentru care știm că Dumnezeu are o pasiune de credință fiind colecționarul lor vajnic, adunându-le pe toate la colecție în insectarul numit Rai. Nu cred că scoțând sufletul din noi Dumnezeu a izbutit să facă în univers tot ce putea mai bun. Pentru că în exuberanța și geniu-i creator generic, Dumnezeu nu avea cum să nu reușească să facă niște forme de existență perfecte numiți oameni, fie ei și de carne și nu avea de ce să nu facă Raiul pe pământ din capul locului și pentru totdeauna evitând redundanța și reparațiunea tardivă numită Raiul din Cer, o soluție de avarie și o cârpeală care nu cadrează cu statutul de geniu creator desăvârșit al Lui Dumnezeu. Odată ajunși în Rai, ce vom putea face acolo orbi, muți și surzi, fără simțiri și senzații, fără gânduri și emoții, toate atributul cărnii bolnave și moarte lăsate în urmă și aruncată de nevoie într-un sicriu, tomberonul unde Dumnezeu și-a aruncat rebutul ? Sufletele pășesc bâjbâind cu bastoane albe de orbi prin Rai, căci acolo toți vom fi orbi, ochii rămânând să putrezească cu ultima imagine a celor dragi și îndoliați, în orbitele craniului nostru din sicriu. Mătăhăind pe ulițele Raiului, sufletele își vor face semne unele altora ca surdomuții, căci în Rai ca și suflete nu vom mai avea nici urechi să auzim și nici limbă să vorbim, putrezind și ele în epava cadavrului nostru din sicriu. Ne vom târî astfel handicapurile și autismul pe ulițele Raiului, un spațiu vid și eterogen care nu poate fi nici el fizic căci nu are cum și de ce să aibă forme, construcții, dotări și sol cu gravitație pe care să pășească și activeze sufletele oamenilor, niște nimicuri sub formă de spirite inutile lipsite de formă, materie și culoare. Odată ajunși în acest Rai, această locație fără formă și fără fond ca și sufletele aşijderi și ele fără formă și substanță, ce vom mai putea face important și cum vom mai putea fi fericiți ?, când fericirea e apanajul cărnii dotată cu emoții, senzații și simțuri de care ne-am despărțit pentru totdeauna în clipa morții și de care cât suntem vii profită și sufletul cât trupul mai are puls și o inimă care bate motivată de emoțiile cărnii. Doar în carne ca într-un ceaun fierbe un suflet datorită focului impresiilor și emoțiilor vieții, iar fără de carne care-a murit ce mai este acest suflet decât un abur volatil și o iluzie ridicolă ? Doar atunci cât suntem vii, de acolo din capul nostru sufletul receptează prin niște nervi euforia fericirii corpului nostru de carne bucurându-se și el de senzațiile de fericire și plăcere ale cărnii noastre vii, ca o maimuță privind la televizor un stand plin cu banane la supermarket. Când corpul moare, sufletul rămâne handicapat de toate simțurile și de toate senzațiile, apanajul exclusiv al cărnii, iar maimuța, sufletul nostru, privește contrariată la televizorul care arată numai purici și nu mai arată standuri pline cu banane la supermarket. Nu poți fi fericit în Rai, oricât ar încerca Dumnezeu să-ți resusciteze sufletul, care rămâne amintirea unui cadavru inutil defunct lăsat de izbeliște în bezna sordidă a sicriului. Ce este sufletul care atât îl machiem și fardăm pentru Rai decât un abur volatilizat în clipa morții și o iluzie, o amintire cel mult tristă și tragicomică a tot ce-am fost cândva ? Ce este Dumnezeu decât un Iluzionist Șef al acestor iluzii ale sufletelor și minților noastre care împreună cu noi formează cel mai tragicomic cuplu din istoria universului ?, cuplu numit Dumnezeu și oamenii, adică sacul și peticul...

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM (REACTUALIZAT)

87) PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM (REACTUALIZAT)

  Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face integrame sau lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată în Cartea Sfântă, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este și cât de plenar se manifestă : De la sorii pe care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, de la blocurile dărâmate la cutremur, până la inundațiile și tsunami-urile devastatoare, de la incendiile în care pier oameni și până la trăsnete de care sunt loviți ciobani răzleți cu turma pe câmpii, de la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu și inundă sate întregi, până la mormolocii care viermuiesc în ochiurile de bălți și la noi și cărnurile noastre de care Dumnezeu are grijă numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate, tămăduire și îndestulare... Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia ! Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera. Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine ? Bineînțeles că din micimea noastră de puf Îl simțim pe Dumnezeu atât de măreț, agățându-ne de mania Lui ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș ? Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, remore dependente și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm, egoiști, șarlatani, subiectivi și zăbavnici de orice grijă și complicație. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea Lui Dumnezeu ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri dar în schimb plină de credință, ca cea mai strălucită compensare. O emulație, o pace interioară se lasă peste sufletul tău și peste toate întrebările și incertitudinile tale, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd și nu mai există în calea credinței tale. Crezi în Dumnezeu și ești fericit, ai totul, ești asigurat în fața universului, Dumnezeu semnează pentru tine și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte.
Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor din cimitir. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, de peste tot și de niciunde, care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic în Cer ca într-o farmacie curată și având oroare de mizerie, de cadavre, fiind antiseptic până la paroxism. Astfel,  Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer cu tot cu trupul putrezit și plin de viermi și bacterii, extragând numai sufletul din noi, esența, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie în industria Sa divină din Cer, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și la huzur în Cer, lăsându-ne pe cap cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o mâncare stricată aruncată într-o ghenă de gunoi care este coşciugul nostru ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant tocmai ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile pe care Dumnezeu le-a proiectat în geniu-i creator și care-au tras de noi o viață-ntreagă și pe care Dumnezeu le-a inventat după o veșnicie de gândire în planul Său numit Facerea Lumii. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli și durerile lor. De crezi ori nu crezi, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi ; dar în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios, carnea ta, cadavru iminent, proaspăt îmbăiată și masată și dată cu tot felul de creme și balsamuri va deveni gunoi, și va putrezi ca un gunoi în tomberonul numit sicriu care are o cruce pe care e scris numele deşeului depozitat, cu datele de valabilitate care sunt anul nașterii și al morții. Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi din timp un sicriu și o cruce din lemn de brad,  ieftine, e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț în lumea inventată de Dumnezeu. Pentru că ăsta e viitorul, asta te-aşteaptă pe veci și asta e șansa ta în acest univers unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și credincioși, sedați cu puterea credinței cred. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat cu întrebările noastre insolente și retorice, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Au putea face Dumnezeu și altfel cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați în suflet de dulcea realitate a unui univers blând care nu există, când doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului, definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile și conștiințele. Căci de mici ne consumăm irecuperabil timpul vieții în dezastre, împilări, orori, care ne umplu viața de dramatisme insurmontabile și ne consumă și risipește toată șansa noastră în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții. De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care înveți numai 2% din tot ce ți-ar fi util în viață și activitate,  restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire, de la George Bacovia care spune : "O,  liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și diplomele de merit pe care le-ai luat în școală și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat se spală pe mâini cu spirt de noi și spune, ca o vedetă care fuge de microfoanele reporterilor, că nu El e vinovat de așa ceva, ci noi oamenii în deșertăciunile noastră, și pleacă mai departe ofuscat, făcându-şi cruce și scuipând în sân, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu clor și spirt sandalele călcând pe drumu-i plin de scârnăviile și balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri sub îngăduința Lui Dumnezeu și promisiunea Lui expresă că vei ajunge în Rai cândva, mai precis la Sfântul Așteaptă. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Și tu vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge în fundul iadului și nu vei vedea binele și Raiul cu ochii tăi. Raiul nu poți să-l vezi nici cu ochii de om viu, nici cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de creieri îmbălsămați de fierbinți rugăciuni. Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine, pentru că nu vei mai avea ochi, din tine doar sufletul orb va pleca la Cer iar ochii ce odată au văzut în culori vor rămâne să putrezească în orbitele craniului tău prin grija Lui Dumnezeu care s-a asigurat să nu fie văzut vreodată nici pe această lume, nici pe lumea cealaltă. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns al orbirii din Rai, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă acolo în acel loc al fericirii eterne ! Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța vieții, trăind oricum și din plin drama vieții noastre. Drama noastră umană e eternă călătorind cuminți și îmbălsămați de puterea credinței, în trenul care duce la moarte ; călătorind pe șinele universului în marfarul care duce la moarte, drama noastră umană e insignifiantă prin contrast și e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu. Astfel, Atotputernicia divină nu e pentru noi, robii Lui Dumnezeu decât inutilul dus la extrem, în trenul care ne duce la moarte. 

"CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU"

88) "CÂINE EȘTI, NU DUMNEZEU !", O REPLICĂ A OLGĂI TUDORACHE ÎNTR-UN FILM ISTORIC (REACTUALIZAT)

  Dumnezeu nu există, Iisus nu există, apostolul Pavel nu există decât pentru creștini. Pentru musulmani există Allah, pentru hinduși există Dumnezeul Vishnu precum și Krishna sau altul numit Hanuman, zeul cu chip de maimuță. Dacă erai musulman ori hindus, nu-ți mai păsa de Dumnezeu, Savaot denumit în Biblia creștină, Iehova denumit de martorii lui Iehova, și credeai în Coran, în Allah, care nu-L recunosc și îi  dezavuează pe Iisus și pe Apostolul Pavel, și e dreptul lor, e dreptul fiecărei religii de a dezavua tot ce e în afara hotarelor ei și e contrar catehezei și normelor ei. În materie de religie toți oamenii au dreptul să se înșele cultivând propriile subiectivisme religioase în funcție de religia particulară în care s-au născut. Diferențele între religii și între demiurgii lor, Savaot, Iehova, Vishnu sau Hanuman, Mythra sau Horus, irită până la culme rațiunea și răbdarea minții. Nu pot exista mai multe religii și mai mulți Dumnezei în funcție de particularitățile regionale și conținutul cărților sacre ale neamurilor lumii. Dacă există, e atât de logic și simplu de văzut că toate sunt invenții regionale ale grupurilor umane împărțite în popoare și seminții diferite, cu obiceiuri și culturi diferite și corespunzător, cu religii diferite și dumnezei diferiți. Dumnezeu nu se deranja din neantul său vid să creeze o lume așa cum o văd fiecare rasă și seminție diferită în cartea sa sfântă de căpătâi cum e și Biblia noastră, a creștinilor în care este descrisă Facerea Lumii. Dacă sunt două sute de religii, evident că sunt două sute de tipuri de biblii, cu două sute de interpretări diferite de acțiuni creatoare demiurgice numite faceri ale lumii. Numele dumnezeilor tuturor religiilor sunt diferite, sfinții de referință ai tuturor religiilor sunt diferiți. De exemplu există icoane cu chipul Lui Dumnezeu în unele regiuni din Africa unde Dumnezeu apare cu chip de negru. Nu numele și imaginea dumnezeilor sunt diferite funcție de limbile și culturile popoarelor închinătoare ; ci înșiși acești dumnezei sunt diferiți și potrivnici prin năravuri și moravuri, porniți pe ură și război, așa cum sunt și oamenii și de la care s-au molipsit și oamenii făcându-şi țări cu hotare cu sârmă ghimpată și ziduri ori fâșii de pământ minate ca să se apere unii de alții de dușmani și dumnezeii lor puși comandanți supremi peste armatele lor beligerante. Faptul că există diferențe în conduita religioasă demonstrează că religia sau religiile toate câte sunt ele sunt doar niște medicamente specifice bune pentru uzul uman, care tratează împotriva alienării și fricii de singurătate, de întuneric și de stihiile universului, depinde din ce parte privești lumea și viața : dacă le privești din perspectiva religioasă, ai mare nevoie de tratamentul și cura cu medicamentul favorit numit Dumnezeu ; dacă privești lumea prin prisma științifică, te numești păgân și necredincios dar te simți liber să adopți această stare de scepticism în care dacă ai ajuns, ai ajuns după o logică și evidență clădită tocmai în locul lipsei de logică și evidență a chestiunii religioase care oricât te-ai strădui, nu o poți vedea ca pe o chestiune logică și matematică, și nu rămâne decât s-o vezi în lumina și imaginea în care ți se arată, deci ca o chestiune simptomatică, patologică și nu una sănătoasă. Ai ocazia să fii sănătos și să nu poți crede în nici un Dumnezeu, dar atunci te îmbolnăvești de ura copiilor Lui Dumnezeu care spun și decretează că dacă nu ești cu ei și cu Dumnezeul lor ești împotriva lor. Avem dreptul de a ne înșela că suntem aleșii unui Dumnezeu sau altul de conjunctură, funcție de moda religioasă a locului unde te-ai născut. Dumnezeul unic și incontestabil a avut ocazia să se reveleze, să se arate și prezinte simplu și clar omenirii în atâta amar de timp trecut de la Facerea Lumii ; faptul că nu a făcut-o în atâta timp și a preferat să afunde omenirea în ambiguități religioase contrare și reciproc dușmănoase demonstrează că Dumnezeu are o problemă, problema identității concrete sau mai degrabă și corect spus,  problema inexistenței concrete. Nu-mi imaginez un Dumnezeu calificat și responsabil care să tolereze sau să furnizeze lumii dubii în legătură cu propria-i legitimitate și identitate. Faptul că există aceste dubii și contrareități în materie religioasă descalifică din start ideea nobilă în sine a conduitei religioase a oricărui Dumnezeu suveran care în stilu-i ocult și laconic preferă anonimatul și discreția dusă până la extrem și iraționalitate clară în conduită față de creaturile de la care solicită respect și pe care declară că le-a făcut ca să-i fie supuși, robi și roabe, oi pe care să le pască pe pajiștile credinței. Nu greșim cu nimic dacă suntem egal de înflăcărați religioși ori atei sau agnostici convinși. Plătim astfel tributul și suntem efectul unui Dumnezeu contradictoriu și ineficient, ori iluziei și relativității că L-am descoperit, când însuși El nu va face niciodată nimic, nici un efort spre a risipi dubiul și diferența în concepțiile religioase ale omenirii, ba chiar El prin acțiunile Sale iraționale a adus dubiul și diferențele de opinie și beligeranța între oameni, ori dacă nu El a adus războiul și confruntarea între oameni în contrariile lor insurmontabile, nu are nici o scuză că nu le-a oprit printr-un simplu gest divin de voință hotărâtă și eficace, ori că de la atâta timp scurs de la Facerea Lumii mai avem a vorbi pe pământ de rău și răutate între oameni, într-o lume plină de draci aruncați pe capul oamenilor chiar de Dumnezeu cu mâna Sa Creatoare. Dumnezeu rămâne o idee frumoasă, prea frumoasă ca să fie viabilă, potențială, clară, limpede și adevărată. Avem dreptul să ne înșelăm din orice, ori că Dumnezeu există, ori că nu. Așa vom muri, fiecare pe limba lui în disprețul și nepăsarea Lui Dumnezeu care n-a făcut nimic de la Facerea Lumii ca să spulbere acest marasm și degringoladă religioasă în care colcăie omenirea întreagă, și tu bunule samaritean care te închini pios și te rogi Lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele, și eu nebunul care zic în inima mea că nu este Dumnezeu. Războiul bate la ușă. Este intolerant cum Dumnezeu ar mai putea răbda să se întâmple iar orori ale războiului cu oameni nevinovați care să plătească din nou cu sânge și cu creieri, oase și mațe împrăștiate printre dărâmături de război. Este intolerabil cum Dumnezeu nu topește fierul tunurilor și tancurilor, arsenalelor nucleare și bombelor, avioanelor de luptă, navelor și submarinelor de război, ori că nu le-a topit vreodată, să curgă toate în râuri de fier topit pe străzi în uluirea mareşalilor și amiralilor de război că nu mai au cu ce lupta unii cu alții, în surpriza unui Dumnezeu care ne îndeamnă pe toți să fim prieteni și nu să ne dăm în cap și pentru a fi fericiți, să călcăm unii pe cadavrele altora. Căci în lumea creată de Dumnezeu, fericirea unei părți din oameni exultă și crește pe nefericirea altora, bogăția unora vine din sărăcirea altora pe care Dumnezeu îi consolează dându-le o compensare în Cer, după moarte, căci al celor săraci și oropsiți e Raiul, nu al celor bogați și avuți. Iată de ce în suflet se naște involuntar sila de-a fi contemporani cu acest Dumnezeu al nonsensului și contradicției, cu acest zbir și mizantrop al tuturor timpurilor, în schimb foarte inteligent cum stă bine unui Dumnezeu dar total machiavelic și fără de inimă deoarece am văzut execuții în direct cu cuțitul la gât. Oare Dumnezeu era plecat atunci sau tocmai condamna un alt amărât la iad și era ocupat și cu ultimul ochi, ochiul de la spate să vadă de-o mai greși și altcineva ca să consemneze meticulos și erudit păcatul cu cerneală roșie în registrul său ? Am văzut pe internet cum se taie gâtul la oameni în direct. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu va compensa cu ceva în Rai sângele și moartea condamnatului decapitat. Să nu-mi spuneți că Dumnezeu n-a văzut și că nu putea opri și evita măcelul ; să nu-mi spuneți că Apărătorul tuturor celor umiliți era în pauza de cafea și că are rost să avem a vorbi de crime și atrocități într-o lume făcută de acest Dumnezeu la care ne închinăm pioşi și smeriți. Mama condamnatului, mama oricărui om ucis pe pământul făcut de Dumnezeu vă va scuipa în ochi cu toate argumentele voastre teologice pertinente de avocați ai Lui Dumnezeu și despletită, cu lacrimile și mucii curgându-i în gura contorsionată de plâns va privi cerul plin de nori cu ochii umflați de plâns și uzi de lacrimi de sânge spunând și imputând Nimicului din Cer printre scrâşnete de dinți, cu furie și patimă : "Câine ești, nu Dumnezeu !" , ca actrița Olga Tudorache o replică dintr-un film istoric, "Răpirea fecioarelor ", când i s-a ucis fiul Hrisante de către turci.

RAIUL, AMĂGIREA TERAPEUTICĂ PERFECTĂ ( REACTUALIZAT)

90) RAIUL, AMĂGIREA TERAPEUTICĂ PERFECTĂ ( REACTUALIZAT)

  Secolul al douăzeci și unu-lea dacă nu va fi religios nu va fi deloc. Așa spunea Andrè Malraux. Esențialul, totul e în Cer, pe pământ e balastul și ceea ce nu contează. Adică mort poți avea valoare și poți nădăjdui și profita ceva, dar cât ești viu se spune că totul e deșertăciune. E trist și paradoxal, dar asta-i regula.  Ne mințim singuri dacă credem că putem face, prin oricâte fapte bune am avea, o lume mai bună aici pe pământ, unde este locul nostru de surghiun, odată ce-am fost alungați din Rai din vina oamenilor primordiali prin povestea pe care o știm și prin sentința inexorabilă a Lui Dumnezeu. Dacă era posibilă și fezabilă în condițiile terestre această utopie a binelui și fericirii paradisiace, atunci demult, de la Facerea Lumii ne scăldam cu toții simplu, direct și necondiționat în valurile mângâietoare ale fericirii și confortului terestru. Cu cât ești mai evoluat ca vietate biologică pe scara inteligenței cu atât cauți un confort sporit ca să învingi haosul și dezordinea chinuitoare a habitatului ostil al universului înconjurător. O râmă nu are deziderate, dorință de confort, nu are visuri de mai bine, nu are Dumnezeu, Rai și iad, nu are nici o pretenție și nici o complicație de acest gen. Inteligența ne-a adus visarea și imaginația pe culmi paroxistice pe care oamenii le-au luat atât de în serios încât și-au făcut din fantasmele și reacțiile chimice ale neuronilor lor un mod de viață intitulat religie și credință. Escamotând entropia, legea dezordinii universale, a haosului,  oamenii au pus un dram de ordine în haosul normal al universului, dezvoltând în pulsul sângelui lor simptomul religios, un medicament tare care circulă eficace intra și extra venos : o lingură de miere virtuală într-un ocean de rahat. Cine admite religia, admite iadul și Raiul care nu se inventau dacă în mod practic, biologic, științific era fezabilă realizarea unei lumi mai bune aici pe pământ ; și nu că nu a fost posibilă, și nu că Dumnezeu nu a putut să ne facă o lume mai bună terestră când se declară de-o veșnicie Atotputernic ; dar nu a vrut, e singura explicație lipsa Lui de voință de a face o lume mai bună ; ne-a afundat în marasmul și degringolada vieții noastre legată cu ață căreia nu-i mai găsim nici un rost, nici o utilitate și nici un sens când sensul religios ne îmbie ca o chestiune ultimă, morală și obligatorie. De aceea e inutil orice efort am face de a fi cât mai străluciți și meticuloşi în orice altceva decât în virtuțile religioase inaplicabile și ineficiente condițiilor și degringoladei practice efective ale viețuirii pe pământ. În zadar ne mai mințim că este posibilă o lume și niște oameni mai buni aici pe pământ, când acest lucru este apanajul singurei locații unde este posibil așa ceva, Raiul. Unii pupă moaște, alții nu. E chestiune de preferință să crezi autosugestiv în virtuțile terapeutice ale unor cadavre care nu miros numite moaște sau să nu crezi și să râzi de stupiditatea unei astfel de ipostaze dar singura interpretare pe care o avem la îndemână care merge pe căi oficiale ca și modă a timpului în materie de chestiuni ultime cu care se poate ocupa ca și ocupație curentă încetățenită viața și timpul nostru, este interpretarea religioasă. În afară de interpretarea religioasă totul este deșertăciune și vânare de vânt precum înseși decretează preceptele religioase. Oricât ar fi de virtuoși oamenii în materie de credință, iar cei din cultul penticostal ori iehovist sunt dintre cei mai meritorii în virtuțile religioase, niciodată nu vor putea face atâtea fapte bune și nu pot avea puterea și pretenția ori speranța de a vedea vreodată realizată o lume mai bună pe pământ. Raiul nu și-ar mai găsi justificare, s-ar depopula și ar da faliment dacă am reuși să facem Raiul pe pământ așa cum ne îndeamnă îndreptările Domnului din cărțile sfinte, prin faptele și virtuțile noastre morale potențiale. Să înțelegem că pe pământ suntem proscrişi a viețui ca într-o închisoare, iar noi nu suntem decât niște pușcăriași de drept comun care trebuie să ne ispășim integral și răbdători pedeapsa aici pe pământ, închisoarea noastră de maximă securitate pe care nu noi am vrut-o ci Dumnezeu prin greșeala Adamului și Evei. Acești înaintași ai noștri, în frunte cu responsabilul incipient primordial și Atotputernic Dumnezeu, toți aceștia împreună, mai înainte de noi cu greșelile și nătângiile noastre ulterioare, au participat și sunt până în măduva oaselor vinovați moral de gulagul nostru terestru. Numai în ziua când oamenii nu ar mai aștepta mântuirea și Raiul și am declara răspicat că suntem pregătiți cu orice preț, ca furnicile ori albinele neobosite să facem o lume mai bună și mai dreaptă aici pe pământ, atunci putem spera că vom putea accede la o fericire și împlinire terestră. În zadar ne vom ruga pentru greșelile greșiților noștri și pentru îndreptările noastre câtă vreme ele nu pot veni niciodată hotărât aici pe pământ, decât prin Dumnezeu, prin mântuire și prin Rai care ne așteaptă primitor doar pe lumea cealaltă, o lume a morților, adică a hoiturilor care au visat, o lume prin care cât suntem vii experimentăm cea mai extraordinară și perfectă amăgire, cu atât mai perfectă cu cât este mai inconștientă și plină de fervoare, fiindcă așa a dispus Dumnezeu să existe un Rai al îndreptării finale și al mântuirii, pentru asta Dumnezeu fixând condiția morții sine qua non. Moartea care nu e decât o chimie, un proces care desăvârșește și liniștește fantezist chinul nostru de cadavre iminente. Vedem bine că în această lume trăim de fapt în iad și totul cu scopul de a parveni într-o zi în Rai, în neantul veseliei și fericirii de niciunde, Rai cu atât mai delicios cu cât ești mai ahtiat definitiv și incurabil după această amăgire a amăgirilor. Numai în varianta în care am nega efectiv dezideratul Raiului și pe Dumnezeu am putea admite că încercările noastre de a fi mai buni aici pe pământ vor mai avea un rost și o pertinență. Or Dumnezeu și Raiul nu pot fi negate și eludate pentru că sunt condiții sine qua non în existența noastră aici pe pământ pe care programatic ni le propunem ca și țel prin prizarea voluptoasă a conceptului de Rai și de Dumnezeu. Să stăm cu frică și să nu mai fabulăm despre nici un bine aici pe pământ. Cu moaște ori fără moaște, cu credință ori fără, toți suntem stigmatizați și damnați a accede pe lumea cealaltă, în Rai sau iad iar pe pământ nu vom face decât figurație, religioși și atei la un loc, constatând că de fapt credința ori necredința sunt o pierdere de timp atâta vreme cât așteptăm un bine etern nu pe lumea asta ci abia pe cealaltă. Acum, nu avem nici un rost. Suntem vii dar morți. Mâine vom muri și vom fi vii, adică vom învia. Cu aceste nonsensuri, și cu atât a permis universul ca să se ocupe crucial specia umană ca și deziderat prim și ultim. Trist, dar adevărat pentru o specie de extratereștri, oamenii, ce puteau lua existența mai în serios și să uzeze mai vârtos și serios de inteligență. În zadar totul. Calea bătută, religia, e cea mai bună dintre cele mai rele posibilități, ori cea mai rea dintre cele mai bune. Totuna. Fericiți, beți de fericire vom fi doar atât timp cât vom visa la Rai și la Dumnezeu, amăgirea terapeutică perfectă a unor cadavre iminente de azi pe mâine.

DUMNEZEU, IMPOSIBILUL IMPOSIBIL ( REACTUALIZAT)

89) DUMNEZEU, IMPOSIBILUL IMPOSIBIL      (REACTUALIZAT)

                         1)
 
  Pentru ce a fost nevoie să facă Dumnezeu atâtea nații și rase de oameni care să vorbească atâtea limbi, care să trăiască în atâtea țări războindu-se între ele, închise cu granițe de sârmă ghimpată, ziduri sau fâșii minate, care să creadă în atâtea religii și atâția Dumnezei diferiți,  antagonici și dușmani declarați ? Pentru ce n-a făcut Dumnezeu o singură religie, o singură nație și rasă de oameni care să semene întru totul doar cu chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, oricum ar fi el, de rasă albă, galbenă sau de culoare, să semănăm leit cu Dumnezeu așa cum ne-a spus în Cartea Sfântă că ne înrudim, iar dacă ne înrudim, să vorbim o singură limbă, limba dumnezeiască, limbă perfect suficientă pentru ca toți oamenii să se fi înțeles lesne între ei, să creadă într-o singură religie și un unic Dumnezeu ca realitate unică, limpede, matematică, logică și incontestabilă ? În loc să simplifice Creația, Dumnezeu a complicat-o voit, inutil și contraproductiv începând cu Sine Însuși, ascunzându-se jenant de noi, de timp și de spațiu, de rațiune, de logică și de evidență,  nebăgând de seamă că într-o zi ne vom prinde de această imorală și grețoasă cacealma, ne vom sătura și ne vom da seama de aceste malefice complicații oculte și fără rost ale Creației. În urma actului creator al Lui Dumnezeu a rezultat lumea noastră și noi, act creator care emană în simțurile noastre un balast de inconvenabil care ne demoralizează și timorează tonusul, simțurile și percepțiile. Văzând ce a rezultat în urma Creației Lui Dumnezeu, conștiința noastră ca o rufă bătută de vânt se zbate în chinul evidenței mediului stupid de malefic în care suntem puși de Dumnezeu să trăim pe pământ și ca un efect firesc, asta ne determină să adulmecăm în aer tot mai mult dezamăgiți sentimentul că după un șablon sau etalon al unui Dumnezeu în idee Bun, e cu totul neverosimil că acest Creator a făcut o lume atât de urgisită, rea și definitiv înrăită. E lesne să înțelegi cum în acest mediu ostil al existenței umane hărăzit umanității de către însuși Dumnezeu prin Facerea Lumii, lumea nemaisuportând atâtea orori ale firii și realității și-a creat ca o pavăză un Dumnezeu izbăvitor, mântuitor, ca terapie forte contra tuturor necazurilor, greutăților, beteşugurilor și bolilor noastre ; un Dumnezeu care răspunde și musai trebuie să răspundă cerințelor și așteptărilor noastre ; un Dumnezeu bun și util să ne cânte fiecăruia în strună potrivit ighemonicoanelor, fasoanelor și vanităţilor efemere ale fiecărui credincios care crede că prin apelul la credință și apoteoza către Dumnezeu ridiculizează infinitul spațio temporal și rezistă universului care devine o caricatură pe lângă infatuarea unui suflet religios pornit pe căi celeste în cucerirea eternității către un far călăuzitor numit Dumnezeu. Ce contează că un Dumnezeu material nu există în coordonatele concrete GPS ale universului și nici nu s-a învrednicit să ne dea pe spate niciodată cu impozanta și incontestabila Sa prezență în concert în piața publică, ascunzându-se de noi printre nori și printre stele în mod dezgustător și laș, nesimțindu-se dator moral nici o clipă să răspundă pentru Creația Sa întrebărilor noastre retorice în legătură cu fiascoul și ruina morală și materială în care a ajuns ceea ce a făcut mai măreț în univers, să răspundă pentru prestația divină și actul creator numit Facerea Lumii ? Conștientizând prea târziu că ne-a dat darul inteligenței pe care o vom folosi, și tocmai ca să nu mai putem percepe și realiza această catastrofă creaționistă în care a degenerat rezultatul experimentelor Sale cosmice în dezideratul nobil de a crea o lume nu știm dacă perfectă dar asta nu mai contează, Dumnezeu a avut grijă să ne sedeze cu Religia, acest perfect tranchilizant și drog al drogurilor și medicament al medicamentelor care ne-a dat o dependență pe viață și pe moarte în scurta și efemera noastră viață, dependență în afară de care nimic nu mai contează, de tot ne e teamă și silă și nu mai vrem să știm altceva nimic. De aici, așa cum Immanuel Kant a demonstrat în același timp că universul e și infinit, dar și că se termină undeva, tot așa sunt valabile în același timp și speculațiile că ori Dumnezeu a făcut lumea, ori că lumea L-a făcut de nevoie pe Dumnezeu. Totul e fals și adevărat în același timp. Deci nimic nu ne încurajează și alimentează dorința noastră și așteptarea noastră vie în a reuși să dibuim vreo urmă de Dumnezeu Bun, filantrop și responsabil pe-aici prin această parte de univers unde suntem și noi aruncați de soartă, un Dumnezeu care într-adevăr și indubitabil să aibă o autoritate gestionară supremă și favorabilă existenței, care să fi fost imposibil să molipsească universul și pe noi cu un asemenea teatru sângeros al absurdului și genocid al genocidurilor ce și-l fac oameni contra oameni și fiare contra fiare, totul în aplauzele Satanei, copilul rău creat de Dumnezeu ca un monitor de școală veche care să ne bată și amenințe cu varga Sfântului Neculai,  totul sub ochii și supravegherea Lui Dumnezeu, când lesne El putea să evite numai printr-un click de mouse sau printr-o mișcare de baghetă magică eroarea erorilor numită Creația așa cum a rezultat ea în fapt, un rebut și o batjocură în toată regula față de sentimentul unei minime și pure rațiuni, unde în viața noastră proliferează bubele și mucegaiul, cancerul și buba neagră și lumea își predă la schimb de la Facerea Lumii sub apostila Lui Dumnezeu,  generație după generație cheile tancurilor și depozitelor de armament, cazărmilor și armatelor pregătite și antrenate perfect și motivate să se distrugă unele pe altele, soldați de plumb cu care se joacă Dumnezeu în parcul Său de distracții numit Facerea Lumii...

                        2)

  Salvarea excelenței și ideii de onoare a Lui Dumnezeu, vine însă pe dată când pentru tristele motive arătate mai sus ale tristei Sale lucrări numită Facerea Lumii judecăm că mai lesne putem crede că nu există Dumnezeu decât că există și a putut face așa ceva, și satrap n-a putut și n-a vrut să ne îndulcească pe noi, supușii Lui numai cu lucruri bune, când în fapt avem parte numai de rău și o iluzie a binelui, nu pe pământ, ferit-a sfântul, că se crăpau pietrele și curgea sânge din ele, ci doar în Cer când murim. A-ți fi greață de așa poznă îți vine firesc ca un strănut sau sughiț, și nu suntem noi responsabili de reflexele și instinctele puse în corpul nostru care să ne nască scârba și oripilarea, ci doar un Creator cu tot ce-a creat și în splendida tragedie se înfățișează ochilor noștri, nu-i așa ? Sub ochii cârpiți de somn și indiferență ai Lui Dumnezeu, noi Opera Lui de căpătâi și creaturile Lui dragi la care s-a gândit o veșnicie să ne facă, colcăim de la începutul și Facerea Lumii în RĂU care e obișnuința și habitudinea noastră forte din toate timpurile și pe toate meleagurile.
Există răul și drama, fatalitatea și sămânța declinului începând cu noi. Mugurele de cancer ce ne răpune într-o zi se dezvoltă și se naște odată cu noi prin genele moștenite, încă din pântecul mamei ; acest pui de cancer din noi îl încălzim de pe-acum, de mic sau de adolescent ca pe un șarpe la sân. Tu, sau tu, bunule samaritean care mă privești acum oripilat de insolența protestului meu față de Cerul de unde Dumnezeu a evadat sau în care n-a fost niciodată, tu însuți ești rău și nu poți arunca în mine cu piatra, căci ai nedreptățit și tu cel puțin odată pe cineva în viața ta și conștient i-ai făcut rău după care te-ai pocăit... ; târziu..., prea târziu ; apoi te-ai rugat pentru iertare dar răul făcut,  rău rămâne și ce-ai omorât, cu vorba sau cu fapta, omorât rămâne. Ce-ai scuipat, scuipat rămâne ; ce-ai murdărit, ai pălmuit, ai mințit, ai disprețuit, ai afurisit și înjurat, ai păcătuit cu gândul și cu fapta, așa rămâne. Intenția din start e adevărată ; restul e minciună și scuză care se acuză. Într-o lume religioasă pudibondă și puritană prin definiție care proslăveşte virginitatea și castitatea ca și supremă virtute, condiție a admiterii lesnicioase în Rai după care sunt topiți călugării și măicuțele, desigur că tu nu te-ai putut păstra și abține făcând uz de naturalele simțuri puse de Dumnezeu în tine. Deci ai făcut sex pe rupte, sau ai dorit numai cu gândul,  eventual cu mai mulți parteneri și mai ales spui ca și Édith Piaf că nu regreți nimic din viața ta, nici binele, nici răul, toate-ți sunt egale. Păcat, foarte păcat căci ascunzi ceva, o taină pe care-o știi numai tu, un păcat al acelei povești pe care-o vei lua cu tine în mormânt, că într-o zi ai făcut adulter, sau dacă n-ai făcut, a existat o secundă în care să te gândești să faci ; desigur te-ai masturbat, iar dacă nu, a existat o secundă în care te-ai gândit s-o faci. Pentru toate acestea nici un om nu mai e apt a fi candidat pentru Rai căci cu fapta sau doar cu gândul din viața sa au rezultat fapte făcute de mâna omului denumite păcate de care Dumnezeu are oroare. După toate aceste fapte omenești pentru care Dumnezeu face alergie și vomită în pungă, toți cei ce speră în iertarea Lui se duc de se împacă cu vecinul cu prilejul Paştelui, se spovedesc părintelui apoi se duc pioşi și spăşiți la Înviere să-şi ia lumină de la catedrală sperând în mântuire și un loc călduț sub soarele peisajului paradisiac sub privirile plânse ale unui Dumnezeu tot mai bolnav de păcatele noastre. Constatăm o certitudine : Lumea fără păcate nu are sens. Lumea fără păcate e imposibilă și e o non lume care nu poate exista decât în Cer unde și răul și binele nu pot exista decât în cote extreme : răul extrem din iad și binele extrem din Rai, locații alegorice și legendare din Cer față de care ne raportăm : nicicând nu putem face pe pământ un rău atât de mare cum ne-ar inspira cerbicia diavolilor din iad ; nicicând nu vom putea aduce binele suprem din Rai pe pământ urmând sfaturile excelente ale Lui Dumnezeu din Biblii din logicul motiv că Raiul și nici patronul acestei locații nu există. Existăm doar noi oamenii și răul încuibat în noi în tot și în toată pretenția unei Creații responsabile, neverosimilă în schimb a oferi realității lumi defecte și bolnave ca a noastră, care nu pot fi create de un Creator așa. Din meandrele și întâmplările evoluției pure există răul din noi pe care-l opunem răului din alții pentru că natura sălbatică ne-a învățat așa. Dumnezeu nu era atât de neinspirat încât să creeze o lume rea și un loc de pedepsire pentru unii și de huzur pentru alții. De aceea pentru această ipostază a unei lipse totale de talent și vizionarism creator de-am rezultat noi așa, în halul ăsta de defecți,  putem spune, cu părere de rău pentru această tristă constatare, că Dumnezeu nu există și n-are nici o legătură cu drama umană din simpla și logica evidență și constatare că doar legile evoluției întâmplătoare au putut în procesele ei aleatorii, defectuoase și incidentale să genereze selecția naturală a speciilor pe care oamenii au numit-o drama umană ; de aceea Dumnezeu este scuzat și nu El este responsabil pentru drama umană, pentru că simplu : nu există ! Dar dac-ar exista în aceste date triste și dramatice ale realității umane atunci există indubitabil răul din Dumnezeu care nu s-a putut abține să ne arunce într-o lume pe care a creat-o astfel încât oricând poți fi îngropat sub mormane de moloz la cutremur, oricând poți fi băgat nevinovat la pușcărie de judecători, înlocuitorii străluciți și îngăduiți ai Lui Dumnezeu pe pământ, de nu-nțeleg cât efort L-ar mai fi costat să facă Însuși Dumnezeu dreptate în sălile de judecată ? Oricând poate intra unul pe contrasens cu mașina în tine, oricând poți face un frumos cancer și schimbi degrabă locația, în bezna lugubră, la doi metri sub pământ. Iar cel mai mare rău e când îți faci iluzia și sorbi cu nesaț opiumul speranței parvenirii postume pe niște teritorii ale binelui în Rai, locul unde ne expulzăm toți fericiți sufletele care au aripi și zboară cărând cu ele în cosmos și în Rai toate vanităţile și efemeritățile din hoiturile noastre care au crezut că nu există nimic suspect în lume pentru care Dumnezeu să poarte o răspundere ci doar oamenii, ei înșiși sunt vinovați pentru tot răul din lume, pentru tot răul din ei. Puterea supremă a prejudecăților și teoriilor noastre religioase fac din noi niște avocați buni ai Lui Dumnezeu iar El se poate baza pe noi că-L vom apăra și exonera până la moarte de tot și de toate din iubire nețărmurită nu pentru Dumnezeu ca persoană ci pentru conceptul nobil de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu nu există în fapt, pentru noi nu e o problemă : din cauza lipsei Lui acute noi nici nu ne dăm seama că iubim CONCEPTUL nobil de Dumnezeu, singura avuție care ne-a mai rămas într-o lume fără Dumnezeu, și-i suplinim și iertăm lipsa, cu succes prin trăirile noastre emoționale religioase curate, sincere, pioase, care fac din unii oameni, foarte puțini, chiar niște sfinți și chiar niște mici dumnezei.  Dar nu ne putem tămădui nicicând de a comite perpetuu marea eroare de a venera Marele Dumnezeu din mintea noastră care ne-a sedus definitiv cu speculația că pe toate le-a făcut bune definitiv, când evidența infectă ne arată că trăim într-o parodie de lume din univers, un univers toxic și letal, deloc sensibil vulnerabilităților noastre, în dizarmonie cu necesitățile noastre, într-un lagăr imposibil condițiilor normale ale vieții sub patronajul Lui Dumnezeu, un imposibil imposibil apărut efemer în acest univers, în Calea Lactee, pe Terra, în mințile unor adunături de celule întâmplător inteligente, vulnerabile și evoluate denumiți oameni.

A FI BOLNAVI DE CREDINȚĂ, ORI DE NECREDINȚĂ ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

A FI BOLNAVI DE CREDINȚĂ,  ORI DE NECREDINȚĂ ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !
 
  Atei nefericiți...! Îl certați sistematic pe Dumnezeu nedându-i nici o șansă, nevăzând, orbilor geniul și ordinea pe care-a pus-o Dumnezeu în această viermuire de junglă căreia i-a fost pusă numele de viață...! În această viață unde catastrofa și disoluția vedem și simțim pe pielea noastră că e numitorul comun, Dumnezeu a creat o unică soluție de salvare, nu  vedeți...? Speranța și Credința în Dumnezeu e ; promisiunea unui fericit loc de veci, undeva, în Cer, unde toate se vor liniști și vor avea o soluție ; iar Dumnezeu se va plimba prin acel Rai printre noi unde fericiți vom jubila și ne va ține tuturor hangul, mângâindu-ne tuturor creştetele și vanităţile și fasoanele care în Cer ni se vor ascuți înmiit în insolența lor răzgâiată. Găsiți voi o soluție mai bună, ateilor, care să calmaze și îmbuneze această gloată de mamifere evoluate care au luat în stăpânire Pământul și vor să ia în stăpânire și Cerul prin aspirația la Paradis, și fără de ocârmuirea înțeleaptă a lui Dumnezeu s-ar fi mâncat unii pe alții mai ceva ca bestiile și sălbăticiunile din Serengeti unde lei neîndumnezeiți mănâncă antilope de vii, mușcă sălbatic și indiferent din măruntaiele lor până ce încă sunt vii și n-au murit...Nu vedeți, ateilor că în rigurozitatea voastră ați încercat să creați o lume, comunismul fără de Dumnezeu, care a dat faliment...? Suntem teoreticieni abili și ambițioși cu toții și nu vedem că cele mai elevate și pretențioase, sofisticate teorii laice duc toate într-o fundătură a falimentului și dezastrului intrinsec, a bolii netratate ce duce invariabil la moarte...? Suntem păcătoși și suntem deci bolnavi. Vom muri, nu vom conta, vom muri neeroic și insignifiant dacă nu vom încerca să ne pocăim și să avem remușcări pentru păcatele ce ne-au fost prezentate spre știință și prevenție. Vom păcătui și vom muri, căci plata păcatului e moartea, așa știm. Fără Dumnezeu suntem bolnavi de cancer, cu Dumnezeu știm toți că ne vom trata pe lumea cealaltă. Ce e credința în Dumnezeu dacă nu a face în conștiința noastră o injecție de morfină ca să putem răbda durerea cărnii pusă pe noi de Dumnezeu ? Ce e credința dacă nu întrebările retorice și fără speranță de răspuns adresate Lui Dumnezeu și soluția paliativă pentru a calma neliniștea, angoasa noastră eternă a existenței..? Iată, credința e morfină și balsam pentru bietele noastre făpturi uitate de Dumnezeu a se chinui în gulagul denumit Facerea Lumii. Să facem această terapie cu morfina credinței, căci fără credință nu se spune că e totul durere și deșertăciune...? Fără Dumnezeu suntem canceroşi fără scăpare. Ce ne rămâne decât să facem această chimioterapie cu terapia prin Dumnezeu dacă tot n-avem altă șansă..? Să fim credincioși până în măduva oaselor, până în ultima clipă când știm că oricum vom muri neeroic și insignifiant, asemeni  oricărui câine putrezit prin bălării. Orice canceros nu va refuza morfina și chimioterapia ca îndulcitor și paliativ temporar în fața groazei concrete a morții și durerilor ei. Şi pentru atei și pentru credincioși, pentru reflexul automat al firii umane înfricoșate și timorate de drama existenței soluția e îngenunchere și prosternare către Dumnezeu... Așa ni s-a spus, așa trebuie să facem.  Nu vedeți...? Dumnezeu e unica soluție, unica și obligatoria soluție... Nu veți găsi voi alta mai bună și mai eficace chiar şi decât morfina, atei necredincioși... Nu pesimismul, nu indiferența, nu gnosticismul, agnosticismul (sau gnoza), nu ateismul... Toate sunt variațiuni ale necredinței și eretismului la care Dumnezeu e alergic. Nimic nu salvează mai sărman dar bine decât bigotismul de care toți ne vom îmbolnăvi în final și Credința, și nu oricum, ci credința oarbă..., ochii închiși programatic și tremurând de frică, de fireasca curiozitate, dar care sunt forțați să stea închiși căci nu sunt demni și apți să privească direct Soarele și pe Dumnezeu în întunericul lor obscurantist... Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă.  Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Un singur exemplu dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase și tot felul de minunății din astea la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui digestiv ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac pe toate celelalte inutile și în care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie ! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care se grijesc de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ? Am păstrat numărul de telefon al medicului urolog care a operat-o pe mama mea moartă de cancer la rinichi, alte organe complicate făcând parte din sistemul excretor. Cine știe când voi avea și eu nevoie de acest medic ? Am păstrat și numărul de telefon al medicului gastroenterolog care m-a diagnosticat cu gastrită și ulcer duodenal cu semne indirecte ; sunt sigur că voi avea nevoie de medicul gastroenterolog până la moarte. Mai am loc în agenda telefonică și pentru numărul de telefon al medicului neurolog, cardiolog, gerontolog, toți licențiați în disciplina lor să lupte cu morile de vânt ca să salveze epava trupului meu ce va eșua cât de curând la periferia vieții ca să arate lumii cu ce s-a ocupat Dumnezeu în univers și ce lucru a rezultat de pe urma actului Său ce l-a intitulat Facerea Lumii ! Și nu râdeți, toți veți ajunge la fel, o epavă pe un pat de boală și o mumie uscându-se și putrezind în bezna unui sicriu ca să vadă toate gurile căscate ale extratereștrilor spectatori din univers ce plan strălucit a avut Dumnezeu cu fiecare din noi...! Dacă Dumnezeu făcându-ne pe fiecare astfel încât să devenim în final câte un dosar doldora de afecțiuni care ne vor trimite la morga și de acolo la cimitir și că pentru asta trebuie să mulțumim Creatorului că din această condiție simptomatică de pacienți muribunzi pe patul de spital sau de acasă vom ajunge direct în Rai, dați-mi voie să cred că nu un Dumnezeu responsabil a putut avea cinismul și machiavelismul de a inventa lumea și omul cu o așa condiție precară și dramatic existențială ! Din această tristă condiție avem nevoie de medic ca de un Dumnezeu și de Dumnezeu ca de un medic dotat cu aparate medicale de resuscitare inutilă a tragediei noastre medicale și psihiatrice. A fi sau a nu fi ?, nu aceasta-i întrebarea shakespeariană... Mai bine trebuie să te întrebi dacă-i mai potrivit a fi bolnavi incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori a fi bolnavi de necredință și a nu mai crede nimic niciodată murind cu ochii larg deschiși și gândul perplex la spectacolul de două ori stupid ? : odată asistând la sarabanda huzurului inutil și imoral al preafericiților Raiului și a doua oară la oroarea tortúrilor și chinurilor ridicole ale păcătoșilor din fundul iadului...! A fi bolnavi de credință, ori de necredință ? Aceasta-i întrebarea...!